Poetul Martin Culcea 1955 – 2021

Cenaclul literar „I. L. Caragiale” și noi toți cei care l-am cunoscut aducem un omagiu prietenului nostru, poetul Martin Culcea, la împlinirea unui an de la trecerea lui la Domnul.

Sindromul Culcea

Din sumarul volumelor Umor alb, Și, Rostirea în şoaptă, Box, O vînătoare, Amor pe tavan şi Poet sub acoperire, tipărite în două decenii, Martin Culcea alcătuieşte o antologie de autor, poem VERSUS poem, la TipoMoldova, unde poetul plo­ieştean din „echipa” lui Ion Stratan, Ioan Vintilă Fintiş, Costin Lupu, Filip Köllo exprimă un lirism bine fixat în textualismul anilor ’80, mai ales, prin „ancora” Stratan, dar şi în mişcarea de idei a anilor 2000. Poezia lui Martin Culcea pivotează în jurul unei rela­ţii teatrale care, dincolo de măştile romantice, deloc interesante pentru poetul postmodern, con-figurează ceea ce aș numi poezia de gest, începînd cu rostirea în spectacolul buzelor strînse şi terminînd cu decorul mobil-imobil al reprezentaţiei: „sunt un nom într-un polinom/ un gest într-o poezie de gest/ un spectacol într-un spectator”, scrie Martin Culcea în poemul o vînătoare, arătîndu-şi una dintre multiplele măşti din vasta sa recuzită („niciodată nu voi pricepe:/ insinuanta fremătare a nărilor/ tristeţea ochiului stîng/ (diluţia lui dezarmantă)/ spectacolul buzelor strînse” – tristeţea ochiului stîng), trecînd repede la o filmare („atenţie! motor!/ se filmează speranţa/ unui robot spectator” – motor!) şi la efecte scenice speciale cu ploaia care „intră în decor”, cum se spune în meas mea hoc non cogit, într-o lume ca spectacol, a replicilor care suspendă fiinţa în interdicţia gesturilor, stărilor, privirii: „îndrăzneşte să taci!/ (sugerează masca din dreapta)/ îndrăzneşte să vorbeşti!/ (insinuează masca din stînga)/ îndrăzneşte să asculţi!/ (interoghează masca din faţa)/ îndrăzneşte să priveşti!/ (avertizează masca din spate)/ îndrăzneşte să nu aplauzi!/ (mă apostrofea­ză în cor)/ eu strig: bis!/ (la cererea publicului de carton/ călă­ul mă decapitează iar)” (de bună voie şi de nimeni silit). Decor, recuzită, personaje, replici, butaforii, măscărici, un acrobat de la circ, costumul unui „zeu de tablă/ de fîş mascat” – aceasta este poezia unui ludic, a cărui componentă accentuat histrionică, de „ţap bătrîn”, cum se spune într-un poem, se trimite în relaţia tea­trală cu lumea şi cu sine, unde se joacă cu cuvintele şi, în aceea­şi măsură, îşi joacă viaţa. Cu agilitatea scamatorului care îşi schimbă dioptriile cu care priveşte în prezent, dar, mai cu seamă, în trecut, poetul se întoarce în memoria spectacolului său, acela dintr-un vechi oraş, cu personajele de pe una din străzile de altă­dată, din 1960 („cînd a murit Domnul Țuțuianu/ – croitor de lux pentru bărbaţi -/ (strada Candiano Popescu numărul 8/ strada Candiano Popescu fostă Frumoasă)/ purtam pantaloni scurţi/ picioarele şi jalnice şi subţiri/ cele mai subţiri se lipeau de ulucile/ gardului ca să văd/ ca să văd mortul!/ o mie nouă sute şaizeci/ într-o Zi/ în­gustă/ mai tristă decît o inimă îngustă./ cu această copilărie eram dator/ cu amintirea ei – nu ştiu!” – proces verbal), căutînd acolo un echilibru precar pe care, în fond, evocarea acelei lumi nu i-l mai poate oferi: „despre spectacol/ despre parlagiii/ care atîrnau oaia de ulucile gardului/ (gardul Școlii Generale numărul 6/ din strada Română odată/ apoi/ Vasile Roaită/ acum iar Romană)/ s-o spintece abil de vie/ întorceam capul/ pe atunci/ amintindu-mi la fel/ despre circ/ fireşte Circul Bulgăresc/ contra unei pisici vii – intrare liberă -/ dar o pisică vie/ era mai vie/ despre domnul Florescu/ despre nenea Lahovary/ despre vecinul Șulea vecinic tînăr şi ferice/ coana Buciuc Asprinca inima tîrzie a lui don’Petrică/ Maxinsian care ne povestea cum ucidea tigrii/ (?) în Africa – poate acolo a plecat singur şi/ uitat/ despre tovarăşul Pàli care îşi iu­bea doar/ căţeii (Micky şi Iepuraş)/ şi Doamne cîte steaguri de 1 Mai!/ şi la poarta noastră era unul/ se punea/ masa în curte (Paștele sub acoperire)/ ciocneam ouă roşii la umbră de stufat/ mîncam miel şi sorbeam pelin la comun/ familia Pàli/ domnişoara Caliopi/ (veşnic într-o nevinovată căutare)/ don’Florescu distins și dis­tinct/ Bănarii cu cele două fete cu care/ încercam fel de fel de chestii/ pentru care nu eram apţi…/ TaTa/ pe atunci Domnul Culcea/ ciocnea primul paharele…/ şi seara cădea atît de tîrziu…/ şi la fel de sfioasă ca mine…/ despre ruşinea de a nu fi copil/ des­pre ruşinea de a nu fi nici Om Mare/ care pe mine – om aproape rnare -/ mă ruşinează” (întîmpinare).

