Interviu cu Vasile Paraschiv, fondatorul SLOMR
(urmare din ediția de ieri, 2 septembrie 2022)
Delicii
R.: La finele episodului trecut, securiștii vă abandonaseră pe un ”pat de frunze”. Dar v-ați ridicat, într-un târziu. Ce v-au mai pregătit după ce l-ați părăsit?
V.P.: În cursul lunii iunie 1987, am fost răpit din nou, din parcul central al orașului Ploiești, dimineața, la ora 6,30, când mă îndreptam spre locul meu de muncă, urcat cu forța într-o mașină Dacia și dus într-o cabană situată într-o altă pădure, pe vârful unui munte, dincolo de barajul Paltinul, de lângă Câmpina. Aici, timp de patru zile, și patru nopți, fără să primesc vreo palmă, mi-au dat să mănânc cea mai bună mâncare, pe care nici acasă nu o mâncam: fripturi calde de porc, salam de Sibiu, pe săturate, pachete de unt de 25 de grame și alte delicatesuri. În plus, ca băutură mi-au oferit: vin, coniac, țuică, vodcă de foarte bună calitate. Am refuzat, spunându-le că eu nu consum băuturi alcoolice, așa că, la sfârșitul mesei, mi-au dat apă minerală.
Șișuri automate
R: Cum de și-au schimbat atitudinea?
V.P.: Această răpire a avut ca scop să smulgă de la mine un așa-zis ”angajament de loialitate” față de Securitate și de Partidul Comunist Român, sub amenințarea cu moartea prin înjunghierea cu niște șișuri automate cu care jonglau în mâini, ca să mă intimideze. Când am spus că nu dau declarații, nu-mi iau angajamente, că sunt în fața organelor de securitate ale statului, nu la ședințe de sindicat, un colonel de securitate, care era șeful grupului terorist de commando, pe nume Ionescu, mi-a ordonat foarte autoritar: ”Tu faci ce-ți spunem noi, dacă vrei să nu ajungi tăiat în bucățele și aruncat în barajul alăturat, drept hrană pentru pești”. N-am avut încotro, a trebuit, pentru moment, să accept toate condițiile pe care mi le-au pus ei, căci altfel moartea mea era pregătită în mod minuțios și sigur.
Sosia
R.: Cum urma să fiți dat dispărut? Ce scenariu pregătiseră?
V.P.: Nu dintr-o dată. Plănuiseră internarea, la aceeași zi și la aceeași oră, a unei dubluri, la Spitalul Voila, Câmpina, de către colonelul de Securitate Ursescu Nicolae, cu buletinul meu de identitate, pe care colonelul Stan Vasile, șeful serviciului de pașapoarte al județului Prahova, a refuzat – la întoarcerea mea din străinătate –, după ce am predat pașaportul, să mi-l restituie, așa cum era normal și cum se proceda cu toată lumea.
R.: Cum și-a motivat decizia?
V.P.: Colonelul Stan mi-a spus că buletinul meu nu mai există, s-a ars și că mi se va da o adeverință să-mi scot altul de la Miliție.
Iradiat
R.: Dar, din fericire, ați scăpat cu viață…
V.P.: Da, dar nu s-a terminat calvarul. A treia mea răpire a avut loc la 22 martie 1989, când un milițian m-a arestat pe stradă fără nici un motiv, m-a dus la miliție și m-a predat aceluiași grup de commando terorist de stat al cărui șef era așa-zisul ”Ionescu”. M-au dus – cred eu – la aceeași cabană situată în vârful unui munte, dincolo de barajul Paltinul, și aici m-au torturat și maltratat foarte rău, timp de șapte zile și șapte nopți, fără apă și mâncare. Mă loveau cu pumnii în față, în stomac și în ficat, cu săculeți de nisip în cap și cu bastoane de cauciuc la tălpile picioarelor până când leșinam, îmi pierdeam cunoștința și cădeam pe banca pe care mă așezaseră și de care eram legat cu cătușe și un cablu subțire de oțel, apoi aruncau o găleată de apă rece pe capul meu și mă lăsau așa până seara sau dimineața, când supliciul începea din nou. Și tot așa, de două ori pe zi, seara și dimineața. Apoi, la sfârșit, ca să fie siguri de moartea mea, m-au și iradiat.
Popilușko
R.: Totuși, când s-au oprit?
V.P.: Uneori, de-a lungul celor șapte zile, îmi puneau un laț de gât și mă obligau să mă urc cu picioarele pe un scaun. Agățau frânghia de ceva din tavan și, mișcând scaunul cu piciorul, începeau numărătoarea inversă, spunându-mi că mai am 10 secunde, 9, 8, 7, 6, 5… de trăit. La urmă, unul dintre ei: ”Lasă-l mă, să trăiască, că nu o să spună nimic la nimeni din ceea ce a trăit și văzut aici.”. Tot timpul îmi spuneau Popilușko, după numele preotului ucis în bătăi de securitatea poloneză. Să vă mai spun?
”Aici vipera!”
R.: Povestiți, povestiți…!
V.P.: Altădată, mi-au adus un șarpe într-un borcan de sticlă și m-au întrebat ce este asta, iar eu am răspuns că-i un șarpe, dar el, șeful, a precizat că nu este un șarpe, ci o viperă, pe care mi-o va băga în sân dacă voi spune cuiva ceva din ce mi s-a întâmplat acolo, și că, din acea clipă, ori de câte ori voi auzi la telefon ”Aici vipera!”, să știu că el este și că sunt obligat să fac tot ce mi se cere.
