Pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximiam, păgînii împăraţi ai Romei, erau în Tesalonic doi clerici bisericeşti plăcuţi lui Dumnezeu, Agatopod şi Teodul. Agatopod era cu rînduiala diacon, bătrîn de ani şi foarte înţelept, împodobit cu cărunteţe, iar Teodul era citeţ, tînăr şi frumos la faţă, fiind în anii tinereţii şi vieţuind în curăţie şi fără de prihană, fiu al unor cinstiţi părinţi creştini, care avea fraţi după trup, pe Capiton, Mitrodor şi Filostorghie, toţi desăvîrşiţi dreptcredincioşi către Dumnezeu. Chiar mai înainte de nevoinţa pătimirii, fericitul Teodul a luat semn de la Dumnezeu pentru cununa mărturisirii ce avea să o cîştige. Pentru că într-o noapte, odihnindu-se, i se părea în vedenia visului că ia în mîna sa un lucru de la o persoană cinstită.
Deci, deşteptîndu-se din somn, a găsit în mîinile sale un inel foarte frumos, neştiind din ce fel de materie era lucrat, avînd pecete cu închipuirea Sfintei Cruci, care era semnul pătimirii pentru Iisus Domnul, Cel ce a pătimit pe Cruce pentru noi. Cu inelul acela tînărul cel sfînt tămăduia toate bolile între oameni şi numai dacă întîmpina Teodul, care purta inelul acela, pe cineva din cei bolnavi, îndată fugea boala de la cel neputincios şi i se dădea sănătate, şi pentru aceasta mulţi dintre elini se întorceau către Hristos.
După aceea, păgînii împăraţi au ridicat prigonire asupra creştinilor şi au trimis poruncile lor cele necurate pretutindeni, ca oamenii să se închine idolilor celor făcuţi de mîini omeneşti, iar nu lui Dumnezeu, Ziditorul tuturor. Acea poruncă a mers şi la Tesalonic şi se puneau înainte la privelişte uneltele cele de muncire pentru cei ce nu se supuneau poruncii împărăteşti. Mulţi din credincioşi fugeau să se ascundă, oriunde puteau. Unii alergau voioşi la munci, iar alţii, fiind neputincioşi, temîndu-se de îngrozirile cele de moarte, se lipeau de păgîni şi mîncau din jertfele cele idoleşti, iubind această deşartă viaţă mai mult decît cea fără de moarte; şi, fugind de muncile cele de scurtă vreme, îşi pregăteau moartea cea veşnică şi pierzătoare.
Deci, diavolul se bucura de unii ca aceia, însă se biruia şi se ruşina de cei viteji la suflet şi tari ostaşi ai lui Hristos, precum şi de aceşti doi sfinţi, adică de Agatopod şi Teodul, pentru că aceştia în vremea cumplitei prigoniri n-au fugit, nici nu s-au ascuns, ci petreceau în casa lui Dumnezeu totdeauna. Ziua şi noaptea se rugau lui Dumnezeu pentru Sfînta Biserică, care era în primejdii şi aşteptau să-i ducă la munci. Dar, înştiinţîndu-se ostaşii, i-au prins şi i-au aruncat în temniţă. Pe atunci era în Tesalonic un ighemon cu numele Faustin. Acela, într-una din zile, şezînd la judecată a poruncit să pună înainte la cercetare pe mărturisitorii lui Hristos, pe Agatopod şi Teodul. Iar aceia, fiind chemaţi, mergeau cu veselie ca la un ospăţ, ţinîndu-se de mîini unul de altul, cu feţele luminoase, cu sufletele viteze şi cu mare glas şi cu îndrăzneală strigau: „Sîntem creştini!” Şi astfel au stat înainte la judecata tiranului.
