George Enescu: ”Carmen Sylva avea ceva genial într-insa. A fost o sfânta binefăcătoare. Disprețuia pompa și tot ce era practic și interesant. (…). Pentru mine ea a fost o prezență supraomenească, o ființă cu nimb, depărtată de oamenii obișnuiți, revărsând numai lumină și bunătate.”
La 18 februarie 1916 Regina Elisabeta, prima Regină a României (cea pe care Regina Victoria a Marii Britanii și-o dorise noră) intra pe porțile eternității. 47 de ani a trăit și a creat în România, dedicându-se traducerii valorilor poeziei române în cât mai multe limbi. La zece ani de la venirea pe tronul țării a început traducerea poeziei eminesciene în limbi de mare circulație. Descrierea întâlnirii unice cu Eminescu, întâlnire la Palatul Cotroceni, mijlocită de Titu Maiorescu şi cumnata sa, Mite Kremnitz, rămâne o prețioasă pagină de literatură:
”Eminescu ne apărea neliniştit şi răvăşit, ca venit dintr-o altă lume; tenebros, el îmi amintea de Manfred şi de Faust, de chipurile palide şi răvăşite ale marilor romantici. (…) Avea pe chip acel vag surâs crispat şi copilăresc ce se zăreşte pe portretul lui Shelley (…). Eminescu se amuza deşirând fraze şi sonorităţi verbale. Mi-a sărutat grăbit mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă a-mi secătui spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes; mă compătimi că nu cunoşteam îndeajuns Moldova lui natală. Privirile-i căutau departe, dincolo de ziduri.
A băut ceaiul cu sete. Trăsăturile feţei trădau oboseala unei tinereţi trăite fără bucurie. Degetele-i erau lungi şi îngheţate, gura foarte expresivă, cu buze fine, îi traducea toate emoţiile.
Mi-am dat foarte bine seama că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceaşca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de-o muritoare.
În toată viaţa mea, el a rămas pentru mine imaginea Poetului însuşi, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a poetului aruncat dezorientat pe pământ, nemaiştiind cum să regăsească aici comorile pe care le poseda. Avea vocea răguşită, dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă. Când i-am lăudat versurile, a înălţat din umeri: „Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci“, a suspinat el, readus pentru o clipă la realitate. Regina unei ţări s-a înălţat, spre cinstea ei, până la Regele poeziei româneşti…”
În timpul acelei unice întâlniri, Regina i-a solicitat părerea despre una din poeziile sale. ”Majestate! În forma actuală cred că ar fi mai bine să nu fie publicată”, a spus Eminescu. ”Uiţi că vorbeşti cu regina României?” a trecut Carmen Sylva de la registrul poetic la ierarhia statală. ”Da, dar nu cu regina poeziei”a răspuns poetul.
Elisabeta, Regina României, i-a oferit poetului bolnav, o rentă viageră.
(Marilena Rotaru)
