COSTIN LUPU
Din volumul Noua Licaonie
Templul judecăţii
(unde se menajează afecţiunea şi verbul)
Licaonia albă şi înveşmântată de chiar
prematura piele de femeie a Reginei,
de prematura ei ieşire din spume.
Marea Câmpie I-a câştigat trupul
şi trupul se-ntoarce în lăsatul moleşitor
al Copilăriei.
Dănţuieşte-ţi Licaonia Regina.
Ea perseverează în iubire
adăugând la şiragul împlinirii
chip în marmoră.
Judecătoare a ochilor noştri
dând glorie mângâierii,
dar Doamne, neisprăvită:
Vrăjitoare şi Cap de Copil
uimită de Armăsarul jefuind destinderea
Iepei,
nepătrunsă regina, nepătrunsă Evlavia.
Licaonia dănţuind,
Zeul
Cap de onoare Soarelui
care ne hotărăşte mereu rătăcind
pe un câmp neţărmurit
adormit în chiar verdele său.
Zeul rămas singura afecţiune a sângelui
spirit înregistrat de castanii în floare
ornând liniştea Licaoniei
Zeul care pune sfârşit durerii cuvintelor
care vede memoria eternului în iubirea
eterului.
Licaonia, templu unde
se menajează afecţiunea şi verbele.
Nedăruit, după Moarte exist.
Executat în şfârşit de un Laur.
Dimineaţă adormind în mişcarea
verdelui pe iarbă şi verdele
calculată poziţie a liniştii,
în dimineaţă Regină a culorii,
misterioasă – răspunzând
de miasmele morţii, în Templu-ţi
se judecă vorbirea trupului meu.
Evlavia tremură,
sfârşeşte-n oglinzile Zidului…
