„Îmi amintesc de vizita mea la Catedrala Notre Dame din Paris, în 1994. Eram vreo 10 ortodocşi, printre care şi doi preoţi. Am insistat să ne închinăm la Coroana de Spini, adăpostită într-una dintre capelele Catedralei.
Preoţii catolici, uşor plictisiţi, au încuviinţat până la urmă să deschidă Capela unde se găseşte Sfânta Coroană care a rănit Creştetul lui Dumnezeu. Capela era închisă. Preoţii catolici au deschis un dulap imens, unde se afla, parcă ascunsă sub obroc, Lumina înlăcrimată a lumii. Un preot parizian a luat-o în braţe şi zâmbind, a pus-o pe o măsuţă.
Fără nicio pregătire anterioară, fără niciun cuvânt, cei 10 ortodocşi am căzut la pământ, cu feţele lipite de marmura rece a capelei. Din ochi ţâşneau în mod involuntar lacrimi de durere şi de recunoştinţă. Am sărutat plângând spinii plini de Sângele lui Dumnezeu. Preoţii catolici erau perplex. Au îngenuncheat şi ei, vizibil jenaţi de indiferenţa lor, şi au îngăimat în gând câteva rugăciuni. După vreo 20 de minute de rugăciuni tăcute, ortodocşii s-au ridicat în picioare, şi-au şters lacrimile, s-au închinat încă o dată Coroanei mântuitoare şi au ieşit în linişte. Canon-ul (un fel de stareţ) Catedralei, prezent şi el, a şoptit: „Nu am mai văzut de mult atâta credinţă…”
Pr. Ioan Istrati
