I O A N V I N T I L Ă F I N T I Ș
Coridoarele cuvintelor
Nevăzut şi minunat trec uneori prin coridoarele cuvintelor.
Vocale subţiri strălucesc dedesubt şi deasupra,
în aerul gotic al ninsorii.
Urcă din mine atunci un şarpe de apă somnolent,
sideral.
Sunt goluri ce ucid, sunt sărbători de frig-
monologuri albastre se torc lângă tronul de miresme
al grădinilor.
Aştept blânda moarte prin odăi de crizanteme şi trandafiri.
Am rămas doar un fragment de timp în plămânii de lemn ai pendulei.
*
Este sfârşit de noiembrie.
Umbra mea este o aripă de fluture albastru, o cădere de înserări.
Lebăda întunericului vâsleşte printre luceferi,
trupul meu a căzut lîngă pragul tristeţii, ca o mănuşă de prinţ.
Trece vremea sărbătorilor, muntele de ceaţă şi smirnă
se topeşte în mine, cum sfeşnicul de chiciură
al amintirii.
Ninge eretic de pe tâmplele mele –
nu mai sunt decât o pâlpâire de astru.
Ninge cu maci pe marginea dealului, eu cred că este vorba despre
un pat funebru, sau despre
un costum pentru seara de iarnă.
De acum eu mă apropii de sânul auriu al candelei
şi parcă sunt cernit de ochii mari desenaţi de ger,
pe geamul cămării.
De aici eu scriu anotimpuri şi păsări,
compun partituri de tristeţe aşteptând să vină îngerul
sau copilăria călărind cerbi.
*
E frig sub tălpile mele.
Un pumnal de ger întinde noaptea spre fotografia mea
spânzurată pe un turn, la marginea câmpului.
Cât mai există iarna, oraşul de mătase
dezvăluie tristeţea din statui.
Caut un drum – într-o dimineaţă aurie – ţărmurile se retrag
în scoici şi meduze.
Curând va trece maşina neagră şi eu voi spune adio verandei
care ascunde un text despre lumea de dincolo.
*
Oglinzi de nisip, oglinzi de piatră, marea înzăpezită în lumina
și spaima că mai exist.
Peste sfânta ţărână a trupului secundele de frig se aştern
iar seceta din adânc o sferă în celulele nopţii.
Singur şi fericit am să mor într-o ţară a frigului –
nici un drum către aceasta nu deschide alt drum,
țărmul dezvăluie portocali de cenuşă.
un demon roade secunda, în valuri gâlgâie frigul
şi mă acoperă întrutotul.
Nu mai există nimic
Doar o apocalipsă de ninsoare în care şi muntele s-a prăbuşit
*
Eşti o împărăţie albă strălucind la marginea orizontului,
de unde se prăbuşesc ziduri de rouă și blesteme de frig.
Vii dintr-o înaltă iubire
şi cuvinte de fum rosteşti în tăcerea grădinii.
Aerul te inundă cu mierle
şi devii atât de uşoară încât
pari o mătase împletită din sânge
de zeu.
*
Sunt singur, picături de întuneric se preling
din cerbi şi din lupi –
lumea devine o carte grandioasă.
Depărtarea creşte din fereastra casei tale ca o poveste –
un luminiş de scântei ascunde treptele somnului
şi aripi mă izbesc spulberându-mă pretutindeni.
*
A intrat în lume vedenia pământului,
A intrat întunericul în lume și lumina s-a înfrigurat deodată.
S-au despărţit emisfere, s-au prăbuşit poluri şi meridiane,
ecuatorul s-a subţiat şi s-a făcut,
Un coridor prin care iată văd,
cum se naşte vedenia pământului
și cum se întinde şi se lăţeşte,
peste cerul atât de negru, peste piramide.
*
Privesc pasărea prin lunete de întuneric –
în ciocul ei ninsoarea, pe gheare focul.
Nevăzute acorduri de frig pe valul penelor sale cărunte.
Un fluviu melancolic curge din ochii săi
şi se destramă peste oraş până când,
arborii devin scafandrii de gheaţă.
Voi călători după urmele tale
şi noaptea se va aprinde într-un candelabru
de nisip.
Mi-e frică de pasărea care se arde pe sine
într-un cuib de aur.
De aceea strâng pulberea de pe fluturi şi te acopăr cu ea…
ARGEȘ
(Ioan Vintilă Fintiș)
