Publicăm în acest număr o serie de poezii de Gheorghe Crăciun, din ciclul „Fenomenologia percepţiei“, care conţine 63 de poeme fără titlu (singura excepţie, poemul cu numărul 47, al cărui titlu, Aşteptare, este încă vizibil, deşi a fost şters de autor), numerotate de la 1 la 63. Reunite de autor într-un dosar de carton, textele de faţă au fost compuse între 1974‑1976.
Scriitor complex, care a abordat genuri foarte diferite, precum proză scurtă, roman, eseistică, teoria literaturii, critică de artă, Gheorghe Crăciun a debutat cu poezie în 1970, în revista Luceafărul, apoi, în 1971, un grupaj de poeme i-a fost prefaţat de Matei Călinescu, în revista Argeş. Cititor avid de literatură, filozofie şi teorie literară, Gheorghe Crăciun a scris poezie constant pînă în 1976. Din acei ani datează şi cele patru cicluri de poeme – „Legi de mişcare, Legi de supravieţuire, Sintaxă şi Fenomenologia percepţiei“, despre care a vorbit în cîteva dintre interviurile acordate după 1990.
Poezia lui Crăciun este una denotativă, o poezie a privirii, ce decupează insistent fragmente din realitatea imediată. Preocupat de senzorialitatea percepţiei, scriitorul experimentează problematica unui nou limbaj şi a unei noi sensibilităţi, în care obiectele nu sînt altceva decît imagini, lipsite de orice dimensiune simbolică. Întîlnirea cu Gheorghe Iova, Gheorghe Ene şi Mircea Nedelciu, lecturile şi filmele ce i-au marcat anii studenţiei au lăsat urme vizibile în conştiinţa sa poetică. Fotograf pasionat şi cineast amator încă de pe băncile facultăţii, Crăciun mărturiseşte că îl obsedează „lumina, decupajele, fragmentele de obiecte, contre-jour-ul, culorile şi transformarea lor după momentul zilei, după anotimp. Mă surprind de multe ori scriind ca şi cum aş filma. Sînt două «valori» pe care le-aş vedea cultivate pînă la paroxism într-un film avînd ca scenariu una din cărţile mele: insistenţa pe obiect şi încetineala. Dacă gestul artistic e într-un anume sens şi expresia unei dorinţe de a îngurgita lumea pentru a o transforma în propriul tău sens şi în propria ta carne, atunci filmul e în primul rînd acela care-ţi dă această satisfacţie a unei inepuizabile mondofagii. Am întîlnit această foame calmă de lume şi lumină la Tarkovski şi Wajda şi în general la marii regizori ruşi, polonezi, cehi şi unguri din perioada comunistă. Astăzi interesul pentru imaginea pură a lumii pare pierdut“ (interviu publicat în Discobolul, în 1998). Am citat acest pasaj din interviul acordat în octombrie 1998 lui Eugen Curta pentru că mi se pare semnificativ pentru modul în care concepea Gheorghe Crăciun poezia, la începutul anilor ’70: ca expresie a unei „dorinţe de a îngurgita lumea“, ca aspiraţie către tranzitivitate. Pound este pentru poetul Crăciun o referinţă obligatorie, la care se raportează de altfel în mod frecvent. Într-o lungă convorbire pe care a purtat-o cu Mihail Vakulovski în 2000, autorul poemelor de faţă vorbeşte despre dorinţa de a scrie „o poezie albă, o poezie directă, imediată. Ei bine, despre ce puteai să scrii? Nu puteai să scrii decît despre imediatul fiinţei tale, al corpului tău, al mediului în care trăiai. Recunosc, această poezie nu era o poezie curajoasă din punct de vedere politic, nici n-ar fi avut cum să fie pentru că, repet, senzaţia de libertate era o senzaţie indiscutabilă atunci. Practic, cred că noi trei, eu, Ene şi cu Iova, încercam atunci să ajungem la fiinţă printr-un limbaj care să nu mai fie unul metafizic, printr-un limbaj al persoanei, nu? Persoana este publică, fiinţa este intimă. Deci, printr-un limbaj al persoanei încercam să ajungem la fiinţă. Ene, de exemplu, are şi acum un ciclu poetic, după părerea mea de o valoare excepţională, care se numeşte «Esendi», în