Documentar

Statuia gigantică a lui Iisus din  Rio de Janeiro a fost dăruită de francezi Braziliei cu ocazia împlinirii a 100 de ani de independență a acestei țări sud-americane.

Puţini ştiu, însă, că faimosul Iisus din Rio poartă și amprenta unui român. Proiectul statuii a fost iniţiat de doi brazilieni, inginerul Heitor da Silva Costa şi pictorul Carlos Oswald. Însă cei care au realizat statuia au fost sculptorul polonez Paul Landowski şi echipa sa. Unul dintre membrii echipei a fost românul Gheorghe Leonida, căruia sculptorul francez i-a încredinţat sarcina de a modela chipul lui Cristo Redentor, informează digi24.ro.

Criticul de artă Pavel Șușară spune că „Gheorghe Leonida este autorul. Cel puţin o tradiţie orală şi tot felul de informaţii şi scrise, acreditează această idee, că el este autorul capului Christului de la Rio.”

Despre Gheorghe Leonida românii ştiu prea puţin. Născut în anul 1893, în Galaţi, penultimul dintre cei unsprezece copii ai unei familii celebre, Gheorghe Leonida a fost fratele inginerului român Dimitrie Leonida şi al primei femei inginer din lume, Elisa Leonida.

Şi-a făcut studiile de artă la Roma, iar în anul 1925, Gheorghe Leonida s-a mutat la Paris, unde a fost angajat în atelierul sculptorului de origine poloneză Paul Landowski. Avea 32 de ani când a devenit unul dintre artiştii recunoscuţi, din boema pariziană.

„În esenţă primul specific al unui portret al lui Gheorghe Leonida este faptul că nu se înscrie în tendinţa modernităţii, a modernismului de tip brâncuşian, de tip să zicem avangarde, art nouveau şi tot ce mai înseamnă experienţa radicală de materializare a sculpturii aşa cum a făcut-o Brâncuşi. S-a format în ambianţa pariziană, dar în ambianţa pariziană s-au format mulţi şi opţiunile lor sunt foarte diferite. Deci el a făcut această opţiune, nu faptul că a stat la Paris îl determină să meargă pe linia clasică să zicem, pe linia michelangelescă”, mai spune Pavel Șușară.

Recunoaşterea în lumea artei i-a venit odată cu lucrarea „Reveil”, un nud expus la Saloanele de Artă de la Roma şi Paris. De altfel, cea mai mare parte a operelor lui Leonida, din prima perioadă de creaţie, sunt nuduri feminine.

Lucrările lui Gheorghe Leonida au fost apreciate de suveranii României, astfel încât acesta a devenit unul dintre sculptorii oficiali ai Casei Regale. Este şi unul dintre motivele pentru care, în perioada comunismului, operele lui Leonida au fost ferite de privirile publicului, iar numele sculptorului gălăţean, aproape inexistent în lumea artei.

A intrat, însă, în istorie, atunci când a fost cooptat în echipa care a realizat statuia lui Iisus de la Rio. Timp de cinci ani, la propunerea mentorului său, Paul Landowski, sculptorul român a modelat chipul lui Cristo Redentor.

Din nefericire, celebritatea câştigată odată cu participarea la realizarea faimoasei statui a fost curmată de un destin tragic. Întors în ţară, în casa familiei Leonida din Bucureşti, pe strada Salcâmilor, cel care colindase întreaga lume, a murit într-un accident stupid: a căzut dintr-un tei, în timp ce culegea flori.

Tot criticul de artă, Pavel Șușară ne mai spune că „a murit în jur de 50 de ani, în plină forţă, în plină putere de concepţie, de putere de muncă, de putere a imaginarului, de toate. Deci dacă asta ar fi partea care ar indica maturizarea şi opţiunea fermă pentru anumită stilistică, atunci Art Deco-ul ar putea să dea o imagine mult mai dinamică a personalităţii lui Gheorghe Leonida decât nudurile.”

Lucrările lui Gheorghe Leonida sunt piese rare. Puţini sunt colecţionarii care se pot lăuda că deţin o operă de-a sa.

„Nici în muzee nu găseşti la tot pasul lucrări de Gheorghe Leonida. Ceea ce face din el un personaj artistic misterios, însă necunoscut, legenda adevărată cu capul Christului de la Rio şi moartea stupidă toate lucrurile astea creează ingrediente suficiente pentru a identifica o personalitate mai puţin obişnuită, şi asupra căreia interesul să se manifeste din ce în ce mai mult”, a mai adăugat Șușară.

D.G.

1. Munții Carpați reprezintă al doilea cel mai lung lanț muntos din Europa, după Munții Scandinaviei, având o lungime de aproximativ 1.500 km. Dintre aceștia, aproximativ 800 de km se desfășoară în România. Totodată, la noi în țară se află și cel mai lung lanț de munți vulcanici din Europa: Oaș – Gutâi – Țibleș – Călimani – Gurghiu – Harghita.

2. În Carpații românești există peste 12.000 de peşteri, iar 76 dintre ele au o lungime de peste doi km. În Peștera Coliboaia, Munții Bihor, se găsesc cele mai vechi picturi rupestre din Europa Centrală și de Est. Numite și picturi negre, acestea reprezintă animale, printre care un bizon, un cal, o felină, un urs și doi rinoceri. Picturile din Peștera Coliboaia au fost descoperite la începutul anului 2010 și au o vechime de 32.000 de ani. Totodată, în Carpații românești se află și al doilea cel mai mare ghețar subteran din Europa – Peștera Scărișoara sau Ghețarul de la Scărișoara adăpostește un bloc de gheață cu un volum de 80.000 de metri pătrați și care dăinuie în peșteră de peste 4.000 de ani.

3. De asemenea, în munții României se găsesc aproximativ 60% dintre urșii bruni din Europa. Potrivit unui raport al Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor, din anul 2014, în pădurile de la noi din țară trăiesc aproximativ 6.000 de urși. Cea mai mare populație de urși bruni se află în Covasna, Harghita și Brașov.

4. În munții Orăștiei se găsește Sarmizegetusa Regia, cel mai important centru militar, religios și politic al statului dac înainte de războaiele cu Imperiul Roman. Cele șase fortărețe dacice din Munții Orăștiei (Sarmizegetusa Regia, Luncani – Piatra Roșie, Costești – Blidaru, Costești – Cetățuie, Căpâlna și Bănița) erau parte a unui sistem defensiv, folosit de Decebal pentru apărare și protecție contra cuceririi romane. Situl arheologic din Munții Orăștiei este, în prezent, parte a patrimoniul cultural mondial UNESCO.

5. Și pentru că am ajuns la construcții, trebuie precizat și că pe 14 septembrie a avut loc și inaugurarea oficială a Crucii Caraiman, monument istoric care a fost construit între 1926 și 1928, pentru a cinsti memoria românilor care au murit în Primul Război Mondial. Ridicată la altitudinea de 2.291 de metri, a fost desemnată cea mai înaltă cruce din lume amplasată pe un vârf montan, potrivit site-ului Guinness World Record.

e-munte.ro

Catedrala Ortodoxă Sfântul Ierarh Nicolae și Sf. M. Mc. Gheorghe din Sfântu Gheorghe a fost ridicată pe locul unui mai vechi locaș. Prima biserică ortodoxă, cu hramul “Sfântul Gheorghe”, a fost construită în anul 1790, în mijlocul cimitirului “după obiceiul satelor secuie”, clădită din lemn, afară de turnul-clopotniță care, mai târziu, în 1802, a fost zidit din piatră și a rămas astfel până astăzi, arată site-ul oficial al Catedralei.

Demersurile pentru construirea unei noi biserici ortodoxe în Sfântu Gheorghe au început în anul 1923. În anul 1938, prin grija Comitetului local de construcție, toate lucrările pregătitoare începerii noii catedrale ortodoxe din Sfântu Gheorghe erau finalizate. Merite deosebite în asigurarea amplasamentului, în proiectarea, avizarea și începerea lucrărilor de construcții, le-au avut protopopul Aurel Nistor și rezidentul regal al Ținutului Bucegi, profesorul universitar Gheorghe Alexianu.

Piatra de temelie a clădirii s-a pus în ziua de 20 septembrie 1939. Proiectul construcției a fost făcut de arhitectul Patriarhiei, Berechet Ionescu, iar lucrarea a fost încredințată inginerului Tiberiu Eremia. Catedrala are o suprafață de 900 mp, o înălțime de 45 m și o capacitate de 2.000 de persoane. Stilul este cel brâncovenesc, după modelul maeștrilor Herescu și Antoniu.

Anul 1940 a adus și pentru comunitatea și biserica românească din Sfântu Gheorghe grele încercări, lucrările de construcție fiind oprite. Această situație s-a prelungit și după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial și revenirea Ardealului de Nord în hotarele României. Mult timp, în centrul orașului Sfântu Gheorghe a existat o construcție neterminată, lăsată în paragină.

În anul 1968, la reorganizarea administrativ teritorială, Sfântu Gheorghe a devenit capitala județului Covasna. În noile condiții, cu aprobarea conducerii de la București, administrația județului Covasna avizează în anul 1972 reluarea lucrărilor de construcție la clădirea catedralei. Proiectul este reactualizat de arhitecții Constantin Busnel și Marian Renel.

În 1983 s-a reușit finalizarea lucrărilor catedralei. Pictura a fost realizată de pictorul Iosif Vasu și de ucenicii săi: Marin George și Marcel Codrescu.

Catedrala a fost sfințită în 15 mai 1983 de către patriarhul Iustin, mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală și episcopii vicari Roman Ialomițeanul și Lucian Făgărășanul, înconjurați de un mare sobor de preoți și diaconi și o impresionantă mulțime de credincioși.

Din inițiativa Ligii Cultural-Creștine “Andrei Șaguna”, în anul 1993, la subsolul catedralei a fost amenajat Muzeul Spiritualității Românești, în care sunt expuse icoane pe lemn și pe sticlă din sec. XVIII și XIX, o bogată colecție de carte bisericească veche, obiecte liturgice și documente referitoare istoria Bisericii ortodoxe din județul Covasna.

Începând cu anul 1994, se înființează Episcopia Ortodoxă Română a Covasnei și Harghitei, păstorită de Înalt Preasfințitul Ioan Selejan.

Din inițiativa și cu binecuvântarea acestuia, în anul 1996 la parterul blocului din vecinătatea catedralei a fost înființat Centrul Ecleziastic de Documentare “Mitropolit Nicolae Colan”, având ca obiect de activitate formarea unui fond documentar privind cultura și civilizația românească, în istorie și contemporaneitate.

* * *
Prima mențiune despre propunerea de înființare a unei Episcopii, cu aria de acoperire a parohiilor ortodoxe din Arcul intracarpatic, datează din perioada interbelică. Astfel, în 1936, primăria municipiului Târgu Mureș a propus înființarea unui vicariat ortodox pentru credincioșii din “secuime” cu sediul în acest oraș, este arătat într-un istoric al eparhiei Covasna de pe site-ul oficial al Catedralei ortodoxe din Sfântu Gheorghe.

După decembrie 1989, a fost reluată propunerea de înființare a unei Episcopii în zonă de către mai multe personalități laice și bisericești și de către reprezentanții societății civile românești din județele Covasna și Harghita.

La data de 11 ianuarie 1994, Adunarea Națională Bisericească a hotărât înființarea unei noi Eparhii a Bisericii Ortodoxe Române, în județele Covasna și Harghita.

În același an a fost ales Întâistătătorul nou-înființatei Episcopii, în persoana arhimandritului Ioan Selejan, superiorul Așezămintelor Românești de la Ierusalim și Iordan.

Despre arhiepiscopul Ioan Selejan a vorbit, cu prilejul alegerii sale în scaunul episcopal de la Miercurea-Ciuc, mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală: “Un om plin de vigoare, înzestrat cu experiență în lucrarea cu oamenii și întemeierea și consolidarea unei instituții căreia îi revin sarcini uriașe. Aceasta reclamă inteligența, buna pregătire teologică și nu numai teologică… Această zonă are nevoie de un om destoinic, de un om menit să fie ctitor și păstor de conștiințe ortodoxe și românești… iubitor de neam și de glie românească și, în același timp să fie deschis semenilor de alte naționalități și cu alte convingeri religioase, pe care să-i respecte în măsura în care și ei ne respectă neamul și convingerile noastre”, relatează site-ul oficial al Catedralei episcopale din Miercurea-Ciuc.

Instalarea primului episcop al Covasnei și Harghitei, Ioan Selejean, a avut loc la 25 septembrie 1994, la Miercurea-Ciuc. Sfânta Liturghie a fost săvârșită de patriarhul Teoctist și patriarhul Partenie al Alexandriei.

În cadrul ședinței de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 18-19 iunie 2009, vlădica Ioan Selejan a fost ridicat la rangul de arhiepiscop, pentru activitatea ierarhică pilduitoare și slujire chiriarhală deosebită și îndelungată a Bisericii.

La data de 23 august 2009, a urmat actul solemn și demn, acela al ridicării la rangul de arhiepiscop al Preasfințitului Ioan, episcopul Covasnei și Harghitei după săvârșirea Sfintei Liturghii de către Preafericitul Daniel, patriarhul României și 14 membrii ai Sfântului Sinod.

M.Z.

Lupta cea vitează din Dealul Spirii, în București, a Oștirii Românești cu numeroasa trupă otomană, ce intra în Capitală, sub comanda lui Omer pașa, la anul 1848, 13 septembre, ziua luni, la 4 ore după amiază.

La această luptă, luând parte și eu, autorul acestei broșuri, fiind șef al Companiei a 5-a, din Regimentul nr. 2, și în toată activitatea, căci mă aflam de zi peste streji, am socotit de a mea datorie ca să o descriu, în adevărul ei, de a se vedea de către români și a se ști, în tot viitorul României, că curajul românului, în urma mai multor umilințe la care evenimentele l-au adus, nu a fost pierdut, ci, ca niște nepoți ai strămoșilor lor romani, ca niște viteji ai lui Mircea, Vlad, Mihai și Șerban, știură, în stâmtoarea Dealului Spirii, să recâștige aplauzele Europei și să glorifice numele de român.

Când, la 9 septembrie, se vesti că se porni din Giurgiu, oștirea turcească, sub comanda generalului de căpetenie Omer pașa, spre Capitala București, din ordin grabnic se porniră toate detașamentele Oștirii Românești, ce se aflau în Capitală, precum: Cavaleria și Artileria, spre a merge în marș forțat la Râmnicu Vâlcei, în tabăra de la Troianu, alcătuită, sub comanda dlui Magheru, de Regimentul nr. 1 și de dorobanții districtelor Micii Românii, iar în Capitală se opri 5 companii, din Regimentul nr. 2, sub comanda ștabi-ofițerilor colonel Radu Golescu și maior Nicolae Greceanu, și o companie din Regimentul 1.

La 12 septembrie, sosi oștirea otomană, în sumă de 20 000 oameni, și se opri în bivuac, în câmpia de la Cotroceni, fiind împreună cu dânșii Fuad Efendi, comisar turc, și generalul Duhamel, comisar rus, iar generalii turci erau: Omer Pașa, Kerim Pașa (foto), Ismail Pașa și Mehmet Pașa, cari, îndată după sosire, chemă, pentru 13 dimineața, a merge în tabără, pe mitropolitul, boierii toți, cum și partida liberalilor.

La 13 septembrie, dimineața, Garnizoana românească primi ordin de la șeful oștirii, generalul Teii, a se concentra în Dealul Spirii, la Cazarmă, zicându-ne că trebuie a se primi, pe de o parte, steagurile cele noi, cu care înlocuia pe cele vechi ale batalionului, iar pe de alta, a ne afla strânși acolo, pentru onoarele ce urma a se da din partea noastră oștirii otomane, la vremea intrării sale în Capitală. Fu dat ordin ca să scoatem în mijlocul cazărmii cele 6 companii, îmbrăcați în mondire, pantaloni albi și șepci. Pe la ceasul patru după-amiază, după ce se făcu primirea steagurilor celor noi, în front, în vreme când așteptam să sosească și trupa pompierilor de la Poliție, frontul primi ordin de a sta comod, toți ofițerii, împreună cu șefii menționați, doi ștabi-ofițeri, ieșirăm la poartă și, stând pe podișca șanțului cazărmii, priveam la lumea ce se întorcea, fugind pe ulița cea mare, de la Cotroceni și strigând să le dăm arme, că a pornit a intra oștirea otomană; menționații șefi, refuzând pe mai mulți la această cerere, stau în loc, adăstând să vadă sosirea trupei.

În vreme când s-a văzut avangarda, în plutoane, de cavalerie turcă, condusă de călăuze, alți turci neguțători ce vin cu neguțătorii în Capitala noastră, s-a dat comanda la activitate, subalternii s-au tras la locul lor în front, iar colonelul Golescu s-a poprit în loc, dimpreună cu căpitanul Caragea, cu aghiotantul său, casierul și cu mine, subsemnatul, care eram dejurna peste străji, ocupând chiar cazarma cu streji, după obicei, din compania mea; pe dată ce sosi avangarda și, după dânsa, generalul Kerim pașa, cu colonelul și maiorul Arabu, comandanții regimentului de infanterie, ce urma în marș, se popri împotriva porții cazărmii, dând comanda trupei să se oprească. Kerim pașa, adresându-se către colonelul Golescu, ceru de a lăsa trupele să intre în cazarmă. Bravul colonel Golescu răspunse, prin căpitanul Caragea, în limba turcă, că dânsul nu poate împlini această dorință fără ordinul generalului său și, pe dată ce-i va trimite ordin, îi va putea libera cazarma.

