Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,norii curgeau în luna lui Marte.
Pereţii odăii erau
neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute
-ntr-
o lume concretă.
O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-
i nimic, îţi spuneam, Lorelei*,
mie-
mi plouă zborul, cu pene.
Şi mă
–
nălţam. Şi nu mai ştiam unde
-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde
–
mi, răspunde
-mi,Cine-
s mai frumoşi: oamenii?… ploaia?
…
Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-
aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată
–
acea lună
-a lui Marte.
(Nichita Stănescu, Ploaie în luna lui Marte)