Poetul caută – o mărturisește încă de la început într-un motto inspirat: „…lumea în care cred/ este imaginară dar/ cu un efort de atenţie/ este mult mai reală…” – ceea ce aş numi realul secund care, cu un efort de atenţie, se poate detecta în lumea imaginarului activ („între imaginaţie şi realitate/ aştept un refuz/ între realitate/ şi amnezia realităţii aştept un refuz”, scrie Martin Culcea în anestezia), încercînd să găsească, acolo, cuvinte bănuite care le refuză pe cele oferite în celelal­te paradigme ale realului, identificînd în acest raport tensional poezia însăşi; în fond, fiinţa purcede la o „vînătoare” a inexprimabilului din exprimabil – a exprima inexprimabilul şi a inexprima exprimabilul sînt, de altfel, opţiunile poeziei (post)moderne -, a faptului (gestului, senzaţiei, sentimentului, stării) din plasma cotidianului cenuşiu în care se aglutinează „nimicuri fier­binţi”: în uniformul său alb, „cenuşiul adică/ unicul însemnat/ minorul feroce” din metamorfoză, de pildă, poetul caută fantele prin care poate evada: umorul subţire, ironic, fără a fi demolator, la adresa lumii de azi, cum se întîmplă, de exemplu, într-o Scrisoare de dragoste a lui Șurubel către Piuliţa sa sau într-o șarjă subtilă la „orientarea” stilistică şi tematică a unor colegi de generaţie („voi scrie haiku-uri/ cînd vor scrie şi/ japonezii doine”, declară Martin Culcea în rujul ei avea culoarea), narativitatea şi „poanta” , ca în poezia lui Marin Sorescu, jocul cu cuvintele („mă prostitu­ez printre cuvinte”, mărturiseşte poetul în „X„), cu o remarcabilă forţă de invenţie lexicală (amăruie inima. prigiditate etc.), în sfîrșit, ludicul („este proporţia!/ pisica cît văcuţa de pe acope­riş/ de pe acoperişul unei căsuţe/ unei obişnuite căsuţe de vrăbiu­ţă/ de pui de vrăbiuţă/ priviţi așa! el fiind aşa/ el fiind tare/ el săpîndu-şi în stâncă/ nu numai inima lui/ el săpîndu-şi în stîn­că/ eliberarea ei/ el fiind căpăţînosul/ duiosul agresiv/ pisicuţa cît văcuţa de pe ţiglele/ oricărui acoperiș alunecînd…/ el fiind orice priviţi dar priviţi!/ el fiinţînd prin privire/ el fiind nai­vitate/ şi puţină naivitate vă cer/ ca să-l vînăm pe mamut/ (trebu­ia să vă mărturisesc/ naiva mărturisire de la început)” – omul de Cro-Magnon) reprezintă spaţii de fugă pentru o fiinţă strivită în dezabuzare şi plictis, într-un univers deceptiv („mă năpădeşte abu­lia/ îmi pierd acribia”, scrie poetul în rondul de dimineaţă): ca în acest percutant autoportret: „mi-a pierit heirupismul/ sunt antieroul vieţii mele/ în căutarea locului nepotrivit/ pentru mine omul nepotrivit/ cu nimeni şi nimic/ şi nu este sindromul Octombrie/ sia­mezul devastatorului Aprilie/ totul se stinge luminînd/ se aprinde umbrind/ cutreier străzile cum aş face/ rondul de noapte/ din vitri­ne manechinele/ (cea mai stranie invenție omenească)/ privesc pe deasupra mea/ le înţeleg ascendentul/ fluxul magnetic şi fatal/ pe ca­re conştient îl exercită/ nu pot să adun/clasific/ şnurui/ toate emoţiile şi culoarea sistolelor/ timbrul diastolelor provocate de ele/ cum mi-aş aminti o partidă de şah/ la care cu pîrîietori şi tobe şi steaguri/ şi încurajări obscene aş fi spectator/ nu există poezie fără chimie/ fără energie/ Papin nu a inventat capacul şi pe urmă oala/ nu au fost mai întîi oamenii şi apoi dragostea/ mai întîi a fost dragostea/ metaforic pur: Cuvîntul” (poezia fiind chimie). Spaţiile de fugă amintite, la care se adaugă refugiul în cotloa­nele poemului, pe atît de fastuos pe cît va fi fiind realul de unde a plecat pentru că, iată, conform (sub)titlurilor, poemul lui Mar­tin Culcea e pedant, penibil, de abecedar, obişnuit, cabotin, plic­tisit, tandru, de nescris, delicat, cazon, familial, de Duminică, cu oglindă, cu lozinci, de început, de tranziţie, sub acoperire, resetat, colibri, pe cuvinte date, topless, fără frontiere etc.

Cu Sindromul Culcea, poetul explorează  toate ungherele poemului, cît realul însuşi, în speranţa că își va ucide singurătatea. În fapt, poetul caută ceea ce aş numi libertatea din colivie, cînd totul e permis în spatele gratiilor, fie şi aurite: „totul îmi este permis! totul!/ îndărătul acestor gratii aurite de mine/ în această electroliză în care nu mai ştiu/ eu am fost anodu1? sărata diluţie?/ totul îmi este permis! totul!/ să evadez de la o grație la alta/ să îmi aduc mîinile la ochi/ la urechi/ la gură/ la ceafă/ să respir mai puţin/ să trăiesc pe îndelete şi/ mai ales să mor pe îndelete/ îndărătul acestor gratii aurite/ aurite de mine” (adaptare). Singură în cursa trupului-celulă, cum spune în un  poem obişnuit, fiinţa îşi trăieşte intens revolta în faţa cotidi­anului cenuşiu, prăbuşit în rutină, unde nu se schimbă nimic („Mar­ţi! nu s-a schimbat nimic/ caloriferul jupuit și jalnic/ şifonie­rul – un buzunar indolent/ hainele mele/ indiscrete/ nenorocite/ pe parchet/ sub cearceaf trupul meu/ îmbătrânit şi străin/ de pe noptieră jurnalul conştiincios/ cu ultima însemnare:/ Luni/ nu s-a schimbat nimic” – alt poem plictisit), într-o „neruşinată obişnuinţă” în care nu aşteaptă nimic altceva decît să cadă huma de pe pereţii celulei: trupul – o cămaşă „grasă, învineţită de sînge” – e semnul unei făpturi alcătuite din aerul care are „consistenţa morţii”, care părăseşte prezentul pentru a se re-înfiinţa în trecut, acolo unde poate începe cealaltă viaţă, aceea bănuită, poate, a omului obişnuit, viaţa „mult mai reală” decît „lumea în care cred”, cum spune spune moto-ul antologiei. Aşteptînd oximoronicul rece foc, fiinţa trăieşte într-un viilor anterior, în „zăpada unui vis”, într-o dimineaţă de iarnă, duminică, 1980 sau pe 31 decembrie 1982, „cînd nu se arată nimeni la fereastră”, între fotografii din anii ’60, pînă departe, în „strada Sfielii”, lîngă doamna învăţătoare Mănucă Pauleta şi, încă mai departe, în „preadimineaţa mea cezaria­nă” din 26 februarie.

Sindromul Culcea e sindromul omului de aici şi acum, al fiinţei suspendate într-un no man’s land, fără acces la transcendenţă, fără alte repere sigure decît spaţiul (pre)natal din preajma zilei de 26 februarie 1955.

Ioan Holban

Dumnezeu să-l ierte!