close
Istorie

12 minciuni gogonate despre 23 August 1944

Minciuna 1: „România a trădat Germania.”

Răspunsul lui Camil Demetrescu, şeful adjunct al Cifrului din Ministerul Afacerilor Străine, este perfect actual: „învinuirea de trădare a Germaniei adusă de un român este o grosolănie intelectuală, ca să mă exprim eufemistic. Adusă de un străin, este pe lângă aceasta şi o dovadă a unei ostilităţi, deghizate sau nu”.

Fără terorismul de stat nazist şi sovietic nu ar fi intrat în război nici o ţară din Est (în afară poate de Ungaria). De la bun început, „alianţa” noastră cu Hitler nu a avut nimic de a face cu o alegere liberă, ci a fost o minciună şi o nenorocire pentru România. Chiar în aceste condiţii, când a decis să iasă din Axă, România a preferat lichidarea paşnică a raporturilor cu Germania. Generalul von Gerstenberg, ataşatul Luftwaffe la Bucureşti, a primit permisiunea de a ieşi din capitală pentru a putea opri, după spusele sale, un eventual atac german datorat unei neînţelegeri. După ce a trecut de teritoriul controlat de români, Gerstenberg l-a arestat pe aghiotantul român care îl însoţea şi a preluat comanda trupelor care au atacat Bucureştiul.

Absenţa unor manifestări de rebeliune din partea militarilor şi funcţionarea normală a instituţiilor statului arată că românii aveau mult mai multă încredere în Rege şi în Iuliu Maniu decât în Antonescu şi că nu se simţeau deloc alături de nemţi.

În sfârşit, după cum observa Prof. Adrian Cioroianu, „România nu a trădat Germania, ci pe un Hitler pe care chiar şi nişte eroi germani încercaseră deja să-l omoare, în cateva rânduri. Un Hitler care transformase Germania într-un stat zombificat şi mancurtizat.”

Minciuna 2: „Lovitura de stat nu a fost pregătită.”

Fără pregătire era practic imposibil ca o ţară ca România să iasă din Axă fără incidente majore. Invocarea „norocului” celor care au luat decizia este neserioasă din punct de vedere intelectual. Aspectele neprevăzute nu au fost legate de decizie în sine, ci de devansarea datei, când s-a aflat că Mareşalul Antonescu va fi pe front la 26 august (data stabilită iniţial). Pregătirile au fost clandestine, deci se impunea să fie limitate şi, oricum, caracterul tragic al situaţiei nu putea fi schimbat.

Minciuna 3: „Antoneştii ar fi ieşit oricum din război.”

Mihai Antonescu era dezorientat. Credea că Mareşalul spera „să se ivească pe frontul germano-sovietic un moment mai prielnic pentru încheierea unui armistiţiu” sau „că ar fi existat contacte secrete germano-sovietice„ care ar fi făcut negocierile noastre inutile.

În august 1944, când ruşii pătruseseră bine pe teritoriul nostru, nemţii îşi retrăseseră 11 mari unităţi din România şi era clar că războiul e pierdut, Ion Antonescu încă mai trăgea de timp. Deşi accepta că armistiţiul este necesar, sunt destule indicii care arată că nu aprecia realist urgenţa momentului. Încercase să reia negocierile de la Stockholm dar, după ce întărziase câteva luni să-i trimită instrucţiuni lui Fred Nanu, ministrul nostru din capitala Suediei, când a decis în sfârşit să reacţioneze, în loc să transmită rapid o telegramă cifrată, a ales să trimită mesajul printr-un curier diplomatic, Neagu Djuvara, cu riscul real ca acesta să nu ajungă la destinaţie. De asemenea, negocierile pe care le antamase la Ankara au fost tardive şi stângace. A iniţiat contacte numai cu anglo-americanii, prin col. Teodorescu ataşatul militar la Ankara, fără însă să îl informeze pe superiorul acestuia, Alexandru Cretzianu, şi dând impresia greşită că România doreşte revenirea asupra condiţiilor stabilite până atunci.

