Despre îmbătrânire, pe scurt
Pentru că sunt prea bune să le stric comentându-le, o să mă rezum la a restrânge primul din cele cinci eseuri ale lui Jean Améry despre îmbătrânire la ceva ce se poate citi în 10 minute. Puse cap la cap, fragmentele însemnate de mine în timpul lecturii și reproduse mai jos ar trebui să poată oferi cititorului grăbit un punct de pornire pentru discursul în cauză, pe care îl recomand cu căldură în întregime.
Tot ceea ce i se recomandă omului care îmbătrânește – cum să-și accepte declinul, ba chiar să găsească într-asta anumite valori cum sunt noblețea resemnării, înțelepciunea amurgului, satisfacțiile târzii –, toate acestea îmi apăreau ca o înșelăciunea mârșavă împotriva căreia mi-am propus să protestez cu fiecare rând.
Timpul pe care îl percepem când îmbătrânim nu e doar insesizabil; e totodată plin de absurd, de batjocorirea amară a oricărei precizii intelectuale pe care ne-am dori-o.
Chiar și atunci când ajungem la o vârstă ce corespunde cât de cât cu așteptările noastre și cu estimările statisticii, timpul nostru, pe care totuși îl divizăm și-l determinăm cu ceasul și cu filele din calendar, e ne-măsurat, e fără de măsură în adevăratul înțeles al cuvântului.
Timpul există totdeauna în noi, la fel cum spațiul există în jurul nostru.
Respirația e mai anevoioasă, mușchii au slăbit, creierul s-a blegit. Dar și cu creierul blegit poți medita asupra existenței, a scurgerii timpului și a bătrâneții ce ți se întipărește pe frunte – ba o poți face chiar mai bine decât cu o minte foarte ascuțită, care caută să pună ordine în toate, câtă vreme, dacă vrei să dai de urmele timpului, tot ce-ți trebuie e, dimpotrivă, să te lași în voia dezordinii.
Ca să cercetăm timpul, trebuie să depășim anumite reguli ale gândirii logice convenționale, neexistând nici un fel de prescripții pentru ceea ce vrem să exprimăm – căci, spre deosebire de spațiu, timpul nu cunoaște logica realității.
Trecutul e aici și rămâne aici. Dar prezentul și viitorul își pierd caracterul temporal. Prezentul e necontenit înghițit de trecut și nici viitorul n-o duce mai bine. Dar numai omul care îmbătrânește descoperă și pricepe asta, pentru că nu-l mai așteaptă, nu-l mai pot aștepta prea multe lucruri, se-nțelege.
Tânărul spune despre sine că are timpul în fața sa. Dar ce are cu adevărat în fața sa e lumea pe care o absoarbe și care totodată îl marchează; bătrânul, așa se spune, are viața în urma lui, dar viața aceasta pe care în realitate el n-o mai trăiește nu-i decât o acumulare de timp trăit, răstrăit și consumat.
E semnificativ că despre un tânăr se spune, poate, mai degrabă că are lumea, și nu timpul în fața sa. Însă bătrânul sau cel ce îmbătrânește trăiește zilnic viitorul ca pe o negare a spațialității și prin aceasta ca pe o negare a ceea ce e cu adevărat activ. Viitorul, spunem noi, nu este timp, ci, dimpotrivă, lume și spațiu.
Să fii bătrân sau doar să îmbătrânești și să te simți pe tine însuți înseamnă să ai timp în corpul tău și în ceea ce-am putea numi, mai pe scurt, suflet. Să fii tânăr înseamnă să-ți azvârli corpul în afară în timpul care nu e timp, ci viață, lume, spațiu.
Cine are viață într-însul, adică timp autentic, trebuie să înceteze odată cu înșelătoarea magie a interiorizării întru amintire. Ce-l așteaptă e moartea, care îl va scoate cu totul din spațiu, pe el însuși și ceea ce mai rămâne din corpul lui, adică îl va despațializa, îi va lua lumea și viața, iar lumii i-l va răpi pe el cu tot cu spațiul său. De aceea, ca unul care îmbătrânește, el nu mai este decât timp: dar asta pe de-a-ntregul, ca om care este, posedă și cunoaște timp.
Moartea pe care o așteptăm nu-i ceva. Ci negarea oricărei virtualități. Să o aștepți nu înseamnă „să exiști înspre ea”, căci moartea nu este nimic.
Se prea poate ca de scurgerea timpului să-și dea seama în modul cel mai intens, la bătrânețe, cel care a eșuat, cel despuiat de toate iluziile, ratatul – după cum, în general, așa-numitul insucces, deși mai degrabă s-ar cuveni numit „eșuarea într-ale lumii”, le înlesnește oamenilor accesul la întrebările ultime.
Regretă că s-a mocăit atât de mult. Dar a pierdut trenul și, orișiunde privește, vede scris pe zid: „niciodată iar.”
Timpul e tot ceea ce el mai este: nu se poate lepăda de el, după cum nu se poate lepăda nici de sine însuși.
Îi e frică de moarte pentru că aceasta nu doar înlătură corpul din spațiu, ci din corp se retrage și timpul, adică timpul trăit.
Cine nu s-a mulțumit odată cu faptul că toți suntem reali și în realitate – pentru că toți spunem asta și o credem cu adevărat, acționând în lumea pe care-o credem a fi cu adevărat –, prin urmare, cine a apucat odată să se răzvrătească, acela nu se mai supune. Va ajunge de râsul lumii și, în cele din urmă, al lui însuși, de vreme ce-și dorește să gândească ceea ce e de negândit.
