Mă gândeam, folosind ca model un clișeu demodat și sentimental: ce s-ar mai putea spune despre cineva – în cazul nostru, omul risipitor, vivant, imprevizibil, și poetul profund, inimitabil, visător, Nicolae Stanciu – la un an de când nu mai este un jongleur al aleselor cuvinte, ci doar călătorește în ceruri, pe un drum de stele?
Că a fost un om bun, un talent remarcabil, un prieten desăvârșit și amuzant, un frate preocupat și inimos, un tată atipic dar prezent, că a avut ocazia să se întâlnească cu Salvatore Quasimodo și câteva dintre poeziile sale au primit aprecierea scriitorului premiat cu Nobel…?
Alături de toate acestea i se datorează implicarea, cu trup și suflet în viața Cenaclului Literar „I.L. Caragiale”, pe care l-a și condus o perioadă importantă. De aceea, dar nu numai, Asociația Culturală 24 PH ARTE Ploiești a găsit de cuviință că o întâlnire „In Memoriam” e un gest mic de venerație pe deplin meritat de amintirea dragului literat al comunității noastre.
În sala Studio a Filarmonicii, într-un amestec omogen de emoții și amintiri, s-au strâns, la ceas de seară și de taifas sentimental: cenacliști vechi și noi, membri ai familiei, prieteni și apropiați.
După o scurtă introducere în atmosferă, la propunerea amfitrionului – Leonida Corneliu Chifu, s-a ținut un moment de reculegere care a atins cu pană de înger trist asistența. Apoi, rând pe rând, o bună parte din invitați au fost prezentați pe scurt și au luat cuvântul, amintindu-l cu noblețe, sinceritate și cu bucuria de a-l fi cunoscut pe al lor Nae Stanciu.
Cornel Dinu consideră relevante conversațiile și dialogurile avute, de regulă, în limba lui Caragiale – pe care, fără falsă modestie, amândoi o stăpâneau cum nu se putea mai bine, în umbra universalității matematicii.
Emilia Luchian a prezentat, cu mare emoție, un dar prețios și cu adânc înțeles din partea poetului: o mică lanternă de culoarea bronzului care a așteptat cuminte într-un sertar, „purtând pe umeri praful secretelor”. Ea a adus și un text emoționant – sub cupola unor metafore perfecte, pentru ziua de azi, când „foaia albă cere lumină”, căci mica lanternă se aprinde singură uneori, „ca un far de buzunar”, pentru „rătăcirile ce aveau să vină”.
Traian D. Lazăr ne prezintă sinuoasa și interesanta rută a biografiei și operei lui Nae Stanciu. Totul începe din vremea tinereții lor, printr-o prietenie ce a debutat prin interpus – mai exact, prin vărul său, viitorul scriitor Nicolae Turtureanu. A urmat reîntâlnirea miraculoasă de la Iași, în cadrul aceleiași universități, și, mai apoi, stabilirea în Ploiești – un oraș considerat atunci și acum lipsit de o perspectivă culturală demnă de luat în seamă, deși prin cenaclurile ploieștene trecuseră, de-a lungul timpului, ca niște vise frumoase, nume celebre.
Distinsul invitat regretă că nu a avut instinct de istoric în perioada școlară, căci „altfel am fi avut ocazia de a citi acum minunatele poezii de început ale poetului, desigur, cu teme adecvate vârstei”. De altfel, în perioada studiilor universitare, Nae Stanciu era considerat „speranța poeziei românești”, aspect confirmat și de amintirile criticului literar Teodor Codreanu.
Vorbitorul a subliniat critic faptul că „Ploieștiul nu este un oraș cultural”, iar cenaclurile existente (atât cele de atunci, cât și cele de acum) nu au o „deschidere către național”. În acest context, scriitorilor le revine datoria personală de a se afirma și de a se face cunoscuți dincolo de granițele provinciei, mai ales că lipsa unei reviste literare autentice este profund descurajantă. Traian D. Lazăr regretă că viața a pus presiune pe debitul poetic al autorului, tocmai din cauza absenței unui mediu favorabil.
