Istoria mântuirii ne arată că dacă păcătosul se pătrunde de dorința aflării lui Dumnezeu și de cea a dobândirii înnoirii duhovnicești, mila dumnezeiască îi împlinește în dar amândouă dorințele: însă cum trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu, și ce este de trebuință pentru înnoirea duhovnicească? La această întrebare ne răspunde mai amănunțit pilda despre vameș și fariseu. Ea a fost rostită pentru „cei ce se nădăjduiau întru sine cum că sunt drepți și defăimau pe ceilalți”.
Domnului îi plac nu cei încrezuți și mândri, ci oamenii smeriți, care se pocăiesc. Atât vameșul, cât și fariseul au venit la templu ca să se roage – dar câtă deosebire între ei atât în privința stării lăuntrice, cât și în privința înfățișării!
Fariseul a mers îndată în față, și primele cuvintele ale rugăciunii lui lăuntrice au fost cuvinte prin care se înălța pe sine: „Dumnezeule! Mulțumescu-ți că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, preacurvari, sau ca și acest vameș.” El dă mulțumită lui Dumnezeu nu pentru milostivirea Lui, nu pentru buna Lui purtare de grijă arătată față de lume și oameni, ci pentru faptul că el, fariseul, ar fi fost pasămite cel mai bun dintre oameni. Trufia nu-i îngăduia să privească în propriul suflet, să vadă în el păcatele și să se numere pe sine între păcătoși, între cei ce au nevoie de pocăință și de milostivirea lui Dumnezeu.
Cât de adesea ne mândrim atunci când păzim postul, socotindu-ne mai buni decât cei care nu postesc; cât de adesea ne cuprinde slava deșartă când ne ajutăm cu ceva aproapele; cât de adesea ne admirăm singuri și ne ridicăm în slăvi calitățile, uitând că înaintea lui Dumnezeu suntem doar slugi nevrednice, că la o faptă bună avem zeci și sute de fapte rele și că de lăudat n-avem de ce și nu avem cu ce. Fiecare dintre noi se socoate în adâncul sufletului mai bun decât ceilalți sau, în orice caz, nu mai rău. Câtă nevoie neapărată avem a urma vameșului, a fi mai aproape de el prin smerenie și prin simțământul de pocăință!
Sfântul Luca al Crimeii, La porțile Postului Mare