Vrînd tiranul mai întîi pe cel tînăr să-l vîneze cu amăgirile sale, a poruncit ca să se depărteze toţi şi pe Agatopod să-l ducă de acolo, iar lui Teodul, chemîndu-l mai aproape de sine, i-a zis prieteneşte: „Ascultă-mă, o, tînărule, rogu-te, leapădă acea nouă amăgire creştinească şi apropie-te de legile cele vechi, ca să nu te lipseşti rău de viaţa ta”. Iar Sfîntul Teodul, cu faţa veselă, i-a răspuns: „Eu de mult am scăpat de toată amăgirea şi rătăcirea, iar pentru tine, care ai iubit deşertăciunea, mă tem foarte mult ca să nu cazi în moartea cea veşnică”. Aceasta zicînd sfîntul, nu s-a mîniat ighemonul, ci în tot chipul îl amăgea, uneori făgăduindu-i daruri, iar alteori cinste, ca să se apropie la închinarea de idoli. Şi stătea acolo un slujitor al lui Die, anume Zenos. Acela a zis către sfîntul: „Dacă darurile şi cinstirile nu te pleacă spre jertfă, apoi muncile te vor sili, ca să te supui împărăteştilor porunci”.
Mucenicul a răspuns aceluia: „Îngrozirile muncilor nu pot deloc să mă înfricoşeze şi cît de puţin nu pot să mă plece la voia voastră”. Faustin iarăşi îl sfătuia şi îi zicea: „Au nu este mai bună viaţa cea cinstită, decît moartea cea cumplită?” Sfîntul Teodul a răspuns: „Cu adevărat şi eu am cunoscut aceasta, că mai bună este viaţa decît moartea, şi mi-am pus în minte să trec cu vederea această viaţă muritoare de puţine zile pe pămînt, ca să mă fac părtaş vieţii celei fără de moarte şi bunătăţilor cereşti celor veşnice. Drept aceea, munceşte-mă cu focul şi cu bătăile şi vei cunoaşte că trupul care se munceşte este stricăcios şi pieritor, iar sufletul cel înţelegător fiind nestricăcios, prin munci despărţindu-se mai degrabă de trup, mai mult se va veseli în viaţa cea fără de sfîrşit”. Zis-a ighemonul: „Spune-mi, te rog, cine este mijlocitorul acestui mare bine, pentru a cărui dragoste ţi-ai ales bătăile şi moartea, a le trece cu vederea astăzi de voie”.
Sfîntul Teodul a răspuns: „Dumnezeu, Cel ce a încuiat toate cu legile cele fireşti, şi Fiul Său, Iisus Hristos, Cuvîntul Tatălui, cu a Cărui Cruce însemnîndu-mă din pruncie, pînă la sfîrşitul vieţii mele nu mă voi părăsi de însemnarea Lui; ci, mai degrabă prin muncile tale mă voi despărţi de trup, decît de Crucea lui Hristos; pentru că sînt slugă credincioasă a Stăpînului meu şi nu mă înfricoşez nici de foc, nici de uneltele de muncă”.
Faustin ighemonul, minunîndu-se de o bărbăţie şi îndrăzneală ca aceea a Sfîntului tînăr Teodul, a poruncit să-l ducă departe, la un loc deosebit, iar Sfîntul Agatopod, chemîndu-l la sine, i-a zis: „Închină-te zeilor noştri, căci Teodul, care a fost mai înainte în înşelăciune, acum a făgăduit să se închine lor şi să aducă împreună cu noi jertfă”. Iar Sfîntul Agatopod, cunoscînd amăgirea ighemonului, a răspuns: „Şi eu cu sîrguinţă şi cu bucurie, după cuvîntul lui Teodul, voi aduce jertfă adevăratului Dumnezeu şi Fiului Său, Iisus Hristos. Pentru că acelui Dumnezeu a făgăduit Teodul să-I aducă jertfă de bună mireasmă”. Faustin la rîndul lui a zis: „Nu acelora pe care tu îi numeşti, ci celor doisprezece zei care ţin lumea a făgăduit Teodul să le jertfească”.
