Bogdan Dulu este un pianist consacrat pe plan internațional. Fostul elev al Liceului de Artă ”Carmen Sylva” din Ploiești și absolvent al UNM București susține acum recitaluri și concerte în toată lumea. L-am urmărit pe vremuri în câteva recitaluri la Muzeul Memorial ”Paul Constantinescu”, la Muzeul de Artă și la Filarmonica din Ploiești. Îmi mărturisea că vrea să facă un masterat la New York și… l-a făcut. Printre premiile sale de atunci se numără și câștigarea celei de-a II-a ediții a Concursului Internațional de Pian ”Lori Wallfisch”de la Ploiești.
Cu cât vei cânta mai multă muzică românească, cu atât vei fi mai câștigat!
L-am întrebat pe Dulu, în urmă cu ani, pe când era student, ce lucrări din literatura dedicată pianului îl atrag mai mult. ”Toată lumea preferă lucrări de virtuozitate. Domnul Leonida Brezeanu (compozitor și dirijor ploieștean, plecat de curând dintre noi – s.n.) mi-a spus odată: <Ține minte un lucru: cu cât vei cânta mai multă muzică românească, cu atât vei fi mai câștigat!>. Și așa este. Când cânt piese românești în străinătate și chiar în țară, auditoriul devine mai atent, întrucât îi sunt mai puțin familiare. Sunt multe lucruri valoroase prea rar cântate și e păcat”.
Clopotele lui Enescu
L-am urmărit pe interpret odinioară, într-un recital susținut la Muzeul Memorial ”Paul Constantinescu”, unde a interpretat două piese de George Enescu: Toccata și Bourée. Cele două piese de Enescu fac parte din Suita nr. 2 pentru pian în Re major, opus 10. ”Enescu și-a supranumit suita <Clopote>. Sunt patru lucrări. Le-am cântat pe prima și pe ultima. A II-a e Sarabanda, iar a III-a Pavana. Când le-a compus, lui Enescu i-au sunat clopotele, și-a creat o imagine sonoră. Clopotele au vibrații neregulate. Peste tot, sonorități foarte ample, foarte plăcute, extraordinar de puternice, nu neapărat fortissime, întrucât clopotele au, prin construcția lor, un anumit tip de sonoritate. Nu precum corzile, spre exemplu, la care vibrațiile trebuie susținute prin arcuș sau prin alte modalități”
Beethoven și grădina cu sfeclă roșie
Dulu susținuse, cu puțină vreme înainte, un recital la Muzeul de Artă. Virtuozitatea ploieșteanului este dublată de o conștiință critică. Era de Ziua Patrimoniului. Tematica a fost Comunicarea în Artă. ”Pentru a mă situa în cadrul tematic, am susținut un concert nu lecție (gândul te duce imediat la ciclul de lecții <Să înțelegem muzica>, ale lui Leonard Bernstein), ci un recital-comunicare, mai degrabă”. Interpretul a constatat că marea majoritate a celor care vin să asculte nu știu foarte multe lucruri despre muzica clasică, deși nu puțini (printre ei și copii) au preferințe și gusturi artistice alese. ”Am căutat să-i atrag prin prezentarea unor aspecte legate de opere și de interpretarea lor. Nu aspecte plictisitoare, anoste, de biografie seacă sau de teoria muzicii. Am punctat viziunea mea proprie, în strânsă legătură uneori cu cea biografică, în pofida faptului că aceste aspecte nu reprezentau întotdeauna o justificare a actului creator, un motor al său. Dar m-am gândit că reprezintă o modalitate de a-i atrage spre mai mult către <clasic>. Spre exemplu: știați că Beethoven înseamnă în germană <grădina cu sfeclă roșie>? Că Bach înseamnă <pârâu>, Liszt – <făină>, Smetana – <smântână>, iar Chopin (Ciopin, în poloneză, dar nu mai știu cum se scrie) – <halbă>? Le-am spus astea spectatorilor, lucruri care… au prins bine”.
”Strigătul” lui Schumann
Printre lucrările interpretate de solist a figurat și Sonata nr. 2 în sol minor, opus 22, de Robert Schumann. ”Am asociat sonata cu <Strigătul> lui Munch. Am avut o imagine vizuală, dar și una sonoră, întrucât și sonata lui Schumann e ca un strigăt”.
Pianistul a trebuit să-și întrerupă aici firul gândurilor, întrucât era reclamat urgent la alte treburi, dar mi-a promis că-mi va acorda un interviu cu primul prilej. Prilej care nu s-a ivit deocamdată.
Leonida C. CHIFU
