De la daci nu ne-a rămas nici o statuie a lui Pan cântând la nai, dar ne-a rămas naiul însuşi, „fluierul lui Pan”, şi nu ca piesă de muzeu, închis într’o vitrină, ci „viu”, cântând şi azi.
Acest mod de a privi (de fapt de a trăi) arta denotă un conservatorism de proporţii inevaluabile. Datorită lui, noi posedăm astăzi elemente din cele mai diverse, de port, arhitecturale, piese poetice nu numai de dinaintea ocupaţiei romane, ci cu mult îndărăt, din cea mai neguroasă preistorie. „Dacă vrem să vorbim de «continuitate», spune Mircea Eliade, ea trebuie căutată la un nivel mai adânc decât cel circumscris de istoria geto-dacilor, a daco-romanilor şi a descendenţilor lor, românii. Căci cultul lui Zalmoxis, de exemplu, la fel ca şi miturile, simbolurile şi ritualurile care stau la baza folclorului religios al românilor, îşi au rădăcinile într’o lume de valori spirituale care precede apariţia marilor civilizaţii ale Orientului Apropiat antic şi ale Mediteranei. Ceea ce nu vrea să spună totuşi că toate concepţiile religioase ale geto-dacilor sunt cel puţin «contemporane» cu cele pe care le descifrăm în tradiţiile populare româneşti. S’ar putea ca un obicei agrar din zilele noastre să fie mai arhaic decât, de exemplu, cultul lui Zalmoxis. Se ştie că anumite scenarii mitico-rituale, existente încă la ţăranii din Europa centrală şi sud-orientală la începutul secolului XX, păstrau fragmente mitologice şi ritualuri dispărute, în Grecia antică, înainte de Homer.”
La daci, spre deosebire de greci, egipteni, asiro-babilonieni şi alte popoare antice, nu există „operă de artă” ca obiect autonom. Nu există o lucrare fără un rol practic, nefolositoare, executată special de către un autor pentru ca alţi oameni să vină s-o admire. Arta nu se detaşase încă de om, nu constituia un univers paralel cu el. Ea era deplin încorporată în ambianţa pe care omul şi-o crea, în îmbrăcămintea lui, în elementele locuinţei, în obiectele uzuale. Omul se îmbrăca în artă, cu ea bea sau mânca, în ea locuia, prin ea se exprima. El „gândea în basme şi vorbea în poezii”. Trăia arta.
Grecilor, spirite pozitive de navigatori şi negustori, li se părea o risipă de neiertat când vedeau ce se petrece la vecinii lor din nord. În consecinţă, ei au preluat de la traci cât au putut mai mult. Ce auzeau că tracii povestesc sau cântă, totul volatilizându-se în văzduh, ei „fixau”, săpau în piatră, turnau în bronz, poleiau cu aur, sau, dacă rămâneau la nivelul cuvântului, înregistrau în scris. Era ca şi cum azi, dacă nişte exploratori ar da peste o populaţie cu manifestări artistice şi religioase fascinante, pentru ca acestea să nu rămână necunoscute, să poată fi admirate de cât mai multă lume, ar filma şi înregistra pe bandă magnetică tot ce se desfăşoară acolo. O uriaşă parte din tezaurul mitologic şi artistic elen e, aşa cum ei înşişi o recunoşteau cu onestitate, de sorginte tracă: o mulţime de zei şi eroi, muzica, legende cu nemiluita.
Identificarea în monumentele plastice sau literare elene a ceea ce era traco-dac a fost intuiţia de geniu a lui Nicolae Densuşianu. El încă nu dispunea de posibilitatea examinării cu mijloace ştiinţifice a „ADN-ului” acelor elemente şi fatalmente săvârșea erori în inventarierea lor, dar unde el nu greşea deloc era convingerea sa că acele elemente există, şi încă în proporţii inimaginabile.
Miron Scorobete, cartea Dacia Edenică