Martorii evenimentelor au considerat că după ultima vizită la Hitler fusese foarte impresionat de imaginea Varşoviei în flăcări, care îi fusese arătată pe drumul de întoarcere în ţară, probabil ca avertisment pentru eventualitatea în care România s-ar fi gândit să urmeze exemplul Italiei şi să iasă din Axă. Se pare că nu îşi pierduse speranţa într-o bătălie decisivă a războiului, dacă nu pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi (care îşi dădea seama că nu rezistă), undeva mai la sud, în Bărăgan. Vorbise şi de posibilitatea perfecţionării „armelor noi” ale nemţilor, deşi nu credea sincer că pot avea un impact real.

Mai ales, Mareşalul înţelegea greşit exigenţele morale când insista că trebuia să îi prevină pe nemţi şi că era încă legat de cuvântul dat lui Hitler. Cum spunea Generalul Sănătescu, acel cuvânt „nu putea lega o ţară întreagă în orice condiţiuni”. Nemţii nu fuseseră oneşti de la bun început şi era evident că nu mai puteau respecta condiţiile pe care şi le asumaseră. Victor Rădulescu-Pogoneanu aminteşte că Ion Antonescu însuşi spusese celor din jurul său că la ultima sa întrevedere cu Hitler „a stat de vorbă cu un nebun” .

Minciuna 4: „Tinerii diplomaţi din Ministerul Afacerilor Străine au fost imprudenţi.”

Grigore Niculescu-Buzeşti, Victor Rădulescu-Pogoneanu şi Camil Demetrescu erau deosebit de bine pregătiţi şi, pentru seriozitatea lor s-au bucurat de încrederea Regelui Mihai, a Reginei Elena şi a liderilor democraţi, Iuliu Maniu, Brătienii, Barbu Ştirbey etc. Aceşti tineri au arătat viziune şi curaj când, cu riscuri importante, s-au implicat în ruperea „alianţei” cu Hitler. Au lucrat foarte profesionist, sistemul de cifrare ales de ei nu a fost niciodată spart de nemţi. Opinia lor era că locul firesc al României nu era în Axă şi că era foarte important ca românii, şi nu ruşii, să ia decizia ieşirii noastre din războiul alături de Hitler. (Şi alţi lideri din Est au avut acelaşi raţionament.) După 23 August, tot ei i-au asistat pe liderii democraţi în eforturile lor de a aduce la cunoştinţa lumii civilizate abuzurile sovietice şi de a obţine recunoaşterea cobeligeranţei. Când a fost negată această evidenţă, au ales să rămână alături de Iuliu Maniu, conducătorul şi simbolul luptei pentru libertate a poporului român. Pentru atitudinea lor verticală au fost consideraţi „cei mai periculoşi duşmani ai regimului” comunist şi au fost trimişi în închisori de exterminare înfiinţate anume pentru elite. Nu au regretat participarea lor la Actul de la 23 August 1944 şi încercările la care au fost supuşi pentru că nu s-au dezis de preşedintele PNŢ. Istoria rezistenţei anticomuniste din România nu se poate scrie fără diplomaţii implicaţi în Actul de la 23 August.

Minciuna 5: „Actul de la 23 August a slăbit poziţia României.”

Antoneştii înşişi admiteau că situaţia era deja dezastroasă. Reluăm afirmaţia lui Neagu Djuvara: „a scrie că sovieticii au intrat pe teritoriul României fiindcă Antonescu a fost arestat este ori o ignoranţă crasă a cursului evenimentelor, ori un neadevăr debitat conştient cu intenţia de a induce cititorii în eroare: înainte de 23 august 1944, sovieticii pătrunseseră de mai multe săptămăni pe o bună bucată de teritoriu românesc, astfel încât marea lor ofensivă din 19-20 August s-a făcut de pe o linie între Chişinău şi puţin la nord de Iaşi”. Nu cei care au colaborat la Actul de la 23 August au slăbit România. Fragilizarea a fost începută de catastrofala politică a lui Carol II şi a lui Tătărăscu, de ignoranţa, fanatismul şi fărădelegea legionarilor, şi a fost desăvârşită de terorismul de stat nazist şi sovietic, de orgoliul şi de slaba pregătire politică a lui Antonescu şi de lipsa de moralitate a Vestului.

