Am adormit pe la trei jumate,
m-am trezit cu gândul că am ceva de rezolvat, era 5 și 10 și îmi amorțise un picior, l-am extras cu grijă de sub capul câinelui,
m-am ridicat din pat, am ieșit din cameră
dar
m-am oprit derutată pe hol, nu știam ce ar trebui să fac
și-am zis să fumez o țigară,
fumând, mi-am amintit ce am visat.
Că ne mutam cu jobul intr-un sediu nou, la Giurgiu (?!),
într-o clădire ultra-modernă, chiar pe malul Dunării,
un bloc absolut SF,
un cilindru uriaș de sticlă, cu diametrul de 30-40 de metri și foarte înalt, pe care erau așezate elicoidal, in exterior, balcoane fără balustradă,
niște platforme cu spații de lucru individuale, deschise, fiecare avea platforma lui, de vreo 4 metri pătrați (destul de mică, m-am gândit eu) pe care erau un birou și-un copac.
Pe platforma mea era un mesteacăn, asta m-a bucurat, cred chiar că e copacul meu preferat
și aveam vedere spre Dunăre – ce mișto, mi-am zis in vis, pot să văd apusul in fiecare zi.
Și pot să fumez, uite încă un avantaj,
nasol era că nu puteam vorbi între noi, era oarece distanță între balcoanele noastre suspendate și nici nu puteam merge unii la alții decât coborând pe scara individuală și urcând apoi pe cea a altei platforme. A, și scările erau retractabile,
dar, analizând tot in spirit practic
am realizat că, dincolo de faptul că era un building foarte mișto,
totul fiind in aer liber și cu multă verdeață,
vor apărea probleme când o să se strice vremea
cum o să lucrăm noi aici la toamnă, la iarnă, in ploaie, vânt și ninsoare
asa că am plecat să-l caut pe administratorul clădirii să-l întreb ce soluții există,
in coborâre, pe scara mea individuală, m-am lovit la picior, mă durea de căpiam, dar, mi-am spus, tot trebuie să-l găsesc pe om, să rezolv problema.
bun, deci asta treabă aveam
la 5 și 10 in zori.
(Oana Costea)
