Mă trezesc brusc și-mi dau seama că mi-e foarte cald.
Soarele a inundat deja camera și s-a lăbărțat peste mine în pat, ca o pilotă groasă peste cearșaful subțire. Transpir.
Pe fereastra întredeschisă, o adiere fierbinte umflă perdeaua și fâlfâie colțurile nelipite prea bine ale afișelor de pe pereți.
Sunt mândră de afișele mele cu vedete pop și rock și alt motiv de fală a fost că ai mei m-au lăsat să “stric zugrăveala” și să le lipesc peste tot – deși inițial spațiul era limitat doar la ușă.
Dar cui îi pasă de limite?
Nu mă ridic din pat.
Rămân o vreme nemișcată și îmi plimb privirea de la Madonna la VAN Halen, la geaca de piele a lui Kim Wilde și la pandantivul lui Coverdale.
In mod normal, primul lucru ar fi să scobesc in cutia cu casete de lângă pat, să aleg una și să o vâr in casetofonul mic de plastic și-abia apoi, visând la alte lumi, să mă desprind de lumea viselor.
Nu și azi.
Simt cum o mână mică îmi umblă prin torace, găsește inima și o strânge tare, din ce in ce mai tare.
Hoooo!
Sar ca arsă și sperii motanii portocalii care dorm tolăniți pe lângă mine.
E vara lui 1986 și azi se afișează rezultatele la liceu.
Eu inițial voiam la Lazăr, că tot citisem și răscitisem Cișmigiu&Comp și așa îmi visam adolescența. Plus că iubeam parcul, îi știam toate zonele, toți arborii protejați și bărcile de pe lac.
Tot plus, ajungeam ușor, cu troleul 66 care mergea repede la vale pe bulevardul cu cinematografe și-apoi avea stație înainte de Cișmigiu și următoarea imediat după, la Kogălniceanu.
Ai mei insistaseră cu Mihai Viteazu. Nici nu mai știu pe ce considerente. Dar apăruseră și alte argumente. Dintre prietenii mei, mulți aleseseră Mișu. Și-apoi mai era Sam, care trecea intr-a XI-a și care nici nu voia să audă de Lazăr, “că aia-s papagali” și care s-a jurat că nu mai vorbește cu mine in viața lui dacă nu vin în Mișu, ca să poată el “să aibă grijă de mine”.
Bineeee.
***
E trecut de 10.00. La avizier e un ciorchine de oameni, sunt părinți și copii și strigăte de bucurie și lacrimi.
Eu și Nicoleta Ardeleanu venim pe jos, de pe Horei – explorasem zilele trecute scurtăturile dinspre Eminescu- și înainte să traversam ne luam brusc de mână.
Suntem prietene de mici și-am fost colege de clasă, dar ea e cu un an mai mare, că pe mine m-au dat la școală de la 6 ani. Nu, n-am avut cei 7 ani de-acasă, iată explicația pe care-o găseau mereu adulții in fața “obrăzniciilor” mele. Și a tupeului.
Dar azi curajul m-a părăsit.
Mă agăț de Nicoleta Ardeleanu și-o țin pe loc.
Nu pot să văd, zic.
Hai!
Nu pot și simt clar cum trotuarul se topește și smoala îmi cuprinde tălpile, gleznele.
Mă duc eu, și mi se smulge din mână. Apoi mulțimea o înghite, o devorează,
am rămas singură pe lume, prinsă în capcana de smoală care mă paralizează, smoala mi-a intrat pe artere – prin artera femurală, desigur – și urcă în mine centimetru cu centimetru, mi-a prins șoldurile și-n curând va ajunge la inimă, o să i inunde atriile și ventriculele, n-o să-i mai aud bătăile de tobe în urechi, n-o să mai…
Ai intraaaaat!
Ciulesc urechile ca Fetița, cățeaua noastră de la bloc. Din orchestra de peste drum, izolez vocea și o analizez.
Ai intrat la mate-fizicăăă, nouă și …restul se pierde in zgomotul străzii, mă smulg din închisoarea mea de smoala și fug direct spre voce, tramvaiul mă cârâie isteric, nu-mi pasă, mă lovesc de oameni, mă îndes printre ei, n-am, n-am 7 ani de acasă, nici 14 n-am împlinit, sunt mică și mă ridic pe vârfuri, mă țin strâns cu mâinile de zăbrelele gardului de fier și-mi caut numele, numele, numele, numele, uite, uite-mă, uite-mă, urlu,
simt mâna Nicoletei pe umăr și abia atunci carapacea de egoism mi se sfărâmă, o privesc cu ochii mari și-i văd lacrimile
Și tu? Și tu?
Și eu – și zâmbetul ei e încurajator. Dar la Electro.
Lumea mi se prăbușește.
***
Plângeam când am ieșit din mulțime și mamele altor copii mă mângâiau în treacăt a consolare.
N-o să fim în aceeași clasă, am zis când ne-am potrivit pașii pe sub tufele care se revărsau de prin curți.
Dar suntem colege de liceu, a zâmbit Nicoleta Ardeleanu și cumva, abia atunci mi-a picat fisa.
Sunt la liceu, futu-i. Am intrat la Mihai Viteazu!
I-am sunat pe ai mei la serviciu de la un telefon public ruginit, de lângă Foișor. N-a trebuit să cer cu ei, fiecare pândea la capătul celălalt al firului.
Nu-mi făceam griji, mi-a zis taică-miu calm
și vocea i s-a spart intr-un milion de emoții.
Nici eu, am răspuns.
***
Spre casă am mers pe jos, agale, pe Calea Moșilor. Ne-am oprit la Bucur Obor și nu, n-am intrat in stânga, la cofetărie. Am virat la dreapta, direct pe terasa braseriei.
Nu era încă 12 și două adolescente comandau cu tupeu bere la halbă, poștind o țigară Kent, din pachetul ciordit din vreme din dulapul cu bunătăți.
Ospătarul ne-a privit lung.
Am intrat la liceu, am zis, și-am primit berea.
Începea o altă epocă.
Și ce epocă! Cu i.
Epică.
Text: Oana Costea
Editor: Liviu Ioan Manole
