close
CronicăPromovate

Legendele lu’ Baraba și Shorley-ul din anii ’90

Inițial am vrut să dau asta la gazetă, da’ mi-am zis că e mai bine să rămână, momentan, doar acilea, printre prieteni

Poza asta e făcută în noaptea de 14 spre 15 aprilie 1995, de „Fiara” Cătălin Luțu, la Shorley, în Regie. Cârciumă ancestrală care, pe vremea aia, funcționa nonstop. Obișnuiam să merg acolo cu gașca din tura de pe noapte de la Evenimentul zilei, spre dimineață, la o ciorbă de burtă și mai multe votci mai mici sau mai mari, să ne refacem pansamentul gastric după o noapte de hălăduit, care prin cârciumi și cabarete, care prin morgi și secții de poliție, sau la te miri ce căcănării se mai întâmplau prin Bucureștiul acelor ani. Numa’ că atunci a fost altfel. Am început de cu seară, că tocmai împlinisem 26 de ani de când făceam umbră pământului mai mult sau mai puțin degeaba.
Baraba, care sosise printre ultimii și era defazat alcoolemetric, și-a zis că recuperează repede handicapul și a turnat în el, în mai puțin de juma de oră fo patru votci și tot atâtea beri. La un moment dat, ca toți bețivii respectabili – pe care îmi vine să-i pup pe frunte pentru consecvență – simte nevoia unui toast. Bâlbîie el ceva și, se gândește să facă o „sovietică”, să mă stropească în cap cu bere. Dă paharul pe spate și aruncă spre mine conținutul. Atât doar că io eram într-un cap al mesei și el în celălalt. Nu m-a atins niciun strop că în avântul său toată berea s-a dus în ciorbele unor badigarzi de-ai lu’ Șorlei care se dregeau și ei ca oamenii de bine. Băbăiețișifete, a ieșit un iureș ca-n „Șapte păcate”. Zburau pahare, scaune și se dădeau mesele cu cracii-n sus ca-n westernurile americane. Mă rog, până la urmă, cu tactul și diplomația care mă caracterizează, am calmat inflamația și am fraternizat cu badigarzii până ne-am făcut muci toți. Pe Vrejoiu l-am recuperat un ceas sau două mai târziu, că era în alt salon unde bea cu doi inși pe care nu-i cunoștea, da’ care-l luaseră de pe jos, de afară. Nu-și mai amintea nimic.

La masă, de la stânga către dreapta suntem, în ordine, următorii făptași: Radu Baraba Popa – cu celebra sa barbă popească, Cristian Burcioiu, Roxana Jenei, Bogdan „Păsărică” Atanasiu, Daniela și nu-știu-cum – p-asta mi-aduc aminte că-i ziceam toți „la vache qui rit”, că râdea nonstop și avea niște țâțe superbe, de bălea toată redacția pe lângă ea, și ea nimic cu nimeni – fosta mea viitoare primă și ultimă nevastă, io în capu’ mesei, Sandu Vrejoiu și Petrișor Cană. Pare-mi-se că, mai încolo, au venit și Calin Darie „Macarie” și viitoarea soție a lu’ Păsărică. Oricum, viitoarele noastre nveste s-au tirat primele că simțiseră ele ceva…

În fine, că tot l-am amintit pe Petrișor, ăsta avea o dambla pe atunci. Când se trosnea se ducea la gară și se urca în tren. Și, pe la cinci-șase dimineața, i se năzărește iar: „Băi, ce-ar fi să continuăm la Sinaia? E un tren la zece”. Propunerea a fost întâmpinată cu aplauze și s-a hotărât să mergem cu toții la cotețele noastre, să ne luăm cele trebuincioase și să ne vedem la casele de bilete. Numa’ că, la ora fixată, Petrișor al nostru s-a trezit singur în gară și s-a urcat într-un tren unde a adormit. Nu mai țiu aminte unde s-a trezit, da-l întreb azi la redacție. Altădată, s-a trezit cu el pe cap Paul Apostol, la Tulcea, unde era corespondent teritorial. Ce să-i faci, îi plăcea să doarmă-n tren.

Mă rog, din cauza lu’ Baraba am mai luat bătaie acolo de câteva ori, da’ ne-nvățasem ca țiganu’ cu Scînteia. Într-o iarnă, la plecare, când am ieșit afară îi vine ideea nebunului să meargă pe mașini. Erau fo patru-cinci Dacii toate acoperite de zăpadă, că ninsese. Și le ia la călărit. De pe capota ultimei îl mai trăznește una, să se pișe pe parbriz de pe capotă. Își face treaba mică, sare jos și dă să-și închidă „prăvălia”. N-a mai apucat. Din mașină s-au dat jos cei patru badigarzi ai lui Șorlei care stăteau acolo să se încălzească. Au intrat ăia în noi ca tătarii în Moldova. Unu’, Câcu îl chema, fost boxer la Rapid și care acu’ e badigardu lu’ Marian Oprișan la Focșani, îl luase la tăvăleală pe Macarie, coleg cu noi da’ student la Medicină. Io, nonconflictual, cu mâinile în buzunare, da’ cu gura mare, i-am zis: „Băi, nu mai da în el, bă, că ăsta o să fie doctor și tu tot cu creierul cât o nucă o să rămâi!”. La auzul grozăviei, Câcu îl lasă pe Macarie vine la mine și mă-ntreabă: „Cum am creierul, mă?”. Io persist în eroare și confirm încă odată că-l are cât o nucă sau chiar mai mic. Îmi fute ăla o castană în țeastă de-am văzut Crucea Sudului în emisfera australă. Nu m-a durut, că eram anesteziat de la cocârț și era și un ger care-mi amorțise simțurile. Așa că i-am dat mai departe cu comparația. Mi-a mai ars fo patru-cinci castane, că nu-i venea să dea cu pumnu’, că nu schițam niciun gest de apărare. A doua zi aveam capu’ plin de gâlme, de nu puteam nici să mă pieptăn. Culmea e că, după fo cinșpe ani mă trezesc cu un telefon de la Câcu. Habar n-am de unde făcuse rost de număr: „Alo, domnu’ Mihnea, sunt io, Câcu, ăla de la Shorley, cu creieru’ cât o nucă. Când treceți pe la Focșani să mă sunați, să vă dau niște vin, că nu trebuia să vă bat”. L-am băut și p-ăla.

Baraba mai inventase una tare. Pișatul de la fereastra bufetului EVZ, aflat la etajul II al Casei Scînteii. Buda era hăt, departe, în redacție, la fo sută de metri liniari de locul unde ne trosneam colegial în timp ce ne scriam articolele după ce ne întorceam de pe teren. Așa că, ca să economisească timp, Baraba a brevetat micționarea de la etaj. Și ne-a îndobitocit și pe noi,că nu se mai ducea nimeni la umblătoarea oficială. Într-o noapte, tot iarna, a apărut lângă noi și răposatu’ și regretatu’ Ciprian Chirvasiu. Omu’ nu știa cutuma locului și-l vede pe Baraba cum se scoală de la masă și, fără un cuvânt, se duce, deschide fereastra, pășește pe pervazul plin de gheață, face un pas la stânga și trage fereastra după el. Noi, convivii care știam scopul deplasării, ne-am continuat pălăvrăgeala. Chirvase, însă, amuțise. După două minute, Baraba intră pe geam și se așează la masă, imperturbabil. Ciprian se uită la noi, scoate mâinile pe care și le ținuse strâns între picioare și zice: „Mi-au transpirat palmele…”.

Iar altă fază, de data asta personală, s-a petrecut vara pe pajiștea din fața Căsoiui Presei Libere. Nu’ș de la ce dracu’ ne luasem la harță da’ convenisem că nu putem tranșa disputa decât printr-o luptă dreaptă, bărbătească. Ca urmare a deciziei noastre înțelepte, pe la zece dimineața, când venea lumea la muncă în redacție, am ieșit pe câmpul de bătaie. Am stabilit și regulile. Adică una singură: totul e permis, numa’ io să nu-l trag de barbă și el să nu se atingă de coaiele mele. Doru Iordache ne era arbitru. Nici n-a apucat să spună: „Unu, doi, trei, și…”, că io m-a înfipt în barba lui și el în ale mele. Până la urmă s-a hotărât că e meci nul și ne-am întors la bufet.

(Mihnea Petru Pârvu)

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.