A fost suficientă o boare
cu parfum de iasomie,
și ca printr-o vrajă
macii au început să înflorească
la vederea ta,
pășind unduios pe cărare,
în armonia trupului
ce-și cântă melodia.
Un freamăt de ispită,
mi-a răscolit simțurile
și gura mi s-a umplut
dintr-o dată cu fragi…
Între pământ și cer,
un cântec de pasăre albastră,
un fâlfâit de aripi,
și miresmele grădinii în floare
îmbracă tăinuita frumusețe a trupurilor goale.
Am rămas doar noi și vântul
ce miroase
a iasomie întruna,
împletind șoapte
pe raza ce vine,
pe raza ce pleacă
și tăcerea cea fără de preț
dintre cuvinte,
în care se aud
cum își vorbesc
inimile…
(30 iunie 2020, Dorel Mancaș)