”Doctorii se acoperă cu hârtii, iar bolnavii cu pământ!”
R.: Care au fost urmările iradierii?
V.P.: După ce m-au iradiat, mi s-au umflat picioarele și mi s-au blocat în poziția în care ședeam pe bancă, la 90 de grade. Nu am mai putut să merg. Atunci m-au luat pe mâini, m-au urcat într-o mașină dubă TV și m-au dus la spitalul Voila, unde m-a luat în primire doctor Moruzzi Petea, care mi-a acordat o îngrijire medicală bunicică și, la sfârșitul internării, după 21 de zile, mi-a ținut și o lecție politică timp de 60 de minute, cerându-mi să-mi pun lacăt la gură și să muncesc și eu ca toți ceilalți muncitori, cu gura închisă și capul plecat, căci dacă nu voi face așa, voi fi adus din nou aici, sau poate în altă parte – unde este mult mai rău -, ”și tu știi cum este în spitalele astea ale noastre: doctorii se acoperă cu hârtii, iar bolnavii cu pământ”.
R.: De ce v-au răpit în ‘89? Cu ce le-ați mai ”greșit”?
V.P.:Motivul răpirii mele a treia oară, în 22 martie 1989, a fost faptul că nu mi-am respectat un angajament luat la 14 mai 1987, nu am făcut nimic din ceea ce mi s-a cerut atunci. Aceasta a fost, foarte pe scurt, povestea vieții mele cu sistemul comunist. Vă mulțumesc pentru că mi-ați dat posibilitatea să vă povestesc, fie și foarte pe scurt, câteva momente importante din viața și lupta mea, de unul singur, cu dictatura comunistă din România.
O victimă numită România
R.: Ce intenționați să faceți în continuare?
V.P.: Am încercat, prin relatarea avatarurilor mele, să ofer poporului nostru, în primul rând, și lumii întregi, în al doilea rând, o imagine corectă și completă, dar nu a României, deoarece ea a fost tot o victimă, ca și noi, a dictaturii comuniste, ci a Holocaustului sau a genocidului comunist. Comuniștii au desfigurat chipul țării. Nu voi avea liniște până nu se va face procesul comunismului în țara noastră.
Carul blindat al democrației
R.: Cine conduce acum? Mulți spun că în realitate tot PSD deține puterea. Care este opinia dvs.?
V.P.: S-au făcut pași înainte și eu am încredere în opinia publică (de fapt, în societatea civilă) că se va trezi odată, va scoate călușul din gură și vor începe să iasă în stradă nu o mie, ci un milion de oameni care să-i ceară președintelui Traian Băsescu și premierului Călin Popescu Tăriceanu (interviul a fost realizat în 2005 – n.r.) să respecte cu strictețe promisiunea făcută poporului nostru – în timpul campaniei electorale din toamna lui 2004 – de a-i face dreptate și de a-i arăta adevărul cu privire la crimele și nelegiuirile PCR, de la înființarea lui, la 8 mai 1921, până la 22 decembrie 1989. Cât despre adevăr, să predea întreaga arhivă CNSAS-ului, fără a mai fi nevoie ca CNSAS să se milogească de ofițerii SRI pentru a primi câteva dosare pe care vor ei să le dea.
Mai este o problemă pe care niciun politician nu o abordează, din lipsă de interes. Toți politicienii consideră că, după ce au fost aleși prin vot democratic și legal la putere, au dreptul să facă ce vor ei. Ori, asta nu e democrație adevărată. Democrația adevărată e una pentru toată lumea, inclusiv pentru clasa politică, pentru președinte și pentru premier. Dicționarele spun că democrația este o formă de organizare politică a societății, care proclamă principiul că puterea emană de la popor și trebuie exercitată de popor. Punct. Clasa politică este obligată să facă ceea ce îi cere poporul, societatea civilă. Clasa politică este obligată să asculte, să țină cont de popor și să aplice în practică voința și punctele de vedere ale societății civile.
Nu spun nimic sau volumul II
R.: O ultimă chestiune. Observăm pe coperta volumului apărut sub semnătura dvs. un alt chip al lui Vasile Paraschiv. Cine v-a făcut acea ”operație estetică”?
V.P.: S-a întâmplat la 6 ianuarie 1984. Urcam scara blocului unde locuiam atunci, situat pe strada Basarabilor, numărul 5, scara G, apartament 12. Doi securiști m-au ”lucrat”. Unul era la intrare. Celălalt urca treptele lent, înaintea mea. Eu am dat să trec pe lângă el. Nu-l cunoșteam. Era un tip solid, înalt, să fi avut în jur de 35-40 de ani. Un atlet… Când am dat să trec pe lângă el, ne-am privit unul pe celălalt, el s-a întors spre mine și m-a lovit cu putere. Am strigat cât am putut. N-am știut nimic de mine câteva minute, mi-am revenit într-un târziu și i-am văzut pe soții Legat, colocatari, care îmi acordau ajutor.
R.: Cam ce oră era?
V.P.: Era dimineața, pe la 6,30.
R.: De ce nu ne-ați relatat episodul până acum?
V.P.: Apăi, sunt atâtea… Nici în carte nu am putut cuprinde totul.
R.: Pregătiți volumul II?
V.P.: Nu spun nimic.
R.: Domnule Paraschiv, nu suntem de la Securitate, știți asta…
V.P. (zâmbind): Când va fi gata cartea, o să vă spun că mai scriu ceva.
R.: Am înțeles. Să vă ajute Dumnezeu să vă duceți lucrarea la bun sfârșit.
Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU
