„Eu sunt un om singur, un singur infern.” (Salvatore Quasimodo, În curând va fi searå, 1936)
SALVATORE QUASIMODO
(1901-1968)
Premiul Nobel pentru Literaturå în anul 1959
POATE INIMA
Va să se irosească mirosul acru de tei
În noaptea ploioasă. Fi-va zadarnic
Timpul bucuriei, furia lui,
Acea muşcătură de fulger ce spintecă.
Abia de rămâne făţişă nepăsarea,
Amintirea unui gest, a unei silabe,
Dar ca a unui molcom zbor de păsări
Printre aburi de ceaţă. Şi tot mai aştepţi,
Nu ştiu ce, pierdută pentru mine; poate
Un ceas hotărâtor, care să-nsemne
Începutul sau sfârşitul: o soartă
Geamănă de-acum: aici negrul fumului
De incendii usucă beregata. Dacă poţi,
Uită gustul acela de sulf şi spaima.
Cuvintele ne ostenesc,
Suie din nou dintr-o apă lapidată;
Poate inima să ne rămână, poate inima…
FĂRĂ AMINTIREA MORȚII
Primăvara înalță arbori și fluvii
glasul de neguri e mut,
pierdut în tine, iubire.
Fără amintirea de moarte
în carnea lipită de-a ta
vibrarea ultimei zile
ne trezește adolescenți.
Nimeni nu ne ascultă
al sângelui tremur ușor !
Ramură devenită
e mâna mea
pe șoldul tău înflorind.
Din plante, pietre și ape
se nasc făpturile lumii
sub a vântului intensă bătaie.
DE FRUNZA SĂLCIILOR
Și cum mai puteam noi cânta
cu piciorul străin deasupra inimii
între morții părăsiți în piețe,
pe iarba dură ca ghiața, ascultând
vaietul de miel al copiilor, urletul negru al mamei
care mergea în întâmpinarea fiului
crucificat pe stâlpul de telegraf.
Ca o juruință, de ramurile sălciilor
și țiterele noastre erau aninate
oscilând ușoare în vântul tristeții.
Via Stamate Constantin