Minciuna 6: „Alternativa la 23 August era un destin asemănător Finlandei sau Ungariei.”

Este o pură speculaţie. Cei care o susţin nu înţeleg că finlandizarea este o vasalitate şi nu ştiu cum a fost reprimată libertatea în Ungaria. Sau poate şi-ar fi dorit ca toată România să arate precum Berlinul în 1945.

Este infantil să visăm fără argumente doar la varianta ideală şi să nu luăm în calcul contextul istoric şi experienţa tuturor ţărilor din Est, unde peste tot a fost aplicată varianta nefericită. „Nici germanii, nici italienii, nici japonezii, spune Neagu Djuvara, nu au obţinut condiţii mai bune decât capitularea necondiţionată. Aceasta a fost o condiţie pe care americanii au început să o pună din cauza a ceea ce s-a întâmplat în 1918. Adică atunci s-a acceptat capitularea Germaniei, dar cu tot felul de condiţii.” E de bun simţ să ne gândim că, fără 23 August, distrugerile ar fi fost mult mai mari în urma luptelor dintre ruşi şi nemţi pe teritoriul nostru, instituţiile statului ar fi fost dezorganizate şi ar fi fost mai uşor de motivat pierderi teritoriale mai importante sau chiar transformarea statului într-o republică sovietică.

Minciuna 7: „23 August e o invenţie comunistă.”

Actul de la 23 August a fost un moment hotărâtor în al Doilea Război Mondial, care a fost scurtat prin decizia Regelui. Românii şi-au arătat sprijinul pentru Rege şi pentru Iuliu Maniu, care era liderul opoziţiei faţă de regimul Antonescu. La acea vreme, comuniştii erau detestaţi sau nu erau cunoscuţi deloc. Implicarea lor în evenimente a fost redusă, în ultima fază a negocierilor. Comuniştii nu au realizat, ci au manipulat Actul de la 23 August cu scopul de a face din PCdR campionul luptei antifasciste. Realizatorii principali ai Actului de la 23 August nu au participat la mascarada comunistă şi au plătit cu exilul, închisoarea şi chiar cu viaţa refuzul lor de a falsifica istoria.

Minciuna 8: „23 August a fost o greşeală pentru că în cazul particular al României fascismul a fost mai bun decât comunismul.”

Afirmaţia este profund imorală şi arată o totală necunoşatere a celor două sisteme. Fascismul şi comunismul sunt religii politice. Amândouă urmăresc să impună cu forţa o anumită viziune generală asupra vieţii. Nu se pot aplica decât dacă statul controlează toate aspectele vieţii publice şi private. Oriunde au fost aplicate, aceste regimuri au fost criminale şi neviabile economic. Deosebirile dintre Hitler şi Stalin nu au fost legate de principii politice, ci de pofta de putere şi teritorii. Ajutorul lui Stalin a fost decisiv pentru ascensiunea lui Hitler. Antonescu a ajuns la putere în urma împărţirii unor porţiuni mari din teritoriul naţional între fascişti şi comunişti, regimul lui fiind o dictatură (care a continuat dictatura lui Carol al II-lea). Regimul Antonescu e responsabil de moartea soldaţilor români care au luptat dincolo de Nistru, mai ales în ofensiva şi retragerea de la Stalingrad, precum şi de persecuţia şi de moartea a mii de evrei.

Minciuna 9: „Realizatorii Actului de la 23 August nu ştiau ce este comunismul sovietic.”