Dacă în concepția vorbitorului există două categorii de poeți, cei „născuți” și cei „făcuți”, Nae Stanciu a ocupat cu naturalețe un loc în prima categorie. El a scris o poezie religioasă și de stare sufletească, trăind poezia, iar nu construind-o. După venirea sa în Ploiești, Traian D. Lazăr a făcut eforturi constante pentru promovarea lui Nae Stanciu la nivel național, prin realizarea de prefețe, cronici critice ale volumelor și prin susținerea afirmării sale în reviste literare de prestigiu. În final, acesta apreciază scriitura lui Nae Stanciu care, deși puțină cantitativ, este extrem de valoroasă, fiind redactată cu gingășie și delicatețe, exprimându-și totodată regretul că nu a apărut un moment potrivit pentru republicarea întregii sale opere.
Gheorghe Stanciu, fratele mai mare al poetului, ne-a relatat cu glas blând și molcom secvențe amuzante din copilăria și tinerețea lor, perioadă în care i-a fost adesea confident. Nopțile de vară petrecute pe prispa casei, ascultând poveștile interminabile ale lui Nae despre istoria Romei sau cultura greacă, au rămas memorabile. Atmosfera era cu atât mai deosebită cu cât frații au fost crescuți doar de o mamă singură (tatăl fiind pierdut pe front), o femeie profund religioasă, care considera că cititul cărților vine de la „Satana”.
Cu toate acestea, Nae și-a urmat drumul: a citit enorm și a câștigat numeroase concursuri școlare literare. Fratele său a evocat cu mândrie și nostalgie aceste episoade, culminând cu întâlnirea providențială de la Constanța cu scriitorul Salvatore Quasimodo, laureat al Premiului Nobel, care i-a apreciat poeziile. Vorbitorul a scos în evidență preocuparea neîncetată a fratelui său pentru lectură și poezie, o pasiune cultivată în ciuda faptului că în casa părintească nu existau cărți, radio sau televizor.
Gheorghe Stanciu a amintit cu recunoștință că Nae a fost cel care l-a îndrumat profesional către zootehnie. Totodată, a subliniat că decizia ulterioară a poetului de a veni la Ploiești a fost sinonimă cu o dureroasă „îngropare în provincie”. În final, acesta a evocat cu plăcere o discuție purtată pe seama scriitorului Mario Vargas Llosa între poet și fiul său, recunoscând în amândoi aceeași patimă neobosită pentru citit.
Cunoscutul epigramist Constantin Tudorache, efervescent ca șampania abia turnată în cupă, a captat atenția micuței arene cu spiritul său ales. Discursul său a debutat în forță cu o epigramă cu tâlc:
„În lumea asta infernală,
Cu nebunia-n derivă,
Prefer greșeala personală
Decât prostia colectivă!”
Din dialogurile lui cu poetul Nicolae Stanciu au țâșnit flash-uri de memorie superbe, cum ar fi cele ivite pe marginea lecturilor din Gabriel García Márquez: „Forța invincibilă care împinge lumea înainte nu este iubirea fericită, ci aceea neîmplinită”. La acest citat, găsit și prezentat cu uimire de Nae Stanciu, epigramistul i-a adus în contrapartidă două aforisme memorabile aparținând lui Vasile Ghica: „Cele mai tulburătoare iubiri se derulează în contumacie” și „În inimile multor oameni, jilțul iubirii ideale rămâne toată viața neocupat”.
Alocuțiunea a alunecat apoi spre zona sacră, epigramistul amintindu-i prietenului său de pilda Apostolului Pavel: „Trupul este cortul lui Dumnezeu.” Ca o extensie lirică a acestei idei, Nae Stanciu a deschis un volum de poezii de Ștefan Dimitriu, pe care îl avea întâmplător asupra sa, și i-a citit:
„Trup al meu, m-ai luat în primire/ Din chiar clipa nașterii mele,/ Într-o zi de mai cu flori de zăpadă,/ Și iată-mă acum,/ Aproape să mă lepăd de tine/ Ca șopârla de coadă.”
Evocând marii clasici, cei doi mărturiseau că preferă poezia lui Baudelaire și Rilke. Însă firul roșu al serii a rămas meditația asupra finitudinii. În prefața volumului „Moartea este o minciună”, scris de vorbitor, se poate găsi următorul paragraf elocvent: „Moartea a fost o preocupare circadiană obsesivă a omului din cele mai vechi timpuri până la venirea lui Iisus Hristos, cel care a spus: «Eu sunt Calea, Adevărul și Viața»”. În aceeași carte, Nae Stanciu semnează o pagină întreagă impregnată de metafore profunde: „Viețile noastre, pești aurii în râu de întuneric”, „Balerină vicleană, coboară moartea dintr-un surâs” sau „Fără odihnă, pe covoarele vieții, cu pas voievodal coboară moartea”.
O altă lectură preferată de cei doi interlocutori era cea a lui Stanisław Jerzy Lec, din care Nae Stanciu a citat: „Numai atunci anonima este valabilă când cel care a scris-o este un nimic”. Prompt, epigramistul i-a răspuns cu o definiție proprie: „Ce este scrisoarea anonimă? E o răutate pusă pe hârtie, între lașitate și ticăloșie”.
Deși le plăceau și distihurile lui Vadim, discuția s-a întors tot la versurile de o melancolie amară ale lui Ștefan Dimitriu:
„Pomul vieții se usucă,
Ne cad moarte la picioare
Zilele – cireșe negre,
Și pietroase, și amare…
Doar câțiva oameni sfinți care se roagă
Țin în spinarea lor planeta întreagă.
Când te simți mai singur și îți e mai greu,
Pune-ți, Doamne, capul și pe pieptul meu…”
Distinsul invitat Constantin Tudorache a încheiat într-o notă de o profundă solemnitate, amintind de cuvintele prin care Michelangelo își definea propria existență și artă: „Nu este gând în care să nu fie dăltuită moartea”.
Actorul Ilie Gâlea, un prieten apropiat al poetului Nae Stanciu, a preluat ștafeta imaginară a mărturisirilor. Acesta din urmă a fost descris drept o prezență plină de viață și cu un glas puternic. De altfel, pe cei doi îi lega o veche prietenie, din cercul lor făcând parte și regretatul actor Lupu Buznea.
Charismaticul actor a rememorat cu emoție întâlnirile culturale în care drumurile lor s-au intersectat, subliniind felul în care vivantul poet reușea întotdeauna să se facă remarcat datorită unui farmec incontestabil. În cadrul evenimentului, actorul a recitat cu sensibilitate două poezii deosebite (Jocul de-a viața, Întoarcerea în sat) incluse în calendarul cultural de colecție alcătuit de Adrian Zagorodnei.
Adrian Zagorodnei s-a așezat cu aerul său natural boem pe pupitru, pornind șirul amintirilor. Prima evocare a fost legată de momentul în care, într-unul dintre numerele revistei „Atitudini vechi și noi” a lui Gelu Ionescu, a apărut un material de excepție, alcătuit prin grija și preocuparea lui Traian D. Lazăr și a lui Marin Constantin. Acest articol așeza poezia lui Nae Stanciu în oglindă cu cea a celebrei Emily Dickinson.
Ulterior, un montaj realizat în glumă prin alăturarea fotografiilor celor doi poeți a dat naștere ideii unui album inedit, care să reunească imagini din diversele împrejurări ale vieții lui Nae Stanciu, alături de prietenii de-o viață, printre care și Nino Stratan. Albumul cuprinde instantanee din tinerețe, dar și din ultima parte a vieții, iar ultima fotografie este cea în care poetul Nae Stanciu apare elegant, la costum și cu cravată.
Adrian Zagorodnei a povestit și despre aventura găsirii editorului – devenit de negăsit în ultima vreme –, culminând cu momentele de așteptare tensionată în fața porții acestuia, într-o dimineață foarte devreme. O altă mărturisire emoționantă a serii a fost legată de concepția copertelor albumului pe care, Alexandra, nepoata poetului, a realizat o reproducere remarcabilă după celebra gravură „Lupta lui Iacov cu Îngerul” de Gustave Doré.
A urmat Octavian Onea, care s-a adresat direct poetului, ca și cum acesta ar fi fost prezent: „Salut, Nae! M-am trezit copleșit de un ocean de amintiri, care sunt atât de vii în sufletul meu!”.
Vizibil emoționat, el și-a început alocuțiunea povestind un episod deosebit din tinerețe. Pe atunci, fiind nevoit să accepte un post de propagandist în învățământul politic, nu a putut scăpa de această sarcină ingrată până când Nae Stanciu nu s-a oferit voluntar să îi ia locul. Octavian Onea a presupus că motivul real pentru care poetul a acceptat acel rol ideologic a fost dorința de a-și proteja familia și viitorul, mai ales în condițiile în care fiul său se orienta către o carieră teologică – un parcurs extrem de sensibil în acea epocă.
Preotul Dragoș-Gabriel Stanciu, fiul poetului, s-a adresat publicului cu o profundă emoție, modestie și respect. El a mărturisit că cei prezenți în sală reprezintă adevăratele „mituri ale copilăriei” sale, amintindu-și cum tatăl său l-a învățat de mic să aibă o prețuire deosebită pentru lectură și pentru scriitori.
În cadrul evocării, el și-a descris tatăl ca pe un părinte autoritar în anumite privințe, dar care i-a acordat totuși o deplină libertate socială și intelectuală. Din punct de vedere financiar, l-a creionat ca pe un antreprenor păgubos, care a trecut de câteva ori la limita falimentului total. Una dintre aceste ocazii memorabile a fost aceea când a cumpărat o întreagă ediție a „Istoriei românilor” scrisă în limba maghiară, din care nu a reușit ulterior să vândă niciun exemplar.
Deși inițial a acceptat cu mare greutate decizia fiului de a urma o carieră teologică – conștient de consecințele politice aspre pe care regimul le-ar fi impus asupra familiei –, temerile sale s-au adeverit.
În ciuda firii sale nonconformiste și a vieții boeme pe care o ducea, Nae Stanciu nu și-a ignorant familia. Atunci când soția sa s-a îmbolnăvit, i-a fost alături necondiționat, îngrijind-o cu devotament până la sfârșit.
Dragoș-Gabriel Stanciu a subliniat că tatăl său și-a contaminat toți apropiații cu „virusul culturii”, adăugând că cel mai fericit loc de muncă din viața poetului a fost cel de la bibliotecă. Cu o eleganță deosebită, fiul a refuzat să emită judecăți despre talentul literar sau despre cărțile părintelui său, preferând să vorbească despre omul din spatele versurilor. În final, el a subliniat că gestul prietenilor de a-i realiza acel album de fotografii i-a prelungit vizibil viața, devenind o bucurie constantă în ultimele sale zile.
Minel-Ghiță Mateucă a evocat întâmplările care l-au legat de Nae Stanciu și de fiul acestuia, recomandându-se, înainte de toate, prin perioada în care a activat în calitate de cronicar literar la Revista Altphel – o etapă marcată de o totală libertate de exprimare, lipsită de cenzură. Vorbitorul a prezentat cele trei volume semnate de Nicolae Stanciu: cele două cărți de versuri și albumul de fotografii editat la final, subliniind totodată personalitatea vulcanică a autorului, un om care „a ars” în permanență pentru artă.
Scriitorul a citit fragmente din cronica pe care a realizat-o la zece ani de la apariția volumului „Însângerarea zăpezilor” (publicat în 1996). În acest text, Minel-Ghiță Mateucă îl numește pe Nae Stanciu „poet de plăcere și de timp liber”, un creator care nu a făcut din poezie o carieră afirmată zgomotos. A vorbit, de asemenea, despre funcțiile modeste pe care acesta le-a ocupat în interiorul fenomenului cultural și despre celebrul său „birou de sub scară” – supranumit „biroul proscrișilor” –, evocând vremurile în care poezia devenise un refugiu și o consolare. Nae Stanciu a stat mereu în banca lui, evitând lumina reflectoarelor.
Despre minunatul volum „Însângerarea zăpezilor”, apărut în anul 1996 la Editura Fundației Culturale Aromâne „Dimândarea Părintească” (cu o prefață semnată de însuși Minel-Ghiță Mateucă și o postfață de Hristu Cândroveanu), cronicarul a subliniat că aduce o „poezie a obsesiilor existențiale” și o „stare perpetuu tensionată”. Dintre toate poemele, piesa capitală a volumului a fost indicată ca fiind „Jocul de-a viața”.
În încheiere, vorbitorul a oferit o concluzie memorabilă: „Fără să fie un poet consacrat, Nicolae Stanciu scrie o poezie mare. Nu-i de ici, de colea să fii autorul unei capodopere”.
Venerabilul Serghie Bucur a adus un omagiu profund prin lectura unei poezii-dedicație, lăsată ca mărturie în cadrul cenaclului: „În memoria poetului Nicolae Stanciu și a soției lui, romanciera Nina, în ziua comemorării lor. Luni, 22 Cireșar, 2026”:
„Ca o vocală-ntre consoane
această viață între tampoane
flămândă de-o iubire-n pace
pe când nimic nu mai se-ntoarce.
Ca o vocală în ghilimele
scrisă cu degete rebele
respiră gata să dispară
în cea mai limbă de ocară.
Doar o singură vocală
în limba ei pur muzicală
această viață-ntre tampoane
când numai ea e-ntre consoane.”
Leonida Corneliu Chifu și-a îndeplinit rolul de amfitrion, intervenind cu comentarii aplicate sau simpatice la adresa invitaților ori cu amintiri proprii, pline de culoare.
Doar două ore. Seara nu a fost una obișnuită. Nu a întors nicio clepsidră și nu a fost nevoie ca cei prezenți să refacă prezența unui îndrăgit personaj. A fost ca și cum timpul nu a trecut, iar memoria nu a ajuns un mozaic de cioburi, încă.
Nicolae Stanciu – talentatul poet și boemul prieten nu are cum să dispară cu adevărat niciodată; el continuă să trăiască în propriile metafore scrise în pagini de carte, pe colțuri de șervețel în cafenele literare sau pe colț de suflet. Și cred că, de fapt, a fost de față, printre scaune și invitați, încercând să ne aducă aminte că poezia este singura formă de a locui, fără teamă, în curcubeu.
Au participat: Alice Neculea, Emilia Luchian, Luminița Bratu, Amalia Melnic, Ramona Müller, Gabriela Petri, Liana Sprânceană, Doina Ofelia Davidescu, Florin Manole, Cătălin Apostol, Leonida Corneliu Chifu, Valentin Irimia, Adrian N. Ionescu, Florin Oprea Sălceanu, Dan Simionescu, Eugen Petri, Nicolae Drăgulin, Dan Constantin, Dan Manoliu
Invitați: Dragoș-Gabriel Stanciu, Gheorghe Stanciu, Traian D. Lazăr, Constantin Tudorache, Adrian Zagorodnei, Ilie Gâlea, Corneliu Dinu, Minel-Ghiță Mateucă, Serghie Bucur, Octavian Onea
Alți invitați: Tania Radu & Co., ș.a.
Fotografii: Liana Sprânceană, Doina-Ofelia Davidescu
Film: Dan Simionescu
Afiș, cronică, editor:
Doina Ofelia Davidescu, secretar literar
„Nu există patriotism fără patrimoniu.”
Sub coordonarea Asociației Culturale 24 PH ARTE Ploiești,
Președinte: Ioan Vintilă Fintiș
