Interviu cu Emilian Rabolu, antrenorul lotului olimpic masculin (II)
(urmare din ediția 13 august 2020)
Puțină școală
Reporter: Totuși, nu este necesară și o pregătire centralizată ?
Emilian Rabolu: Abia de la vîrsta junioratului sportivii vor fi aduşi în pregătire centralizată, dar nu pe perioade lungi. Noi trebuie să facem din ei și oameni integraţi din punct de vedere al instrucţiei şcolare, pentru că nu prea fac şcoală, s-o recunoaştem. În loc de 14 sportivi pot intra în vederile selecţionerilor 21 – proveniţi de la 7–8 cluburi -, fără ca faptul să implice cheltuieli mai mari din partea Federaţiei, deoarece aceasta nu va mai trebui să suporte costurile unui cantonament care durează 10-11 luni pe an.
R.: Ce se va întâmpla la competițiile majore?
E.R.: În cazul competiţiilor majore, antrenorii de la loturi trebuie să facă deplasarea împreună cu antrenorii de la cluburi care au sportivi participanţi la acele competiţii. Cred că aţi înţeles prea bine de ce. În felul acesta, reconectăm la ideea de înaltă performanţă atât sportivul, cât şi antrenorul, deblocând energii. Şi aş mai avea o propunere.
Apatie, recunoştinţă, iubire 
R.: S-o auzim!
E.R.: Să se facă o campanie de selecţie la nivel naţional. Pentru ca ea să aibă eficienţă, ar trebui să se înceapă prin elaborarea unor probe şi norme de selecţie. Se impune o propagandă mai susţinută, la nivelul întregii Românii, şi o întâlnire cu antrenorii şi conducătorii secţiilor de judo, unde să se pună la punct strategia dezvoltării acestei discipline în continuare, pentru că se observă o lipsă de preocupare, o apatie în multe centre de judo din România.
R.: Sper ca Federația și antrenorii să ia aminte și să analizeze propunerile dvs. Vă reproşaţi ceva?
E.R.: Nu. Eu zic că mi-am făcut datoria faţă de judoul românesc, prin rezultatele naţionale şi internaţionale. Cea mai mare mulţumire a mea constă în faptul că sportivii pe care i-am pregătit la nivel de loturi naţionale mă preţuiesc pentru activitatea pe care am susţinut-o, îmi sunt recunoscători şi mă iubesc.
Recunoscătorii
R.: Numiţi câţiva dintre recunoscători!
E.R.: O, sunt mulţi!…
R.: Nominalizaţi trei!
E.R.: Stelian Petraşcu, medaliat cu bronz la Campionatele Europene din ’92; Claudiu Baştea, pe care l-am luat de la Sibiu, a obţinut un loc III la aceeași ediție a Mondialelor, o medalie de bronz şi un loc V la Europene, participând şi la două ediţii ale Jocurilor Olimpice. Să-i mai amintim în treacăt pe Alexandru Lungu, Cosmin Bocşa, Daniel Beldea, Floricoiu Filip, Daniel Suditu, Florin Petrache, Iulian Surlă. Mulţi au plecat afară.
R.: Lucrează în domeniu?
E.R.: Unii lucrează în domeniu, alţii în alte domenii, dar sunt oameni realizaţi. Dar majoritatea au plecat spre alte tărâmuri. Părerea mea este că dacă ei ar fi rămas în ţară, am fi câştigat medalii la Jocurile Olimpice.
Valori secrete sau locul în care a studiat Alina Dumitru
R.: Şi dvs. mergeţi pe un sistem tripartit…
E.R.: LPS şi “U” asigură baza materială. Ambele au săli, principala fiind cea de la LPS. CSŞ ne sprijină, la rândul său. Mulţumesc tuturor conducerilor acestor instituţii pentru sprijinul pe care ni-l accordă. La Universitate, avem studenţi sportivi cu specializare judo, cam opt–zece pe an. Şi multipla campioană europeană Alina Dumitru a studiat aici. Am fost coordonatorul lucrării ei de licenţă. Este o facultate foarte bună pentru judoka, asta o ştie oricine. Întrucât conducerea Universităţii vădeşte multă înţelegere, intenţionez să-l asociez pe bunul meu prieten Alexandru Babacov ”Babi” – antrenorul CS Petrom Piteşti – unui proiect pe care vreau să-l pun în aplicare. Întenţionăm să înfiinţăm o grupare separată, “U” Petrom Piteşti. Că ne cunoaştem de când s-a născut judo în Argeş.