Se puteau face face presupuneri teoretice, însă nu se putea evalua şi anticipa tragedia ce va urma. Anticipările realiste au fost foarte rare şi, dacă au existat, nu au oferit posibilitatea de ripostă reală şi nu au ameliorat soarta vreunei ţări din Est (că doar balticii şi basarabenii ştiau foarte bine ce înseamnă să fii ocupat de URSS). Este greu de susţinut că măcar comuniştii cunoşteau cu adevărat sistemul. Pătrăşcanu, Pauker sau Dej, care erau consideraţi intelectuali, s-au dovedit a fi nişte executanţi servili, pe ale căror vieţi şi destine sovieticii nu dădeau doi bani. Poate că cei semianalfabeţi, ca soţii Ceuşescu sau Ghizela Vass, au văzut lucrurile mai clar, dat fiind că au ajus în vârf şi s-au menţinut acolo fără să caute subtilităţi, ci doar prin brutalitatea şi viclenia caracteristice luptei bolşevice pentru putere. Nu e de regretat că liderii români nu au intrat în această logică. În condiţiile date, datoria lor, pe care şi-au îndeplinit-o, era să facă tot ce pot, prin mijloace politice normale, pentru a evita sau măcar întârzia sovietizarea.

Minciuna 10: „Politicianismul partidelor istorice a întârziat/grăbit Actul de la 23 august.”

Acuzaţia legată de întârziere este o minciuna veche de pe vremea lui Brucan şi a celorlalţi ticăloşi aserviţi sovieticilor. A fost invocată la procesul conducătorilor Partidului Naţional Ţărănesc şi la alte procese înscenate împotriva elitelor democrate ale ţării.

Întârzierea s-a datorat lui Ion Antonescu, iar partidele istorice, prin îndepărtarea acestuia, au reuşit totuşi să rupă România de Axă.

România avea şanse reale să rupă “alianţa” cu Hitler atunci când nemţii erau suficient de slăbiţi ca să nu mai poată impune la conducerea ţării un regim mai radical decât cel existent atunci, aşa cum facuseră în Ungaria. Chiar în august 1944, riscul a fost foarte mare pentru că erau destui militari nemţi in Bucureşti care puteau să-i elimine foarte simplu pe autorii loviturii de stat. (Nemţii au considerat că militarii români care ar fi apărat Palatul puteau să le facă faţă şi au decis că o ofensivă pornită din afara Bucureştiului are mai multe şanse de succes. Din fericire, acest calcul s-a dovedit eronat.)

Este evident că nu se putea conta pe sprijinul ruşilor. Ei voiau să “elibereze” ţările estice doar ca să le ocupe URSS. Nu avem motive să credem că ar fi sprijinit cu bună credinţă iniţiativa Regelui şi a lui Iuliu Maniu, când ştim că nu au fost loiali cu noi în Primul Război Mondial şi că au au continuat atitudinile ostile şi după 23 august, făcând mii de prizonieri, acceptând semnarea armistiţiului de abia la 12 septembrie 1944, refuzând permanent să recunoască cobeligeranţa, etc, etc. De ce ar fi fost mai generoşi cu noi, când nu au facut nici un gest pentru a ajuta Insurecţia de la Varşovia, preferând să privească cum mor mii de oameni în flăcările care distrugeau oraşul?

E de reţinut şi că varianta unei Debracări anglo-americane în Blacani fusese abandonată (sau nu existase niciodată, cu consecinţe care poate se simt şi acum la Marea Neagra, aşa cum a prevăzut Victor Rădulescu-Pogoneanu).

Acuzaţia legată de grăbirea ieşirii din razboiul alături de Hitler e mai nouă şi e vehiculată de urmaşii lui Brucan, adică de amicii de azi ai Moscovei. În esenţă, această legendă spune că Antonescu ar fi obţinut condiţii de armistiţiu favorabile tocmai în ziua de 23 august, dar că telegrama prin care erau comunicate aceste condiţii au fost interceptată de Grigore Niculescu-Buzeşti. Singura problemă e că acea telegramă nu e menţionată în arhive sau în memorialistică şi nu a vazut-o nimeni nicăieri. Deci este o gogoriţă. (A se vedea şi minciunile 3, 4 şi 6).