Iar Sfîntul Agatopod, clătinînd puţin din cap, a zis: „Oare dumnezei numeşti pe aceia care din materii stricăcioase i-a închipuit meşterul după asemănarea omenească? Oare dumnezei sînt aceia, pe care i-au făcut oamenii cu mîinile lor şi ca unor mai buni şi mai mari decît ei fără de minte au legiuit să le slujească? Oare dumnezei sînt aceia, care, dacă voieşte cineva să-i răstoarne şi să-i sfărîme pe dînşii, nu pot să se împotrivească, nici să se apere pe ei? Care nu văd cu ochii, nici nu umblă cu picioarele şi nici o simţire oarecare nu au în ei? Oare dumnezei sînt aceia, pe care îi cred elinii că aveau oarecînd suflet viu şi spun despre dînşii că fac preaurîte lucruri desfrînate, iar acum pe aceia cioplindu-i, într-un ban sau în patru, îi vînd meşterii? Oare eu jertfa ce se cuvine Atotputernicului Dumnezeu să o aduc nevrednicilor şi necuraţilor ce sînt socotiţi de tine ca dumnezei ai voştri? Oare cîntare să cînt idolilor celor surzi?”
Unele ca acestea grăind sfîntul, boierii ce stăteau înaintea ighemonului s-au temut ca nu cumva şi ceilalţi creştini care erau aduşi la ispitire, prin cuvintele lui Agatopod, să se întărească în credinţă. Deci, îndată a poruncit ca împreună cu Teodul să-l ducă în temniţă. Şi fiind duşi sfinţii, popor mult urmîndu-le, în multe feluri îi supărau pe dînşii, văzîndu-i că se sîrguiesc spre mai bine. Pentru că unii, milostivindu-se de tinereţile lui Teodul, se sileau, prin multe şi îndemnătoare cuvinte, să-l întoarcă de la socotinţa lui cea neschimbată; iar alţii, văzînd cinstitele cărunteţi ale lui Agatopod, cu glas ca de sfătuire strigau către el: „Oare şi tu, Agatopoade, ai minte copilărească, de nu cunoşti cele ce îţi sînt de folos vieţii tale?” Iar sfinţii, nerăspunzînd nimic poporului, mergeau.
Sosind la temniţă, s-au rugat lui Dumnezeu cu linişte şi s-au alăturat celor închişi, care erau ţinuţi acolo din diferite pricini. Iar la miezul nopţii, prin oarecare vedenii dumnezeieşti, s-au întărit şi s-au deşteptat bucuroşi, chemînd pe Iisus, Mîntuitorul tuturor. După aceea, spălîndu-şi mîinile şi faţa cu apă curată şi plecîndu-şi capul şi genunchii la pămînt, cu un glas au înălţat rugăciune lui Dumnezeu, zicînd:
„Dumnezeule, Făcătorule şi Atoateştiutorule, pierzătorul adîncului, Cel ce ai făcut lumea aceasta văzută şi ai rînduit alergarea cea neîncetată a cerului, ca întru dînsa soarele pe toate să le lumineze ziua, iar luna să alunge întunericul cel de noapte cu strălucirea sa, şi amîndoi să slujească împreună cu stelele la ieşirea celor ce se nasc pe pămînt; Cel ce ai dat pămîntului să nască fiinţe, iar adîncului mării, naştere de peşti, păsărilor, loc în văzduh, ca marea să slujească omului celui zidit de Tine, prin ale sale daruri, iar văzduhul, prin cîntarea păsărilor, să aducă cîntare plăcută Ţie, apoi pămîntul, scoţînd cu îndestulare neamului omenesc roduri de multe feluri, Ţie, Stăpînului tuturor, să-Ţi înalţe mulţumire prin gurile omeneşti; Tu pe neamul nostru, cel ce a făcut fărădelege şi de la poruncile Tale s-a depărtat şi în beţii şi desfrînări a căzut, nu l-ai lăsat să piară pînă în sfîrşit, nici ai eliberat pe diavol să orbească făptura cea înţelegătoare şi să o ducă pînă la iad, ci, dînd uitării greşelile omeneşti şi, prin milostivire plecîndu-Te, ai trimis la oameni de pe scaunul ceresc pe Unul născut Fiul Tău, Care, firea omenească primind-o, pe a Sa nestricăciune să o amestece cu a noastră stricăciune şi cuvîntul Tău, Cel ce petrece cu Tine pururea, prin Care toate s-au făcut, pe cei rătăciţi în nedreptăţi să-i întoarcă iarăşi la calea cea dreaptă. Pentru că Tu cu Fiul şi Fiul cu Tine şi cu Sfîntul Duh, privind spre toată lumea, cu minunile Tale cele preaslăvite pe cei necredincioşi i-ai adus la sfînta credinţă. Tu, Fiule al lui Dumnezeu, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, l-ai înviat pe Lazăr cel mort de patru zile cu cuvîntul, biruind legile firii şi ale morţii. Tu, prin tina cea pusă pe ochii lui, ai luminat pe omul cel orb din naştere, precum şi altădată acelei femei ce-i curgea sînge, cînd s-a atins de hainele Tale, îndată i-ai dat tămăduire, asemenea şi pe slăbănog făcîndu-l sănătos, i-ai poruncit să-şi poarte patul său.
