Pe Rua do Condre de Frerreia, la vreo doi kilometri și ceva de Ponte Louis I, operă a lui Gustave Eiffel ce prevestea mult mai celebrul său turn, sunt înșirate aproape perfect geometric casele tipic portugheze ale începutului de secol 19.
De pe strada liniștită, umbrită de copaci bătrâni – n-am reușit încă să le aflu numele- nu răzbate aproape nimic din viețile de dincolo de fațadele îmbrăcate in faianță colorată, nuanțe tari sau azulejos.
La numărul 90, ușa mare, albastră e o intrare intr-o altă lume.
Vila lui Pedro are o zonă in paragină, o alta in renovare, iar în cea de-a treia te trezesti direct
in dormitoarele generoase ale anului 1916, cu înălțimi de aproape patru metri, cu ferestre mari, întinse din podeaua acoperită cu dușumeaua originală, recondiționată și până în tavanul decorat discret, cu obloane interioare de lemn, vopsite în alb.
Elegantă, scara te poartă in jos, către o bucatărie cu acces la curtea interioară dominată de-un arbore tropical, situată cumva sub nivelul străzii. La primul și la doilea etaj sunt nenumărate dormitoare, la demisol e un soi de living uriaș.
La primire stau două pisici negre. Ele fac, de fapt, regulile casei.
Iar prima regulă e să iubesti animalele, să le lași în brațe, în cameră si eventual in pat. A doua ar fi să iubesti oamenii. Nu neapărat la fel de mult. Doar in bucătărie, asta seară.
Beau vin roșu dintr-un pahar cu picior la masa din curte. Pedro îmi povestește despre Porto, fumez niște țigări portugheze prea mentolate. Ștefan s-a dus să mai ia ceva de băut. Franțuzoaicele scot din pungi chestii si le aranjează in frigider.
Și dacă n-ai ghici după nume de unde e, ți-ai da seama după cum gătește: Francesco e italian, bea vino verde și inundă bucătăria cu arome mediteraneene. Iubita lui e elvețianca și are-un nume complicat, l-am uitat.
Pe la miezul nopții, cerul capătă nuanțe roșiatice și, când si când, vântul aduce dinspre râu valuri de ceață densă și sărată.
De la vin, poate, totul pare cumva în slow-motion,
parcă seara asta, viața asta e un film, un film mișto, suprarealist, sunt liniștită și neliniștită, îmi vine să stau nemișcată ca sa nu tulbur ceva,
deși aș vrea, mi-e frică să închid ochii ca nu carecumva toate astea să dispară
sau să nu mă trezesc din somn și din vis,
pe fundal e muzică, e Bob Marley și
un portughez,
două franțuzoaice, un italian, o elvețiancă și doi români cântă acum în engleză
Is this love, is this love, is this love
Is this love that I’m feelin’?
Yes. Peace man.
O pisică îmi sare in brate și începe să toarcă.
(Text și foto: Oana Costea)
