Îi mulțumesc lui Dumnezeu că trăiesc într-o țara normală (Franța n. r.) că pot să mă informez corect, că pot să urmaresc o media formată din profesioniști, suficient de puternică pentru a-și trimite oamenii în teren (inclusiv acolo unde explodează bombe la un km de ei) ca să nu depind de câteva depeșe interpretabile (și interpretate); cu destui oameni citiți care s-au documentat toată viața pe domeniul lor de competență astfel că nu am de ce să mă indoiesc de analizele lor (inclusiv de militari care au făcut războaie, din alea pe bune, toată viața, diplomați care au fost in post ani de zile, chiar în capitalele despre care vorbesc, ceea ce îi împiedică să facă analize dirijate dupa ceea ce și-ar dori, de analisti si specialiști ai culturii ruse nu doar pentru ca iubesc această cultură ci unii pentru că descind din acel popor batut de soarta, spalat pe creier și îndobitocit sistematic în ultima sută de ani)…
Îi mulțumesc lui Dumnezeu că pot să aud, să vad și să citesc informații și opinii suficient de argumentate și suficient de diverse. Și când spun «diverse» nu inseamna «contrare», pentru că există realitați pe care nu le poti interpreta în două moduri complet opuse. Nu-l poti scuza pe Hitler, de exemplu. Nu poți nega cine este agresorul și cine este agresatul într-o situație care este evidentă.
Îi mulțumesc lui Dumnezeu că am prieteni inteligenți cu care pot împartași aceleași sensibilitați și aceleași valori. Nu mai departe decat ieri, o prietena dragă (?) imi spunea că așteapta să poată pleca în Ucraina să mobileze biblioteci. Și că se duce în fiecare sâmbată în Place de la Republique unde se întâlnește nu doar cu «ai nostri». «Sâmbăta trecută a venit o ucrainiancă, ne-a vorbit – n-am inteles nimic și în același timp am înțeles totul!»
Mi-e rușine că fac parte în același timp dintr-un popor care se simte complexat de Zelensky si care probabil, prin reprezentantii lui in Parlament, ne va face de rușine în ochii planetei, așa cum ne-au facut “Cei patru cavaleri ai Apocalipsei” care s-au dus la ambasada rusă să spuna că «nu sunt nici cu unii, nici cu alții». Cu alte cuvinte, nu au nimic de obiectat când un stat atacă fără avertizare un alt stat suveran și duce un război nu împotriva militarilor, ci împotriva populației civile.
Marcela Feraru, Paris
Răstignirea albă, 1938, Marc Chagall