Deci, şi acum, o, Dumnezeule, binevoieşte spre însoţirea noastră şi ne întăreşte cu putere de sus, ca prin ajutorul Tău suferind cu vitejie muncile păgînilor, să putem trece la cereasca Împărăţie”.
Astfel rugîndu-se sfinţii, cei ce erau legaţi împreună cu dînşii, care pentru ucideri sau desfrînări erau ţinuţi acolo, lepădînd frica morţii celei trupeşti, degrabă au căzut la picioarele sfinţilor, cerîndu-şi iertare de greşelile lor şi scăpare din moartea cea sufletească. Iar poporul care era afară, stricînd încuietorile temniţei a intrat înăuntru şi asculta cu dulceaţă şi cu mirare cuvintele ce ieşeau din gurile robilor lui Dumnezeu. Văzînd-o aceasta Evpsihie, mai marele curţii Tesalonicului, cel mai osîrdnic slujitor al diavolului, a alergat degrabă la ighemon, spunîndu-i că mulţi vor lăsa slujba zeilor dacă acei doi creştini care se ţin legaţi în lanţuri nu vor fi pierduţi. Şi s-a tulburat ighemonul de mînie şi îndată a trimis ostaşi ca să aducă la dînsul pe bătrîn şi pe tînăr şi i-a pus înainte la nedreaptă judecată pe robii lui Hristos.
Deci, uitîndu-se ighemonul către Sfîntul Teodul, a zis: „Oare nu ştii că cu dreptate este a asculta poruncile împăraţilor ce stăpînesc lumea?” Sfîntul Teodul a răspuns: „Pe cele ce le porunceşte Stăpînul cerului şi al pămîntului, pe acelea cu adevărat trebuie a le asculta mai întîi şi cu lucrul a le împlini, că acesta este lucru dreptcredincios, iar cele ce poruncesc împăraţii cei vremelnici, numai acele porunci care vor fi drepte şi nepotrivnice cerescului Făcător este bine a le asculta, iar de sînt nedrepte, apoi nicidecum nu se cade a le asculta pe dînsele”.
Faustin ighemonul a zis: „Spune-mi mie, cine a făcut cerul?” Răspuns-a Sfîntul Teodul: „Dumnezeu Atotţiitorul şi Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Care este Cuvîntul Tatălui”. Zis-a Faustin: „Oare Acela este, pe Care, muncindu-L cu munci preacumplite iudeii, L-au răstignit?” Răspuns-a mucenicul: „Acela este, pe Care L-au răstignit evreii şi a pătimit de voie pentru noi; Care, după aceea, a înviat din morţi cu puterea dumnezeirii Sale şi Care, ca un biruitor al morţii, a fost văzut înălţîndu-se la cer, de unde iarăşi va veni ca să judece pe cei necredincioşi”. După aceea Faustin a zis: „Dar pentru ce zeilor noştri nu voieşti să le aduci jertfe?” Sfîntul răspunse: „Nu este mai bine a aduce jertfe Aceluia de care sînt zidiţi făcătorii idolilor, decît idolilor celor făcuţi? Cu adevărat este mai bun Ziditorul decît zidirea”.