care cred că el reuşeşte să vorbească cel mai bine despre fiinţa interioară. Eu, la rîndul meu, aveam pe vremea aceea prin nişte mape 2-3 volume, unul se chema «Legi de mişcare», altul se chema «Legi de supravieţuire», sînt nişte poeme pe care cred că le vom publica cîndva şi chiar vreau să spun deja public că există un proiect al unei cărţi cu primele noastre poeme, o carte care să se cheme Gheorghe pur şi simplu, Ene, Iova şi Crăciun şi care să conţină poemele acestea de la 20-21 de ani, rămase aproape în totalitate inedite“. Cartea aceasta nu a apărut niciodată şi doar Gheorghe Iova ne-ar putea spune dacă se află în posesia unei variante închegate deja sau dacă e vorba doar despre un proiect. (Carmen MUŞAT)
Din ciclul „Fenomenologia percepţiei“
Dimineaţa cu vîntul cu trupul friguros
simt cum începe ziua
astfel alături de culoarea albastră a casei
şi trebuie să văd întîi cum dealul
anunţă prin conturul lui un sens
privire însoţită de orice senzaţie
a corpului din care s-a răspîndit căldura
(este căldura mea)
rămîn uitat sub norii care trec
pupila se măreşte sensibilă la ceaţă
şi pînă a ajunge să recunosc tristeţea
institui sensul iar de a gîndi aici
*
Dau de aceleaşi lucruri m-am trezit
le găsesc învechite de văz suprimate de sens
haine şi cărţi în diferite locuri şi farfurii pe masă
în cameră e cald peste tot se întinde privirea
cu ajutorul lucrurilor mă trezesc
umblu şi mă îmbrac fumegă o ţigară
aş umple un pahar cu ceai
mi-aş tăia o bucată de pîine
şi aş gîndi „mi-e foame“
dar întîrzie corpul să decidă un flux de acţiuni
gura să aspire mîna să se mişte să cuprindă
întîrzie apa să fiarbă cuţitul să taie din pîine
o lumină ca niciodată dimineaţa ca niciodată
după o ploaie lungă după un vînt cît carul nopţii după atît
sînt obosit de somn şi întîrzie totul
întîrzie gîndul să creadă şi nu iau hotărîri
nu asta vreau să mă suprime sensul lor
să mănînc ordonat să gîndesc să aştept
ziua în întregime şi să treacă
să traverseze ocupaţia mea
*
Dimineaţa e o regăsire.
Poemul meu începe.
Vorbirea mea străbate ca un perforator.
Asfalt pămînt beton pietre şi rădăcini.
Mintea aseamănă amintirile ochiului
cu dorinţele mîinii.
Lumina mă primeşte în teancul ei de foi.
Ceea ce ştiu se topeşte îngheaţă
toamna se stinge în aceeaşi fereastră
mîna se cuibăreşte într-o piele mai rece.
Trupul vibrează în aceste propoziţii
care-l lasă deoparte.
*
Gestul acesta cît se poate de firesc
să ridic un pahar
să sclipească lumina o clipă
revărsată prin sticlă pe dinţi
considerat un interes estetic
al existenţei mele
aprind o ţigară
fumez
iubesc obişnuinţa aceasta
*
Copacul nins
zăpada strat pe fiecare ramură
tot atunci strălucirea aer pîlpîitor
o întîlnire cu mai multe culori
cu mai multe direcţii
iarna în curte frig noiembrie
dimineaţa devreme prin ecranul mişcător al ferestrei
imagine posibilă în nici un caz întîmplătoare acolo
precum senzaţia cunoscută a globilor tăi oculari
o ipoteză pentru piele că poate întîlni
vîntul moale şi cald
presupunînd îngemănarea crengilor
cerul un loc acoperit de vîrfuri
copacul nins curtea ninsă
ochiul a regăsit trupul întreg şi ţi-ai adus aminte amorţirea
iarna în curte în ninsoarea deasă
fulg după fulg uitare
în lumina albastră zidul întunecat
*
În casă eu în cameră la masă braţul meu în lumină
în sobă foc în aer aerul
respir tuşesc foşnesc filele cărţii
prin zgomotul focului trec
aerul cald şi fîsîitul gazului egal
pe masă o lumină locală o suprafaţă cu umbre
conturul deformat al profilului meu
miros mirosul gurii în dreptul buzelor
îl miros cînd aspir
o propoziţie senină despre singurătate
oboseală lăsată în trup adună din secundă cu secundă
sensul ei
spatele meu rezemat de perete mîna în buzunar părul pe frunte
*
Încovoiat în aer.