R.: Nu gândiţi rău. Babi este un dăruit profesiei sale. Când vom putea vorbi despre această grupare?
E.R.: Încercăm chiar de anul viitor.
R.: Aveţi afaceri?
E.R.: Nu. Trăiesc din judo, ca antrenor şi profesor.
R.: Apropo: dezvăluiţi-ne două-trei nume ale sportivilor dvs. pe care îi aveţi în vedere pentru Jocurile Olimpice din 2008 şi 2012.
E.R.: Secret. Altfel, mi-i “suflă” alţii.
Voluntarii de la Kodokan
R.: Aţi urmat cursuri de perfecţionare și în străinătate?
E.R.: În 1999, am fost invitat în Japonia. Am avut privilegiul de a intra în templul judo-ului, la Kodokan. Cu acel prilej, am vizitat câteva şcoli de judo dintr-o suburbie a Tokyo-ului. Am urmărit modul de instruire a elevilor până la nivelul absolvenţilor de liceu. În 1996, am realizat o colaborare cu Asociaţia Japonezilor Voluntari în România. În acel an, am adus în țară un profesor voluntar, pe Daisuke Kishise (Kodokan). De atunci, Daisuke a mai venit în două rânduri. În 2000, pe acelaşi sistem, l-am invitat pe maestrul Akira Shugai. Am avut o colaborare foarte bună cu ei. Ne leagă o puternică prietenie. Suntem ca fraţii. Ceva îmi spune că vor urma şi alte asemenea întâlniri.
Cel mai bun antrenor al României
R.: Din câte îmi amintesc, aţi fost răsplătit cu o serie de distincţii onorante…
E.R.: Într-adevăr, mă simt foarte onorat pentru faptul că activitatea mea n-a trecut neobservată. În 1998, am fost desemnat cel mai bun antrenor al României, pe toate ramurile de sport, alături de domnul Vasile Fântână, de la box, şi de o doamnă antrenoare de la canotaj. Se întâmpla la tradiţionala Gală a Sportivilor Români de la final de an. În 2004, am primit de la preşedintele României Meritul pentru Învăţământ, clasa I. S-ar putea spune că am obţinut tot ce şi-ar putea dori un antrenor. Totuşi, îmi lipseşte o medalie olimpică. Pentru 2008 nu sunt foarte optimist, poate la Jocurile Olimpice din 2012…
R.: De ce n-aţi plecat în străinătate, urmând exemplul unora dintre elevii şi colegii dvs.?
E.R.: Încă nu-i timpul trecut.
R.: Dacă vă veţi hotărî să plecaţi, cum rămâne cu elevii dvs., care urmează să ne uimească şi să ne umple inimile de bucurie la Jocurile Olimpice din 2012, poate și din 2008?
E.R.: Rămâne de văzut.
Ordine, disciplină şi destin
R.: Sunteţi un antrenor… misterios. Mulţumit de felul în care se prezintă judoul românesc astăzi?
E.R.: Ca număr de sportivi, judoul românesc e în regres, deşi posedă multe elemente de valoare. Intervine însă dezinteresul despre care v-am vorbit…
R.: Judoul v-a răpit trei decenii şi jumătate. A meritat?
E.R.: Am fost atras la judo de disciplină şi munca ordonată. Am insistat pe aceste aspecte şi m-am dedicat în totalitate lui. După ce l-am descoperit, am realizat cât de mult mi-a lipsit până atunci. Problemă de destin. Ce să vă mai spun, domnule? Da, a meritat.
Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU
