De ani de zile, vreo douăzeci, încerc să găsesc argumente într-o bătălie a surzilor: la ce bun limba latină în școala românească? Am trecut, cred, prin toate haltele imaginabile ale gândirii, folosindu-mă de tonuri când avocățești, când exasperate, afectând deopotrivă logica utilitaristă și pe cea a obsesiei noutății cu orice preț.
Poate că, de dragul unei scurte refugieri din calea flagelului curent, ar merita să înșiruim câteva asemenea argumente. În definitiv, e puțin probabil ca anul școlar să înceapă în 14 septembrie, în ciuda anunțurilor triumfalist eronate ale autorităților noastre de stat. Ce altă treabă avem?
Cel mai drag argument lăutărismului academic este, desigur, cel al identității naționale. Facem latină pentru că suntem rrromâni, „de la Rîm ne tragem”, deci să punem mâna din născare pe „In patria nostra multae siluae sunt”, să-i dăm cu declinarea întâi și acolo să rămânem. Tot românul e gata să verse o lacrimă cu gândul la Traian, strămoșul nostru. Dar doar o lacrimă, vorba cântecului. Argumentul e slab, deși e susținut cu predilecție, aproape obsesiv, de foruri foarte înalte ale culturii române. Și e slab pentru că există națiuni romanice cărora, la fel ca nouă, le pasă prea puțin de originea lor lingvistică și națiuni absolut deloc romanice, care cultivă limba latină de multicel. E vorba de ce numea unul dintre profesorii mei iubiți, Dan Slușanschi, „cei șapte sute de ani de-acasă”. Pe care noi nu-i prea avem, pe când alții îi au. Studierea limbii latine în școli ține mai mult decât de originea latină a limbii pe care o vorbește o comunitate, de tradiția culturală a respectivei comunități. La noi, și în vremurile cele mai luminoase ale predării latinei în școli, de exemplu în perioada interbelică, materia a avut destul de suferit. Fâșneți, nu i-am văzut, de fapt, rostul aproape niciodată. La cărămidă-n piept însă suntem neîntrecuți.
Poate că am avea nevoie de un ce universal. Îl țineți minte, cu siguranță, pe matematicianul Solomon Marcus. Era unul dintre cei care susțineau fervent studierea latinei în școli, pentru că găsea în sistemul însuși al limbii virtuți similare pentru dezvoltarea gândirii cu cele ale disciplinei în care excela, adică matematicile. Nu e singurul pe care l-am auzind spunând asta, dar când argumentul vine de la unul ca el, adică de la cineva care s-a ocupat toată viața, la cel mai înalt nivel de abstractizare posibilă, de legătura tainică dintre limbă și matematică, te afli într-un teritoriu sigur. Dar chiar și așa stând lucrurile, de ce am avea nevoie și de latină, de vreme ce avem matematicile al căror acces la structurile de profunzime ale gândirii pare mai puțin mediat?
Există și alte argumente, de mai mică anvergură, cu care aș putea continua și care zumzăie prin prizărita lume a clasiciștilor și a acelora dintre filologi, puțini, care mai sunt sensibili la subiect: importanța cunoașterii etimologiei diverselor cuvinte din limbile moderne, eventuala ușurință cu care limbile romanice și nu numai se pot deprinde odată asimilată structura limbii latine, folosul evident pentru anumite profesii al cunoașterii latinei (filologi, filozofi, preoți, juriști) etc.
Observați însă că, oricât de generos sau de utilitarist formulate, argumentele de mai sus nu sunt suficiente ca să convingă. În cazul oricăruia se găsește portița unui contraargument: formulele colective, comunitare, identitare, la fel precum cele vizează procese mintale abisale sau gândirea soft a fragmentului nu au portanța necesară.
Singurul argument pe care îl găsesc, astăzi, nu numai viabil, ci de bun simț este cel al formării individului. În definitiv, școala nu este o Cooperativă Agricolă de Producție din care trebuie să iasă atâtea feldere de greu la sfârșitul unui an școlar. Școala este o instituție care formează indivizi. Și e chemată să-i formeze în concordanță cu realitatea, nu cu vreo idee preconcepută, cu ceea ce se cheamă wishful thinking, post-truth și alte fantasme maladive de acest fel. Or, ceea ce umanitatea constată de la începuturile ei sau măcar din vremurile în care s-a apucat să scrie este că realitatea îi e dacă nu de-a dreptul ostilă individului, atunci măcar greu de integrat. Și că, pentru simpla supraviețuire, individul trebuie să găsească o sumă de mijloace deopotrivă tehnice, dar mai ales de natură morală. Ceea ce zidește în individul uman învățarea latinei este o formă de rezistență morală la dificultățile vieții cu care ultimele două generații globale sunt tot mai puțin obișnuite, dar care nu întârzie să se manifeste la scară mare, așa cum se întâmplă, de pildă, astăzi cu pandemia de Covid-19. O mică asceză personală în copilărie ne-ar fi educat pe toți să fim astăzi mai stoici, mai puțin vulnerabili moralmente, mai disciplinați și mai răbdători cu marile provocări ale timpurilor. Învățarea limbii latine este o asemenea asceză, adică etimologic vorbind, un exercițiu de educare a voinței, a răbdării, a intelectului, pe care practicile contemporane de urmărire exclusivă a facilului, a utilului îngust, a plăcerii imediate au evacuat-o în detrimentul speciei înseși. Odată dobândită disciplina învățării aprofundate în general, pentru că acesta e folosul dintâi al studierii limbii latine, toate celalalte avantaje se vor adăuga: accesul direct la marea cultură europeană, înțelegerea fenomenelor lingvistice majore, a chestiunii identitare, corecta interpretare a faptului istoric contigent, stăpânirea logicii clasice și, mai mult decât orice, înțelegerea diversității lumii.
„Words, words, words”, aș zice cu prințul Daniei, când mă uit la halul în care stăm cu latina azi în școala românească. Eliminarea din Programul Cadru pentru învățământul gimnazial a materiei de clasa a șaptea intitulate „Elemente de limba latină și de cultură romanică” era previzibilă după lunga și nefericita carieră a orei stinghere de latină din clasa a opta. Faptul că aceasta e considerată superfluă de o treime din profesorii și părinții chestionați este, în termeni pragmatici, de înțeles. În definitiv, cine s-ar înhăma la învățarea unei limbi dificile, așa cum era până de curând, în anul dinaintea examenului de admitere în liceu sau, așa cum e acum, suspendată într-un an de mijloc, fără continuitate? Apoi, e cu totul himeric să crezi că limba latină se poate studia cu adevărat într-o singură oră pe săptămână. Nu, cu siguranță latina nu se poate învăța astfel, ci altfel.
Iată cum. Să ne punem centurile, poate părea contraintuitiv:
1. Disciplina trebuie să se cheme, din nou, pur și simplu „Limba latină” și să se ocupe numai cu asta, adică cu studierea limbii, nu a istoriei romane, a civilizației antice, a paremiologiei latine, a lingvisticii romanice. Ceea ce făcea complet antipatică materia asta era cantitatea indigestă de balast sapiențial care însoțea în manuale tâmpite niște texte căznite de trei rânduri, rupte din context, irelevante gramatical, grele de moarte, fără cap și coadă. De patruzeci de ani elevii, nu numai cei de clasa a opta, trec la latină prin calvarul acestor metode de tortură mintală.
2. Începutul trebuie să aibă loc devreme, la o distanță suficientă de presiunea obsesivă a examenului de admitere în liceu, la o vârstă cînd elevii sunt suficient de mici ca să li se imprime un ritm de învățare corect (de fapt acesta este scopul ultim) și suficient de maturi ca să se poată dedica unei materii de o atare complexitate. Seculara tradiție din gimnaziile din spațiul german și din cel italian confirmă ideea că vârsta optimă este cea de zece-unsprezece ani, adică din clasa a cincea. Încărcătura suficientă săptămânală este de două ore.
