Motto:
”Sunt singur pe lume și totuși nu sunt singur destul”
Rainer Maria Rilke
Pe drumul oricât de frenetic spre desăvârșire sau, mai precis, în căutarea auto-desăvârșirii, solitudinea a avut dintotdeauna parte de interpretări prismatice, cu dus și întors. În genere, înțelepții și mulți dintre poeți n-au avut și n-au recomandat vreo panică în fața potențialurilor abisuri pe care singurătatea le poate revela. Cumva, prin convenție, majoritatea asumăm faptul că ”a trăi singur este destinul marilor spirite”, după cum spunea Arthur Schopenhauer.
Totuși, probabil că cea mai motivantă definiție sau viziune ar fi tot aceea a lui Rilke, în sensul că atât solitudinea, cât și apropierea de ceva esențial sau de cineva drag sunt fețe ale aceleiași monede. Altfel spus, cultivarea singurătății n-ar merita văzută ca pe ceva masochist,ci mai degrabă drept o verigă cosmică în care ne simțim, în mod paradoxal, mai destins-solidar cu resorturile ultime ale universului. Jules Renard chiar a observat asta pe propria piele, probabil încă din copilărie: ”Sunt locuri și momente în care un om este atât de singur încât poate vedea întreaga Lume”. Cu alte cuvinte, șansa de sondare a profunzimilor este cumva obligatoriu precedată de o antecameră a solitudinii, tot așa cum posibila mântuire personală e precedată de trecerea Acheron-ului.
Ceea ce frapează și povățuiește implicit în adresările lui Rilke către tânărul discipol Kappus se referă la faptul că adevărata esență a singurătății este una roditoare, terapeutică și cosmicizantă. Nu există, altfel spus, decât depărtări geografice sau fizice, pentru că încordarea spiritului în absența cuiva important este cu mult mai intensă, mai aptă să desferece sigilii misterioase și să ne interconecteze, prin meditație interioară, în raport cu adevăruri care, altfel, ne-ar fi rămas în mod fatal prohibite.
De aceea, pe semne, relativizarea presupusei îndepărtări a noastre față de țeluri sau persoane aparent inaccesibile este nu doar una iluzorie, extrem de fragilă, ci mai cu seamă transgresabilă, inevitabil transgresabilă atunci când chiar ne dorim și asumăm cu adevărat des-limitarea aceea decisivă la care se referea, cândva, Gabriel Liiceanu.
Pe de altă parte, însă, asumarea însingurării, deliberate sau involuntare, poartă în sine o presiune pedepsitoare, un fel de fior difuz ale unui soi de fatum, precum acela care îi despărțea cu infinite brutalitate pe Tristan de Isolda, în goana lor după atingerea Absolutului prin iubire. Între însingurare și și experimentarea solitudinii sunt însă enorme, izbitoare diferențe. În practică, renunțarea la apropierea sau socializarea cu alte ființe ține mai mult de o formă de inadaptare la cruzimea realității, de înstrăinare în relație cu sensuri pe care n-am reușit să le intuim sau sondăm îndeajuns de profund, așa cum am fi crezut că este posibil, c-am fi meritat în cursul acestei treceri prin viață.
În schimb, exercițiul solitudinii, cel puțin așa cum l-a profesat, de pildă, Rilke, când a rămas cumva izolat pentru a așterne, în Castelul din Duino, ”Elegiile” sale, este de cu totul altă orientare simbolică și cu o altă fantă, ca perspectivare, asupra complexității cunoașterii și a vieții înseși.
În fond, aparenta decuplare de la zgomotul și contradicțiile universului și ale propriei noastre lumi, ar conferi mai curând posibilitatea inițiatică de comparație și de palpare a unor reliefuri ce impun o atitudine nu doar predispusă spre confesiv, ci mai ales spre un ritualism interior, altfel cvasi-impracticabil în condiția ingrată a servituților sociale sau a rumorii de fond pe care o imprimă socialitatea.
Această ritualistică sau abordare sacramentală asupra solitudinii în sens scrutător, germinativ, este strâns legată de tipul de necesare purificări prezente în mai toate marile credințe sau mituri fondatoare ale lumii. Altundeva, Rilke ajunge să consemneze destul de clar ciclicitatea imperativă la care am făcut trimitere: ”Ne-am născut provizoriu, undeva, apoi, încetul cu încetul, conștientizăm în noi originea noastră și așa renaștem mereu, de fiecare dată mai definitiv”.
Astfel, avem șansa să ni se reveleze faptul că singurătatea ar fi cumva vreun fel de alegere personală. Chiar dacă, într-adevăr, cineva rămas complet singur, suspendat în univers, ar părea la prima vedere fragilizat la extrem, pildele celor care s-au dedat până la capăt acestui exercițiu, în sens meditativ și creativ, dovedesc contrariu. Aceasta, în mod evident, se aplică nu unei recluziuni impuse forțat și care tinde destul de lesne către o anume renunțare sau chiar deznădejde, ci acelui inițiatism sau mentorizări ce înglobează singurătatea în principal ca o piatră de încercare și ca întrezărirea unei ”scări către cer”.
Este de presupus că la acest sens al acceptării solitudinii s-a referit și Leonardo da Vinci când nota: ”Dacă ești singur, înseamnă că îți aparții cu totul ție însuți”. Așa privind lucrurile, aproape că de la sine, vom asocia singurătatea tocmai unei tentative ”de a fi împreună” în cadrul unui itinerariu către ”oceanul înțelepciunii” la care se referea Stanisław Lem în ”Solaris”.
Această pregătire de tip inițiatic desigur că lipsește aproape complet din înzestrările cu care educația de astăzi îi fericește pe tinerii învățăcei. Ideea că nevorbindu-i cuiva despre riscurile auto-confruntării cu propriile limitări sau propriile inerente erori de auto-evaluare se îndreaptă în sensul acelui utopism despre care am mai vorbit, conform căruia ”tristețea este cu desăvârșire interzisă”, iar moartea ar reprezenta un fel de accident neigienic, de disprețuit, iar cimitirele ar trebui baricadate și construite cât mai departe de locurile populate de cei în viață.
Trebuie să mărturisesc însă că este foarte posibil ca genul de definiție pe care l-am dat aici singurătății se pretează doar la persoanele cu o anumită chemare sau vocație pe care doresc cu dinadinsul să o dezvolte și să o reverse. În condițiile vieții ”ultra-sociale” de astăzi, mai degrabă hiper-hedoniste și superficiale, în care trăim, este fatal ca singurătatea să fie negativ percepută și promovată ca opțiune, cel mai adesea fiind asociată cu anxietatea și depresia. Încă Mircea Eliade sau Martin Heidegger erau conștienți de neajunsul adâncii camuflări a Sacrului în Profan, iar cel din urmă susținea chiar că ”omul fără însușiri” la care s-a ajuns ar trebui, mai degrabă, să învețe să rabde ”o existență în anonimat”, adică o contracarare prin modestie spirituală, prin călirea așteptării tacite, care să-i asigure, cel puțin, dramul de destindere și seninătate interioară în raport cu sensurile contradictorii, ipotezele și conflictele aparent ireductibile din jurul său.
Mai pe scurt, ar fi recomandabil să privim singurătatea în asociere tocmai cu Fericirea, traiectorie pe care oricum orice minimă înțelepciune de viață, orice ”bun simț” ne ghidează, oricum, pașii.
Sever AVRAM
Extras din volumul în pregătire ”Ultima halucinație de pe Muntele Măslinilor”