Kerim Pașa, plăcându-i, se vede, această subordonanță militară, fără a zice nimic împotrivitor, comandă marșarea în continuație spre oraș, a coborî Dealul Spirii, când, dintr-o întâmplare, la 150 stânjeni distanță de la poarta cazarmei spre vârful Dealului Spirii, se întâlni piept în piept cu trupa de pompieri, pe care, după cum zisei, o așteptam d-a veni a se întruni cu noi. Surpriza urâtă ce avu atât Kerim pașa, șeful oștirii turcești, întâhiindu-se în drum cu o trupă sub o altfel de uniformă, cât și trupa pompierilor, a se vedea în piept cu trupa otomană, care sforțând da a trece mica distanță spre a sosi la cazarmă și încurcându-se printre întâiele rânduri de cavalerie și infanterie ale trupei otomane, se loviră, se îmbrânciră soldații și, deodată, noi, care ne aflam la poarta cazărmii, auzirăm slobozirea unei puști, iar în cinci minute văzurăm, din acea distanță, amândouă trupele încăierate și mai multe sloboziri de puști, iar până să comande colonelul nostru frontului ce sta în curte a se aranja, nu trecu al 8-lea minut și tot frontul trupelor otomane, ce se afla mărșuind în despărțiri îndărătul a toatei întinderii cazărmii, având și tunuri între distanțele batalionelor, se întocmi în front spre cazarmă și deschise cel mai iute foc de rânduri asupra frontului nostru, cum și sloboziri de tunuri cu cartece, care curgând ca ploaia dimpreună cu țăndări de uluci din împrejurimea cazărmii asupra noastră, începurăm și noi, cu menționatele 6 companii, a trage focul cel mai teribil asupra lor, încât isprăvind soldații câte 20 patroane din patrontașe, năvăliră în dezordine în fundul cazărmii, unde, lângă magazia regimentului, găsind carul pe două roate în care se păstrau patroanele regimentului și spărgându-l, încărcară patrontașele lor și trăgeau focuri spre inamicii risipiți prin curtea cazărmii, întinși pe brânci, rezămând pușca chiar pe trupurile căzute.

Fumul cel groaznic, focul cel bengalic al mulțimii trupei otomane, ricoșetele și vâjâitul gloanțelor făcură ca să nu ne mai vedem unul cu altul, în toată întinderea curții cea mare a cazărmii, mei să mai putem ști ce se petrece afară cu trupa pompierilor, atât știu că de două ori au ridicat batista albă legată în vârful sabiei ofițerii turcești, strigând că e greșală (ianglâș), să stăm, și focurile abia încetau două minute și de sineși începeau iarăși în reciprocitate.

Acest conflict, această nepregătită încăierare a unui număr de 500 români, în total, cu numeroasa trupă, de 9.000 oameni, ce marșa în Capitală, ținu de la 4 1/2 ore după-amiază până la 7 ore seara, la 13 septembrie, până când, cu încetul, ne-am retras prin ulița din fundul cazărmii, unde întâmpinând în acea furie de retiradă și o patrulă de Cavalerie otomană, alcătuită de 8 oameni lănceri, vrând a trage cu carabinele în noi, fură trecuți prin baionete, ei și caii lor, trecând peste cadavrele lor până ce ne răspândirăm care încotro am vrut.

Fidelitatea santinelei

Din roata V-ea, Regimentul nr. 3, comandată de mine, uitându-se, de către efleiter, soldatul ce era la ceas în odaia unde era cancelaria regimentului, la locul steagului și la lada cu bani, credinciosul, bravul român din districtul Argeș, a stat nestrămutat la locul său, privind pe fereastră toată mortalitatea ce se întâmplă în curte, văzând, în sfârșit, și chiar retragerea confraților săi, sta neclintit păzind postul său, până ce, peste o oră după retragerea noastră, intrând vedetele otomane din infanterie, a se încredința de deșertarea odăilor cazărmei, spre a putea intra totalul trupei, și găsind pe nenorocita santinelă funcționând, fără a-l mai întreba, traseră de afară cu mai multe focuri în el, până ce-l doborâră. Această fidelă santinelă va primi coroana cerului și aplauda tutulor militarilor, pentru care bine ar fi ca d. ministru actual al Oștirei să mijlocească o pensie familiei sale la Argeș, înțelegându-se mai întâi cu mine, șeful său, a-i relata cele de trebuință.

Încăierarea pompierilor, povestită mie de dnii ofițeri ce au luat parte

La 13 septembrie, pe la prânz, comanda pompierilor primind ordin de a veni în Dealul Spirii, a se întrupa cu roatele Regimentului nr. 2, plecă, la 4 ceasuri după-amiazi, din cazarma lor de la Poliție, când, deodată, se întâlniră, tocmai în vârful Dealului Spirii, la poarta de zid de unde începe a se vedea cazarma, cu flancul drept al trupei otomane, ce era comandată de generalul Kerim pașa, de un colonel și de un maior arab; iar trupa Pompieră era comandată de d. căpitan Zăgănescu (foto), având ca ofițeri pe dnii sublocotenenți Dincă, Foncianu, Stărostescu și pe locotenentul Dănescu. Veneau în despărțiri, iar sublocotenentul Dincă se afla armat și cu pistoale la brâu.

La semnalul ce dete Kerim pașa, a se da în lături din drum, această trupă nu înțelese și se împreună amândouă flancurile, începând a se încurca prin rândurile otomane, grăbeau de a sosi în cazarmă. Se vede că atingerea ce avură rând cu rând, soldat cu soldat, se învrăjbiră amândouă flancurile, încât începu lupta deodată; sublocotenenetul Dincă slobozi pistoalele în generalul turc și maiorul arab, așa încât maiorul căzu mort, cum și calul generalului; flancurile se băteau în focuri și în baionete, și Kerim pașa comandă, strigând, a veni tunuri. Pe dată ce sosiră două tunuri, cari până să-și ia poziția și pregătirea, pompierii traseră în manevră de lagări, trântiți pe brânci, și omorând vreo câțiva artileriști, răpiră cele două tunuri din mâinile lor; lupta se făcu mai crâncenă și încăierarea mai serioasă, atunci se omorî sublocotenentul Stărostescu.

După aceasta, luptându-se pompierii cu bărbăție și văzându-se năpădiți de mulțimea otomanilor, unii începură a se retrage în dezordine în vale de Dealul Spirii, coborându-se în dreapta, prin grădinile locuitorilor, alții apucară de sosiră în cazarmă, printre mulțimea rândurilor otomane.

Aceasta este descrierea și a încăierărei pompierilor, tot însă ce era afară din regulile militare, din partea ofițerilor otomani, au fost abaterea ce făcură că, în vreme când se ridica batista albă în vârful săbiei, spre semn de încetare a luptei, au putut face ca vreo câțiva soldați, ce mai rămăseseră în locul luptei, să pună armele jos, cu promisiunea că nu le vor face nimic și vor fi pardonați, și pe dată ce soldații au pus armele jos, au ordonat rândurilor otomane de au tras cu focuri în ei, omorând așa mai mulți soldați nevinovați.

Orașul București a fost ocupat de către trupele otomane, militărește. Infanteria coprinse posturile din Capitală, iar cavaleria patrula pe toată stradele. Tunurile otomane și mortierurile au fost așezate pe Dealul Spirii și <în> monastirea Cotroceni, dominând în noaptea aceea peste toată Capitala, deosebite patrule de cavalerie s-au trimis pentru strejuire pe la reprezentanții puterilor streine.

Iar a doua zi, 14 septembrie, fu ordin dat de șeful de căpetenie al Oștirii Otomane, Omer pașa, ca toți domnii ofițeri români ce ar fi fost deghizați să se îmbrace în uniforma lor, spre organizarea comenzilor lor, pentru care fu ordin dat atât în Capitală, cât și în districte, a se întoarce toți soldații ce vor fi dosit pe la casele lor, spre alcătuirea comenzii lor, iar parte din trupa otomană ce se afla încă la Cotroceni, cavaleria, sub comanda lui Ismail pașa, și infanteria, sub comanda lui Mehmet pașa, porniră în Mica Românie, ca să ocupe tabăra lui Magheru din Râmnicu Vâlcei, la Troian, care, cum a auzit că s-a apropiat oștirea otomană la Olt, dezarmă Regimentul nr. 1 și porni la Slatina, sub comanda ofițerilor subalterni, iar armele le puseră în care, căci d-sa și colonelul regimentului, d. Pleșoianu, se retraseră în Transilvania, în Sibiu, iar Artileria și Cavaleria fură trimise, prin Pitești, în Capitală, împreună cu ofițerii subalterni.

Să înscriu aici, spre eterna memorie, numele tutulor domnilor ofițeri și camarazi ai mei aflați în luptă:

Superiori: d. colonel Radu Golescu, șeful Reg. al 2-lea; d. maior N. Greceanu, comandantul Batalionului al 2-lea, din Regimentul nr. 2; d. căpitan Caragea, comandantul Companiei 1; d. locotenent E. Culoglu, comandantul Companiei 2; d. locotenent I. Deibus, comandantul Companiei 3; d. locotenent E. Caluda, comandantul Companiei 4; căpitan D. Papazoglu, comandantul Companiei 5; d. căpitan Lăzureanu, comandantul Companiei 7, din Regimentul 1; d. căpitan Zăgănescu, șeful trupei de Pompieri.

Numele dlor subalterni din Regimentul nr. 2: locotenenții: C. Conțescu, Scarlat Mareș, I. Arion, D. Ștefănescu; sublocotenenții: K. Constantinescu, G. Rătescu, F. Macri, Ioniță George, A. Teușeanu, N. Marinescu, N. Pescaru, J. Presan, B. Dimulescu, N. Paraschivescu, N. Cătuneanu; iar din trupa de pompieri, subalternii: locotenent Dănescu, sublocotenent Stărostescu, sublocotenent D. Focheanu și sublocotenent Dincă.

La această luptă s-au omorât din ofițeri: locotenent Dănescu și sublocotenent Stărostescu, amândoi din trupa de pompieri; iar din gradele de jos, din toată oștirea română, au fost răniți 57 și morți 48. Din partea otomanilor au fost omorâți: un șef de batalion, arab, și vreo câțiva ofițeri; iar din gradele de jos (cât s-au putut afla de către noi) au fost omorâți 158, s-au zis că sunt peste 400, fără a se putea afla câți răniți, precum și două tunuri trase din poziția lor.

Acestea sunt întâmplările ostășești ce s-au petrecut în România de la septembrie 9 până la restabilirea ordinului Căimăcămiei, văzute de mine, cari nu vor fi contestate de către camarazii mei, fiind adevăruri descrise fără părtinire sau orice altă rea cugetare.

În memoria acestei glorioase lupte, a VII roate de români, cu coloana otomană ce marșa în Capitală, în sumă de 9 000 oameni, am putut băga în colecția mea de rarități două cartice ce erau slobozite din tunurile otomane din Dealul Spirii, când trăgeau din ulița cazărmii spre noi și găsite, una în ulița Filaretului, căzută în curtea unui propietar, anume Popescu, și alta în Podul Caliții, intrată pe fereastră și căzută în odaia dlui Aprichie.

Sfârșind descrierea evenimentelor ostășești din anul 1848 (Dealul Spirii), fie-mi, vă rog, permis a face și o mică cronică a bravului Regiment nr. 2, din sânul căruia s-a aflat în luptă Batalionul II.

Acest brav regiment a fost, încă de la organizarea Oastei, la anul 1830, comandat de șefii cei mai inteligenți și bravi. Șefii batalioanelor și companiilor lui au fost cei mai învățați ofițeri și cei mai activi ce au existat pe acele vremuri în Oastea României.

Regimentul nr. 2 a fost acela ce, pentru prima oară, strejui, cu vrednicie garnizoana orașelor muntene la anul 1831, sub comanda colonelului Costache D. Ghica, când plăcură generalului Kiseleff, la revista ce-i făcu, disciplina, îmbrăcămintea, buna ținere a oamenilor și învățătura, pentru care mulțumi șefului regimentului, care, mai târziu, deveni șef al toatei oaste, cum și comandirilor de părți: Câmpineni, Golești, Crețulești, Nicolești, Cerchezi, Mănești, Caracasidi, Theologu și altora.

Regimentul nr. 2 fu acela ce se deosebi din batalioanele Oastei Române, ce erau amestecate cu cele rusești, la manevrele ce se făcură în câmpia Colintina, la anul 1831, august 22, zi solemnă, când se deteră epoletele, după forma celor rusești, la ofițerii români, în prezența generalului Kiseleff, și care întocmit fiind în care de atac, în vreme când se ataca de către mai multe sotnii de cazaci (închipuire de bătaie), greșind un cazac, ce se apropiase mai mult de întâia linie a careului, și atingând pe un soldat cu pica sa, toată linia s-a ofensat și a început serios a împunge caii cazacilor cu spăngile, până ce deveni conflictul furios, prin mai multe loviri, și pe dată se ordonă de către generalul Kiseleff încetarea manevrei (sau închipuirii de bătaie), ce nu mai era glumă.

Regimentul nr. 2 fu acela ce se deosebi cu activitatea la marele incendiu al Bucureștilor, în anul 1847, când numai o companie deșertă Pușcăria de 370 de tâlhari, strămutându-i legați, din locul Pușcăriei, ce ardea (Piața Sf.Anton), până la cazarma de la Dealul Spirii, sau în locul unde este astăzi temnița militară, și care strejui noaptea aceea Capitala, fiind chiar eu dejurnă peste caraule (de zi pe streji), cu comanda roatei [companiei] a. 5-a, pe care o comandam.

Batalionul al 2-lea din Regimentul nr. 2 fu acela ce merse cu marș forțat din Zimnicea, unde era cantonat la anul 1841, și până în Brăila, când se făcu revoluția bulgară, și care sosind pe jos, în 48 de ore, pe ploaie mare, și ocupând garnizoana Brăilei, încetă a doua zi orice răscoală; iar pentru acest marș, pe care l-au admirat toți militarii străini, fură decorați toți șefii părților regimentului, cu ordine otomane în diamante la gât, pentru zelul și vrednicia militară, ba încă era domnitorul A. Ghica de părere a se pune la steagul și la chiverile tuturor soldaților, pe panglica de alamă, inscripția: „Pentru vitejie și activitate”, și intrigi străine l-au oprit.

Batalionul al 2-lea fu iarăși acela care, cantonat fiind în garnizoana Brăilei, în iarna anului 1842, februarie 10, potoli de a doua oară răscoala bulgară, prin prinderea și omorârea răsculătorilor străini, bulgari, greci și arnăuți, când se omorî tâlhărește ofițerul de cavalerie, Petrăchescu, și se răni la cap, bătându-se, ajutat numai de patru soldați, și bravul căpitan Podeanu. Aceștia iarăși nu pot tăcea a nu spune că erau din Compania a 5-a, comandată de mine, pe care o trimisesem a scăpa viața colonelului meu, Enghel, și cu care am luat partea cea mai activă la amândouă evenimentele.

În fine, tot din acest regiment, Compania a cincea, împreunată cu Batalionul întâi, sub comanda activului colonel Radu Golescu, maiorului N. Greceanu, căpitanilor C. Caragea, E. Culoglu, I. Deibus, E. Caluda și D. Papazoglu, fiind și brava companie din Regimentul nr. 1, sub comanda căpitanului Lăzăreanu, săvârși, cu onoare, eroica luptă din Dealul Spirii, la anul 1848, la ora 4 după-amiazi, ziua luni, zi de laudă a Oastei Române, căci acea luptă se numără în istoria militară a țării a 40 — a contra otomanilor, săvârșită cu gloria armelor române.

DIMITRIE PAPAZOGLU S-a nãscut la 28 martie 1811, în Bucureşti, în hanul mãnãstirii Zlãtari, aflat în jurul actualei biserici cu acelaşi nume din Calea Victoriei. În 1821, dupã intrarea turcilor în Bucureşti, familia Papazoglu s-a refugiat la Braşov, unde a stat pânã în 1827. În acest timp, Dimitrie a urmat cursurile Şcolii Imperiale şi a învãţat limbile germanã, maghiarã şi, probabil, englezã. Ulterior, a urmat cursuri şi la Budapesta şi Viena. Dupã revenirea în ţarã, tânãrul de 16 ani a luat lecţii de desen de la pictorul francez Jacquin, cunoştinţele cãpãtate folosindu-le mai târziu la realizarea celebrelor stampe în care a reprezentat portrete de voievozi sau ale unor personalitãţi ale epocii sale („Ion Heliade Rãdulescu”, „Gheorghe Lazãr”, „Dimitrie Bolintineanu” şi alţii), evenimente istorice („Uciderea lui Bimbaşa Sava” la 1821, „Unirea Principatelor”, „Asaltul redutei Griviţa, dat la 30 august 1877″ etc.), dar şi „Focul din Bucureşti de la 1847″.

În anul 1830 a intrat în Miliţia pãmânteanã şi apoi în Armatã, chiar de la organizarea ei. Oşteanul Dimitrie Papazoglu a participat la liniştirea mişcãrilor bulgãreşti din Brãila, din anii 1841–1843, la Revoluţia din 1848, la stingerea marelui incendiu din Bucureşti din martie 1847, a comandat unitãţi militare dizlocate în diferite oraşe din ţarã. În anul 1855 a demisionat din armatã, cu gradul de maior, dar, în 1884, când s-a reorganizat Armata Românã, a fost înaintat la gradul de locotenent-colonel.

Dupã demisia din armatã a realizat planşe litografice, a fãcut cercetãri istorice pe la mãnãstiri, a înfiinţat chiar şi un muzeu care-i purta numele în Bucureşti.
Istoria Bucureştilor l-a preocupat în mod deosebit, opera sa majorã fiind: Istoria fondãrei oraşului Bucureşti, publicatã în 1891.
Dimitrie Papazoglu s-a stins din viaţã la 5/17 august 1892 şi a fost înmormântat la mãnãstirea Cernica. (M.C.)

