„Privesc tavanul imaculat, înalt al chiliei ridicate cu 500 de ani în urmă, într-o țară care nu este mea, printre oameni al căror grai nu îl cunosc, printre obieceiuri care-mi sunt străine și, dintr-odată, îmi dau seama că nu știu unde mă aflu. În aceeași clipă realizez că nici nu mai contează unde mă aflu, că aș putea fi oriunde, lucrurile ar sta la fel. Tavanul se face și mai alb și, cumva, sub ochii mei, se despică precum o carne care crapă de o boală pe care a putu ține-o în ea doar până atunci, dar boala învinge întotdeauna și, la un moment dat, nu mai ai cum o fenta și totul devine, brusc, limpede și vezi totul insuportabil de clar, un imens insight cutremurător care te-ar putea ucide căci nu mai există pe lume mistificare în care să te încrezi.
Și înțeleg, într-o clipă, doar o clipă, că nu eu am fost cea care m-am refugiat din Rusia mea când aveam doar 5 ani, ci mama, că amintirile brutelor smulgând cu coasele tapetul de mătase de pe pereții conacului din Sankt Peterburg nu sunt ale mele, că amintirea pișatului comunist în șemineul din marmură nu este a mea (mama nu ar fi rostit niciodată cuvântul pișat, cuvântul ăsta este rezultatul furiei mele), nici fuga spre gară nu am trăit-o, nici ninsorile de la etajul I nu-mi aparțin, că fulgii aceia sticloși și calzi nu sunt ai mei, nimic nu este al meu, doar un imens transfer de memorie care mi-a fost dat să-l sug la piept împreună cu laptele cald al mamei, o viață care nu mi-a aparținut dar care face parte din mine, o iubire pe care nu am trăit-o dar care a devenit a mea, totul, totul era al altora și numai iubirea și suferința lor pentru viața și trecutul lor îmi fuseseră date ca și cum ar fi fost însăși viața mea.
Nu, eu m-am născut aici, în acest destin mic al acestei țărișoare cândva mândră și destoinică, eu de locurile astea aparțin, chiar dacă sunt rusoaică get-beget, alta a fost revoluția mea și alta a fost ura mea, dar urile seamănă atât de mult unele cu altele pentru că toate au aceleași resorturi și devin lesne confundabile. Ca și iubirea. Și vedeam în tavanul alb a cărui crăpătură se mărea cum nimic din viața mea nu-mi aparținuse, doar iubirile transpuse pe colile albe de matematică și mai apoi pe colile colorate, poate nici măcar acelea, poate ele au fost doar amăgirile mele, oh, niciodată n-am știut cum se iubește un bărbat altfel decât cu carnea mea, cu sufletul meu, praf și pulbere azi, precum idealurile revoluției.
Și din crăpătura tavanului mai apare ceva, ceva mai hidos ca orice altceva: ba da, eu am știut cum se iubește un bărbat, numai am crezut că nu știu, am crezut că nu este suficient ce sunt și mereu am vrut să devin altceva, ceva care să merite a fi iubit altfel, suprem, poate ca pe Dumnezeu. Eu am fost cea nemulțumită de mine, nu ei, eu am fost cea insuficientă mie însămi, eu am fost cea care a crezut că doar a iubi cu carnea și cu sufletul nu este destul, ei nu mi-au cerut nimic, niciodată, nimic altceva decât să fiu. Numai că și bunicul, și tata, și profesorul de filosfie și bătrânul meu Poet mi-au cerut să citesc, să citesc, să citesc ca și cum doar citind enorm meritam să fiu iubită, ca și cum doar citind meritam să fiu păstrată, ca și cum a citi ar putea face din tine altceva decât ceea ce ești și-am citit până s-a ales praful de toate iubirile mele, așa cum s-a ales praful de conacul din Sankt Petersburg și de idealurile revoluției.
Nu, luciditatea nu este o soluție. Nu pentru viața asta, care te face praf și pulbere în fiecare clipă. Îmi vine să vomit de atâta viață și de atâta moarte. Dacă pun palma pe piept, simt viața cum bate. Dacă o pun pe pulpă, simt viața cum pulsează. Dacă o pun pe pântec, simt viața. Dacă o pun pe gleznă, iarăși simt. Oriunde-aș pune-o, simt că sunt. Nu am unde fugi, nu mai am unde fugi pentru că mie mi-e frică de moarte. Moartea ar putea fi o soluție, dar nu acum, când mi-e atât de frică de ea. Și chiar dacă absolut nimic nu are sens, căci pe lume nu există sens (pe lume există doar explicații), voi scrie, totuși, acea carte pe care nu o merită și care pentru mine nu contează. Și poate că până la capătul ei voi reuși să inventez o iluzie. O iluzie albă ca o ciornă goală.
Și să nu uit să-mi amintesc că tangoul se dansează într-un tempo de 33 de măsuri pe minut.”
