Nu înțeleg de unde vine dorința asta brusc, de a fi o țară ca afară! Pentru a îndeplini această deviză, trebuie să schimbi mentalitatea unui întreg popor, să-l ghidezi, să-i oferi puterea exemplului, începând cu corectitudinea autorităților.
Mi se pare de o ipocrizie cruntă să obligi un mare număr de oameni ai acestui popor, să aibă încredere, chiar și fiind vorba de un vaccin care ar putea să ne ajute să terminăm cu aceasta perioadă tragică.
Se pune prost problema, cum că, „partea inconștientă” a poporului este în contra sistemului sau a impunerilor sale sanitare.
Ca oaie negra a acestui vârtej secular, mă ridic cu o voce timidă, către celelalte oi.
Am evitat să intru în hora părerilor interminabile, pro și contra vaccinare, și încerc să păstrez terenul neutru, astfel încât nu voi veni cu nicio încurajare.
Intenția acestui articol este sublinierea unei păreri conturate, prin care să se înțeleagă motivul neîncrederii noastre.
Cel mai bun exemplu, pe care vi-l pot expune, este al unei relații de amor…
Sa presupunem că aveți o relație toxică, de-a lungul unor ani, la care vă este greu să renunțați, din considerente personale, poate chiar psihice sau din slăbiciune. O relație unde nu există încredere, sunteți înșelat, mințit, atacat și fără scăpare. Partenerul vă oferă o bautură, fără prea multe explicații, vă asigură că este un antidot pentru tot ceea ce simțiți și va face rău… În mod normal, iubirea oarbă vă va face să-l beți… Ce facem dacă în acel moment v-ați deșteapta, și în loc să beți antidotul din pahar, ați fi sceptic? Exact despre asta e vorba! Nu contestăm vaccinul ca substanță, neapărat, nici nu suntem medici, ci faptul că nu ni se poate cere să oferim încredere deplină față de un produs nou, care promite vindecare, propus de personaje care de-a lungul anilor ne-au făcut mai mult rău decât bine. Unii oameni se conving mai greu, alții mai ușor. Nu condamn persoanele care s-au vaccinat, din contră, îi invidiez pentru încrederea oarbă pe care o au în sistem. Aici nu e vorba de România, care săraca șchioapătă spre un baston, vorbesc de principii și atât. Sunt oameni care pentru a nu se trăda pe ei înșiși, prefera să fie arătați cu degetul de către majoritate, care ar simți înfrângerea dacă s-ar supune; nu este despre mândrie, este despre cum vedem lumea. Asa cum n-am așteptat salvarea din partea statului sau a altor țări dezvoltate niciodată, nu aștept nimic nici acum.
Conceptul de țară ca afară este destul de vechi, niciodată implementat înainte. Acum suntem noi, oamenii, vinovați că nu vrem să ajungem la acea etichetă mult dorită.
„Eh… Uite că acu’ nu vreau!”, cam asa spunem noi, ăștia netrebnici acum… Așa cum am umblat juma’ de an pentru ca un dosar de alocație să mi se aprobe, pentru un copil de un an jumate, cetățean român, care săracu, era vinovat că se născuse într-o țară „din afară”… Mai cu seamă, la frații ibérico-europeni… O dau dintr-una ‘ntr-alta, da! Așa cum fac și ei cu noi, așa fac și eu unde pot, în rubrica mea! Deznodământul oricărei situații în care am avut de a face cu statul a fost dezamăgitor! Iar acum nu văd nicio diferență… Doar eu decid când ceva mă va convinge 100%! Orice ar fi acel ceva, oricât de important ar fi pentru ceilalți! Asa cum pe ei nu i-a interesat dacă m am culcat cu burta goală, așa nici pe mine nu mă interesează sfaturile lor pentru longevitate.
Cu tot respectul pentru oamenii ce trec prin suferință, va spun că fac tot posibilul , ca decizia mea personala să nu vă afecteze. Lucrez de acasă, comand acasă, ma distrez acasă, ma plimb prin curte, scriu de acasă, ma rog de acasă, asa că… Jos degetul ăla arătător, că nu-l merit!
(Ioanina Eliza Manole)