Urechea cu obrazul îngropat în nămol
alege ceafa mea ca o adîncitură
unde sîngele bate.
*
În casă apă dimineţi fum
trupul mă duce mă ştie
auzul mă ţine pe loc
pe scaunul pe care dorm culori
apă vîjîitoare în amestec cu fumul
deci corpul este răspîndit şi cules simultan
timp de mai multă vreme folosesc diferite senzaţii
pentru probarea continuităţii lui
aş vrea să spun mai mult prin cuvîntul privire
la care textul s-a oprit şi se încheie
*
Întrucît nu există altceva de făcut
întreţin frumuseţea acestei imagini
privesc.
În limitele sensului propus
ochiul meu urmăreşte sub culori în mişcare
un spaţiu neclintit.
Pe cerul de departe se profilează numai
frunzişul plopului.
*
Începe liniştit aici în casă
de la mînă la carte imediat mai încolo
dinspre masă spre zid mai departe afară
cuprinde iar o culoare a casei
obişnuinţa să privesc un zid crăpat
aceleaşi garduri cenuşii în ploaie
curtea cu iarbă udă şi grămezi de nisip
acţiunea aceasta instituie un sens
corpul se linişteşte sondînd înaintarea
a ceva ce am spus
*
În liniştea pe care o creează prezenţa mea aici
camera este mică
aerul este calm
prin moliciunea lui mîna trece încet
şi se întoarce în acelaşi loc
prin porţiuni de noapte
şi prin zone cu vînt cu frunzişuri deasupra
prin locuri cu asfalt şi cu piatră măruntă
în lumina de stronţiu a lămpii
unde pantofii tăi au strivit pe covor cîţiva paşi
acum în liniştea despre care spuneam
cu nici un fel de interes drept limită
nici muzica nici texte vechi pe pagini noi
nici privirea mioapă
*
Lumina mă izbeşte drept în faţă.
îmi reprezint căldura ei ca un zid colorat.
Frunzişurile rare şi un trunchi cariat.
Privirea are loc prin pielea moale găurită ici colo.
Izbit în faţă aruncat în aer
cu umerii înguşti pietruiţi de cămaşă.
Cerul ca un obiect imaginat ca o coală de ziar.
*
Lucruri cu simplitatea lor căldura focului şi un podiş cu
mărăcini scaunul ars altceva cutii mari de carton altceva
o ţigară uscată pentru a prevedea ce pot să fac o acţiune
simplă caut cu aceste propoziţii detalii despre care privirea
nu reţine nimic
*
m-am trezit dimineaţa să văd cum întîrzie o lumină de iarnă
să însorească dealul curtea prin acele locuri străbătute mirosul
şi mirosul de brumă pe unde ochiul mărginit de pielea lui umflată
alunecă încet
şi eu în casă m-am decis să spun ce gîndisem aseară în nici un fel
modificat poate smuls de tristeţe aşa: eu nu simt cosmosul afirm
şi înţeleg lumina ţîşnită prin nor în încăperea absorbită de corpuri
uşoare şi mici este respinsă de retină dar cu vorba aceasta care
nu-mi aparţine cu limba părinţilor mei auzită în gură eu îmi
închipui densitatea stelei acolo localizată la un colţ de pădure
*
Nu e nimic să atragă prea mult
văzul pielea auzul sau dorinţa să merg.
Nimic brutal şi brusc aici în jur.
Cu propoziţii puţine ar trebui să scriu
ar trebui să mă cred înarmat.
Ninsoarea s-a oprit după ziua de ieri cînd urcam pe potecă.
Azi descopăr zăpada.
Urme de paşi în timp ce rămîn mărăcinii
cu puţine luciri,
şi locurile joase, gropile adîncite.
În şanţuri întîlneşte văzul pămîntul orbitor.
Pentru a-mi face loc să stau îndepărtez
cu bocancii zăpada.
Zgomotul doar dinspre crusta subţire
spartă de greutatea mea.
Mă răsucesc mă întorc pentru a înţelege.
O oarecare bucurie o tăcere
singurătatea poate.
Încă ceva de spus despre lumina
dusă în oblicul pămîntului ce suie
despre privirea care întîlneşte umbre negre
şi mai departe ceaţa.
*
Oprit acolo unde liniştea în mine
mai clară decît orişice poem
se confundă cu gîndul şi carnea
deplină pentru a-mi rămîne bucuria acestei înserări
din care doar cuvîntul mă mai poate retrage
*
O aşezare de pămînt şi o simplă imagine.
O parte dintr-un deal desprinsă de o parte a lui.
Înlocuiesc orizontul cu iarbă.
Cu gura în îndoitura braţului respir.
De-a lungul meu persistă o căldură egală.
Cu straturi de piatră şi lut
se formează ruptura în sus.
O linie cu rădăcini începe cerul.
*
O depărtare sonoră cînd mîna mea grăbită întoarce pagina
o expiraţie care destinde diafragma şi un tremur de file
vîntul în păr şi răcoarea pe frunte cu părul răvăşit mă atinge
musca dinspre genunchi înspre femur pe unde stofa pantalonului
e roasă
nervozitatea din mişcări de redresare
cînd trupul regăseşte locul unde sînt aşezat
nu are legătură cu nici una dintre frazele pe care le parcurg
nu e determinată de nimic conştient
văzul înaintează cu aceeaşi cadenţă el revine şi trece
în timp ce între cot şi degete braţul a amorţit
scrumul din farfurie şi un rest de ţigară
textura unei ţesături cu uniformitatea aceleiaşi culori
dovedesc despre faptul că ochiul a trecut pe acolo
nu ştiu din ce motiv
citesc şi ochiul meu se depărtează
el revine egal la poziţia lui
într-o mişcare repetabilă de muşchi
îngropat în orbită
*
O oboseală ca aceea pe care ţi-o provoacă
strada unui oraş aglomerată.
În ceaţă nu se profilează muntele.
O înălţime ca acoperişul alb în ploaie
o privire abstrasă
sau pămîntul arat.
Tremură becul de neon se curbează peluza
în timpul unor amintiri despre un zid
apă strălucitoare din urma de bocanc
şi fumul reţinut o clipă în jurul palmei mele.
E o reprezentare a ceea ce persistă stare imaginată
cu ajutorul unor foi de ziar risipite pe stradă
în aerul ce vîjîie strecurat de maşini
aruncat în timpane.
*
O singură monotonie
este o repetare de fire de iarbă strivite
direct în zăpadă.
Pămîntul îngheţat alunecă.
Privirea se îndreaptă din loc în loc
pe deal
spre mici ridicături cu mărăcini
spre pete de pămînt
şi deasupra.
Nu altfel se există aici
unde gîndesc foamea mea
o dorinţă de trup şi femeie
gheaţa pămîntul piciorul amorţit.
*
Pantof pe care străluceşte ploaia
pămîntul se usucă.
Cîmpul cu iarba înecată
ce a fost străbătut
şi în clipa de faţă cît văd
pielea întinsă calmă peste mîini.
nici dealul ce coboară
nici văzul care suie
peste iarba sclipind
lîngă zid.
e aer care tremură
şi chibritul aprins.
*
Porumbeii şi frunze jupuite de vînt
tristeţea se consumă
cu oboseala soarelui acesta nevăzut de cîteva zile şi nopţi
perpetuă lumea începe din dreptul nostru limpede şi grea
explodează în stradă
ca trupul dispersat în violenţa puţin cîte puţin redobîndită
a pătrunderii sale în aerul amiezii
ca simţurile toate
persistentă ţîşneşte lumina
în fluxul frunzelor se aud porumbeii
apar mişcări de umbre şi goluri inegale
trec peste noi peste obrazul verde
văzul meu oboseşte distrus de străluciri
mîna coboară în tăişul de raze
simt simplitatea înăbuşitoare a respiraţiei
în aerul încins se topesc sedimente
cînd cercetarea lumii cu trupul în mişcare
încetează aici
porumbeii şi gardul de lemn
cenuşie şi aspră e lumina pe frunze
în prezentul acesta hotărăsc să exist
dreptul să fiu doar atît insistenţa privirii
nici o necesitate nu mai poate
să îmi înlocuiască soarele acum
cu un zid
*
Pe iarbă este înaintea mea culoare şi văd pe o întindere de cîmp
pete aşa cum s-a topit zăpada aşa cum urme de căruţă au rămas şi
muşuroaie mici şi rare şi tufişuri cu o umbră puţină
să mergi în timpul iernii pe acolo pe unde vîntul a schimbat cîte ceva
în locul în care lumina există ca o suprafaţă cenuşie de mîl
pe unde urma adîncită de bocanc apasă resturi de zăpadă şi apasă pămîntul
pe lîngă dealul care urcă în privire încet.
