Cîștigător, în 2018, al Ursului de Aur pentru Cel mai bun film și al premiului pentru lungmetraj de debut la Festivalul Internațional de Film de la Berlin, Touch Me Not/Nu mă atinge-mă al Adinei Pintilie va avea premiera românească la TIFF (25 mai – 3 iunie), în cadrul secțiunii competiționale „Zilele Filmului Românesc“. Filmul este programat la Cluj în zilele de 30 mai (Cinema Victoria) și 1 iunie (Casa de Cultură a Studenților).
Corpul Laurei e frumos. E „normal“. Este cel mai „obișnuit“ dintre trupurile din Touch Me Not/Nu mă atinge-mă (nu expuse, nu dezgolite, nu arătate, ci pur și simplu care există în film) și-n același timp singurul de care „posesoarea“ lui se simte cu adevărat alienată, incapabilă de sentimentul de confort cu propria sexualitate. Acesta e paradoxul pe care pare a fi construit, conceptual, greu clasificabilul experiment, să-i zicem, cinematografic al Adinei Pintilie: raportul răsturnat dintre așteptările de împlinire, de satisfacție intimă generate de corporalitatea conformă normativ și cele asociate cu fizicalitatea non-normativă, atipică, marginală.
Un anume eveniment din viața Laurei (Laura Benson) o face nu conștientă, ci dornică să găsească calea, resorturile de a-și depăși incapacitatea, spaima de relaționare intimă cu alte persoane. În același timp (introducînd o dimensiune metacinematografică), Adina (Pintilie) lucrează la film/eseu/experiment despre intimitate, însoțind-o pe Laura în călătoria ei de autocunoaștere. Laura angajează un gigolo și-l privește în timp ce se masturbează (dar nu se poate apropia de el), apoi o terapeută sexuală transgender pasionată de Brahms și adeptă a unei „împrieteniri“ rațional-conștiente cu propriul corp, apoi un lucrător sexual care-i cere, în ultimă instanță, să-și descarce energia negativă lovindu‑l. De fapt, nimic nu funcționează, însă, odată ce descoperă participanții la un atelier despre atingere, în fața Laurei (și a camerei de filmat a Adinei) se deschide o lume a împlinirii sexuale cu totul neașteptată.
De departe, partea cea mai dificilă în gestul de a scrie despre filmul Adinei Pintilie e descoperirea acelui vocabular, a acelui univers lingvistic în stare să vorbească despre ceea ce este o călătorie în universul non-normativului corporal, sexual și de gen, al „diferit-abilității“, pe măsura empatiei și non-exotizării/non-exploatării cu care este construit Touch Me Not („diferit-abilitatea“ este felul
în care unul dintre „personaje“, Christian Bayerlein, diagnosticat cu amiotrofie spinală/atrofie musculară spinală și activist, își percepe non-conformarea corporală – „I am not dis-abled, I am differently-abled“/„Nu sînt diz-abilitat, sînt diferit-abilitat“). Parcursul Laurei în lumea sexului on demand, a persoanelor transgender, a terapeuților sexuali și, în final, a cluburilor BDSM (bondage and discipline, dominance and submission, sado-masochism) combină o structură ficțională, actori profesioniști (Laura Benson și islandezul Tómas Lemarquis, cunoscut mai ales pentru Nói albinói, pe care alopecia îl face să nu aibă nici un fir de păr), profesioniști („reali“) ai sexului și profesioniști/experți ai propriei vieți (în primul rînd Christian Bayerlein), toți conștienți, într-un moment sau altul, de prezența camerei de filmat, la intersecția dintre documentar și videoperformance, reenactment-ul parțial al unui workshop de conștientizare corporală (alt aspect greu de numit și descris), observarea aproape clinică a specificului corporal al unei vaste serii de oameni, monologuri și dialoguri parțial documentare, parțial ficționale despre intimitate, imposibilitatea ei sau părțile preferate ale propriului trup, intervenții directe, dar decorporalizate ale regizoarei înseși (perpetuu reminder al naturii non-integral-ficționale a demersului) și explorări, la limita dintre documentar și film erotic de nişă, ale plăcerii fetișismului, sado-masochismului ori sexului pur și simplu.
Ideea care infuzează întregul film e perfect transparentă – profunda normativitate a lumii în care trăim, setul/corsetul de reguli și principii societale care nu doar că ne spun/impun ceea ce e bine și ceea ce e rău, ceea ce e frumos și ceea ce urît în raport cu ceilalți, ci ne dictează implacabil comportamente profund intime, relația cu propriul corp și a acestui corp cu altele (relație subsumabilă, printre altele, conceptului de sexualitate). Puține sînt tabuurile legate de fizicalitate (în ciuda prezenței Hannei Hofmann, o femeie transgender cu o practică de redescoperire feminină a propriilor organe sexuale masculine, filmul are puține elemente queer, dominanta fiind heterosexuală) pe care Touch Me Not nu le „atacă“, cu grade diferite de atenție (colateral fie spus, există o mică posibilitate ca tabuurile legate de fluidele corporale să ne ajute să coexistăm biologic).
Lungmetraj de debut cum e, Touch Me Not nu e totuși primul film dificil de privit al Adinei Pintilie („provocator“ e un cuvînt prea abuzat ca să mai însemne ceva). Mediumetrajul documentar Nu te supăra, dar… (2007; filmul e disponibil online pe platforma Cinepub.ro), cu care Pintilie a obținut o serie lungă de premii internaționale, urmărește patru pacienți ai unui spital de psihiatrie din Transilvania (și viața cotidiană din acest spital), cu aceeași privire empatică, nonexploatatoare și atentă la formele de reprezentare, ceea ce nu face receptarea dizabilității mentale mai puțin complexă (trebuie spus că, delicat cum e filmul, chestiunea consimțămîntului rămîne neclară – controversată fiind ea în general, în cazul persoanelor fără discernămînt legal, de la Titicut Follies al lui Wiseman încoace). Dacă Touch Me Notchestionează distanța dintre autoperceperea corpului și aparența lui exterioară, Nu te supăra, dar… e în căutarea regulilor interne, imperceptibile din afară, ale minții „cablate altfel“ (avînd în vedere contextul, documentarul e foarte atent cu protejarea intimității fizice). Iar pe de altă parte, ambele fac parte dintr-o căutare personală a Adinei Pintilie legată de resorturile iubirii, ale legăturilor umane genuine, o căutare, inevitabil, marcată de posibile contradicții. Dacă în mediumetrajul documentar pare să spună că nu sîntem doar inteligența noastră rațională şi nici propriile trupuri, în lungmetrajul de debut pare că sîntem în primul rînd corpurile noastre, carnea, oasele și diformitățile noastre, a căror frumusețe depinde, insidios, de recalibrarea privirii. (Și aici o paranteză pentru cei care au deplîns deja, în scris, dezinteresul Adinei Pintilie pentru latura intelectuală a eroilor propriului film: în zece ani de cînd și-a încheiat studiile de regie, Pintilie nu a părut niciodată interesată de celebrarea minții umane, ci de resorturile inconștiente ale relațiilor și atașamentelor omenești. Realitatea s-ar putea să fie că numai în filme ne îndrăgostim – exclusiv – de mintea celui de lîngă noi.)
Revenind la Touch Me Not, narativ nonliniar (și cu unele direcții narative neclare ori insuficient dezvoltate), filmul experimental al Adinei Pintilie face o pledoarie în favoarea redefinirii frumuseții fizice, care pledoarie e, în același timp, o celebrare a imaginii „frumoase“ (director de imagine: George Chiper‑Lillemark). Dintr-o anume perspectivă și în ciuda faptului că în mod evident nu evită asperitățile vizuale ale corporalităților nonconforme (deși la fel de evident le protejează), filmul recodifică, astfel, aceste corporalități în termenii în care „posesorii“ lor le percep și, parțial, într-o manieră formal conformă. (Sînt perfect conștientă că asta e, probabil, singura manieră nonexploatatoare de abordare într-un astfel de film ce nu-și propune să facă statement-uri activiste, iar echilibrul fragil între expunere și protejarea intimității pe care-l reușește Adina Pintilie este admirabil, cu toate punctele cinematografic discutabile ale demersului.)
Desigur, acesta e departe de a fi primul film care explorează provocator sexualități nonnormative evadînd unei presiuni a conformității (Pianista lui Haneke e cît se poate de mainstream-canonic, într-o măsură pe care Touch Me Not, cu fluiditatea lui narativ-cinematografică, nici nu-și dorește s-o atingă, dar mai sînt în viața recentă a cinefililor și Paradise: Love, și, desigur, Nymphomaniac, și o armată de producții de nișă, ca să nu mai vorbim de video art) și se prea poate, e aproape sigur că transparența ideatică și (posibil aparentul) polimorfism tematico-narativ sînt motivele lipsei de entuziasm a destulor cronici străine. Doar că numiții cronicari nu locuiesc în România – iar acest film, deși construit atemporal și aspațial și vorbit în engleză, reflectă într-o excepțională măsură nu o curiozitate psihică individuală, ci un handicap societal, transmis intergenerațional în țara noastră: sexualitatea ca rușine. „Spune‑mi cum ai fost iubit ca să-ți spun cum o să iubești“, parafraza replicii într-un fel fondatoare a Adinei Pintilie, într-unul dintre dialogurile ei cu Laura, exprimă sintetic principiul că relația psihologic disfuncțională cu propria sexualitate vine din familie și din societate.
România n-a trecut prin nici o revoluție sexuală, doar a înlocuit controlul Statului comunist asupra corpului cu variate forme de supunere voluntară la controlul Bisericii. În spațiul public de la noi, aluziile la practica sexului oral încă funcționează ca un ritual colectiv de degradare și excludere morală, iar despre BDSM știm destul cît să avem jurnaliști care anunță poliția pentru jocuri virtuale (și consensuale) de supunere-dominare. Imposibilitatea de a percepe intimitatea corporală cu altcineva drept plăcere poate fi o bizarerie personală în unele culturi, într-una precum cea românească, în schimb, e reacția la sexualitate pentru care sîntem pregătiți și educați. Sexualitatea ca „rușine“ și totodată ca formă de dominare, stăpînire, anulare personală nonconsensuală a celuilalt, a femeii, în cadrul trasat de acest film (adeseori pare că „alergia la intimitate“ și atingere a Laurei ține de o formă de protecție a autonomiei și autodeterminării personale cu o sensibilă componentă de gen), este general perceptibilă în raportarea la propunerile de introducere a educației sexuale în școli, în tratamentul femeilor persoane publice, în imaginarul colectiv legat de gen și identitate sexuală, în perceperea relației dintre sex(ualitate) și vîrstă/îmbătrînire etc. Consecințele pe care le are pudibonderia societală asupra relației cu partea cea mai concretă a ființei noastre, generatoare ale celor mai simple și „naturale“ emoții, sînt greu de estimat (dacă nu vorbim despre sexualitate, cert nu vorbim nici despre disfuncționalitățile ei), dar Touch Me Not clar va naște mici seisme personale și mari ultragii naționale, mai mult decît cinematografice.
Totuși, un film nu e o formă de intervenție socială și nu e treaba lui să „vină cu soluții“, să salveze umanitatea ori măcar confortul cetățeanului român cu propriul corp sexualizat. E „doar un film“, e adevărat, unul cu un masiv potențial curativ-terapeutic, însă primul (și marele) pas pentru ca această funcție a experimentului Adinei Pintilie să se activeze e acceptarea nesfîrșitei diversități a umanității. Și a sexualității.