Un scurt documentar despre drama ascunsă de regimul comunist și destinul tragic al unui fenomen cultural unic în România.

Începutul unui vis colectiv

Cenaclul Flacăra nu s-a rezumat la a fi doar un spectacol. A fost o mișcare culturală, un manifest de libertate îmbrăcat în versuri, chitare și aplauze. Inițiat în 1973. de poetul Adrian Păunescu, în plină dictatură ceaușistă, Cenaclul a devenit pentru o generație întreagă o evadare din cenușiul zilnic. Muzica, poezia și mesajele rostite de pe scenă aveau ceva aproape revoluționar pentru acea vreme.

Anii ’70 și începutul anilor ’80 au fost martorii unei efervescențe extraordinare, cu peste 1.600 de spectacole susținute în toată țara, în săli care deveneau repede neîncăpătoare, și apoi pe stadioane pline cu zeci de mii de tineri.

Între versurile lui Păunescu, baladele lui Valeriu Sterian, chitara lui Ștefan Hrușcă și vocea suavă a Tatianei Stepa, se contura o formă rară de libertate în anii întunecați ai cenzurii comuniste.

15 iunie 1985 – spectacolul cu numărul 1.615, ultimul

Ziua de 15 iunie 1985 a fost una toridă la Ploiești. Pe stadionul Petrolul se adunaseră peste 10.000 de oameni, adolescenți, liceeni, studenți, muncitori, care așteptau Cenaclul Flacăra cu un amestec de entuziasm și reverență. Spectacolul începuse la ora 18:00. Ultimul… Pe scenă urcaseră deja nume mari: Vintilă, Ivanițchi, Chebac, Șeicaru, Pittiș. Se cânta și se plângea în poezie.

Către miezul nopții, o furtună violentă a izbucnit peste Ploiești. Vântul a devenit brusc amenințător, ploaia torențială lovea scena și tribunele. Un scurtcircuit a întrerupt curentul. Arena a rămas complet în beznă.

În acel întuneric apăsător, cu doar câteva strigăte răzlețe, s-a declanșat haosul.

Busculada a dus la declararea oficială a 6 morți. Adevărul? Încă neștiut!

Martorii oculari vorbesc despre țipete, despre copii călcați în picioare, despre oameni care cădeau și nu mai puteau fi ridicați. Tribunele nu aveau ieșiri suficiente pentru evacuare, iar porțile ar fi fost închise, o decizie atribuită chiar lui Păunescu, care, în dorința de a evita intrarea frauduloasă a altor spectatori, ar fi cerut securizatea arenelor.

O ipoteză vehiculată inclusiv de foști membri ai Cenaclului, dar care nu a fost niciodată confirmată oficial.

În mod oficial, bilanțul a fost de șase morți și câteva zeci de răniți. Totuși, surse neoficiale și martori oculari au vorbit, în anii următori, despre 9 morți și peste 100 de răniți.

Evident, niciun ziar al vremii nu a relatat incidentul. Niciun comunicat oficial nu a fost emis. Tragedia a fost mușamalizată complet.

Mușamalizarea și sfârșitul unui vis

La doar câteva zile după tragedie, Cenaclul Flacăra a fost interzis definitiv. Decizia a venit „de sus”, din rândul conducerii partidului, dar a fost pusă pe seama „evenimentului de la Ploiești”, fără alte explicații. Niciun dosar nu a fost deschis. Nicio anchetă transparentă. Nicio vină asumată.

Pentru Adrian Păunescu, interdicția a însemnat începutul sfârșitului său public ca lider cultural. Poetul s-a retras o vreme, acuzat pe la colțuri că ar fi fost iresponsabil, dar și trădat de autoritățile care până atunci îl toleraseră.

Nu a mai primit aprobări pentru spectacole. Discul cu Cenaclul Flacăra, singurul, apărut cu formația Continental (și mai târziu Flapo) a rămas mărturia sonoră a unei epoci terminate brutal.

Victime fără nume… Tăcerea ca politică de stat

Nici până astăzi nu există o listă oficială a celor decedați sau răniți. Familiile îndurerate au fost presate să păstreze tăcerea. Presa de atunci nu a suflat o vorbă. Documentele au fost, cel mai probabil, distruse sau clasificate.

Unii dintre supraviețuitori povestesc și astăzi cu nod în gât despre noaptea aceea. Un fost chitarist al Cenaclului a rememorat: „După ce s-a stins curentul, am auzit țipete. Nu vedeam nimic. Pe scenă era o tăcere înfiorătoare. Nu știam că unii oameni muriseră deja.”

O moștenire frântă

După 1990, Păunescu a încercat să reînvie spiritul Cenaclului. A reușit parțial, dar entuziasmul s-a risipit. România se schimbase. Generațiile noi aveau alte forme de evadare.

Tragedia de la Ploiești rămâne una dintre cele mai bine ascunse catastrofe civile ale regimului Ceaușescu. Un eveniment care ar fi trebuit să ducă la întrebări și reforme a fost îngropat în tăcere.

La 40 de ani distanță, ceea ce rămâne este o amintire tulburătoare a unei nopți în care speranța a fost călcată în picioare, la propriu. O noapte în care versurile nu au mai avut forța să salveze, iar chitarele au fost învinse de furtună și de o dictatură care a preferat să tacă.

Ploieștiul din 1985 a fost sfârșitul Cenaclului Flacăra și, implicit, începutul sfârșitului unei generații care visase cu ochii deschiși, pe stadion.

La 15 iunie 1985 s-a stins lumina. Și, odată cu ea, o epocă…