3. Necesară ca aerul este alcătuirea unei programe suple, inteligente, coerente, descărcate de balast, autentice, care să evite glumițele, bancurile, micile coterii. Ea trebuie concepută de specialiști în domeniu, nu dictată unor cadre didactice timorate și fără orizont de foruri supraordonate incompetente, așa cum s-a mai întâmplat, în speranța evidentă a discreditării materiei prin calitatea ei îndoielnică. Există specialiști în domeniu și în afara instituției universitare care a girat până acum manualele școlare, instituție care este în ultimii douăzeci de ani într-un perpetuu declin, minată de nepotism, indecizie și confuzie valorică.
4. Programa trebuie gândită pe măsura minții copiilor. Și ca să nu reinventăm roata, profesorii, părinții și elevii trebuie să afle că există modele excepționale de manuale în spațiul occidental, mai ales în cel german. Asemenea manuale au structura limpede a manualelor de limbi moderne, organizate pe unități didactice egale ca relevanță, dimensiune, ordine. Sunt manuale aerisite, cu texte inteligente, unitare, accesibile, care vehiculează un vocabular statistic esențial și insistă cu adevărat pe lecția de gramatică a zilei, scurtă, unică, inteligibilă și ea. Vin apoi exercițiile de toate felurile, similare cu cele folosite în manualele de limbi moderne, a căror simplă rezolvare nu va consolida numai cunoștințele dobândite în cursul lecției, ci le va face la propriu indelebile. Am avut, în varii ocazii, experiența acestui tip de manuale în calitate de profesor. Bag mâna în foc pentru eficiența, inteligența, simplitatea lor și pentru plăcerea pe care o provoacă celor care le parcurg. În plus, avantajul unui manual bun, simplu și dinamic este că are capacitatea să mobilizeze și cele mai ponivoase energii din rândul corpului profesoral. Nu e puțin lucru.
5. Sunt atât de încrezător în calitatea acestui tip de învățare încât aș propune ca la sfârșitul clasei a cincea să se organizeze o sesiune de evaluare a experienței în care să fie implicați numai elevii participanți, nu părinții, nu profesorii terți, care nu au a se pronunța. Iar celor care au rămas cu o bună impresie să li se dea posibilitatea să continue cu studiul limbii latine în toate clasele următoare. Acesta va fi cu adevărat începutul României educate, adică scoase din marasmul celor șaptezeci de ani de îndobitocire ale cărei victime sunt și părinții lor hipercritici pe nimic.
6. Reforma nu trebuie amânată, pentru că, odată demantelată rețeaua și așa șubredă a profesorilor de latină, este foarte greu de refăcut în condițiile dezastruoase în care se găsește învățământul universitar de limbi clasice, care poartă cea mai mare parte de vină pentru situația generală în care s-a ajuns azi. Or, în ciuda a ceea ce susținea un distins profesor al unei catedre universitare importante de limbi clasice, latina poate fi predată numai de absolvenți de latină, nu de profesori de alte specializări, care, oroare!, ar învăța în rând cu elevii (da, la acest tip de aberații s-a ajuns).
7. Toate eventualele măsuri de reformare trebuie însoțite de ample, inteligente și susținute campanii de informare a publicului în privința oportunității reintroducerii latinei în beneficiul absolut al întregului sistem de învățământ românesc.
Așa văd eu, cu ochi încrezători, lucrurile. Colegii clasiciști de toate statutele, ragfurile și titlurile ar trebui să înțeleagă, în urma acestui articol, că mingea se află în curtea autorităților guvernamentale. Dacă se va mișca ceva sau dacă nu se va mișca nimic, e pentru că minister vult aut non vult.
(Ștefan Colceriu – republica.ro)
