Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea în URSS (XIV)
(urmare din ediția 2 mai 2020)
Într-o zi, Dora a constatat, consternată, că era plină de păduchi. ”La început, nu le-am dat importanță, considerând că mâncărimile sunt provocate de lipsa de igienă. Apoi, am simțit că umblă păduchii pe mine și am început să plâng”.
S-a prezentat la jandarmerie pentru a-și salva verișoara
”Bineînțeles că nu a existat altă soluție, trebuia să mă duc la jandarmerie”. Seara târziu, Dora a părăsit casa mătușii sale, Regina, unde se refugiase, având un singur gând: să o salveze pe verișoara sa, Johanna, care era văduvă (soțul îi decedase în urma uni accident de muncă) și avea doi copii în întreținere. Faptul trebuie reținut, întrucât va cântări greu în biografia Dorei Dumitru.
A doua zi, Dora a mers la mătușa Sofia, mama Johannei, unde locuiau părinții ei. Aceștia au echipat-o pentru o călătorie lungă, ”fără perspectiva unei revederi grabnice”.
La scurt timp, au venit trei soldați, doi ruși și unul român, ”puțin mai <<brunet>>, au luat-o și au dus-o la sediul Jandarmeriei. ”Trei soldați numai pentru mine… Despărțirea a fost cumplită. Imaginați-vă durerea părinților pentru pierderea copilului iubit și ocrotit tot timpul, care trebuia lăsat în voia sorții. ”În ce mă privește, eram complet dezorientată, deoarece porneam pe un drum necunoscut”, relatează Dora Dumitru.
Soldații au dus-o la Jandarmeria din din Cincu, ”unde ne-au ținut câteva ore”. În momentul în care s-a prezentat, a fost eliberată verișoara sa. ”Zarurile fuseseră aruncate. Cu toată supărarea mea, în momentul acela am avut o licărire de mulțumire deoarece nepoților mei le-a fot redată mama, iar mamei libertatea”.
Drum fără întoarcere
”La prânz, după ce au mai fost aduși câțiva ascunși, au venit șase soldați ruși, ne-au preluat și ne-au escortat circa 12 kilometri , până la Făgăraș”. Acolo au fost depuși într-o cazarmă, unde majoritatea celor care urmau să fie deportați fuseseră instalați de câteva zile. ”Am fost înghesuite, vreo 35-40 de femei, într-o sală enormă. Fiecare își căuta un locșor, așternea pe jos o păturică adusă de acasă și se așeza în așteptarea evenimentelor”.
N-au avut de așteptat prea multă vreme. A apărut un ofițer rus care a început să le numere și să le înregistreze. ”De numărat, am fost numărate de câteva ori, de fiecare dată de alt ofițer. Greu s-a stabilit numărul celor prezente”. Aproape de miezul nopții, acțiunea s-a încheiat. Li s-a permis să se așeze. ”Eu am nimerit lângă o tânără femeie care, sărmana, era însărcinată în luna a treia. Am încercat să-i explicăm ofițerului situația tinerei, dar nimeni nu a avut urechi și înțelegere pentru acest caz, cu toate că în asemenea situații tânăra, după dispoziții, trebuia să fie exceptată de la deportare”. Era târziu însă: fusese cuprinsă în listă și urma să fie trimisă la muncă forțată. Dora va constata că tânăra nu era singura în această situație. De fapt, deținutele erau numărate de atâtea ori pentru că rușilor li se părea că nu sunt suficient de multe. Ei voiau să iasă cât mai multe la număr, pentru a le raporta superiorilor îndeplinirea planului”. Femeia însărcinată n-avea nicio șansă să fie ”sărită” la numărătoare. Care de întoarcere nu mai era. Avea să nască în lag
ăr, la Petrovka. ”A avut un băiat. Ea îl creștea. A fost trimisă în RDG, unde avea rude, cu primul transport de inapți de muncă”.
Gânduri și bagaje
”După două zile de așteptare, am fost duși, în convoi și bine păziți, la gara din Făgăraș, unde ne aștepta un lung șir de vagoane de marfă. De-a lungul traseului pe care îl aveam de parcurs erau înșiruiți cunoscuții și rudele noastre, care veniseră să ne mai zărească o dată”. Au ajuns la gară împovărate atât cu bagajele (al Dorei era compus din schimburi de îmbrăcăminte și hrană cât încape), ”cât și cu gândurile provocate de nesiguranța zilelor ce aveau să vină”.
Vagonul, unde au fost repartizate șase femei, era deja ocupat de treizeci de soldați, tot de origine germană, aduși de la unitățile lor, unde își efectuau stgiul militar în armata română. Vagonul era prevăzut cu bănci din scânduri. Pe ele se înghesuiau, fiecare cum se nimerea.
Trista odisee
După ce a fost completat, vagonul a fost sigilat ”și a început trista noastră odisee”. În cea de-a doua zi de călătorie, Dora a constatat că soldaților le-a fost eliberată rația de alimente doar pentru două zile. Unii, flămânzi, o terminaseră după prima zi. În fond, n-aveau mare lucru: Câte o bucățică de pâine și o bucățică de slănină. Nimeni nu știa cât va dura călătoria și nici când va primi alimente. Cele șase femei au porționat alimentele ce le aveau și au împărțit totul în egală măsură, începând chiar din primele zile. ”Din acel moment, am început o viață de amare privațiuni. Foamea mai era suportabilă, mai ales în primele zile, când organismul mai dispunea de rezerve de acasă, însă foarte, foarte greu de suportat era setea. Din fericire, era iarnă și ningea. Prin gratiile ferestrelor vagonului bărbații întindeau mâna din interior și ne dădeau, pe rând, câte un bulgăraș de zăpadă. Așa ne amăgeam”.
Paravanul
”Pentru nevoile fiziologice, bărbații făcuseră o gaură în podeaua vagonului. Neexistând altă soluție, a fost folosită de toată lumea. Trăiam într-o promiscuitate care nu poate fi concepută”. Fiind un vagon în care călătoreau atât bărbați, cât și femei, nimeni nu-și permitea să-și facă nevoile în public. Așa că ”se ținea o pătură paravan când ne făceam nevoile. Fiind o singură <<toaletă>> la 40 de persoane, aceasta era mai tot timpul <<ocupată>>”.
Cum să alungi plictisul
Într-o zi, Dora a constatat, consternată, că era plină de păduchi. ”La început, nu le-am dat importanță, considerând că mâncărimile sunt provocate de lipsa de igienă. Apoi, am simțit că umblă păduchii pe mine și am început să plâng”.
Deportații au întins o pătură în colțul vagonului, ca paravan, și, pe rând, treceau la despăduchiere. Luau fiecare pliu, fiecare cusătură în parte. Trei săptămâni, cât avea să dureze călătoria, nu ne-am spălat. Și acasă eram zilnic în baie…”. Pentru Dora, care nu văzuse niciodată un păduche, șocul a fost teribil. ”Am plâns mult. Când am văzut primul păduche pe lenjeria mea, l-am privit mult timp, consternată”. După un timp, s-a obișnuit și cu păduchii. ”Timpul se scurgea monoton. Nu se întâmpla nimic. Acum, aveam însă o ocupație. Mai alungam plictisul”.
Dicționarul de limba rusă
În timpul călătoriei, Dora s-a împrietenit cu o fată originară din București. ”Aceasta se refugiase, asemeni mie, la Cincu, de unde a fost ridicată”. Fata – Frieda o chema – era mai în vârdtă decât Dora, avea vreo 30 de ani. Frieda poseda o bună instrucție, fiind directoarea gimnaziului german din București. Precaută, și-a luat un dicționar de limba rusă la ea. ”Vremile cereau să cunoști limba rusă. Am început imediat să învățăm cuvinte rusești, lucru care ne-a prins foarte bine mai târziu”. Printre primele cuvinte învățate figurau ”Drastuite” – ”Te salut!”. ”Kak dela?” – ”Ce faci?”, ”Harașo” – ”Bine”.
De prin 2003, Dora n-a mai știut de soarta Friedei.
(urmare în ediția din 18 mai 2023)
A consemnat Leonida Corneliu Chifu