Atunci Faustin ighemonul a poruncit să dezbrace de haine pe Sfîntul Teodul cel tînăr şi să-l golească spre muncire. Iar crainicul striga: „Jertfeşte zeilor şi vei scăpa!” Dar mucenicul grăia către muncitor: „Hainele de pe trup mi le-ai luat, dar credinţa către Dumnezeul meu nu o vei putea lua în veci de la mine”. Grăind astfel sfîntul cu libertate şi defăimînd muncile, numindu-i pe împăraţi tirani de multe ori, ighemonul a poruncit ca înaintea feţei lui Teodul să-i pună să jertfească idolilor pe cei care au fost mai înainte creştini şi care, fiind biruiţi de munci, s-au închinat idolilor. Acest lucru văzîndu-l Sfîntul Teodul, îl durea inima pentru cei biruiţi şi căzuţi; iar către ighemon grăia: „Pe cei neputincioşi i-aţi biruit, iar pe ostaşii cei tari ai lui Hristos nicidecum nu puteţi să-i biruiţi, chiar de veţi afla munci şi mai mari, dar să ştii, ighemoane, că aceste munci pe care le-ai gătit asupra noastră sînt puţine şi vrednice de rîs. Deci să afli mai cumplite munci, ca să cunoşti cît de mare este credinţa şi dragostea noastră către Dumnezeu”.
După aceasta ighemonul a poruncit Sfîntului Teodul ca să aducă cărţile creştineşti la judecată. Iar sfîntul a răspuns: „Dacă aş fi ştiut că, cunoscînd deşertăciunea închinării idoleşti, o vei lepăda şi vei voi a te întări în adevărul dreptei credinţe, apoi ţi-aş fi adus cărţile prooroceşti şi apostoleşti. Dar, de vreme ce ştiu că gîndeşti vicleşug, nu-ţi voi da în mîini dumnezeieştile daruri”. Faustin zise: „Nu te voi cruţa, zdrobindu-ţi trupul şi dîndu-l fiarelor spre mîncare, dacă nu mă vei asculta degrabă”.
Sfîntul răspunse: „Iată trupul meu stă înaintea muncilor, iuţeşte-te asupra lui precum voieşti şi munceşte-l mai cumplit decît îngrozirile cele grăite de tine, dar eu nu voi da păgînilor spre batjocură sfintele cărţi”. Atunci ighemonul, voind să înfricoşeze pe mucenic, a poruncit să-l ducă la moarte, socotind că, văzînd pedeapsa de moarte, se va teme şi se va supune voinţei lui. Deci fiind scos la locul de schin, cînd a văzut Sfîntul Teodul sabia asupra sa, a strigat către Dumnezeu: „Slavă Ţie, Dumnezeule, Tatăl Domnului meu, Cel ce a binevoit a pătimi pentru noi. Iată, cu darul lui Hristos, vin şi eu către Tine, murind pentru Tine cu osîrdie!” Zicînd aceasta, şi-a plecat capul sub sabie, dar nu l-a tăiat; pentru că, aflînd ighemonul că Sfîntul Teodul doreşte tăierea de sabie, ca pe o cunună de veselie, a poruncit să-l întoarcă întreg.
Într-acea vreme ighemonul ispitea pe Sfîntul Agatopod, întrebîndu-l şi zicînd: „Ce fel de viaţă ai?” Sfîntul răspunse: „Aceea pe care o are şi Teodul”. Ighemonul zise: „Ce fel de împărtăşire ai cu Teodul? Oare vreo rudenie oarecare v-a însoţit?” Sfîntul Agatopod răspunse: „Cu neamul sîntem despărţiţi între noi, dar cu credinţa şi cu obiceiul sîntem uniţi, şi pe cît ne deosebim cu neamul, pe atît ne unim cu duhul”. Ighemonul zise: „Văd că amîndoi vă sîrguiţi la o muncă, pentru că aceasta o spun cuvintele voastre”. Sfîntul Agatopod răspunse: „Dacă cu o muncă ne ducem din viaţa aceasta, apoi tot de aceeaşi răsplătire ne vom învrednici de la Dumnezeul nostru”.