Minciuna 11: „Iuliu Maniu a regretat Actul de la 23 August.”

Răspândacii şi câţiva oameni de bună credinţă circulă înca o istorioară potrivit căreia, după arestare, preşedintele PNŢ ar fi marturisit unor legionari: „am crezut că am de ales între nemţi şi anglo-americani; nu mi-am dat seama că aveam de ales între ruşi şi nemţi” .

a) Iuliu Maniu nu a stat niciodată, ca majoritatea deţinuţilor, într-o cameră aglomerată unde taclalele politice erau posibile. Nu există nici o informaţie/mărturie în acest sens.

b) Iuliu Maniu nu ar fi fost niciodată pus în încurcătură dacă ar fi avut de ales între două variante de dictatură. Le-ar fi respins fără ezitare pe amândouă.

c) Formularea e naivă şi nu seamană deloc cu fraza îngrijită şi prudentă, foarte caracteristică liderului PNŢ.

d) Nici un istoric serios nu menţionează vreun regret faţă realizarea în sine a Actului de la 23 august 1944 care să fi fost exprimat de liderii marcanţi ai PNŢ şi PNL, de Rege şi de apropiaţii lui, sau de militarii şi diplomaţii importanţi implicaţi în evenimente.

e) Informaţii credibile despre ce a spus preşedintele PNŢ în detenţie sunt cele transmise de personalităţile închise cu el ani de zile la Galaţi şi Sighet, ale căror nume, onorabilitate, activitate publică, locuri şi perioade de detenţie sunt arhicunoscute şi accesibile oricui. Nicolae Carandino şi Ilie Lazăr, care l-au îngrijit pe Iuliu Maniu în ultima perioadă a vieţii, nu pomenesc de presupusele regrete, nici Card. Alexandru Todea, care l-a spovedit, şi nici alţii.

f) Probabilitatea ca după arestare Iuliu Maniu să fi întâlnit şi să fi avut discuţii politice chiar cu un număr mic de legionari este practic inexistentă. Cei din lotul Maniu au fost cei mai izolaţi şi mai bine păziţi deţinuţi politici. După arestare, Iuliu Maniu a fost la închisorile din Galaţi, Sighet şi putin timp la Malmaison (pentru ancheta în procesul Pătrăşcanu). Despre condiţiile de la Galaţi, diplomatul Camil Demetrescu precizează că după proces, preşedintele PNŢ a stat singur într-o celulă care era separată de celulele celorlaţi deţinuţi printr-o încăpere a gardienilor: „la 14 noiembrie [1947] am fost vârâţi în celulele de la parter ale celularului de la numărul unu la treisprezece, fiind o celulă lângă Maniu rezervată pentru gardianul de zi şi pentru cel de noapte, ca şi pentru plantonul nostru care dormea acolo. Aceasta ca să-l izoleze mai tare pe acel om bătrân…” (Camil Demetrescu, Note – Relatari, Bucuresti, Editura Enciclopedica 2001) La Malmaison izolarea era stricta, iar pe culoare erau câini de pază. Toţi cei care au fost implicaţi în procesul Pătrăşcanu amintesc de condiţii deosebit de dure, nu de discuţii politice între deţinuţi. La Sighet (ca şi la Râmnicu Sărat) nu au fost legionari în locaţiile în care au stat liderii politici, militari şi religioşi.

g) Zovnul fiind zvon, numele legionarilor amintiţi, ca şi locul şi data întâlnirii lor cu liderul PNŢ rămân necunoscute. Aşa că, în afară de recunoaşterea implicită a rolului eminent al lui Iuliu Maniu în realizarea Actului de la 23 august, istorioara cu regretele nu face doi bani.

Minciuna 12: „23 August ţine de trecut.”

Aceasta este cea mai mare minciună despre Actul de la 23 August 1944. Fondurile şi energia care se risipesc pentru vehicularea minciunilor de mai sus arată că miza Actului de la 23 August este foarte actuală.

Calomnierea adevăraţilor realizatori ai Actului de la 23 August 1944 a fost neîntreruptă timp de peste 70 de ani şi a avut scopul de a şterge definitiv din istorie faptul că românii, atunci când au putut să aleagă liber, s-au îndreptat totdeauna spre Vest şi au preferat democraţia autoritarismului şi dictaturii. Hitler şi Stalin au urât Europa. La 23 August 1944, România a ales singură revenirea la civilizaţia europeană. Această opţiune exista din secolul XIX şi cu toate păcatele politicii noastre, constituia orientarea principală a ţării până la al Doilea Război Mondial. Românii nu s-au simţit în război cu anglo-americanii, ci numai cu ruşii, de aceea decizia Regelui de la 23 August 1944, ca şi „venirea americanilor”, li s-au părut fireşti. Denigrarea actuală a Actului de la 23 August 1944 urmăreşte avansarea ideii că locul României nu e în NATO şi UE, ci în afara oricăror alianţe, undeva într-un limb, ca Ucraina, R. Moldova sau Georgia, la cheremul vecinului de la Est. Nostalgicii ceauşişti şi legionari, împreună cu rusofilii şi germanofilii de azi duc mai departe, fără să se deranjeze unii pe alţii, vechile eforturi de eliminare din istorie a celui mai important om politic român din secolul XX, Iuliu Maniu, şi de înlocuire a lui cu Ion Antonescu, căruia îi inventează o carismă şi o popularitate pe care Mareşalul nu le-a avut niciodată.

În plus, este de domeniul evidenţei că politicile istorice ruse şi germane au multe puncte comune, mai ales agresivitatea cu care exagerează importanţa curentelor fasciste din toate ţările din Est, nu doar din România. Ruşii, care acum 70 de ani au ocupat jumătate de continent ca să îl „elibereze” de fascism, reiau foarte puternic acuzaţiile de fascism împotriva celor care nu le aprobă politica, ceea ce convine perfect Germaniei, a cărei responsabilitate pare mai mică dacă este prezentată prin comparaţie cu fascismul crunt al esticilor. Nemţii investesc enorm în expunerea păcatelor altora şi a nedreptăţilor pe care le-au suferit ei, trecând cu vederea că au jucat rolul piromanilor. Şi la noi, în ultimul timp, s-a ajuns să se vorbească mai cu milă de nenorocirile etnicilor germani decât de cele nu mai puţin reale ale românilor transilvăneni şi basarabeni. Totodată, participarea noastră la Frontul de Vest rămâne un subiect tabu (este o ruşine absolută faptul că tema a fost mai bine studiată pe timpul lui Ceauşescu decât acum) şi se insistă în mod isteric că rezistenţa anticomunistă a fost dominată de radicali şi fanatici.

Fără tradiţie democratică, fără trupe pe Frontul de Vest, fără politicieni de talia lui Maniu, Mihalache sau Brătianu, fără ţărănişti şi liberali în închisori, românii par să aibă fascismul înscris în ADN. Cum Actul de la 23 August 1944 încă mai contestă acest lucru, trebuie să fie în continuare manipulat şi târât în noroi ca să nu mai încurce socotelile nimănui: românii să îşi joace rolul prestabilit, să fie mici şi vinovaţi faţă de nemţi şi faţă de ruşi, să îi asculte şi să se mulţumească cu un rol de execuţie – când se stabilesc cotele de refugiaţi, când Germania, Franţa şi Italia relansează UE, când se negociază interesele ruse în Est etc.

Mihaela Bărbuş

Tags : 23 augustadevarul istoriccamiș demetrescuneagu djuvaraRegele Mihai al Românieiregina mama

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.