După 23 august, noul guvern prezidat de Constantin Sănătescu și-a exprimat dorința de a semna armistițiul cu Națiunile Unite. Delegația română din Cairo a primit din partea ministrului de Externe, Grigore Niculescu-Buzești, mandatul să negocieze și să semneze armistițiul cu Națiunile Unite. Aliații nu au luat act de dorința guvernului român și au comunicat faptul că actul va fi semnat la Moscova.

Constantin Sanatescu

Pe 29 august pleacă la Moscova delegația română pentru încheierea armistițiului. În speranța că Lucrețiu Pătrășcanu în calitate de comunist va găsi mai multă receptivitate față de doleanțele noastre din partea reprezentanților sovietici, el este numit șeful delegației. Abia la 10 septembrie, ora 22, delegația a fost invitată să participe la întâlnirea cu reprezentanţii URSS, Marii Britanii şi SUA, prilej cu care Molotov a prezentat proiectul condiţiilor de armistiţiu în limbile română şi engleză. La solicitarea lui Pătrăşcanu, România a primit răgazul de o zi pentru a studia acest document. Lucrările s-au reluat la 11 septembrie, ora 22, prilej cu care Lucreţiu Pătrăşcanu a explicat că după înlăturarea guvernului Antonescu, România lupta efectiv alături de Aliaţi. Molotov a replicat: „Este de la sine înţeles că nu trebuie să reamintim cum a început războiul şi cum românii au tratat teritoriile ocupate în Ucraina, Crimeea, bazinul Doneţului şi Stalingradul. Nu putem uita ca guvernul român a fost alături de Hitler şi armata germană şi pentru acest fapt România rămâne responsabilă”.

Lucretiu Patrascanu

Nici măcar o singură obiecție nu a fost admisă. Totul era de fapt un Dictat. Englezii și americanii erau muți. Când totuși vorbeau, întăreau cele spuse de Molotov. Astfel, când Constantin Vișoianu a propus „ca atunci când războiul se va fi terminat, să nu avem trupe Aliate în România”, Molotov a replicat: „este inutil să inserăm un astfel de text, dat fiind că la sfârșitul ostilităților trupele sovietice vor părăsi România”. Diplomatul român a insistat, evocând vorbele lui Talleyrand, diplomatul lui Napoleon: ”Se înțelege de la sine, dar este mai bine să o spui”. Molotov a repetat răspunsul. Vișoianu a reiterat ideea, dar reprezentantul S.U.A a intervenit: ”Îl rog pe diplomatul român să nu mai insiste. Interpretarea domnului Molotov potrivit căreia trupele sovietice vor părăsi teritoriul României la sfârșitul ostilităților este interpretarea justă”. Războiul în Europa s-a sfârșit în mai 1945 iar trupele sovietice s-au retras din România în 1958.

În această atmosferă, la 12 septembrie 1944 a fost semnată Convenția de Armistițiu cu Națiunile Unite. Prin acest document se constata că ”România a încetat” operațiunile militare împotriva U.R.S.S., ”a ieșit” din războiul cu Națiunile Unite și se angajase (începând cu 24 august ora 4 a.m.) în lupta contra Germaniei și Ungariei. Despăgubirile de război erau stabilite la 300 milioane dolari SUA, plătibili în timp de şase ani în mărfuri (produse petrolifere, cereale, materiale lemnoase, vase maritime şi fluviale, diverse maşini etc.). Graniţa de stat între România şi Uniunea Sovietică era cea „stabilită prin acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”, deşi în acea zi nu s-a încheiat niciun acord, ci a fost transmisă cea de-a doua notă ultimativă prin care România a trebuit să cedeze Uniunii Sovietice Basarabia şi Nordul Bucovinei. Pe un acord trebuie să fie semnăturile părților, în cazul nostru cea românească și cea sovietică. Ultimatumul sovietic avea o singură semnătură, cea mosvocită, iar acceptarea doar pe cea a părții române, deci nu a existat vreun ”acord”.

Soldati ruși tranzitând teritoriul românesc

Guvernul de la București se obliga să predea toţi prizonierii sovietici şi aliaţi, „precum şi pe toţi cetăţenii aduşi cu sila în România”, referirea vizându-i pe locuitorii din Basarabia şi nordul Bucovinei, care s-au retras în România. Sovieticii aplicau principiul ”Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau”. Se constituia o Înaltă Comisie Aliată de Control(de fapt sovietică), cu sediul în București care urma să direcționeze și supravegheze total activitatea României și a guvernului său. De asemena, „Guvernele Aliate socotesc hotărârea arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania, ca nulă şi neavenită şi sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României, sub condiţia confirmării prin Tratatul de Pace”. Era o formulare echivocă, deoarece în acel moment cea mai mare parte a Transilvaniei făcea parte din România; în fapt, Aliaţii urmăreau să lase deschisă calea unei negocieri cu Ungaria în vederea ieşirii acesteia din război, prezentându-i situaţia Transilvaniei ca nefiind rezolvată deplin.

În ședința Consiliului de Miniștri din 15 septembrie 1944 s-a discutat textul Convenției semnate la Moscova. Iuliu Maniu a apreciat că Antonescu obținuse de la sovietici condiții mai bune decât guvernul instaurat la 23 august. Pe 12 aprilie 1944, la Stockholm, Alexandra Kollontai, ambasadoarea sovietică, prezenta condițiile unui armistițiu. Cele mai impotante puncte prevedeau: ruptura de germani și lupta împotriva acestora, revenirea la frontirea din iunie 1940, reparații de război, înapoierea prozonierilor, libertate de mișcare pentru Armata Roșie. Se considera ”hotărârea arbitrajului de la Viena ca injustă” și se promitea o ”acțiune comună cu România pentru a restitui României toată Transilvania sau cea mai mare parte a acesteia”. De la București sosesc niște amendamente. Partea sovietică este parțial de acord cu ele. De ce? Ne spune Alexandra Kollontai: ”Stalin, își dă seama că trebuie să se înțeleagă cu popoarele vecine făcându-le prietene, deci și pe România, dorind să o trateze cât mai blând și să o câștige, ajutând-o chiar”. Blândețea se va vedea în curând.

Grigore Niculescu-Buzeşti

Pe baza tratativelor din aprilie, Grigore Niculescu-Buzeşti, noul ministru de externe, transmite în dimineaţa zilei de 24 august o telegramă către emisarii români de la Cairo: „Guvernul Majestăţii Sale dă d-lor Ştirbey şi Vişoianu depline puteri spre a semna imediat armistiţiul cu Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii, în condiţiunile ce ne-au fost comunicate la Cairo. Menţionez că d-na Kollontai a comunicat acum câtva timp oficial, în numele guvernului sovietic, ministrului nostru de la Stockholm că Uniunea Sovietică consimte în condiţiunile iniţiale de armistiţiu să fie introduse următoarele completări:

Alexandra Kollontai- prima femeie ambasador din lume

1) Guvernul român va acorda armatei germane un termen de 15 zile pentru a părăsi ţara. Numai în caz de refuz, armata română ar urma să lupte alături de armata sovietică şi de celelalte armate Aliate pentru expulzarea germanilor din România.

2) În stabilirea reparaţiilor se va ţine seama de situaţiunea economică grea a României.

3) Se va lăsa guvernului român o regiune liberă prin care nu, repet, nu vor trece trupe sovietice în ipoteza în care operaţiuni militare ar fi necesare pentru expulzarea germanilor din România.

Emisarii sunt rugaţi a depune toate eforturile spre a obţine inserarea acestor dispoziţiuni în textul Convenţiei de Armistiţiu”.

Anunț de repatriere pentru basarabenii aflați sub jugul sovietic

Guvernul sovietic făcuse aceste concesii în condițiile în care România se afla în război ca stat inamic, care-i putea provoca încă pierderi grele. După reușita loviturii de stat din 23 august, Kremlinul nu mai luat în seamă ofertele făcute lui Antonescu și s-a comportat ca față de un stat ce capitulase necondiționat. Prin conținutul și modul de aplicare, Conveția de armistițiu din 12 septembrie 1944 a avut importante consecințe asupra României pentru următorii 45 de ani.

Istorie pe scurt

Miercuri, 13 septembrie 2017, începând cu ora 10, în Aula Academiei Române va avea loc sesiunea festivă dedicată împlinirii a 150 de ani de la înființarea Bibliotecii Academiei Române. La eveniment vor participa conducerea și membrii Academiei Române, oficialități ale Statului român, invitați din partea ambasadelor și reprezentanți ai instituțiilor culturale românești. Sesiunea festivă va fi condusă de acad. Florin Gheorghe Filip, directorul general al Bibliotecii Academiei Române.

Manifestarea va fi urmată în sala „Theodor Pallady” de vernisajul expoziției „Biblioteca Academiei Române — Tezaur de cunoaștere”, în care vor fi prezentate exponate din colecțiile Bibliotecii Academiei Române. Vor expune Cabinetul de Manuscrise — Carte rară, Cabinetul de Stampe și Cabinetul de Numismatică.

Seria de evenimente dedicată împlinirii a 150 de ani de la înființarea Bibliotecii Academiei Române continuă joi și vineri, 14-15 septembrie 2017, în amfiteatrul „Ion Heliade Rădulescu”, cu Simpozionul „Valori patrimoniale ale Bibliotecii Academiei Române”.

Biblioteca Academiei Române, fondată la data de 6 august 1867, este prin statut și misiune cea mai reprezentativă bibliotecă cu rol național patrimonial din România. Deține aproape 14 milioane de unități de bibliotecă, concretizate în carte rară, carte veche, manuscrise, hrisoave domnești, documente de arhivă, stampe, fotografii, atlase și hărți, presă, numismatică. Biblioteca Academiei Române este, în prezent, o bibliotecă de și pentru cercetare științifică, vizitată anual de cercetători din țară și străinătate.

Biblioteca Academiei Române a fost înființată la 6 august 1867, la un an după fondarea Societății Academice Române (care din 1879 devine Academia Română).

Misiunea acesteia a fost, de la început, aceea de a aduna și conserva în colecțiile sale fondul național de manuscrise și tipărituri, ilustrând istoria și cultura românească, precum și istoria și civilizația universală, conform www.biblacad.ro. Colecțiile sale au o structură enciclopedică, începând cu cele mai vechi texte în limba română sau în limbile de cancelarie și cult care au circulat în interioriul spațiului românesc, până la ultimele publicații de orice tip și pe orice suport.

Biblioteca Academiei a fost găzduită inițial în câteva încăperi ale Universității din București, unde își avea sediul și Societatea Academică Română.

Tezaurul Bibliotecii Academiei Române s-a format în timp prin donații ale unor membri ai Academiei Române, printre care Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Sturza, Bogdan Petriceicu Hasdeu, cât și prin achiziții și schimburi cu instituții similare din lume. Prima donație a fost colecția de manuscrise și cărți vechi a lui Dionisie Romano, episcop de Buzău, dăruită Academiei Române în 1873.

Dimitrie A. Sturdza, membru al Academiei și secretar general al acesteia timp de 34 de ani, a pus bazele cabinetului de stampe, cabinetului de hărți și ale cabinetului numismatic, acesta donând bibliotecii colecții de monede și medalii, colecții de documente istorice și foarte multe manuscrise vechi. Donații au făcut, de asemenea, și alte personalități de renume ale culturii române: Ion Ghica, V. Alecsandri, Al. Odobescu, Timotei Cipariu, Carol Davila, I. G. Sbierea, Alexandru Papiu Ilarian ș.a. Printre donațiile de mare valoare se numără: o neprețuită colecție de manuscrise și documente literare, printre ele figurând autografe Eminescu, Caragiale, Maiorescu, Slavici etc., dăruită Bibliotecii Academiei de Ilie Torouțiu, critic și istoric literar, membru corespondent al Academiei; arhiva lui G.T. Kirileanu; gravuri de Albrecht Durer, Lucas Cranach, Van Dyck, Rembrandt, Goya, Delacroix, Daumier, Toulouse-Lautrec etc.

În afară de donații, patrimoniul bibliotecii a fost îmbogățit prin colecții de valoare furnizate de anticariate, dar și prin schimburi de publicații cu alte academii, biblioteci, instituții științifice sau de învățământ superior din lume.

Prin Legea depozitului legal, aplicată din 1885, avea să se asigure un inventar al colecțiilor, conservarea și extinderea acestora.

În 1894 Biblioteca Academiei Române este mutată din sediul Universității din București pe un teren obținut de Academie pe Calea Victoriei, unde au fost amenajate câteva săli pentru bibliotecă precum și o sală de lectură pentru manuscrise. După 1900, ca urmare a sporirii numărului de colecții, spațiul de depozitare a devenit neîncăpător și a fost nevoie de un spațiu special pentru bibliotecă. Primul corp propriu al Bibliotecii a fost ridicat în 1928 de către arhitectul George Balș, în 1929 fiind date în folosință noul depozit și noua sală de lectură. Între anii 1936-1937 arhitectul Duiliu Marcu a construit un nou edificiu, unde Biblioteca Academiei a fost mutată în anul 1938.

La 5 decembrie 2001, a fost inaugurat un nou sediu al Bibliotecii Academiei Române, construit lângă vechea clădire din Calea Victoriei, între anii 1993-2001. Noua clădire, construită după proiectul arhitecților Romeo Belea și Gheorghe Roșu, are o suprafață de circa 16.000 metri pătrați și este alcătuită din mai multe corpuri, unul de zece etaje, iar celelalte de patru etaje. În noul sediu funcționează săli de lectură, o sală de expoziții, un muzeu, o sală de conferințe cu un sistem performant de digitizare și sonorizare, serviciile de informatizare, de schimb internațional, de bibliografie națională, cataloagele de carte și de periodice ș.a.

În decembrie 2005, a fost redată publicului vechea clădire renovată a Bibliotecii Academiei Române. Vechea clădire, care comunică cu cea nouă, a fost consolidată și modernizată. Aceasta are o sală de lectură modernizată, precum și o alta destinată exclusiv membrilor Academiei Române. De asemenea, la subsol există alte trei săli de lectură.

Ion Bianu a fost primul director al Bibliotecii Academiei Române, în perioada 1884-1935. Acesta a întocmit primul regulament de funcționare al bibliotecii, care a stabilit profilul instituției, a organizat colecțiile și normele de catalogare, îndatoririle personalului, principiile de conservare și utilizare a colecțiilor. La conducerea bibliotecii s-au mai aflat Radu Rosetti, Ioan Nistor, Barbu Lăzăreanu, Mircea Malița, Perpessicius (Dimitrie S. Panaitescu), Tudor Vianu, Șerban Cioculescu, Jean Livescu, Victor Emanuel Sahini, Gabriel Ștrempel, Dan Horia Mazilu. În prezent funcția de director general al Bibliotecii Academiei Române este deținută de acad. Florin Filip.

Fondurile Bibliotecii Academiei Române se cifrează la peste 14 milioane de unități, dintre care 3.600.000 monografii și 5.300.000 publicații seriale. Colecțiile speciale aflate în patrimoniul Bibliotecii Academiei Române îi asigura acesteia un loc de frunte printre instituțiile de acest fel din România. Dintre acestea, colecția de manuscrise este cea mai bogată din țară, iar colecțiile Cabinetului de Stampe, cele ale Cabinetului de Numismatică, ale Cabinetului de Muzică și ale Cabinetului de Hărți sunt adevărate puncte de referință în domeniu, indică www.biblacad.ro. Biblioteca virtuală găzduiește expoziții virtuale.

Fondurile generale ale Cabinetului de Manuscrise — Carte Rară sunt organizate în patru mari colecții: Manuscrise; Documente istorice; Arhive personale și corespondență; Cărți vechi și rare. În cadrul colecției de manuscrise, fondul românesc este cel mai bogat, însumând aproape 6000 de volume. Acesta conține în primul rând texte ale literaturii române vechi, dar și cele mai prețioase manuscrise aparținând lui Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, B. P. Hasdeu, Ion Luca Caragiale, Alexandru Vlahuță, George Coșbuc, Alexandru Odobescu ș.a. Din creația literară contemporană, colecția conține și cea mai mare parte a manuscriselor autografe ale lui Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade.

Fondul de stampe numără circa 95.000 de piese și 43.000 de desene. O colecție aparte este reprezentată de cele peste 300.000 de fotografii, reprezentative pentru școala românească și străină, pentru toate tehnicile fotografice. Organizate ca o colecție aparte, fondurile de hărți și atlase includ 552 de atlase, 16.606 hărți, 250 hărți murale, hărți în relief și planigloburi.

În ceea ce privește materialele cu caracter muzical, există o colecție de aproximativ 55.000 de piese, cu o însemnată valoare documentară, în care se regăsesc opere ale unor compozitori români (George Enescu, A. Castaldi, E. Caudella, G. Muzicescu ș.a.), precum și opere ale unor compozitori străini de mare valoare—Beethoven, Berlioz, Chopin, Eduard Grieg, Handel, Liszt, Puccini, Rossini, Richard Strauss, Verdi ș.a. Cabinetul de muzică dispune de asemenea de o bogată fonotecă în care se găsesc imprimate, între altele, vocile unor personalități ale științei și culturii românești precum istoricul Nicolae Iorga, poeții Octavian Goga și Tudor Arghezi sau scriitorul Mihail Sadoveanu.

Biblioteca Academiei Române a fost de-a lungul timpului gazda a numeroase evenimente importante. Unul dintre acestea a fost lansarea, în ianuarie 2005, cu prilejul împlinirii a 155 de ani de la nașterea poetului național Mihai Eminescu, a primului volum al manuscriselor eminesciene, ediție facsimilată, coordonată de Academia Română.

La începutul lunii trecute, Banca Națională a României a marcat acest eveniment prin lansarea unei monede de argint cu valoarea nominală de zece lei.

Moneda a intrat în circuitul numismatic începând cu data de 4 august. Tirajul pentru această emisiune a fost de 200 monede din argint, iar prețul de vânzare, exclusiv TVA, fiind de 380 lei.