Faustin zise: „Nu-ţi este ruşine ţie, fiind bătrîn, să te amăgeşti ca un tînăr şi să te dai de bunăvoie în arătată primejdie?” Sfîntul Agatopod răspunse: „Nu mă amăgesc nicidecum, nici nu sînt deşert de nădejdea în Hristosul meu şi pe cît sînt mai bătrîn cu anii, pe atît mă sîrguiesc a arăta mai multă osîrdie către Dumnezeul meu şi laud pe Teodul, care stă tare, deşi este mai tînăr, pentru cinstea adevăratului nostru Dumnezeu”. Iar Faustin ighemonul, căutînd spre Teodul, i-a zis: „Nu te amăgi, o, tînărule, de cuvintele bătrînului acestuia! Nu te da la moarte fără socoteală, pentru că el, fiind bătrîn acum, nu este cu mirare că doreşte moartea; iar tu, fiind încă tînăr şi puţin vieţuind, pentru ce voieşti să te lipseşti în deşert de această dulce viaţă?” Sfîntul Teodul răspunse: „Să nu mă socoteşti că sînt mai neputincios decît bătrînul şi nu voi putea suferi muncile cele de o potrivă, pentru că, deşi sînt tînăr cu anii, însă întocmai ca bătrînul ştiu pe Unul Dumnezeu a toate făcător şi sînt gata a pătimi întocmai pentru Dînsul”.
Grăind sfinţii unele ca acestea şi chemînd pe Hristos, i-au legat ostaşii după porunca tiranului şi i-au dus iarăşi în temniţă; iar ei slăveau pe Dumnezeu, cu al Cărui ajutor au biruit pe diavol. Iar cunoscuţii lor, adunîndu-se, i-au înconjurat plîngînd; şi i-a întrebat Sfîntul Teodul: „Pentru ce v-aţi adunat aici şi de ce plîngeţi?” Ei au răspuns: „Plîngem pentru primejdia voastră”. Iar sfîntul, zîmbind, a zis: „Pentru ce voi, înduioşîndu-vă, plîngeţi de primejdiile noastre, ca să ne întristaţi pe noi, cei ce alergăm spre cele mai bune?”
Grăind acestea Sfîntul Teodul, a venit un ostaş cumplit trimis de la ighemon, care, legîndu-i pe amîndoi cu lanţuri de fier, i-a băgat în temniţa cea mai dinăuntru şi i-a încuiat, să nu poată intra nimeni la dînşii. Sfinţii mucenici, după ce a înserat, într-un tîrziu, s-au rugat lui Dumnezeu ca să-i întărească întru nevoinţă pînă în sfîrşit şi s-au odihnit. Iar Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce caută pe cuvioşii Săi, fiind cu un suflet şi un gînd, le-a trimis la amîndoi o vedenie în vis, despre sfîrşitul ce aveau să-l aibă. Această vedenie le-a fost astfel: Li se părea că intră amîndoi într-o corabie, ce era plină de oameni, şi se vedeau în corabie în mijlocul mării, primejduindu-se de furia valurilor, pentru că marea se învăluia de o furtună mare şi se izbea corabia de valuri sfărîmîndu-se şi afundîndu-se. Şi vedeau pe oamenii care erau cu dînşii, unii înecîndu-se, alţii înotînd, alţii apropiindu-se de cîte o piatră şi pierind, iar pe ei prin îndreptarea cîrmaciului, s-au văzut izbăviţi de înecare, îmbrăcaţi în haine luminoase şi ajungînd la un munte oarecare înalt, care nu era departe.
Deci, deşteptîndu-se din somn, au spus unul altuia vedenia aceea şi se mirau cum amîndoi au avut aceeaşi vedenie. Şi au cunoscut că la amîndoi un dar li se va dărui de Hristos, adică mucenicia mării, în care mulţi afundîndu-se, ei vor trece izbăviţi, şi se vor sui la muntele ceresc, spre primirea răsplătirilor celor veşnice. Şi întărindu-se cu nădejde, au mulţumit de aceea Bunului Dumnezeu, Povăţuitorul lor, căzînd cu feţele la pămînt şi zicînd: „Cine aştepta vreodată o facere de bine ca aceasta, pe care Tu, o, Dumnezeule, ne-ai dăruit-o nouă prin întruparea Fiului Tău, Domnului nostru Iisus Hristos? Cine este cu obiceiul atît de fără de omenie, să nu cinstească dreapta credinţă, mai mult decît desfătările cele deşarte, fiind miluit cu atîtea faceri de bine? Cine este atît de grabnic la facerea de bine ca Fiul Tău, Care întru al Său dar mai înainte de vreme ne-a făcut încredinţaţi prin descoperire, arătîndu-ne cununile mai înainte de a sfîrşi noi alergarea noastră şi ne-a întărit spre nevoinţa ce ne este înainte?”
Aşa mulţumiră ei lui Dumnezeu pînă a doua zi şi, rugîndu-se, străjerii temniţei au intrat cînd se făcea ziuă, spunîndu-le că pe Teodul şi pe Agatopod îi cheamă ostaşii la ighemon. Iar ei, îngrădindu-se cu semnul crucii, au ieşit din temniţă, fiind legaţi cu lanţuri şi mergînd după ostaşi. Iar mulţimea cunoscuţilor, adunîndu-se acolo, a ridicat plîngere pentru dînşii, ştiind că acum are să moară acea frumoasă pereche, către care Sfîntul Teodul cu faţa luminoasă, a zis: „Dacă din dragoste plîngeţi pentru noi, apoi mai mult se cade vouă a vă bucura de noi, că pentru atît de bună pricină, adică pentru cinstea adevăratului Dumnezeu, ne nevoim. Iar de plîngeţi din inimă diavolească, apoi pentru voi plîngeţi mai mult decît pentru noi, că aţi rătăcit din calea cea dreaptă şi vă duceţi la pierzare”.
După ce la a treia cercetare au pus înainte pe sfinţi, Faustin ighemonul întrebîndu-i, nimic n-au mai răspuns, fără numai acestea: „Sîntem creştini şi anume pentru numele lui Hristos, toate voim a le pătimi”. Atunci ighemonul, cu faţa mîhnită, a hotărît asupra lor munci de moarte: „Teodul şi Agatopod, care n-au voit să aducă jertfă idolilor, să se arunce în mare!” Şi, luîndu-i ostaşii, i-au dus la mare şi, legîndu-le mîinile înapoi şi pietre grele la grumaji, i-au pus în corabie. Într-acel ceas s-a adunat o mulţime de prieteni, de vecini şi necunoscuţi, dintre care unii se tînguiau pentru un sfîrşit ca acela, iar alţii cu laude fericeau pe vitejii ostaşi ai lui Hristos, că au sfărîmat capul vrăjmaşului şi mor cu osîrdie pentru dreapta credinţă.
Iar ighemonul, fiindu-i milă de sfinţi, a trimis la dînşii pe un bărbat vestit, anume Fulvie, sfătuindu-i ca numai tămîie să aducă idolilor şi vor scăpa de la moarte, iar ei nu încetau a chema pe Iisus Hristos şi de idolii cei necuraţi lepădîndu-se. După multă sfătuire şi îndemnare, văzînd păgînii că nicidecum robii lui Hristos nu se pleacă la sfatul lor, au început mai întîi pe Sfîntul Agatopod a-l arunca în mare. Iar el, căutînd la cer, a strigat cu glas mare: „Cu acest al doilea botez se spală toate greşalele noastre şi mergem la Iisus Hristos curaţi!” Zicînd sfîntul aşa, l-au aruncat în mare, iar după dînsul şi pe Sfîntul Teodul.
Şi aşa şi-au sfîrşit nevoinţa pătimirii sfinţii mucenici şi cununa biruinţei au luat din dreapta Celui de sus. Iar marea, primind trupurile sfinţilor, într-acelaşi ceas le-a scos cu valurile la uscat, dezlegate de legături şi de pietre, fiind foarte luminate, pe care, luîndu-le cunoscuţii, le-au îngropat cu cinste.
După puţină vreme, li s-a arătat lor Sfîntul Teodul în haine albe şi cu faţa luminoasă, poruncindu-le ca averile lui să se împartă celor scăpătaţi, sărmanilor şi văduvelor.
Deci, s-au sfîrşit aceşti doi sfinţi, în cinci zile ale lunii aprilie, întru slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, a unui Dumnezeu slăvit în Treime în veci. Amin.