Cel ce s-a lăsat pradă cutremurării și dislocării, fie și numai pentru un scurt moment de reflecție asupra timpului deja acumulat în el, e de-acum pe jumătate ieșit din spațiul în care îi mai e îngăduit poate să stea un timp. Cum timpul trece în zbor, el nu mai este decât o făptură a timpului. Spune: „eu”, și vrea să zică: „timpul meu.”
Excelenta traducere și notele îi aparțin lui Alexandru Al. Șahighian. Textul integral scris de Jean Améry a fost publicat prima dată în 1968, având titlul Über Das Altern. Revolte und Resignation.
Timpul pe care îl percepem când îmbătrânim nu e doar insesizabil; e totodată plin de absurd, de batjocorirea amară a oricărei precizii intelectuale pe care ne-am dori-o.
Chiar și atunci când ajungem la o vârstă ce corespunde cât de cât cu așteptările noastre și cu estimările statisticii, timpul nostru, pe care totuși îl divizăm și-l determinăm cu ceasul și cu filele din calendar, e ne-măsurat, e fără de măsură în adevăratul înțeles al cuvântului.
Timpul există totdeauna în noi, la fel cum spațiul există în jurul nostru.
Respirația e mai anevoioasă, mușchii au slăbit, creierul s-a blegit. Dar și cu creierul blegit poți medita asupra existenței, a scurgerii timpului și a bătrâneții ce ți se întipărește pe frunte – ba o poți face chiar mai bine decât cu o minte foarte ascuțită, care caută să pună ordine în toate, câtă vreme, dacă vrei să dai de urmele timpului, tot ce-ți trebuie e, dimpotrivă, să te lași în voia dezordinii.
Ca să cercetăm timpul, trebuie să depășim anumite reguli ale gândirii logice convenționale, neexistând nici un fel de prescripții pentru ceea ce vrem să exprimăm – căci, spre deosebire de spațiu, timpul nu cunoaște logica realității.
Trecutul e aici și rămâne aici. Dar prezentul și viitorul își pierd caracterul temporal. Prezentul e necontenit înghițit de trecut și nici viitorul n-o duce mai bine. Dar numai omul care îmbătrânește descoperă și pricepe asta, pentru că nu-l mai așteaptă, nu-l mai pot aștepta prea multe lucruri, se-nțelege.
Tânărul spune despre sine că are timpul în fața sa. Dar ce are cu adevărat în fața sa e lumea pe care o absoarbe și care totodată îl marchează; bătrânul, așa se spune, are viața în urma lui, dar viața aceasta pe care în realitate el n-o mai trăiește nu-i decât o acumulare de timp trăit, răstrăit și consumat.
E semnificativ că despre un tânăr se spune, poate, mai degrabă că are lumea, și nu timpul în fața sa. Însă bătrânul sau cel ce îmbătrânește trăiește zilnic viitorul ca pe o negare a spațialității și prin aceasta ca pe o negare a ceea ce e cu adevărat activ. Viitorul, spunem noi, nu este timp, ci, dimpotrivă, lume și spațiu.
Să fii bătrân sau doar să îmbătrânești și să te simți pe tine însuți înseamnă să ai timp în corpul tău și în ceea ce-am putea numi, mai pe scurt, suflet. Să fii tânăr înseamnă să-ți azvârli corpul în afară în timpul care nu e timp, ci viață, lume, spațiu.
Cine are viață într-însul, adică timp autentic, trebuie să înceteze odată cu înșelătoarea magie a interiorizării întru amintire. Ce-l așteaptă e moartea, care îl va scoate cu totul din spațiu, pe el însuși și ceea ce mai rămâne din corpul lui, adică îl va despațializa, îi va lua lumea și viața, iar lumii i-l va răpi pe el cu tot cu spațiul său. De aceea, ca unul care îmbătrânește, el nu mai este decât timp: dar asta pe de-a-ntregul, ca om care este, posedă și cunoaște timp.
Moartea pe care o așteptăm nu-i ceva. Ci negarea oricărei virtualități. Să o aștepți nu înseamnă „să exiști înspre ea”, căci moartea nu este nimic.
Se prea poate ca de scurgerea timpului să-și dea seama în modul cel mai intens, la bătrânețe, cel care a eșuat, cel despuiat de toate iluziile, ratatul – după cum, în general, așa-numitul insucces, deși mai degrabă s-ar cuveni numit „eșuarea într-ale lumii”, le înlesnește oamenilor accesul la întrebările ultime.
Regretă că s-a mocăit atât de mult. Dar a pierdut trenul și, orișiunde privește, vede scris pe zid: „niciodată iar.”
Timpul e tot ceea ce el mai este: nu se poate lepăda de el, după cum nu se poate lepăda nici de sine însuși.
Îi e frică de moarte pentru că aceasta nu doar înlătură corpul din spațiu, ci din corp se retrage și timpul, adică timpul trăit.
Cine nu s-a mulțumit odată cu faptul că toți suntem reali și în realitate – pentru că toți spunem asta și o credem cu adevărat, acționând în lumea pe care-o credem a fi cu adevărat –, prin urmare, cine a apucat odată să se răzvrătească, acela nu se mai supune. Va ajunge de râsul lumii și, în cele din urmă, al lui însuși, de vreme ce-și dorește să gândească ceea ce e de negândit.
Cel ce s-a lăsat pradă cutremurării și dislocării, fie și numai pentru un scurt moment de reflecție asupra timpului deja acumulat în el, e de-acum pe jumătate ieșit din spațiul în care îi mai e îngăduit poate să stea un timp. Cum timpul trece în zbor, el nu mai este decât o făptură a timpului. Spune: „eu”, și vrea să zică: „timpul meu.”
Excelenta traducere și notele îi aparțin lui Alexandru Al. Șahighian. Textul integral scris de Jean Améry a fost publicat prima dată în 1968, având titlul Über Das Altern. Revolte und Resignation.
