Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea în URSS (XV)
(urmare din ediția 8 mai 2020)
”Cât de gustoasă poate fi, uneori, o zeamă de varză cu castraveți murați și leșinați la Dnepropetrovsk!”.
După circa o săptămână, deportații au ajuns pe teritoriul URSS. Acolo, nu se știe în ce localitate, au fost desigilate, în premieră, ușile vagoanelor. Deportații aveau liber la coborâre. Nimeni nu plănuia să evadeze, întrucât din URSS nu se putea evada, mai ales iarna. ”Am profitat de <<șansa>> ce ni se oferea, pentru a ne spăla superficial. Am și mâncat zăpadă, cu toate că era destul de murdară. Setea și foamea erau însă foarte chinuitoare și toată lumea ignora pericolul îmbolnăvirii. Unii s-au și îmbolnăvit, dar niciunul dintre noi nu era preocupat de ce i s-ar putea întâmpla a doua zi. Important era să prindă sfârșitul zilei de azi. Era un haos total atunci. Nimeni nu știa nimic”.
Zeamă lungă de Dnepropetrovsk
După două săptămâni, trenul a ajuns la Dnepropetrovsk. Acolo, deportaților li s-a permis – pentru a doua oară – să coboare. Imediat după coborâre, au primit pentru prima dată o ciorbă caldă, mai precis un amestec de varză – plutind într-o zeamă lungă – cu castraveți murați, ”însă zeama era caldă și… aveam puțin lichid”. ”Ciorba” a fost savurată de toți cu multă plăcere. ”După primele înghițituri, aproape că nu mai puteam mânca, ni se închiseseră stomacurile, dar nu ne permiteam să ratăm o asemenea <<bunătate>>. Parcă retrăiesc acele clipe. Cât de gustoasă poate fi, uneori, o zeamă de varză cu castraveți murați și leșinați la Dnepropetrovsk!”.
Petrovka, Cotul Donului
După această călătorie, deportații au mai călătorit aproape o săptămână, în vagoane închise și sigilate, cu regretul de a se fi despărțit prea curând de Dnepropetrovsk. Într-o după-amiază târzie, au ajuns la Petrovka, lângă Stalino, în Cotul Donului, stația terminus, o regiune carboniferă. ”Locul în care aveam să încercăm să supraviețuim cinci ani unor cumplite suferințe”. Deportații ar fi sărit repede din vagoane, pregătiți să primească o nouă porție de zeamă, dar autoritățile sovietice aveau sarcini precis trasate. ”După ce au fost numărați și înregistrați a nu știu câta oară, vagoanele au fost sigilate”, dar de această dată deportații au rămas în afara lor. Pe întuneric, au pornit în convoi spre viitoarea reședință. Drumul s-a dovedit extrem de anevoios. ”Era ger cumplit, zăpada ne ajungea până la genunchi și erau toți extrem de obosiți. Nu știam încotro ne îndreptăm. Nu gândeam nimic, nici nu mai eram în stare să gândesc”.
Locul supliciului, locul salvării
Înaintau greu, bagajele parcă erau și ele tot mai grele, iar drumul părea nesfârșit, ”aveam senzația că nu mai ajungem”. Deși distanța până la lagăr ar fi putut fi parcursă în 20 de minute pe vreme bună, în acele condiții le-a luat mult mai mult timp. Se întâmpla ca în vise. ”Deși ținta la care îți propui să ajungi pare accesibilă, pe măsură ce te apropii, parcă se îndepărtează sau, oricum, te împotmolești la câțiva pași de ea. Locul care se va dovedi al supliciului nostru reprezenta, cel puțin în acele momente, locul salvării noastre. Să ajungem, cum-necum, dar să ajungem <<acolo>>, acesta era singurul nostru țel”. Dar drumul refuza să se lase străbătut. Un loc la care Dora, mai firavă, părea condamnată să nu ajungă niciodată. ”La un moment dat, am simțit că puterile m-au părăsit de tot. Eram convinsă că voi muri atunci”.
Mai dă-mi o țigară, Dora!
Până la urmă, salvarea a venit de unde se aștepta mai puțin. Unul dintre supraveghetori, un soldat rus, văzând că nu se poate altfel, le-a ajutat pe fete la căratul bagajelor. La sosirea în lagăr, Dora i-a oferit salvatorului ei, ”drept mulțumire”, un pachet de țigări, ”pe care acesta nu-l putea refuza, primindu-l cu vădită satisfacție și recunoștință”.
Prevăzător, tatăl Dorei strecurase în bagajul fiicei sale nefumătoare, pe lângă alimente care să-i ajungă măcar o parte din timpul călătoriei, zece pachete de țigări. ”Bătrânul” Francisc știa cât valorează o țigară pentru un soldat în vreme de război.
Adjuncta șefei barăcii
”Nu mică mi-a fost mirarea când, a doua zi, la apel se prezenta binefăcătorul nostru, care avea și un grad militar – nu mai știu care – anunțându-ne că e responsabil de bunul mers al lucrurilor la baraca în care urma să locuim”. Cunoștințele de limba rusă dobândite pe drum s-au dovedit acum de foarte mare folos. Prietena mea, Frieda, care avusese inspirația să-și ia un dicționar de limba rusă la ea – pe care l-am cercetat zi de zi, tot drumul -, a devenit – firesc – șefa barăcii noastre”, iar Dora, adjuncta ei. Deocamdată, Dora și Frieda aveau obligația să întocmească o listă a deportatelor, să asigure primirea mâncării, să încoloneze și să predea lucrătoarele santinelelor care le escortau spre locul lor de muncă. ”Mai trebuia să asigurăm ordinea și liniștea în baracă, să facem, zi de zi, prezența, precum și să supraveghem instalarea tuturor paturilor, a ferestrelor, a ușilor la barăci. Baracă în care fuseseră repartizate o sută de femei”.
La preluare, barăcile din lagăr nu aveau uși și ferestre. Vreo săptămână, cât a durat instalarea lor, deportatele au dormit îmbrăcate și învelite cu tot ce aveau la ele. Cele o sută de femei dormeau pe priciuri.
Preludiu la o scurtă ”fericire”
Dar, cu efort, încăpeau o sută de priciuri. Nici bărbații nu beneficiau de mai mult confort. (Mai târziu, pe măsură ce numărul inapților de muncă sporea și nefericiții erau trimiși acasă sau decedau, s-au mai rărit rândurile). N-aveau nici cărbuni, deși Donbas era regiune carboniferă (Și aceștia aveau să vină mai târziu, când o parte dintre deportate vor fi repartizate la muncă în subteran, de unde mai furau câte un cărbune pe care îl doseau în mânecă sau în cizme). Dar Dora era asistenta șefei barăcii, fapt care îi ușura întrucâtva traiul. ”Fericirea mea, însă, nu a durat mult, deoarece rușii aveau nevoie de foarte multă forță de muncă și, după scurtă vreme, am fost și eu repartizată la muncă în exterior. Noul meu loc de muncă a fost în cadrul unei brigăzi care fasona stâlpi de susținere pentru subteran”.
Imensa stepă rusească
Sarcina brigăzii din care făcea parte Dora consta în despicarea și tăierea unor trunchiuri de copaci enormi, la anumite dimensiuni. Brigada era alcătuită din zece fete. Trebuie să menționăm că la Petrovka fuseseră aduși numai etnici germani din România, fapt care făcea destul de lesnicioasă comunicarea între ei. Fetele au primit joagăre mari și grele. Mânuirea lor trebuia mai întâi învățată. Dora știa de joagăr, dar nu avusese niciodată vreunul. ”Nevoia te învăța. La toate acestea se asocia și un ger cumplit. Vântul nu se oprea niciodată în această stepă rusească, iar noi nu aveam nicio încăpere unde am fi putut să ne adăpostim puțin. Încă din primele zile, unora le înghețaseră mâinile și picioarele. Ritmul de lucru era inuman. Un bărbat care se grăbea să treacă peste calea ferată a fost surprins de trenul cu materiale. Nu a putut evita întâlnirea”. Trenul i-a retezat o mână. Avea să fie trimis acasă, infirm pe viață. Mulți dormeau afară în schimbul de noapte, când se mai putea înșela vigilența supraveghetorilor. Unii nu se mai trezeau niciodată. Înghețau în timpul somnului, fiind descoperiți a doua zi. ”De obicei, bărbații pățeau asta. Noi, femeile, eram mai atente. Să nu credeți că se îmbătau. Nu se bea pentru că nu se găsea urmă de băutură și, oricum, pedepsele erau drastice pentru cei care ar fi fost prinși cu băutură”.
Vântul divin
Seara, deportații își frecau degetele degerate cu zăpadă. Încercau să-și mențină, pe cât era posibil, sănătatea. Într-o baracă mai mică fusese improvizat un așa-zis spital, cu 12 paturi. ”Cele mai grave și mai frecvente cazuri le reprezentau accidentele de muncă, în special cele din subteran. Ne aflam în plin război, totul fusese lăsat de izbeliște în aceste mine. Stâlpii de susținere nu rezistau, multe galerii se surpau, prinzându-i pe unii nefericiți sub dărâmături. Alții erau prinși între vagoane. Condițiile de lucru erau extrem de precare”, relatează Dora Dumitru.
A trecut o bună bucată de vreme până s-a instalat o primăvară foarte târzie. ”Primele raze de soare au fost primite cu mare bucurie. Am scăpat de un ger de nesuportat. Acum, vântul era o binecuvântare”.
Băieți cruzi
În lagăr lucrau și civili ruși de prin partea locului. Erau angajați mulți tineri de 16-17 ani. Aceștia, încântați de șansa ce li se oferise de a câștiga un bănuț la vârsta lor, dădeau dovadă de mult zel afișând un comportament ”destul de dur. Ei ne duceau la muncă și ne supravegheau. Ne mânau ca pe vite, ne bruscau, ne înjurau. Nu țineau seama de faptul că erau și femei în lagăr. N-aveai voie să te plângi, nici să povestești cuiva despre ce ți se întâmpla”. O discuție despre un fapt petrecut în lagăr avea să-i aducă Dorei o condamnare de 12 ani, în România, la aproape un deceniu după întoarcerea acasă.
(urmare în ediția din 25 mai 2023)
A consemnat Leonida Corneliu Chifu
