Duminică asta, care urmează, se face un an de când nu am mai fumat. Fără țevi cu aburi, fără plasturi, fără șpreiuri cu nicotină-n bot, fără psihologi, fără nimic! Cum de am rezistat un an? Cu rugăciune, fiecare moment de slăbiciune l-am învins-o cu rugăciune și cum pofta mă apuca cel mai adesea în biroul de acasă, cu rugăciune și cu ochii la icoana din perete, pe care am lipit un bilețel cu data când am fost la Biserică, să-l rog pe Dumnezeu să mă ajute. Ridicam ochii la icoană și spuneam „Doamne, întărește-mă Tu, ca să nu te dezamăgesc tot pe Tine, nemernicul de mine!” Fără ajutorul Lui nu aș fi reușit! Abia acum am înțeles ceea ce-mi spunea bunica, țărancă fără carte: „Nu există nimic pe lume mai puternic decât rugăciunea!” Cu rugăciune și cu rușine! Rușine de Dumnezeu, de muiere, de copilă și de domniile voastre, cei pe care v-am anunțat anul trecut de cazna la care mă supun, atunci când am postat textul de mai jos:
Muierea, Dumnezeu și fiica-mea
Nu aș fi crezut! M-am lăsat de fumat! De unde au început toate? De la rușine!
După cum unii știți, cam tot decembrie si ianuarie le-am petrecut cu muierea într-un spital. Ea, nasol, în pat, fie cu citostatice la bord, fie anesteziată, înțepată, sondată, analizată și apoi operată, eu una-doua, din sfert în sfert de oră, pe afară, cu tutunu-n bot.
Muierii, evident, mirosul meu de căcat lăsat la afumat în depoul Filaret îi făcea rău de să se tăvălească, dar nu-mi zicea mai nimic. Nu-mi zicea, dar se vedea că-i fac răul de pe lume.
Așa o rușine m-a apucat de Carmen, din pricina egoismului si nesimțirii mele infecte, a voinței mele egala cu zero și, în fond, a lipsei mele de bărbăție, încât m-am dus frumușel la biserică și L-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute, să mă întărească, să mă pot lăsa, după 40 de ani de fumat 2(doua) pachete de țigări pe zi. Și ce? Și m-a ajutat!
Când îmi venea să fumez, mă gândeam că am făcut o înțelegere cu El, și că dacă încalc o asemenea înțelegere, poate fi nașpa de tot.
Foarte interesant, visez noaptea ca fumez și, în somn, îmi este frica de El, că am încălcat dilul, și îmi este rușine de Teo, de fiică-mea, care va fi dezamăgită de un tata de doi lei, fără voință și lipsit de cuvânt.
Cu ocazia asta, a trăirilor astea de noapte, din somn, am înțeles ce-i ținea în cinste și curățenie pe străbunii mei, țăranii: frica de Dumnezeu și rușinea de sat, de oameni, de neamuri.
Despre puterea credinței și a rugăciunii, cu care poți muta munții, nu doar sa te lași de un rahat de fumat, nu mai spun, pentru că tine de fiecare, de capacitatea fiecăruia, vreau sa zic.
(Mirel Curea)
