Interesant în sine este faptul că tot mai mulți teologi ortodocși, precum și acest relativ tânăr doctor în teologie, se pasionează de subiectele legate de starea actuală a construcției Uniunii Europene. Spun că este interesant nu pentru că n-ar fi legitim să se preocupe ca studioși și cetățeni de aceste probleme, ci pentru că insistența pe aceste subiecte de câțiva ani încoace, mai ales de când Donald Trump (un fariseu histrionic de zile mari) a ajuns la butoane și ironizează, tocmai el, starea de unitate a partenerilor de peste Ocean, s-a accentuat considerabil.
Din acest articol se dihotomizează cumva artificial, cel puțin parțial, resurecția naționalismelor extreme și a ultra-populismului fără însă ca să se ia în calcul prea mult mai degrabă complicitățile oneroase la care s-au dedat mulți lideri și intelectuali europeni și cu atât mai puțin scăderea galopantă a nivelului de educație prin ultra- consumism, care macină societățile europene, fie ele din Vest, fie din Est.
Astfel, invocarea aspirațiilor democratice devine tot mai mult una semi-ipocrită și retorică cât timp nu este urmată de măsuri de contracarare convingătoare în rândul liderilor UE, nu a avut loc o revizuire a bazelor democratismului liberal, conform modelului inspirațional din țările scandinave și nici nu sunt perspective să se renunțe la configurația dramatizată încă iacobin și ”caporalizat”, cum ar fi spus Edgar Morin, din parlamente naționale supra-dimensionate, interesate de demagogi găunoși, care au produs deja atâtea daune morale și în Marea Britanie, și în Italia, spre a nu mai vorbi despre simulacrele de democrație din zona mai apropiată geografic nouă …
Marele deficit de reală democrație s-a adâncit și în Parlamentul European, o structura pletorică și dificil evaluabilă și controlabilă în mod coerent și palpabil din unghiul de vedere al cetățenilor reprezentați. Reinventarea acestor instituții a continuat să întârzie să se întâmple încât dinamitarzi precum Le Pen, Salvini sau Orban au ajuns tocmai ei să vorbească de o ”primăvară salvatoare”, chipurile, a popoarelor europene prin diviziune, separatism, propaganda xenofobă și așa mai departe.
Volens- nolens, în toiul unei alienări post-moderne tot mai mușcătoare ca efecte, al unui hiper-individualism marcant, paralizia eurocraților sau replierea unora în spatele mitului Cetății asediate nu pot la modul serios constitui alternative sau modele viabile pentru o reconstrucție a cetățeniei europene, cu atât mai puțin pentru o soluționarea a crizei profunde în care se adâncește UE, chiar sub privirile noastre neputincioase sau indiferente, după caz.
Oricum vom ieși din alegerile euro-parlamentare, mai dezechilibrați-fanatizant sau mai epurați de balastul noilor împăunări dogmatice invocate, în substraturile mai adânci criza europeană nu va putea fi stăvilită fie și pentru simplul motiv că nu este conștientizată în profunzimea sa macerantă, că se caută pseudo-soluții decorative, că nu bate niciun vânt de renovare educațională și culturală reală, ci doar consolarea uimitoare ca inteligență artificială ne va mântui confortabil în cel mai scurt timp.
Dacă și îndărătul așa-ziselor democrații stau tot forme fără fond sau toxicități acumulate în timp ale ”capitalismului de cazinou” la care jucăm direct sau indirect cu toții, nu se va da apă la moară indirect tot unor retorici autoritariste și autarhice, așa cum vedem de o bucată de timp și pe malurile Dâmboviței noastre.
Cu toate acestea, mijloacele restaurative sau la mâna noastră și se referă indubitabil la refondarea și resursarea pe baze etice a cetățeniei active, la o altfel de conștientizare decât cea practicată prin limbajului pumnului în masă și violențelor anarhice de stradă. Cu cât am reuși să îmbinăm mai multe interese legitime de grup cu convingeri cât de cât solidarizante per ansamblu, putem părăsi zona de incertitudine și de retractilitate socială cu care prea ușor ne-am conformat. Liderii confesionali / spirituali ar avea probabil încă un anumit rol de jucat, dar în orice caz nu pe o repetare sui generis a vânzării de indulgențe de odinioară pentru a le anestezia supușilor diversele lor spaime. Poate că a treia cale multrâvnită de lideri din trecut precum Olof Palme nu e în practică niciodată posibil de pus, însă ar trebui să ne rugăm să primim o doză cât de mică de utopism vizionar spre a ne încuraja să străbatem cețurile tot mai dense ce ni se aștern în cale.
Sever AVRAM
Comentariu la
http://www.tribunainvatamantului.ro/populism-si-nationalism-versus-valorile-si-obiectivele-uniunii-europene/
