IOAN VINTILĂ FINTIȘ intră în noua „Catedrala de rouă” a versului, ca „într-un straniu vis”. Întâlnește chip „aproape regal” pentru poemele sale.
Poetului și „macii (îi) șoptesc rugăciuni” aflându-se „om singur la vămile vântului, la vămile poeziei.
Vamă unde doar murmur și „ninsori măcinate de vânt” se aud și
cad pe pămînt.
Poetul „înzăpezit în îngeri și visuri” pentru a nu se muri așteaptă „timpul zero prin gări” fără peroane, fără trenuri, fără semafoare, fără vitrine.
Ioan Vintilă Fintiș mușcă din cuvânt, revărsându-se în „cavalcade de fum”. În care moartea este doar „o femeie singură” cosind lumină hotar fără hotar.
„Ioan pribeag” intră într-un sunet de pian și orhestră ca într-un cântec cu gura închisă care nu are timp, nu are sfârșit. Nu are a fi sau a nu fi.
În pribegie, iubita-i crește înrourată, adoarme fără chip pe un tron dat uitării de nisip. Marea turbează de valuri împinsă.
Poemele lui Ioan Vintilă Fintiș stau însă statornic în candelabre peste care curg astre și-i îmbrățișează magic cuvintele.
La porțile Catredalei de rouă a rămas o întâmplare, un timp care trece prin geruri și zăpezi și cade pe Icoana Mariei.
În interior, poemele stau în liniște, ca roua.
Dan Drăguș