„Oprită să urce în ceruri vreodată,
Durerea n-are aripi să-şi facă vânt,
Ci calcă peste lespezi, încovoiată,
Înger pururi încătuşat de pământ.
Adâncu-i glas n-ajunge la stele…
Braţele-i vântură cenuşă şi lut
Presărându-le peste răni grele.
Dar Domnul a ales-o de la-nceput.
În ochii ei luceşte încă neînţeleasă
Lumina, semnul lui izbăvitor,
Şi a pus-o mai presus, crăiasă
Şi pildă, îngerilor tuturor.
Ea nu ştie… dar când somnul o doboară
În miezul nopţii şi-al tăcerii,
Marii îngeri pe pământ coboară
Şi se pleacă de sărută picoarele durerii.”
Vasile Voiculescu, Durerea
Via Sfinții Închisorilor