Moneda are diametrul de 37 mm, greutate 31,103 grame și cant zimțat. Aversul monedei redă o imagine de epocă a sălii vechi de lectură a Bibliotecii Academiei Române, inscripția în arc de cerc „ROMANIA”, valoarea nominală „10 LEI”, stema României și anul de emisiune „2017”.

Reversul monedei prezintă sigla Academiei Române suprapusă peste o compoziție grafică reprezentând colecțiile Bibliotecii Academiei Române; la exterior, inscripția circulară „BIBLIOTECA ACADEMIEI ROMANE 150 ANI”.

Monedele din argint, care au putere circulatorie pe teritoriul României, sunt ambalate în capsule de metacrilat transparent și vor fi însoțite de broșuri de prezentare redactate în limbile română, engleză și franceză. Broșurile includ certificatul de autenticitate al emisiunii, pe care se găsesc semnăturile guvernatorului BNR și casierului central.

Lansarea în circuitul numismatic a acestor monede din argint s-a realizat prin sucursalele regionale București, Cluj, Iași și Timiș ale Băncii Naționale a României.

S-a difuzat un interviu cu McNamara, care recunoștea avantajele victoriei din 1945 într-o formulă inedită. „Dacă am fi fost noi cei învinși, am fi fost considerați criminali de război. Pentru că așa ne-am comportat, ca niște criminali de război…”

Fostul ministru de externe al USA îl amintește pe Wilson, care credea că victoria din Primul Război Mondial reprezintă și sfârșitul tuturor războaielor din lume. De fapt a reprezentat o adevărată deschidere a cutiei Pandorei, potrivit bureriu.wordpress.com.

„Pe vremea brejnevismului am avut ocazia să constat, ca delegat al Uniunii Scriitorilor, că sovieticii aveau un canal tv. non-stop axat pe amintirile din război ale veternanilor. Care nu pomeneau nimic despre intențiile agresive ale lui Stalin, dar nici despre ajutorul substanțial pe care americanii l-au dat sovietelor, în materie de provizii și armament. Nu, ei singuri, sovieticii au înfrânt fiara fascistă.

Nimic de zis, canalul DOQ ne prezintă pe eroii americani, luptând pe două fronturi, cu japonezii și germanii. Am văzut la saturație filme sovietice sau anglo-americane despre minunatele fapte de arme ale aliaților. Și iată că într-o zi s-au milostivit. Au prezentat, tot în engleză, un film despre marea armată germană și despre eficiența ei extraordinară. Ba chiar s-a încercat scoaterea lui Wafen SS de sub incidența crimelor din lagăre, care ne este servită permanent și sublinierea faptelor de arme ale acestor divizii cu totul speciale, care, abstracție făcând de ordinele naziștilor, au ridicat moralul Wehrmachtului în momentele cele mai grele.

Dar METRO GOLDWIN MAYER ne-a oferit și o peliculă documentară, cu multe interviuri, despre rezistența germană și mai ales despre complotul WALKYRIA din 1944, avându-l protagonist principal pe contele von Stauffenberg, care voia  să ducă negocieri separate de pace cu puterile occidentale, preîntâmpinând ocupării țării de către sovietici. Asta în cazul fericit, în care aliații ar fi renunțat la colaborarea cu URSS, ceea ce, se pare că nu s-a dorit.

Se pare că autorii loviturii de stat nu cuoșteau criminalul acord Churchill-Roosevelt în privința capitulării necondiționate. Conspiratorii au luat legătura cu guvernele aliate prin intermediul diplomaților germani din statele neutre, în speță Berna și Vatican.. Complotiștii s-au izbit de zidul unui refuz categoric, care a contribuit la destinul lor tragic. Realizatorii filmului ne sugerează că tot complotul ar fi fost interpretat ca o neînțelegere între demnitarii germani și a fost minimalizat. Aliații nu-i cunoșteau și nu aveau încredere în cei care se proclamau opozanți, crezând că aceștia doreau. să-și salveze pozițiile în condițiile în care era evident că Germania pierdea războiul. Remarcabilă a fost și poziția lordului Vansittart, consilier al lui Churchill și un fanatic antigerman. Aliații erau hotărâți ca spre deosebire de situația din 1917 să învingă definitiv Germania și să distrugă orice urmă de viață de acolo.

WINSTON CHURCHILL despre germani:  „…există mai puţin de 70 de milioane de huni răi – unii dintre ei sunt de vindecat, ceilalţi de omorât”. Cât whyskie era în capul lui când a putut să facă astfel de afirmații despre un popor? Care, prin sacrificiul complotiștilor, acționând fără nici un sprijin exterior, au salvat onoarea Germaniei.
La Ialta, în ciuda protestelor demnitarilor americani si britanici, Churchill si Roosevelt au pactizat cu  Stalin în privința războiului total. La Casablanca Roosevelt a enunțat principiul “unconditional surrender”, care nu fusese niciodată o tradiție a războaielor europene. Dar care s-a practicat în Statele Unite în războiul Nord contra Sud. Churchill însuși a rămas uluit si britanicii au cerut să se evite formula predării neconditionate. Dar tot Churchill ulterior în Parlament a declarat că după ce Roosevelt a enunțat principiul, l-a sustinut si el.

După lichidarea rezistenței, trupelor germane nu le mai rămânea decât să lupte nebunește, prelungind războiul, convinse că nu mai există nici un semn de negociere cu aliații. Occidentul ajunsese să respecte steagul alb al cererii de pace. Asta nu s-a mai aplicat în WW2, din păcate.
PREMIERA ABSOLUTĂ a principiului unconditional surrender a avut loc în războiul civil american , unde s-a dorit distrugerea totală a celor învinsi. În 1918 aceasta încă nu s-a aplicat. Mașina infernală de tocat carnea nevinovaților a intrat pe arena europeană în acest al doilea război mondial, care ar fi putut fi evitat, printr-o pace echitabilă după prima conflagrație. Trupele anglo-americane bombardau orașele si satele cu populatie civilă, masacrau în mod organizat civilii, acuzând pe nemti de aceasta barbarie. În 1944 Roosevelt, din scaunul cu rotile i-a marturisit lui Stalin că se simte însetat de sânge. Englezii si americanii au bombardat cu bombe incendiare, cu firestorm, Dresda, oras deschis, lipsit de armată si de orice obiectiv militar, plin de femei si copii care s-au refugiat acolo de armata roșie ce înainta. Au murit 300.000 de oameni și s-a distrus Zwingerul. În schimb au fost lăsați sovieticii să se reverse peste continent.
Cam până prin 1955 părerile despre rezistența germană au fost împărțite, între simpatizanții nazismului și adversarii săi. Sătui de cultul personalităților și de eroii proclamați asfel de naziști, germanii ezitau să-i considere eroi pe colaboratorii contelui Stauffenberg. Între timp izbucnise războiul din Coreea, militarii americani fiind nevoiți să lase Europa pe cont propriu. Filmul MGM surprinde evenimentul intrării Germaniei în NATO și înființării noii armate germane. (În paranteză fie zis, imediat după capitulare, Churchill începu să fie îngrijorat de pretențiile staliniste și se spune că ar fi dorit să folosească trupele foste hitleriste împotriva sovieticilor. Premierul britanic însă tocmai ieșea din istorie, altminteri cine știe ce s-ar mai fi întâmplat…).

Germania își reconsideră eroii antihitleriști, ziua de 20 iulie, în care a avut loc complotul e comemorată cum se cuvine. ERNST NOLTE în volumul „Războiul civil european 1917-1945” afirmă că războiul împotriva Poloniei a început cu un GENOCID la Bydgoszcz prin măcelărirea câtorva mii de germani. Churchill pledase tot pentru genocid: „atac absolut distrugător în spatele frontului nazist, efectuat cu bombardiere grele”. Ernst Nolte spune că anglo-americanii „ au dus un război de nimicire prin atacuri din aer asupra populaţiei germane…700.000 din ei au murit în chinuri groaznice…” „Azi s-ar considera necugetată separarea acestor declaraţii de declaraţiile corespondente ale lui Churchill sau postularea unidirecţională privind cauza germană şi efectul englez” (E.N.). Stalin a deportat în Siberia populaţia germană de pe Volga, reuşind să extermine cam 20% din aceasta. La fel a făcut cu balticii. Tot aplicaţie spre genocid au avut şi planurile lui Benes de „transfer” al germanilor sudeţi. În Finlanda, Mannerheim a încheiat un armistiţiu defavorabil cu Moscova deoarece se temea că poporul său, nici cât populaţia Leningradului, va fi „exterminat”. Hitler a făcut din exterminare un principiu (E.N.) iar Himmler a participat la „transformarea biologică” a milioane de oameni. Începând din Ucraina, înjosirea rasei cotropite de către germani a dus la radicalizarea unui popor, iniţial pornit spre colaboraţionism, graţie crimelor lui Stalin…

Dar să revenim: englezii au exilat în Canada „o parte importantă a emigranţilor germani antifascişti, considerându-i spioni”. Aşa va proceda SUA cu japonezii, după Pearl Harbor, internându-i în lagăre.
Trebuie spus că Ernst Nolte nu este unul dintre „revizioniştii” problemei holocaustului şi a antisemitismului în general. Ideea lui este asemănarea dintre naţional-socialism şi comunism; contrar lui Hitler, istoricul e de acord cu valenţele progresiste ale creştinismului. El susţine că pot fi puse în acelaşi plan proiectele de exterminare a evreilor cu cele bolşevice de distrugere mondială a clasei capitaliştilor:
(Soluţia finală) „este extremă şi cea mai caracteristică dintre toate faptele naţional-socialismului, iar secretizarea ei face parte esenţial din acel context, ca şi acea răsturnare a filosofiei tradiţionale a istoriei, pe care nici Hitler n-a îndrăznit s-o prezinte public. Ca distrugere teoretic totală a unui popor mondial (evreii, n.n.), aceasta se deosebeşte fundamental de toate genocidele şi este contraimaginea exactă a distrugerii teoretic totale a clasei mondiale (capitaliste, n.n.), prin bolşevism, şi în această privinţă este copia, în domeniul biologiei, a originalului social. Dar tocmai de aceea nu este numai o distrugere biologică, ci înseamnă o decizie cu privire la procesul istoric, în totalitate, o decizie împotriva progresului (!), în timp ce bolşevismul a fost o decizie pentru progres, dar în strânsă legătură cu realităţile rămase în urmă”, spune acest inteligent istoric german.”, scrie ERWIN LUCIAN BURERIU pe blogul personal.

Info: Cine a fost Robert McNamara?

• Născut în 1916, termină Universitatea Berkeley şi face un MBA la Harvard.
• În tinereţe lucrează la Price Waterhouse şi ca profesor la Harvard.
• În 1943 se înrolează în Aviaţia SUA şi lucrează în analiza eficienţei bombardamentelor americane asupra Japoniei, fiind implicat şi în atacurile nucleare.
• După război se angajează la Ford, unde introduce concepte precum centura de siguranţă şi câteva modele auto ieftine şi foarte populare. Ajunge primul preşedinte al firmei ales din afara familiei Ford.
• În administraţia Kennedy, McNamara devine Secretary of Defense (un fel de Ministru al Apărării), post din care a reorganizat şi modernizat structurile armatei americane, a schimbat politica lui Eisenhower, ce presupunea un atac masiv şi probabil nuclear al SUA împotriva oricărei ţări ce îi supăra, în favoarea unor incursiuni de amploare mică, limitate în funcţie de cât de puternici sunt duşmanii şi fără a folosi arme nucleare împotriva lor.
• Ocupa această poziţie în administraţie şi în momentul crizei nucleare din Cuba, când ruşii amplasaseră acolo rachete nucleare.
• Aşa cum îl numeşte CNN, a fost principalul arhitect al războiului din Vietnam, fiind implicat în planificarea sa de la invazie şi până la retragerea americanilor de acolo.
• Între 1968 şi 1981 a condus Banca Mondială.
• După 1981 a militat pentru o politică ce ar interzice utilizarea armelor nucleare în Europa, în cazul unei invazii sovietice (era Războiul Rece, se temeau de seceră şi ciocan) precum şi de eliminare a arsenalului nuclear din cadrul NATO.

A murit pe data de 6 iulie 2009, la 93 de ani. O viaţă lungă şi plină de evenimente, iar felul în care arată lumea astăzi probabil i se datorează şi lui. Documentarul Fog of War, premiat cu Oscar, este extraordinar, un interviu de aproape o oră cu McNamara, în care jumătate dintre cuvintele sale pot fi utilizate ca citate:

https://filme-online.to/film/b25/The-Fog-of-War-Eleven-Lessons-from-the-Life-of-Robert-S.-McNamara?ep=998057

Acum 101 ani, în ziua de 14/27 august 1916, a avut loc Consiliul de Coroană care a decis intrarea României în Primul Război Mondial, alături de Antantă, într-o convenție politică și una militară. În aceeași zi, România a declarat război Imperiului Austro-Ungar.

Consiliul de Coroană a avut loc la Palatul Cotroceni, în prezența Regelui Ferdinand I. La consiliu s-a decis mobilizarea generală. A doua zi, în seara de 15/28 spre 16/29 august, Capitala a fost atacată. Regina Maria și copiii s-au retras la Buftea, iar Regele Ferdinand cu Principele Carol la Scroviștea.

Vreme de doi ani, Bucureştiul îşi păstrase neutralitatea. Fiecare tabără încercase să atragă Bucureştiul de partea ei. Puterile Centrale, adică Germania şi Austro-Ungaria, promiteau mai multe drepturi pentru românii din Transilvania şi protecţie contra pretenţiilor Bulgariei asupra Dobrogei. Antanta, alcătuită din Anglia, Franţa şi Rusia, a fost iniţial foarte rezervată în promisiuni. Dar când aliaţii au întâmpinat mari probleme pe frontul de vest, premierul Brătianu a obţinut recunoaşterea drepturilor României asupra Ardealului. Ferdinand de Hohenzollern a acceptat cu stoicism direcţia impusă de opinia publică şi confirmată cu hotărâre de regină, englezoiaca Maria.
La izbucnirea primului război mondial, Vechiul Regat – întărit de 50 de ani de stabilitate – devenise un magnet pentru provinciile istorice în care românii erau majoritari. Pentru imperiile vecine, cel ţarist şi cel austro-ungar, era evident că pe agenda românească figura în primul rând reîntregirea.

Neutralitatea României – hotărâtă vara lui 1914 – a fost o decizie îndelung cumpănită. Carol I ştia că vechiul său tratat cu Austro-Ungaria şi Germania putea fi uşor denunţat. Puterile Centrale nici măcar nu îl anunţaseră că vor declara război Serbiei. Vestea i-a fost adusă post factum de ambasadorul Vienei, Czernin. Prima replică a regelui a fost: „Asta înseamnă război mondial”.

În plus, bătrânul soldat era convins, şi avea dreptate, că maşinăria de război germană era net superioară armatei române. A preferat deci să aştepte. Soluţia a fost agreată şi de premierul filo-francez, Ionel Brătianu.

În ceea ce privește cazul românesc, începutul războiului a fost privit cu îngrijorare de autorități, dată fiind poziția României, din punct de vedere geografic. Mai mult, țara se afla într‑o alianță militară cu Puterile Centrale, Austro‑Ungaria, Germania și Italia, însă în același timp exista un puternic sentiment filofrancez în societate, dar și la nivelul clasei politice. Era astfel dificil de hotărât de partea cui să își trimită România armata. Regele Carol I a fost onest în momentul în care i‑a asigurat pe aliați de bunele sale intenții, însă le‑a și explicat că, pentru toată lumea, adoptarea neutralității este cea mai bună politică. Obți­nerea Cadrilaterului de la bulgari în 1913 crea un precedent de dobândire a unor teritorii care îi făcea pe români „previzibili” în ochii austro‑ungarilor. Feld­mareșalul Conrad von Hötzendorf, șeful Statului-Major General al Armatei austro‑ungare, considera România „pierdută” ca aliat, pentru că „românii doreau să‑și întemeieze statul național unitar prin alipirea Transilvaniei și Bucovinei, iar în împrejurările date vor acționa într‑o manieră anume, gândită pentru atingerea acestui țel” (Hitchins, România. 1866‑1947, p. 294).

Perioada neutralității (1914‑1916) a fost dominată de ideea războiului, în sânul ambelor partide politice majore, au apărut semnificative diferențe de opinii cu privire la neutralitate sau intervenție. Conservatorii erau împărțiți cu privire la poziționarea strategică, iar liberalii erau uniți în ideea neutra­lității. Incapacitatea Puterilor Centrale de a obține o victorie rapidă pe Frontul de Vest, precum și necesitatea de a primi angajamente ferme din partea Aliaților cu privire la pretențiile teritoriale ale României convergeau către prudență din partea țării noastre.

În Note politice, Alexandru Marghiloman, figură conservatoare importantă și contestată în epocă, ne prezintă viziunea lui Ionel Brătianu privind începutul războiului. Acesta considera că a avut o formă „antipatică”, exprimându‑se astfel la Consiliul de Coroană din 1916, mai ales prin politica agresivă a Austriei față de România și prin neimplicarea Italiei în conflict. Brătianu era unul dintre liderii politici care evitau declarații publice cu privire la politica externă, chiar dacă nu‑i oprea pe ceilalți să‑și exprime propriile păreri, uneori prea înflăcărate, în parlament.

O mare parte din angajamentele Aliaților nu au fost respectate

Sprijinul României era solicitat cu foarte multă insistență de către puterile Antantei. Cu toate acestea, ezitarea venea din pricina Rusiei, pe care unii oameni politici români o priveau ca pe un pericol, neînțelegând deplina concordanță între guvernul rus și cel român cu privire la necesitatea luptei împotriva austro‑ungarilor (A. Iordache, Reorientarea politică a României și neutralitatea armată. 1914‑1916, p. 215).

Însă, momentul în care românii au fost pe deplin convinși de francezi să intre în conflagrație, dincolo de acordul militar și politic pe care Brătianu l‑a cerut Antantei, a fost mesajul trimis de către Aristide Briand, prim-ministrul Franței, guvernului român, prin vocea lui Camille Blondel. Astfel, România era asigurată că „își va lua locul în coaliție la momentul psihologic și va asigura legitim, în ochii tuturor, larga satisfacere a aspira­țiilor sale naționale (…). Puterile occidentale n‑au încetat de a acorda încredere d‑lui Brătianu și poporului român. Dacă România nu va folosi prilejul actual, ea nu va mai regăsi posibilitatea de a deveni un mare popor prin reunirea fiilor săi” (Iordache, p. 227).

Intrarea României în război a fost urmată, în decursul anilor, de o serie de explicații, de cauze, legate de realizarea unității tuturor teritoriilor în care românii erau etnic majoritari. Cu sigu­ranță, componenta națională a fost foarte importantă, însă mult mai importante au fost contextul ales pentru intrarea în război și toate forțele pozitive care au făcut ca România să se situeze de partea învingătorilor.

Istoria a decis întru totul în favoarea românilor, ceea ce l‑a făcut pe liderul conservator P.P. Carp să afirme că România are atât de multă șansă, încât nici nu‑i mai trebuie oameni politici competenți care să se ocupe de soarta țării.

E o bună parte de adevăr în vorbele lui Carp. Decizia guvernului Brătianu (luată în acord cu regele Ferdinand și ratificată de Consiliul de Coroană) de a intra în război împotriva Puterilor Centrale, astăzi, este pe deplin justificată. Lui Ionel Brătianu și celor care au gândit ca el li se datorează în mare măsură crearea României Mari. Avem aceste opinii pentru că știm ce s‑a întâmplat. Însă în 1916 lucrurile nu erau la fel de clare. Din punct de vedere militar, exista o superioritate germană pe fronturi, iar Statele Unite erau încă departe de a‑și fi precizat poziția. Rusia se apropia cu pași repezi de momentul revoluției, lucru care a surprins pe toată lumea (mai ales pe români, gândin­du‑ne la chestiunea tezaurului). A declara în acel moment război Austro‑Ungariei și implicit Germaniei însemna cel puțin o mare imprudență. Peste toate, Armata română s‑a dovedit complet nepregătită pentru războiul modern. I‑a mai revenit și misiunea, practic imposibilă, de a acoperi cel mai lung dintre fronturi: întreg arcul Munților Carpați și întregul curs al Dunării, de la intrarea fluviului în țară până la mare (traversând și frontiera terestră a Dobrogei).

Cu toate acestea, românii au ales să fie de partea Antantei. O mare parte dintre angajamentele de război ale Aliaților n‑au fost respectate, românii suferind mult peste puterea lor, atât uman, cât și material.

„Ușor este să zici: război și România Mare. Iată acum războiul, și nervii nu ne mai țin…”

Important de observat, credem noi, este și modul în care contemporanii evenimentelor s‑au raportat la ideea mobilizării generale, pentru că istoria e făcută de oameni și tot de ei este și scrisă. În acest sens, omul politic conservator Vasile Th. Cancicov semnala următoarele pentru datele de 14 și 15 august 1916: (Jurnal din vremea ocupa­ției. Impresiuni și păreri personale din timpul războiului României. Jurnal zilnic 13 august 1916 ‑ 13 august 1917, pp. 28‑31).

„Duminică, 14 august. (…) De la București, spre Predeal, a trecut un tren militar ce transporta o parte din regimentul 6 Vânători. Lucrul acesta e simptomatic; azi la București e adunat Consiliul de Coroană, iar înainte ca acest consiliu să fi luat o hotărâre, asistăm ziua în amiaza mare la transportare de trupe spre granița Carpaților. Soldații sunt entuzias­mați, încărcați de flori, cântă în cor împreună cu publicul de pe peron «La arme!» De la București n‑a sosit nici o știre. (…)

La ora 8 seara vine la Cazinou știrea că mobilizarea generală a fost hotărâtă pentru astă‑seară la miezul nopții. Vestea mobilizării generale n‑a produs nici un entuziasm. Jocul a încetat imediat, iar cazinoul stinge luminile și închide. Toată lumea iese în parc spre a merge acasă; toți discută zgomotos, unii aplaudă gestul României, alții rămân pesi­miști. Un agent de poliție îmi comunică că toate trenurile de pasageri au fost suspendate pe 5 zile. (…)

Luni, 15 august. (…) Clopotele mănăstirii sună prelung de răsună Valea Prahovei în tăcerea nopții; e anunțarea mobilizării generale.

Ușor este să zici: război și România Mare. Iată acum războiul, și nervii nu ne mai țin. Stingerea electricității în mod brusc, sigu­ranța că războiul a fost declarat, ideea că la Predeal sunt deja lupte ne dau gânduri negre și insomnie. (…) Când a răsărit soarele, goarnele militare răsună sub ferestrele hotelului; e anunțarea mobilizării generale. (…) Seara în restaurantul hotelului după ce s‑a servit masa, și‑a făcut apa­riția un elev plutonier al școalei militare de ofițeri, în ținuta de campanie. E șeful postului militar din gară. Cu un glas sever și tare, el se adresă publicului: «Starea de asediu fiind proclamată în toată România, cu începere de azi, nimeni nu mai poate părăsi locuința lui după ora 10 seara. Lumina se va stinge devreme, iar stolurile ferestrelor vor fi lăsate în jos». Nimica toată, totuși o emoțiune necunoscută m‑a cuprins. Starea de asediu, pe care am votat‑o în Parlament de două ori – fără nici o emoție – o dată la 1907 și a doua oară la 1913, atât de inofensivă pe hârtie, acum că se aplică mi se pare monstruoasă.”

„Trăiască brava Armată română!”

O altă mărturie asupra evenimentelor este cea a Yvonnei Blondel, fiica ambasadorului francez la București, Camille Blondel, și artizanul intrării României în război de partea Antantei. Yvonne a fost căsătorită cu un membru al high‑life‑ului bucureștean, Jean Cămărășescu, în momentul scrierii jurnalului său, Jurnal de război. 1916‑1917. Frontul de sud al României. Ea spunea următoarele:

„Duminică 14‑27 august. Se simte cum în aer plutește ceva intens, pe care nu‑l putem defini. Dar în fond, el nu este poate decât înlăuntrul nostru. Este bucurie, este o neliniște profundă. (…) La ora zece a fost un mare Consiliu de Coroană, care a proclamat starea de asediu. La ora cinci, un nou consiliu decretează mobilizarea generală a armatelor terestre, navale și aeriene și anunță că s‑a declarat război Austro‑Ungariei (…).

Luni 15‑28 august. Șiruri întregi de bărbați pleacă la regimentele lor. (…) Despărțiri e­mo­ționale, urări de noroc celor care pleacă și care se străduiesc să braveze zâmbind, cei care rămân stăvilindu‑și lacrimile… sau, dimpotrivă, femei înso­țindu‑și soții și zbierând ca niște bocitoare în urma unui mort. (…) În cursul nopții, ni s‑a comunicat că, încă din prima seară, trupele române au trecut victorioase Carpații. Soldații au o ardoare nebună și unitățile noastre se îndreaptă spre Brașov și Sibiu. Trăiască brava Armată română! Inimile noastre sunt pline de speranță și de urări de bine pentru ea (pp. 38‑42).”

Cele două episoade descriu la nivel personal modul în care oamenii simţeau intrarea în război. Observăm că nu există aproape nici o deosebire de trăire între mărturia unui bărbat şi cea a unei femei. Ambele personaje simţeau bucuria momentului, dar şi solemnitatea, şi tensiunea care emanau din acesta.

„O singură lozincă: unirea!”

Intrarea României în Primul Război Mondial și încheierea acestuia de partea învingătorilor l‑au făcut pe I.I.C. Brătianu să declare în Parlamentul României Mari: „Noi nu am intrat în război ca niște solicitatori nepoftiți. Noi am intrat în război ca niște aliați doriți și ceruți. Noi am intrat bărbăteș­te, atunci când ambasadorul Franței la Petrograd spunea: dacă România nu intră în război, se poate compromite frontul occidental; am intrat în război când rușii ne spuneau: «acum ori niciodată»”.

Am ales să încheiem prezentarea cu un citat din Nicolae Iorga care, la 21 august 1916, scria următoarele: „Iar toți cei care au rămas în vechea țară îngustă nu pot avea decât un singur rost: munca, și o singură lozincă: unirea. Dumnezeu va ajuta silințile unui neam întreg care pentru un drept așa de firesc nu cruță nimic din tot ce a putut agonisi, din tot ce surprinde în puterile sale!” (Transilvania IX Ceasul pe care‑l așteptam, p. 6).

O româncă din Oradea trăieşte de trei ani într-un arhipelag din Pacific, aflat la 15.000 de kilometri de casă, într-o altă civilizaţie, unde mai există oameni care nu au acces la curentul electric şi care se hrănesc doar cu ce cultivă în propriile grădini, ori ce găsesc în natură.

Cineva a spus odată că aventura este şampania vieţii, iar dacă acest lucru e adevărat, atunci Dana Molnar  (28 de ani) a băut o sticlă întreagă. Povestea ei poartă un iz de neverosimil, fie doar şi pentru faptul că prezentul înseamnă Vanuatu. Cu scuzele de rigoare pentru cei care ştiu ce este Vanuatu, precizez că nu e numele vreunui bar nici al unui joc de noroc, ci o ţară ascunsă în imensitatea Oceanului Pacific, la mii şi mii de kilometri de România, unde şi cu gândul e dificil de ajuns. Dana e din Oradea, însă a plecat demult de acasă. Genul de femeie activă, care-şi caută şi descoperă mereu câte ceva în interior folosind ce e în jur. Facultate şi job în Bucureşti, apoi Marea Britanie, America, Luxemburg, Parlamentul European şi interesul faţă de programele de voluntariat. Aşa a ajuns în 2012 tocmai în Vanuatu, o ţară despre care recunoaşte cu sinceritate că nici nu auzise. „Îmi doream mai demult să încerc să plec într-un program de voluntariat şi Organizaţia Internaţională a Francofoniei mi-a oferit această şansă. Am avut de ales între Vietnam, Cambodgia şi Vanuatu. De primele două auzisem, ultima habar nu aveam unde e. Aşa că am deschis laptopul, am dat Google direct pe imagini şi am zis «Da. Asta vreau!» Evident am luat apoi puţin la puricat informaţiile şi mi s-a părut fascinant. Misterios, dar fascinant!“, a mărturisit ea pentru „Weekend Adevărul“.

Informaţiile despre arhipelagul Vanuatu sunt însă puţine şi doar generaliste, chiar şi Google sau Wikipedia fiind zgârcite în amănunte, aşa că Dana Molnar a aterizat acum trei ani la Port Vila, capitala statului Vanuatu, cu inima uşor strânsă şi cu sentimentul pe care l-a avut Columb când a călcat în America. Minus dorinţa de a cuceri ceva. „Am plecat de la IBM în Vanuatu. Poate sună ciudat, dar a fost o alegere corectă. Postul de acolo se potrivea cel mai bine profilului meu“, a mărturisit ea. Dana a făcut un an de voluntariat, şi apoi a vrut să mai rămână acolo, drept pentru care a căutat oportunităţi de muncă. Nu i-a fost uşor, dar acum lucrează la Universitatea Pacificului de Sud, o universitate regională care acoperă 12 ţări din zonă. Una mai exotică decât cealaltă: Insulele Cook, Kiribati, Tuvalu, Fiji, Insulele Marshall, Nauru, Niue, Samoa, Tonga, Tokelau, Insulele Solomon şi Vanuatu. Doar în ultima se vorbeşte şi franceza, aşa că ea coordonează programele cu predare în această limbă. Munca este destul de dificilă, deoarece nu există o echipă bună de susţinere, din cauza lipsei de personal, aşa că polivalenţa este un atu important în Vanuatu. Mai are doi ani de contract şi nu ştie dacă va mai rămâne. Ar încerca altceva, poate America de Sud, dar mai e până atunci.
Cum e însă viaţa în Vanuatu, o ţară care în 2006 a câştigat un sondaj prin care a fost desemnată „ţara cu cei mai fericiţi oameni din lume“?

În primul rând, trebuie spus că Vanuatu e un arhipelag de peste 80 de insule, dintre care 65 – vulcanice. Doar patru dintre ele au însă electricitate, pe restul celor locuite se trăieşte fără. Există câteva oraşe, între care şi Port Vila, unde locuieşte românca noastră, însă majoritatea populaţiei provine din mediul rural şi trăieşte din ce cultivă în grădini, eventual schimbând o parte dintre produse cu altele. Capitala are două străzi mari principale, pe care sunt majoritatea hotelurilor, a cafenelelor şi magazinelor, iar centrul este socotit locul unde este piaţa. „În esenţă, Vanuatu este o ţară săracă, dar scumpă. Expaţii au salarii bune. Sunt multe ONG-uri internaţionale. Localnicii trăiesc altfel. Ca să dau un exemplu, chirie decentă sub 1.000 de euro nu găseşti, o maşină second hand e cam 8.000 de euro, un fel la restaurant e 10 euro. Salariul minim pe economie e de 240 de euro, mai mare ca în România, dar destul de puţini oameni au serviciu şi doar la oraşe. Un salariu bun de localnic ajunge pe la 1.400 de euro. Vanuatu este însă una dintre ţările cel mai puţin dezvoltate. Spre exemplu, internetul merge bine abia de anul trecut, când ţara a fost legată la un cablu american din Hawaii, dar şi aşa, cade frecvent”, a povestit Dana.
Dezvăluirile continuă şi merită consemnate: „Există un singur canal de televiziune şi de curând s-a deschis primul cinematograf din ţară, la care încă nu am ajuns. Străzi asfaltate sunt doar în oraşele importante şi alea au multe gropi. Trotuare nu prea vezi, e altă lume. Spre exemplu, aici toată lumea merge în şlapi la birou, la şcoală, la piaţă, oriunde. Nu sunt parcuri sau locuri de joacă, pentru că peste tot este vegetaţie abundentă, totul e verde, iar apa oceanului este de un albastru infinit. Cred că şi asta m-a convins să stau aici“. Peisajul şi condiţiile te trimit fără să vrei cu gândul la sălbatici, dacă nu chiar la canibali, ştiut fiind că prin zona Pacificului se obişnuia ca oamenii să îşi mănânce duşmanii. „N-am auzit să fie aşa ceva. Sate izolate în care bărbaţii se îmbracă doar cu nambas, care le acoperă sexul, iar femeilecu fuste de paie, ştiu că există. Însă în comunităţile în care am fost se îmbracă aşa doar la ocazii. Pe insule sunt multe triburi, însă oamenii nu mai umblă dezbrăcaţi şi mai toţi ştiu bislama. E limba oficială, dar în total se vorbesc peste 100 de limbi în Vanuatu. Cum însă curent electric e doar în patru localităţi, viaţa are alt ritm. Ce m-a şocat şi nu mi-a plăcut aici este condiţia femeii, care nu e deloc reprezentată în politică sau funcţii de conducere. În plus, violenţa domestică şi violurile sunt foarte răspândite. De aceea, trebuie să fii atentă în anumite cartiere sau în autobuze. Ţara e safe dacă ai grijă, însă după lăsarea întunericului, cum nu e lumină pe străzi, mai bine nu ieşi singură din casă“, a mărturisit Dana. Un capitol aparte al vieţii din Vanuatu este legat de familie: „Aici familia are un sens larg. Există întotdeauna unchi, mătuşi, veri, nepoţi. Nu sunt orfelinate. Dacă apare un copil nedorit, atunci se găseşte cineva care să-l ia. Asta nu înseamnă însă că-l va creşte bine. Din păcate, familiile fac câte cinci-şase copii şi evident că nu au bani să-i crească şi să-i educe. Şcoala primară e gratuită, dar apoi se plăteşte, în jur de 500 de euro de copil pe an, şi de unde bani  dacă tu cultivi fructe şi legume în grădină? Mulţi abandonează!“.  Foto -Golful din Port Vila are o privelişte superbă Ţara în care nu sunt magazine de haine Viaţa unui expat în Vanuatu este complet diferită de cea a unui localnic:„Suntem destui străini aici şi petrecem timpul liber împreună. Ne întâlnim fie acasă, fie la câte un restaurant, mereu apare câte un eveniment, o zi de naştere, o inaugurare de casă, mergem la plajă, în general în jurul insulei, pentru că acolo e mai frumos, facem scufundări. Sunt douâ-trei plaje şi în capitala Port Vila, iar apa din port are o culoare superbă. Cele mai multe prietenii le-am legat în primul an, când, împreună cu ceilalţi străini am descoperit insula. Mulţi au plecat însă. Lumea vine şi pleacă şi fiind din toate colţurile lumii, e greu să ţii o relaţie strânsă. Prieteni localnici am foarte puţini. Din exterior, ai putea crede că suntem într-o continuă vacanţă, deoarece clima tropicală şi anotimpurile inversate creează această senzaţie. E frumos, dar şi greu. Eşti departe de casă, de familie, de confortul cu care te-ai obişnuit. Uite, spre exemplu, aici nu sunt magazine de hai- ne. Nu vorbesc de mall-uri, ci de magazine simple. Există câteva magazine second- hand, în care îţi dai seama ce găseşti, şi două-trei cu haine de vacanţă. Alt lucru care îmi lipseşte este brânza. Deşi au ferme de vaci, nu fac brânză. Carnea de vită e mult mai ieftină decât cea de pui. O bere bună, de import, costă 7-8 euro. A venit un francez şi a făcut o fabrică de bere autohtonă, cu vreo 20 de angajaţi, care pe piaţă costă 3 euro. Alcoolul e scump aici. De fapt, toate preţurile sunt cam triple faţă de România, pentru că e insulă şi totul se importă“.  (Foto – tarabă cu produse tradiţionale)    E un paradis fiscal Deşi pare un paradis tropical, fiind într-o zonă în care temperatura nu scade sub 20 de grade în nicio perioadă a anului, Vanuatu nu e chiar o destinaţie de vacanţă. „Turismul este o sursă de venit pentru ţară, dar nu e dezvoltat nici pe departe ca în Europa. Sunt resorturi de lux, iar cei mai mulţi vizitatori vin din Australia şi Noua Zeelandă, în special pe vase de croazieră, care fac escale în Port Vila. Nu stau însă decât o zi-două, în care nu au timp să vadă prea multe şi să înţeleagă viaţa de aici. Ei vin mai mult pentru cumpărături duty-free. Dacă ies din oraşe, se duc în tururi organizate, aşa că triburile care li se prezintă sunt parte a unui spectacol de teatru“, ne-a mai dezvăluit românca. În plus, Vanuatu este un paradis fiscal, deoarece sunt puţine taxe de plătit. Corupţie demnă de România Fenomenul corupţiei este foarte dezvoltat în Vanuatu şi i-ar face invidioşi chiar şi pe politicienii noştri. „Chiar în această perioadă există un caz la tribunal în care 16 deputaţi din 52 sunt acuzaţi de dare şi luare de mită. Cât despre Guvern, acesta se schimbă cam la şase luni“, a povestit Dana.  Confirmarea spuselor ei a venit din presa internaţională, care a semnalat că şeful parlamentului (foto jos- clădirea Parlamentului) din Vanuatu, condamnat pentru corupţie, s-a autograţiat în timp ce-i ţinea locul preşedintelui statului. Guţă este mai cunoscut decât Nadia Dana a constatat că tripleta Hagi – Nadia (foto) – Năstase, despre care se spune că e vârful de lance al imaginii României în lume, suferă în Pacific. „Foarte puţini au auzit de Hagi. Cei care sunt pasionaţi de fotbal. De Nadia, nimeni. Nici măcar de Dracula nu se ştie nimic. În schimb, am rămas cu gura căscată când am auzit manelele noastre, care sunt în mare vogă la discoteci. Discoteci însemnând trei-patru şi ceva în genul căminelor culturale de la noi. Guţă şi Costi Ioniţă răsună de duduie pereţii şi fac furori. Nu ştiu cum au ajuns aici şi sunt convinsă că nu ştie nimeni că sunt din România, dar muzica lor le place“, a povestit Dana Molnar. Independenţa, de numai  35 de ani Republica Vanuatu are o istorie destul de scurtă, declarându-şi independenţa abia în 1980. Primii europeni care au ajuns acolo au fost spaniolii, conduşi de navigatorul portughez Fernandes de Queiros, în 1606, iar arhipelagul a fost declarat teritoriu spaniol, inclus în colonia Indiilor Spaniole de Est. În secolul al XVIII-lea au ajuns acolo exploratorii britanici şi francezi, iar în 1906 teritoriile au intrat sub ocupaţia Franţei şi Angliei, care au instituit un condominium, adică o guvernare după legi şi reguli ale ambelor părţi. Aşa se face că în Vanuatu există influenţă atât engleză, cât şi franceză în rândul populaţiei melaneziene. În 1980, Anglia şi Franţa au agreat declararea independenţei şi aşa a părut Republica Vanuatu. Ţara are o populaţie de 260.000 de locuitori şi două oraşe importante: Port Vila (44.000 de locuitori) şi Luganville (13.000 de locuitori).

Vanuatu se află la 1.700 de kilometri de nord estul Australiei şi la 500 de kilometri de Noua Caledonie. Sunt trei limbi oficiale: engleza, franceza şi bislama, un soi de engleză combinată cu elemente indigene, dar care se poate înţelege, însă şi franceza şi engleza sunt considerate importante, mare parte a populaţiei de la oraşe cunoscând măcar una dintre ele. Economia ţării este bazată pe agricultură şi turism, nu există industrie, iar serviciile bancare sunt asigurate de câteva instituţii.  Cât despre sistemul medical, în Vanuatu există trei spitale publice (unul în Port Vila, unul în Luganville şi unul în Lenakel) şi câteva cabinete private, deţinute de medici străini, în capitală. „Pe restul insulelor sunt doar dispensare în stare jalnică. Şi medicina tradiţională, despre care nu ştiu mare lucru. Doctorii localnici sunt şcoliţi în Fiji sau în Cuba. Serviciile medicale sunt OK pentru probleme minore, dar nu m-aş lăsa pe mâna lor pentru orice implică chirurgie. De exemplu, majoritatea femeilor străine se duc în Australia sau în Noua Caledonie ca să nască“, a mai povestit Dana. Cum a trăit experianţa unui ciclon Dana Molnar a avut parte de o experienţă inedită în primăvara acestui an, când Vanuatu a fost lovit de ciclonul Pam, care a avut o intensitate de 5 (cea mai mare posibilă). Deşi avea varianta de a pleca din ţară în Australia, Dana a rămas pe loc şi ne-a povestit ce înseamnă să te „calce“ un ciclon, care de altfel este un fenomen destul de des întâlnit în Pacific.„În primul rând, trebuie spus că ciclonul nu vine aşa, dintr-o dată, ca o ploaie. Se ştie când se formează şi încotro se îndreaptă, există alerte cu destule zile înainte, astfel că nu poţi fi luat pe nepregătite. Evident, se închide tot, de la magazine la şcoli şi instituţii, iar în limita posibilităţilor, din zonele mărginaşe sunt evacuaţi oamenii care se află în pericol.  Ciclonul aduce cu el şi ploi un vânt de peste 300 de kilometri pe oră, care rupe copaci, sparge geamuri, răstoarnă bărci şi smulge acoperişuri. Noi, adică eu şi prietenul meu, ne-am baricadat în casa unei prietene, care avea obloane la geamuri şi am stat acolo două nopţi. Pam a înaintat destul de greu spre Port Vila, cu 10-15 kilometri pe oră, ceea ce a fost rău, pentru că a stat mult pe traseu şi a avut timp să distrugă mult. În momentul critic, a căzut tot: radio, telefon, curent electric, apă. Am stat în casă cu lanterne şi lumânări, cu provizii de apă şi mâncare. După ce s-a terminat, am ieşit. Totul era vraişte, o dezordine cumplită, dar treptat, lumea şi-a revenit la viaţă. Oamenii au început să repare, s-au format organizaţii de voluntari, magazinele s-au deschis după o zi-două, curentul a revenit, zborurile s-au reluat. N-a stat nimeni să plângă. Ţara a primit ajutoare. Au fost destule probleme, de la faptul că dezastrul a dat unor găşti şansa de a fura din magazine şi până la faptul că multe grădini au fost distruse, iar oamenii nu mai aveau ce mânca. Vegetaţia a avut mult de suferit. Totul era căzut, ziceai că eşti toamna în Europa, dar, fiind zonă tropicală, vegetaţia a revenit în trei săptămâni la verdele acela crud. Timp de o lună, oraşul a fost plin de militari, voluntari şi consultanţi, care au dat o mână de ajutor şi cam după şase săptămâni, viaţa a redevenit calmă în Port Vila“, a dezvăluit Dana. Kava, băutura tradiţională care seamănă cu noroiul Băutura tradiţională a celor din Vanuatu este kava. Dana Molnar a povestit despre aceasta:  „Noi avem ţuica, spaniolii – sangria, japonezii – sake, indienii – ceaiul. Vanuatezii au kava. De fapt, nu doar vanuatezii, ci melanezienii în general: se bea şi în Fiji, şi în Noua Caledonie, şi în Solomon etc. Dar kava din Vanuatu este cea mai tare, zice-se. Kava e greu de categorisit. Alcool nu e, suc nu e, ceai nu e. Se bea la temperatura camerei în reprize de 100-200 ml şi arată ca o baltă cu noroi. Sau ca o apă în care ţi-ai stors şosetele murdare. Gustul e la fel de apetisant. Băutura se obţine dintr-o plantă înrudită cu piperul. Se foloseşte doar rădăcina, care se taie cubuleţe şi apoi fie se macină mecanic, fie se mestecă de flăcăi neprihăniţi, în satele izolate. După care se adaugă pur şi simplu apă de la robinet sau apă de ploaie pentru cine n-are robinet şi se filtrează de mai multe ori. Nu e nevoie să stea la fermentat, din contră, kava se bea numai când e «proaspătă». Dacă a stat peste noapte, deja nu mai e bună. Rezultatul final se bea în nuci de cocos  (numite pur şi simplu shells) şi se dă cât mai repede pe gât, dintr-o singură înghiţitură, fără să miroşi. Kava nu este o simplă băutură, ci un prilej de interacţiune socială. Se bea de obicei seara, înainte de cină, şi niciodată singur. De obicei, într-un nakamal, un fel de birt-terasă rustică, cu bănci din lemn şi acoperiş din frunze. În al doilea rând, kava este alternativa ieftină la alcool, mai ales într-o ţară în care alcoolul nu se produce tradiţional şi accizele la import sunt foarte mari. O shell costă doar 50, 100 sau 150 de vatu, în funcţie de cantitate (2 lei, 4 lei sau respectiv 6 lei) şi se beau în medie trei pe seară. Eu personal mă opresc la două mici o dată pe săptămână, dar unii bărbaţi consumă zilnic până la 5-7, mari şi pline. În mod tradiţional, femeile nu au voie în nakamal, dar pe insulele mai emancipate, tradiţia nu mai e respectată. Şi oricum, femeile albe au alt statut. Însă chiar şi în satele mai izolate femeile beau kava, dar o fac acasă, pe ascuns. Copiii nu au voie până la vârsta de 16-18 ani. Kava e la mare căutare şi pentru efectele sale relaxante. Primul lucru pe care îl simţi este că îţi amorţeşte limba, însă efectul dispare după un minut. Apoi te simţi din ce în ce mai… imobil, aş zice eu. Englezii zic bine stoned (n.r. – traducere ad literam „ca piatra“). Şi te deranjează lumina şi sunetele puternice. De aceea, nakamalurile sunt nişte locuri foarte liniştite, unde lumea vorbeşte doar în şoaptă. Din păcate, mai puţin liniştitoare sunt sunetele pe care le fac localnici după ce dau pe gât o shell…scuipă şi îşi dreg vocea de mai multe ori. Iar cei care beau kava des au ochii sticloşi. De asemenea, kava usucă pielea şi dăunează ficatului, motiv pentru care este interzisă în Europa. În Vanuatu este, dimpotrivă, obligatorie în anumite circumstanţe. Ca, de exemplu, la o ceremonie cutumiară, şefii de stat şi ambasadorii invitaţi sunt obligaţi să bea. Este nepoliticos să refuzi când cineva îţi oferă o kava“. ; „Ridicatul din sprâncene ţine loc de salut“ Întâmplările Danei Molnar  sunt nenumărate şi  foarte interesante. O parte dintre ele au fost cuprinse pe blogul unaninvanuatu.wordpress.com.  O parte dintre ele le-am selectat deoarece merită să le cunoaşteţi, pentru că autoarea nu doar că scrie foarte bine, dar are şi capacitatea de a te face să simţi că le trăieşti. Ce îi place Danei în Vanuatu: Îmi place Insula Ambrym cu vulcanul Marum: după un traseu de 8 ore prin junglă şi cenuşă vulcanică, am ajuns la craterul vulcanului şi am privit cum fierb măruntaiele pământului. Îmi place Insula Ra de lângă Motalava: raiul pe pământ! Cu marea turcoaz şi cu alte insule în zare, cu colibe din paie, cu oameni buni şi calzi, cu coliere de flori, cu homari şi crabi de cocotier, cu dansuri tradiţionale. Îmi place Insula Santo: cu satul de pescari Port Orly, cu scufundări la cea mai lungă epavă din lume, cu lagune albastre, cu nisipuri albe şi canyoning la Millenium Cave. Îmi place la snorkeling, oriunde şi oricând. Garantat peşti coloraţi, pătaţi, bombaţi şi corali cu forme bizare. Posibil ţestoase, pisici de mare şi dugongi. Îmi plac alimentele bio, mai ales fructele exotice: papaya, nuci de cocos, ananas, fragi, mango, fructul pasiunii. Fără pesticide, fără îngrăşăminte, fără producţii industriale. Plus carnea de vită fragedă. Cred că aici e singura ţară din lume unde carnea de vită e mai ieftină decât cea de pui. Îmi place apropierea de natură: deşi trăiesc într-o capitală, sunt mai mereu în aer liber, înconjurată de natură. Oriunde te uiţi, vezi  vegetaţie luxuriantă, colorată şi un colţ de mare. Drumul la serviciu durează 5 minute. Nu e poluare, nu există clădiri înalte, nu sunt semafoare. Iar oamenii îţi fac cu mâna pe stradă. Îmi place că toată lumea poartă şlapi. Chiar şi la serviciu. Chiar şi politicienii. Chiar şi pe munte. Îmi place că oamenii de aici vorbesc cu inflexiuni. Bislama este o limbă foarte „cântată“, cu siguranţă o influenţă a celor peste 100 de limbi care se vorbesc în arhipelag. Îmi place comunicarea nonverbală: ca să răspunzi Da la o întrebare, e suficient să ridici din sprâncene. Ridicatul din sprâncene ţine loc şi de salut. Iar pe stradă oamenii îşi fac tot felul de semne pe care nu le-am desluşit încă, dar se pare că se înţeleg de minune fără cuvinte. În plus, dintr-o oarecare timiditate, oamenii vorbesc foarte încet, mai ales fetele, şi uneori am impresia că citesc pe buze. Îmi place că este relativ aproape de Australia, de Noua Zeelandă, de Fiji şi de alte insule. Îmi place diversitatea culturală şi etnică pe care o întâlnesc aici. Ce nu îi place Danei în Vanuatu: Nu îmi place că seara nu poţi să ieşi la plimbare căci e beznă, nu prea există iluminat public, iar străzile lăturalnice nu sunt sigure. Nu îmi place că e cam pustiu. La plajă, la restaurante, pe stradă nu vezi mulţi oameni. Îmi lipseşte agitaţia unui oraş mai mare, vreau să văd mulţi oameni la un loc, magazine şi străzi animate până seara târziu. Nu îmi place că e departe de Europa. Îmi ia trei zile să mă întorc acasă. Îmi lipsesc excursiile de un weekend în alte capitale europene. Nu îmi place că oamenii (deşi foarte primitori şi zâmbăreţi) sunt cam pudici şi conservatori. Femeilor li se recomandă să poarte fuste peste genunchi şi să facă baie în tricou. Dacă schimbă mai mult de două vorbe cu o persoană necunoscută de sex opus, imediat se interpretează. Nu îmi place că viaţa „culturală“ e foarte limitată. Nu e librărie. Singurele concerte sunt cu muzică reggae. Singurul muzeu are 20 de metri pătraţi. Nu îmi plac corupţia şi nepotismul, care ies zilnic la iveală într-o societate atât de mică. Nu îmi place arhitectura fadă. Deşi satele autentice sunt pitoreşti, cu case numai din paie, în oraş majoritatea construcţiilor (cu excepţia nakamalurilor) sunt din beton sau tablă. Şi nu există o singură clădire în tot oraşul care să-mi provoace admiraţie. Mi-e dor să mă plimb pe străzi şi să descopăr case cu personalitate. Nu îmi place segregarea dintre localnici şi expaţi. Din cauza puterii de cumpărare, de pe o parte, şi a trecutului colonial, pe de altă parte, nu frecventăm aceleaşi locuri şi nu locuim în aceleaşi cartiere. Unele restaurante, baruri, hoteluri şi plaje sunt frecventate preponderent de expaţi. Am impresia că doar fiindcă sunt albă sunt adesea privită ca o turistă. Până când încep să turui în bislama. Nu îmi plac lentoarea, lipsa de preocupare pentru detalii şi lipsa de consecvenţă, atitudinea „lasă că merge şi aşa“. Nu îmi plac sunetele pe care le fac bărbaţii la nakamal ca să îşi dreagă vocea. Nu îmi place când mi se spune „AWOO“ pe stradă (echivalentul claxonatului după femei). Nu îmi place că pentru a atrage atenţia cuiva e normal să strigi „SSUS“ (adică psst la noi), indiferent că eşti pe stradă, la restaurant sau la birou. Ce îi place şi ce nu îi place deopotrivă în Vanuatu: Fiind un oraş mic, toată lumea cunoaşte pe toată lumea. În drum spre serviciu, dimineaţa, văd cel puţin trei persoane cunoscute. Toată lumea ştie unde lucrezi, unde locuieşti, unde şi când pleci în vacanţă. Rareori se întâmplă să mergi la un restaurant sau la un nakamal şi să nu fie cineva cunoscut. Viaţa în comunitate. În majoritatea culturilor din Pacific, nu contează bunăstarea personală, ci bunăstarea comunităţii. Gospodăriile nu sunt formate dintr-o familie nucleară, adică părinţii cu doi-trei copii, ci din mai multe generaţii şi mai multe grade de rudenie care locuiesc în aceeaşi curte. Membrii care lucrează şi au un venit fix sunt obligaţi să-l împartă cu celelalte rude – nu doar copiii, părinţii şi fraţii, dar şi unchi, mătuşi, nepoţi, cuscri etc. Asta înseamnă că salariul tău nu-ţi aparţine niciodată în totalitate. Pe de altă parte, nimeni nu e lăsat să moară de foame şi nu există boschetari sau cerşetori. Proprietatea privată. În Vanuatu nu prea există conceptul de spaţiu public şi cu acces liber. Toate terenurile sunt private, aşa că dacă vrei să mergi la plajă sau la drumeţie, trebuie mai întâi să ceri voie localnicilor. Terenul poate să fie deţinut de o comunitate întreagă, cum sunt vulcanii sau cascadele, de exemplu, şi atunci trebuie să ceri voie şefului comunităţii şi să plăteşti o taxă de intrare. Alteori, plaja sau plantaţia e deţinută de o familie anume şi trebuie să ceri voie înainte să faci baie sau să te aventurezi mai departe. Oamenii sunt în general binevoitori şi până acum nimeni nu mi-a interzis să intru pe proprietatea lui. Dar mi-e greu să mă obişnuiesc cu ideea că trebuie să cer voie mereu, ca şi cum natura ar aparţine oamenilor. Până şi aeroporturile sunt pe teren privat şi statul plăteşte chirie proprietarilor – ciudat principiu când te gândeşti că aeroporturile deservesc comunităţi întregi, care altfel ar rămâne izolate! Partea bună al acestui simţ acut al proprietăţii este că oamenii îngrijesc natura şi nu o exploatează peste măsură, cum se întâmplă la noi cu pădurile defrişate, râurile poluate, speciile pe cale de dispariţie etc… Timiditatea şi lipsa de conflicte. Deşi în trecut au fost numiţi de europenii etnocentrici „primitivi“, „sălbatici“ şi „canibali“, oamenii de aici sunt foarte calmi şi paşnici. În cultura comunitară nu există conflicte deschise. Dacă ai o problemă cu vecinul, ţi-a dispărut ceva sau crezi că te înşală nevasta, te duci mai întâi la şeful satului (în oraş treburile sunt un pic mai complicate). În general, oamenii vorbesc încet şi rar, până şi copiii sunt liniştiţi. La şcoală abia îndrăznesc să vorbească în faţa clasei. Chiar şi „cei mari“, inclusiv unii politicieni, au probleme cu vorbitul în public. Oamenii sunt modeşti, nu le place să fie lăudaţi şi nu îşi pun în evidenţă reuşitele personale, fiindcă pentru ei contează mai mult buna înţelegere în comunitate. Nimeni nu trebuie să se ridice mai presus de ceilalţi. Asta nu înseamnă că nu există sentimente de furie, frustrare şi invidie, ci că ele sunt reprimate. Atât de tare se feresc vanuatezii de conflicte, încât rareori îţi vor răspunde „nu“ la o cerere. „Poţi să ne duci mâine cu barca la dugongi?“ – „Sigur, la ora 10 vin după voi“. N-a venit niciodată, fiindcă era ocupat cu altceva, dar n-a vrut să ne spună. „Poţi să îmi trimiţi documentul până mâine la ora 5?“ -„Da“. După două săptămâni şi încă trei emailuri, tot n-am primit documentul.

Iulian Anghel

La Nisporeni, pe 28 august 2011, a fost inaugurată Crucea Mântuirii Neamului Românesc, primul monument din Republica Moldova dedicat unităţilor românilor, realizată după modelul celor de la Putna şi de pe Dealul Perchiu din Oneşti.

Rod al jertfei românilor de pe ambele maluri ale Prutului, această cruce este ridicată pe un loc în care, în vremuri de restrişte, povestesc localnicii, se aprindeau ruguri de lumină pentru a atenţiona poporul de pericol.

Parcă toate rugurile înălţate în sute de ani de necontenite primejdii, sfinţite fiind de rugile ridicate spre Domnul, în ziua de 28 august, s-au concentrat într-un singur rug de lumină ce brăzdează văzduhul vertical – jertfă de lumină către Hristos cel Răstignit şi Înviat, dar şi orizontal – unind măcar privirile românilor de pe ambele maluri ale Prutului într-o singură inimă. Graniţa dintre România şi Basarabia este astfel desfiinţată, deocamdată, pe întreaga durată a nopţii, de lumina crucii de la Nisporeni. Ea ne hrăneşte speranţa că nu sunt departe zorii unei zile în care neamul românesc va rupe peceţile puse de groparii ideii de unitate naţională.

Construcţia din fier reprezintă o cruce impunătoare și a fost înălţată pe dealul Zghihaia, un punct înalt din vecinătatea satului Vărzăreşti. Când vorbim de “Crucea Mântuirii Neamului Românesc” vorbim de fapt despre un complex ce cuprinde, pe lângă crucea propriu-zisă, de 35 de metri, pe care sunt instalate leduri puternice ce o face vizibilă, noaptea, pe o rază de 100 km pe ambele maluri ale Prutului, şi o capelă cu hramul Tuturor Sfinţilor Români, precum şi o clopotniţă de dimensiuni mai mici. Crucea se află, deloc întâmplător, situată în apropierea Cimitirului Eroilor Români căzuţi în al Doilea Război Mondial, nu departe de Mănăstirea Vărzăreşti.

„(…) Crucea este manifestarea frumuseţii iubirii jertfelnice a omului mai tare decât teama de moarte, iar Învierea lui Hristos este preamărirea din partea lui Dumnezeu a acestei iubiri. De aceea, Ortodoxia înţelege puterea Crucii ca fiind făcătoare de viaţă, iar slava Învierii ca fiind preamărire a puterii Crucii. Prin dreapta credinţă în Dumnezeu, izvorul vieţii, al dreptăţii şi al adevărului, Biserica Ortodoxă Română a contribuit cel mai mult la formarea unei culturi a comuniunii de cuget şi simţire a întregii „seminţii româneşti”, pe care au promovat-o constant cronicarii şi mitropoliţii Moldovei în scrierile lor (…)”, a scris, la vremea respectivă, Patriarhul Daniel.
Crucea de la Nisporeni reprezintă primul monument din Republica Moldova dedicat unității românilor şi este ridicată pe cea mai înaltă culme de pe malul drept al Prutului . Aflat în vecinătatea Cimitirului Eroilor Români şi a Mănăstirii Vărzăreşti, complexul va constitui un loc de pelerinaj, de omagiu şi de rugă pentru mântuirea poporului român. Proiectul a fost derulat de postul de Radio Vocea Basarabiei şi Asociaţia Culturală Pro-Basarabia şi Bucovina, filiala Oneşti.

I.M.

În urma bătăliei de la Oituz (26 iulie/8 august – 9/22 august 1917), armata română a reușit să securizeze accesul unităților inamice ale grupului de armate Gerock spre Valea Trotușului și Onești și apoi spre Adjud.

”Reconstituirea armatei române și rezistența dârză — atât de prețioasă pentru cauza aliată — pe care această armată o opune în acest moment inamicului, în condiții de dificultate excepțională, sunt un exemplu magnific al forței pe care libertatea o dă unui popor liber. Românul a dovedit că este soldatul cel mai viteaz din lume când i se dă posibilitatea să-și demonstreze această vitejie”, aprecia premierul britanic Lloyd George (1916-1922), conform lucrării ”Istoria militară a românilor” (Editura Militară, București, 1992).

Pe marginea acelorași confruntări din vara anului 1917, un reporter de război rus relata: ”Românii se luptă ca leii (…). Mor, dar nu se predau. Se luptă pentru fiecare palmă din pământul lor așa de sălbatic, ca și lupoaica când i se răpește ultimul pui (…)”, potrivit aceleiași surse.

Corpul 8 de armată austro-ungar reușise poziționarea pe înălțimile de la Oituz și Slănic, în urma bătăliei de la Oituz, iar valea Trotușului era bombardată de artileria inamică de pe vârfurile Cireșoaia și Coșna. Comandantul Armatei a 2-a, generalul Alexandru Averescu, identificase că punctul slab al Armatei 1 austro-ungare se afla la Cireșoaia și decide să emită ordinul de operații pentru Corpul 4 armată român, fiind trimis și diviziilor 1 și 7 infanterie pentru studierea sa și pregătirea de luptă, potrivit volumului ”România în anii Primului Război Mondial” (volumul 2, București, Editura Militară, 1987). Pentru declanșarea ofensivei în vederea cuceriri vârfului Cireșoaia și apoi a vârfului Coșna, forțele române includeau 34 de batalioane de infanterie, 4 escadroane de cavalerie și 35 de baterii de artilerie de diferite calibre, de la 53 la 152 de mm, menționează sursa citată anterior.

Foarte important în această acțiune ofensivă era rolul care trebuia îndeplinit simultan de trupele ruse. Aceste trebuiau să rupă zona de front de la sud și vest de poiana Fundu Bogata și să cucerească aliniamentul vârful Nineasa, Fundu Păcuriței, cota 601 de la Slănic.

Comandanții celor două armate au convenit declanșarea ofensivei în dimineața zilei de 25 august/7 septembrie, însă la 22 august/4 septembrie 1917 comandantul Corpului 9 rus a comunicat că din cauza timpului nefavorabil nici artileria grea și nici infanteria Corpului 24 rus nu vor fi disponibile la timp pentru declanșarea operațiunii. Generalul Alexandru Averescu a replicat comandantului rus că este necesar să se respecte data inițială pentru declanșarea ofensivei pentru că este posibil ca mișcările de trupe din zonă să fie aflate de inamic prin serviciul lor de informații sau prin luarea unor prizonieri, conform volumului ”România în anii Primului Război Mondial” (volumul 2, București, Editura Militară, 1987). Ceea ce Averescu a intuit, s-a întâmplat. Serviciul de informații inamic a aflat pozițiile din teren și mișcările de trupe ale forțelor române și ruse și a prilejuit corpului de comandă al armatelor austro-ungare și germane să pregătească temeinic rezistență în zona Cireșoaia.

În dimineața zilei de 27 august/9 septembrie, a fost declanșat focul de artilerie, care a durat aproape trei ore, asupra pozițiilor inamice de pe vârful Cireșoaia pentru a sparge rețelele de sârmă ghimpată așezate de inamic. Până și copacii ”covorului” de pădure, care îmbrăca versanții masivului Cireșoaia, fuseseră legați între ei cu sârmă ghimpată și terenul fusese minat pentru a opri orice fel de înaintare terestră.

Divizia 225 infanterie germană a replicat cu trageri rare, la început, și ulterior au intensificat focul pe măsură ce trupele române se regrupau. Pentru evitarea pierderilor uriașe de vieți omenești, generalul Dumitru Strătilescu, comandantul Diviziei 1 infanterie, a ordonat declanșarea asaltului, fără a mai aștepta ca artilerie să facă breșele necesare în rețelele de sârmă ghimpată. Pe fondul pierderilor grele, generalul Arthur Văitoianu a cerut Diviziei 1 infanterie să asigure flancul drept, pentru că armata rusă se abătuse de la direcția care fusese stabilită în ordinul de luptă și totodată a cerut Diviziei 7 infanterie să atace cu Brigada 13 infanterie pe direcția cotei 707 pentru a învălui vârful Cireșoaia.

Atacul dinspre sud purtat de Brigada 13 infanterie și acțiunile Diviziilor 6 și 7 infanterie s-au tradus în nereușite tactice. Îndârjirea cu care s-au purtat luptele este desprinsă și din pierderile de vieți omenești în rândul forțelor române, 13 ofițeri și 507 morți, răniți și dispăruți, doar în prima zi de luptă. Forțele inamice erau concentrate pe trei zone de rezistență, fiecare din acestea aveau cuiburi cu mitraliere de câte cinci piese.

A doua zi, la 28 august/10 septembrie 1917, au fost executate mai întâi focuri de artilerie, care însă nu putea produce pagube însemnate în rândul inamicului din cauza configurației terenului, neputând fi observate în timpul tragerilor pozițiile asupra cărora se execută focul de artilerie.

În fața acestui impas, generalul Văitoianu decide trimiterea unor grupe de soldați cu foarfeci pentru tăierea sârmei ghimpate dintre copaci și cu grenade incendiare pentru atacarea pozițiilor inamice de unde se executa focul cu mitraliere. S-a luat decizia ca atacul să fie desfășurat în noaptea 28/29 august — 10/11 septembrie. Grupele de soldați care au pornit să provoace breșele necesare pentru înaintarea asaltului și-au îndeplinit doar parțial misiunea și mulți au căzut la datorie sub focul mitralierelor. Pierderile erau majore și pozițiile câștigate erau limitate, însă cu fiecare zi care trecea determinarea ostașilor români pentru cucerirea vârfului Cireșoaia nu scădea.

A treia zi de luptă, 29 august/11 septembrie, a însemnat înregistrarea unor pierderi uriașe pe fondul atacurilor duse pentru producerea unor breșe în pozițiile inamice, care de la declanșarea ostilităților asupra pozițiilor inamice de la Cireșoaia însemnau peste 1.200 de persoane ucise, rănite și dispărute. În acea zi, au fost executate mai multe ofensive, purtate de Divizia 1 infanterie și Divizia 7 infanterie. Însă și aceste atacuri au fost respinse, inamicul rămânând pe poziții în zona Cireșoaia.

Chiar dacă au fost înregistrate anumite succese limitate iar pierderile au fost semnificative, determinarea cu care au fost purtate luptele pentru cucerirea vârfurilor Cireșoaia și Coșna au scos în evidență capacitatea combativă a forțelor române, rezistența îndelungată și mobilizarea extraordinară. Armata 2 română încheia practic luptele din vara anului 1917 într-o manieră ofensivă, fără ca forțele inamice să poată să își atingă obiectivul de străpungere a Văii Trotușului și de înaintare apoi spre partea răsăriteană a frontului, potrivit volumelor ”România în Timpul Primului Război Mondial” (vol. 1, Editura Militară, București, 1996) și “România în Anii Primului Război Mondial”.

Ca urmare a preluării puterii de stat în Rusia de către forțele bolșevice, în toamna acelui an, a avut loc semnarea de către guvernul rus a armistițiului de la 20 noiembrie/3 decembrie 1917 de la Brest-Litovsk, între Rusia și guvernele Puterilor Centrale. Ca urmare a acestui fapt, soldații ruși se retrăgeau de pe pozițiile ocupate pe linia frontului oriental lăsând armata română descoperită în fața unităților inamice. Importante zone de front erau lăsate libere, iar comandanții diviziilor române au fost nevoiți să slăbească anumite dispozitive pentru a acoperi cât mai mult linia frontului în fața inamicului. Au fost formulate numeroase cereri de ajutor militar către Franța și Marea Britanie, care deși au fost aprobate, nu puteau fi onorate pentru că trupele germano-austro-ungare intraseră adânc în teritoriul Ucrainei. Armata Română era practic înconjurată de forțe inamice, conform volumului ”România în Primul Război Mondial”, Editura Militară, București, 1979.

Bătăliile de pe frontul românesc din vara anului 1917, de la Mărăști, Mărășești și Oituz, au avut o importanță strategică extraordinară pentru soarta frontului oriental și pentru cursul războiului, obligând Puterile Centrale să schimbe planurile de luptă, neașteptându-se la o asemenea ripostă din partea Armatei Române. Mai mult, confruntările din vara acelui an au arătat pe plan internațional elementul definitoriu al Armatei Române, care nu dispunea de o înzestrare specifică din punct de vedere tehnologic similară forțelor inamice, și anume eroismul colectiv și determinarea soldaților, ofițerilor și generalilor români de a lupta până la capăt cu prețul sacrificiului suprem pentru apărarea țării.

În decembrie 1917, generalul francez Ferdinand Foch sublinia că ”puterea de rezistență a armatei României reprezenta singurul element încă solid al frontului oriental”, conform lucrării ”Istoria militară a românilor” (Editura Militară, București, 1992).

Anul 1917, premergător al Marii Uniri, a fost decisiv pentru realizarea dezideratului de unitate al statului național modern român, putând fi păstrat în memoria colectivă drept anul Armatei Române.

Liviu T.

Ion Soreanu Șiugariu cade la datorie la 1 februarie 1945 în bătălia pentru eliberarea oraşului Brezno din Cehoslovacia, aflat sub stăpânirea hitleristă și hortystă. În 1946, a primit post-mortem din partea statului român „Coroana României cu spade în gradul de Cavaler şi cu panglică de Virtute Militară“.

Slovacii voiau să denumească un pod cu numele eroului român care a luptat împotriva naziștilor și care a murit în lupta împotriva naziștilor pe acel pod. Însă, la acea vreme, Ambasada României le-a cerut slovacilor să nu facă asta pentru că omul ar fi fost legionar.

Nu a fost criminal de război, nu a comis crime împotriva umanității, nu a comis genocid. A murit pe front luptând împotriva NAZIȘTILOR. Nici măcar regimul comunist nu l-a incriminat ca fascist sau legionar, din contră, i-a publicat opera și i-a făcut casă memorială.

Iar, astăzi, Ambasada României, adică Guvernul României, îl face „FASCIST”? RUȘINE!!!

Ion Șiugariu (nume real: Ion Soreanu, n. 6 iunie 1914, Băița, Maramureș – d. 1 februarie 1945, Brezno, Cehoslovacia) a fost un poet și publicist român. Din 1934, a publicat în diferite reviste, inclusiv reviste naționaliste. În 1937, a început să studieze la Facultatea de Litere și Filozofie de la Universitatea din București. A condus Asociația Studenților Refugiați din Ardealul ocupat, în timpul ocupației horthyiste a Transilvaniei. S-a căsătorit în anul 1943 cu Lucia Stroescu.

A participat la luptele din Transilvania, Ungaria și Cehoslovacia. În data de 1 februarie 1945, la ora 11 dimineața, sublocotenentul de rezervă Ion Soreanu – Șiugariu este grav rănit într-o explozie, în luptele din Brezno, în Cehoslovacia. Moare în 10 minute, fiind îngropat alături de un ofițer și șapte soldați uciși odată cu el în cimitirul din satul Polhora pri Brezno.

În 28 februarie 1945, prin decretul cu numărul 641 este decorat post-mortem cu ordinul „Coroana României” cu spade, în gradul de cavaler și cu panglică de Virtutea Militară. La data decesului său, Ion Șiugariu a luptat în cadrul forțelor militare române, aliate cu trupele sovietice.

În 1969, la împlinirea a 55 de ani de la nașterea poetului-martir, Floarea Șugar, mama poetului, și-a donat casa pentru a fi transformată în muzeu al comunității. Acest gest a fost omagiat de către Zaharia Stancu, în acel moment președinte al Uniunii Scriitorilor, acesta exprimându-și într-o scrisoare oficială „înalta prețuire” față de „jertfa poetului Ion Șiugariu, căzut eroic pe frontul antifascist”, subliniind faptul că „mama care a dat naștere și a crescut un asemenea fiu, dăruit țării până în ultima sa clipă de viață, împarte cu fiul-erou gloria și recunoștința ce li se cuvine deopotrivă”.

În 2015, autoritățile române s-au opus unei inițiative de numire a unui pod din Slovacia în amintirea sa, motivând că a fost asociat Mișcării legionare. Ulterior, MAE a remis (în 28 august 2015) un comunicat în care recunoaște că a greșit în acest caz.

Primăria din Brezno s-a gîndit ca, în semn de recunoştinţă pentru jertfa sa, podul pe care a murit să poarte numele „Ion Şiugariu”, iar pe o clădire aflată în imediata vecinătate să fie pusă o placă comemorativă. Propunerea a fost făcută de Excelența Sa domnul Jan Gabor, ambasadorul Republicii Slovacia la București. În acest sens, a fost trimisă o scrisoare către Ambasada României din Slovacia, în care Primăria din Brezno se arată onorată să comemoreze sacrificiul eroului român Ion Şiugariu pentru eliberarea Slovaciei de sub jugul fascist.

Ambasada României a transmis un răspuns halucinant, în care își exprima rezerve faţă de această iniţiativă, întrucît poetul este asociat cu „mişcarea fascistă”, de fapt legionară, asociată şi ea cu crimele de război.

Exact în ziua în care podul din Brezno urma să poarte numele „Ion Şiugariu”, Ministerul Afacerilor Externe a remis un comunicat tardiv în care a recunoscut faptul că Ion Şiugariu nu a fost legionar şi nu a fost condamnat pentru crime de război şi genocid. 

Mormântul lui Ion Șiugariu se află în Cimitirul eroilor români din Zvolen, Slovacia, unde a fost reînhumat după 1958.

În localitatea natală există Casa Memorială a poetului Ion Șiugariu. De asemenea, școala gimnazială din localitate poartă numele poetului-erou.

F.R.

Istoria românilor este dominată la sfârşitul sec. al XVII-lea şi primele decenii ale celui următor de puternica personalitate a voievodului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu. Îndelungata sa domnie, începută la 29 octombrie 1688 şi încheiată în mod tragic în anul 1714, în ziua de 15 august, corespunde unor importante transformări economice, sociale, politice şi culturale.

După cum a existat o epocă a lui Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, sau matei Basarab, prin amploarea faptelor lor politice sau militare, tot aşa a existat o epocă a lui Constantin Brâncoveanu. Aceasta se deosebeşte însă de celelalte prin natura metodelor politice, Brâncoveanu Vodă încheind epoca voievozilor războinici şi începând etapa negocierilor diplomatice şi a stabilirii de relaţii personale cu conducătorii politici ai lumii de atunci.

Constantin s-a născut în anul 1654, în satul Brâncoveni, fostul judeţ Romanaţi, fiind nepot al voievodului Şerban Cantacuzino. A rămas orfan de mic, tatăl său fiind omorât în februarie 1655, în timpul răscoalei seimenilor şi dorobanţilor, ridicaţi împotriva domniei. Astfel, Constantin a fost crescut de mama sa, de bunica după tată, Păuna Greceanu, şi de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, ceea ce i-a prilejuit primirea unei educaţii alese. Copilăria şi-a petrecut-o în casele părinteşti din Bucureşti, deprinzând carte grecească şi latinească, dovedindu-se iscusit la învăţătură. Murind cei doi fraţi ai săi mai mari, toată moştenirea părintească rămâne tânărului Cantacuzino. Se căsătoreşte cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti. În 1678, unchiul său, Şerban Cantacuzino ajunge domnitor, astfel că tânărul Constantin este înaintat vel-logofăt, cea mai înaltă treaptă a ierarhiei boiereşti. Având şi o avere însemnată, acesta avea deci o situaţie mulţumitoare. Cu toate că nu a râvnit niciodată la tronul Munteniei, a fost nevoit să primească ungerea ca domnitor, la aceasta contribuind boierii ţării, împreună cu mitropolitul Teodosie şi cu Patriarhul Ecumenic, cu toţii preţuindu-l pentru alesele sale calităţi, intelectuale şi morale.

Cu toate că situaţia ţării, aflată între cele trei mari Imperii aflate în conflict permanent (Habsburgic, Ţarist şi Otoman), Constantin Brâncoveanu a reuşit cu tact şi înţelepciune, să păstreze o vreme un climat de linişte şi de prosperitate. În această perioadă, voievodul s-a dedicat realizării de lucrări cu rezonanţă culturală şi spirituală, în special ctitoririi unor aşezăminte laice şi bisericeşti de mare însemnătate şi valoare spirituală şi arhitecturală. Astfel, au fost înălţate bisericile de la Potlogi şi Mogoşoaia, mânăstirile Hurezi şi Brâncoveni, precum şi palatul de la Mogoşoaia, care se distinge prin stilul arhitectural brâncovenesc, devenit renumit. prin aceasta, Constantin Brâncoveanu a ctitorit epoca cea mai strălucită a culturii noastre româneşti.

De asemenea, Voievodul a trimis ajutoare şi danii substanţiale către creştinii aflaţi în afara hotarelor ţării, în Moldova, Transilvania, precum şi la Locurile Sfinte. Averea lui imensă însă, râvnită de turci, precum şi intrigile de la Curte, i-au grăbit sfârşitul. Dar astfel, voievodul şi-a încununat fruntea lui, ca şi a celor 4 feciori şi a lui Ianache Văcărescu, primul său sfetnic şi dregător, care era şi unchiul soţiei sale, cu sfântul nimb al muceniciei pentru credinţa ortodoxă, pe care nu a părăsit-o nici în faţa călăului. Astfel, în apropierea Paştelui anului 1714, printr-un trimis al înaltei porţi, care a sosit la Bucureşti, lui Constantin Brâncoveanu i se pune pe umăr năframa de mătase neagră, semnul maziliei. A fost dus împreună cu familia şi o parte din averi la Constantinopol unde va fi închis în sumbra închisoare „Edicule” (Închisoarea celor şapte turnuri). Aici au fost ţinuţi închişi vreme de 4 luni, fiind supuşi la cele mai cumplite chinuri, fiind torturaţi pentru a mărturisi unde şi-au ascuns averile. După  cele patru luni de tortură, ostaticii au fost mutaţi în închisoarea Bostangi Başa, unde erau închişi numai înalţii demnitari. Şi aici au urmat alte serii de torturi, tot în scopul jefuirii de avere. În cele din urmă, muftiul a reuşit să obţină graţierea ostaticilor, dar cu condiţia trecerii la mahomedanism. Însă bătrânul voievod va refuza cu bărbăţie şi curaj, ca şi cei dimpreună cu dânsul, drept pentru care au fost condamnaţi la moarte prin decapitare, în data de 15 august 1714. Această zi era menită să le adâncească şi mai mult durerea din suflet, fiind şi Praznicul Adormirii Maicii Domnului, dar şi ziua onomastică a voievodului, care împlinea 60 de ani.

Astfel, Brâncoveanu, împreună cu toate rudeniile lui, au fost scoşi din temniţă, numai în cămăşi, cu capetele descoperite, şi purtaţi în lanţuri pe uliţele Constantinopolului, ca nişte făcători de rele. spre locul de execuţie Ialy-Kioşc, din apropierea marelui serai. de faţă erau, pe lângă şirurile de ieniceri şi mulţimea de popor îngrozită, şi sultanul Ahmed al III-lea, crudul său vizir, Gin Ali, precum şi ambasadori mai-marilor puteri europene de atunci, invitaşi special la macabrul spectacol. Cumplita dramă n-a durat decât un sfert de ceas, după spusele unor martori oculari. Călăul i-a pus în genunchi pe toţi şase, la o oarecare distanţă unul de altul, li s-au scos bonetele, li sa îngăduit să-şi facă o mică rugăciune. Del Charo păstrează următoarele cuvinte de îmbărbătare ale lui Brâncoveanu: „Fii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”. Sub prima lovitură de paloş a căzut capul vistiernicului Ianache Văcărescu, apoi al fiului mai mare a lui Brâncoveanu, apoi cele ale lui Ştefan şi Radu. Când călăul a ridicat paloşul să taie capul copilului Mateiaş, acesta înspăimântat, s-a rugat sultanului să-l ierte, făgăduind că se va face musulman. dar bătrânul tată şi-a îmbărbătat astfel copilul: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu putinţă, mai bine să mori de o mie de ori decât să-ţi renegi credinţa strămoşească pentru a trăi câţiva ani mai mulţi pe pământ.”. Copilul, ca renăscut, îşi puse liniştit gâtul pe tăietor şi-i zise călăului : „Vreau să mor creştin: loveşte”, iar acesta îi tăie capul. La capătul acestor imagini cutremurătoare pentru sufletul oricărui tată, capul lui Constantin Brâncoveanu nu s-a putut dezlipi de trup la lovirea călăului, şi astfel, cei şase martiri şi-au încredinţat viaţa în mâinile Celui care a fost mărturisit. Apoi, trupurile celor şase eroi ai credinţei au fost târâte pe uliţi şi aruncate în apele învolburate ale Bosforului, iar capetele au fost înfipte la prima poartă a seraiului, unde au stat trei zile, după care şi ele au urmat trupurilor. pe ascuns, creştinii au adunat ce se mai putea recupera din trupurile celor şase martiri, şi le-au dus în taină de le-au îngropat, nu departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica mânăstirii Maicii Domnului, pe care Domnitorul Brâncovean a ajutat-o cu ceva timp mai înainte.

Soţia marelui domnitor a stat închisă la Constantinopol până în luna martie anul 1715. când a fost exilată la Kutai, pe malul estic al Mării negre, de unde a fost eliberată şi a venit în ţară, în anul 1716. Apoi, doamna Marica, în anul 1720, a adus în ţară osemintele soţului ei, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, şi înmormântate în biserica Sfântul  Gheorghe Nou, între mormântul lui Ion Mavrocordat şi cel al lui Grigorie Brâncoveanu. Nu s-a scris numele voievodului pe lespedea de pe mormânt de teama turcilor, dar pe aceasta se poate distinge, săpată în piatră stema Ţării Româneşti, ca semn că acolo odihneşte domnitorul acesteia.

La iniţiativa fostului Patriarh al României Miron Cristea, în anul 1934, cu prilejul praznicului Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, sicriul cu osemintele lui Constantin Brâncoveanu a fost strămutat din biserica Sfântul Gheorghe Nou şi depus în Paraclisul Patriarhal, pentru a se săvârşi cuvenita slujbă de pomenire. Apoi, a doua zi a urmat o procesiune, în cadrul căreia sicriul cu cinstitele oseminte a fost purtat, în sunetele clopotelor bisericilor, de-a lungul a mai multor străzi din Bucureşti, şi repuse în biserica Sfântul Gheorghe Nou, unde se află şi astăzi. Prin aceasta, s-a dat cuvenita cinstire celui care, vreme de un sfert de veac, a ştiut să conducă în mod autonom ţara lui, deşi condiţiile vremii erau vitrege, a reuşit să ridice prestigiul cultural al Ţării Româneşti, şi mai ales, a ştiut să moară pentru credinţa străbună, în acest fel dovedind încă o dată întregii lumi că românii au avut parte şi de conducători destoinici, ridicaţi la rangul sfinţeniei. De aceea, în anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române va trece pe cei şase martiri în rândurile sfinţilor, ca zi de prăznuire fiind stabilită data de 16 august.

În ziua „Adormirii Maicii Domnului” din anul 1714 Constantin Vodă Brâncoveanu urma să împlinească vârsta de 60 de ani. Încă de la începutul anului se pregătise pentru serbarea fericitului eveniment, mai ales că în acelaşi an aniversa şi 25 de ani de domnie. În dimineaţa zilei de 15 august 1714, desfiguraţi de tortură, Constantin Brâncoveanu, cei patru fii ai săi şi ginerele Ianache erau purtaţi de la Yedikule către Serai, pe străzile pline de gură-cască… În acel moment simţi o forţă şi o linişte necunoscute până atunci: „Vreau să mor creştin! Loveşte!”.

Din nefericire, lucrurile aveau să ia o întorsătură atât de neprevăzută, încât în ziua aniversării sale, domnitorul era purtat în lanţuri, împreună cu fiii şi ginerele său, asemenea tâlharilor de rând, pe străzile Istanbulului. Calvarul începuse cu şase luni înainte când, în Săptămâna Patimilor, Brâncoveanu primea vestea mazilirii sale. În Vinerea Mare porni, escortat de o gardă turcească, către Istanbul, unde, odată ajuns, fu aruncat în temniţa Yedikule, împreună cu cei patru fii ai săi şi cu vistiernicul Ianache Văcărescu.

În temniţă, domnitorul şi fiii săi au fost torturaţi într-un mod aproape imposibil de imaginat în zilele noastre. Astfel, cronicarul spune că pe lângă butucii în care le-au fost prinse mâinile şi picioarele, li se cresta pielea capului, presărându-se apoi sare, li se ardea pieptul şi tălpile cu fierul roşu, erau bătuţi cu bestialitate în fiecare zi. Şi tot acest tratament nu avea decât un singur motiv: aflarea sumelor de bani depuse de domnitor în băncile apusene.

După şase luni de chinuri, turcii au aflat ce au dorit. Imediat s-a hotărât executarea publică a prizonierilor şi, ca o probă de sadism extraordinar, ziua fixată a fost 15 august, zi de mare sărbătoare a creştinilor, dar şi ziua de naştere a domnitorului şi onomastica soţiei sale, doamna Marica. Când a transmis această veste întemniţaţilor solul a mai menţionat că „din prea multa milostivire a măritului sultan” muftiul obţinuse graţierea, în cazul în care condamnaţii ar fi părăsit legea creştină şi s-ar fi convertit la islamism sau mahomedanism.

Anton Maria del Chiaro, secretarul florentin al domnitorului, păstrează următoarele cuvinte de îmbărbătare ale lui Brâncoveanu: „Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru’. Imediat au fost aliniaţi şi aşezaţi cu capetele pe trunchiuri. Cel dintâi a căzut capul sfetnicului Ianache, sub necruţătoarea secure a călăului. Au urmat apoi capetele fiilor Constantin, Şerban şi Radu. Când veni rândul lui Mateiaş, mezinul de numai 11 ani, îngrozit de trupurile care se zbăteau, împroşcând cu sânge în toate părţile şi de privirile reci, întipărite pe chipurile fraţilor săi, ale căror capete au fost desprinse de corpuri, se aruncă la picioarele sultanului, promiţând că se va face musulman, dacă va fi cruţat. „Mai bine să mori de o sută de ori, decât să-ţi lepezi credinţa”, auzi Mateiaş, printre suspine, glasul părintelui său.

În acel moment, simţi o forţă şi o linişte necunoscute până atunci. Se ridică în picioare, şi merse direct către călău, aşezându-şi capul pe trunchi. „Vreau să mor creştin! Loveşte!” În doar câteva clipite capul destrupat al lui Mateiaş avea aceeaşi expresie rece, parcă nepăsătoare ca a fraţilor săi. La urmă, lângă balta de sânge a fiilor săi, ce lucea sub razele amiezii, a fost omorât şi bătrânul Constantin Brâncoveanu de aceeaşi lovitură nemiloasă a călăului. Oribilul spectacol s-a încheiat, după obiceiul otoman, cu purtarea capetelor în vârful suliţelor, pe străzile Istanbulului, iar trupurile mucenicilor au fost aruncate în mare…

Trupurile neînsufleţite ale domnitorului şi fiilor şi a ginerelui Ianache au fost, pe ascuns, pescuite din mare de creştini şi înmormântate în biserica din Insula Halki, în biserica Maicii Domnului, zidită de împăraţii paleologi, dar ajutată cu multe daruri de domnitorul martir.

Cu foarte mari eforturi, doamna Marica Brâncoveanu a reuşit să aducă în ţară osemintele voievodului, înmormântându-le în una din ctitoriile soţului ei, biserica „Sfântul Gheorghe Nou” din Bucureşti. De teamă să nu fie profanat de turci, mormântul a fost acoperit cu o lespede de marmură albă, fără însemnele domneşti. Doar inscripţia discretă cu stema Ţării Româneşti şi candela de argint de deasupra mormântului au fost singurele indicii, pe care 200 de ani mai târziu le-a descifrat Nicolae Iorga, că acolo odihnea Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu.

În altă ordine de idei, cu toate că a fost un martiriu în toată regula, cu nimic diferit de execuţiile de creştini făcute de împăraţii romani persecutori, sultanul a fost însoţit de ambasadorii marilor puteri europene – desigur, creştini şi ei – Franţa, Anglia, Rusia, Imperiul Habsburgic. Poate că frica, puţina credinţă sau simplul oportunism politic i-a împiedicat pe reprezentanţii puterilor europene să reacţioneze sau măcar să înţeleagă extraordinarul gest al unui principe creştin. Mai mult, săptămânalul francez Gazette de France, aproape în stilul unui tabloid contemporan, a scris doar despre problema averii din străinătate, tortură şi execuţie. Despre gestul martiric al domnitorului sau măcar despre eroismul său… nimic. Nici măcar un cuvânt.

La 20 iunie anul 1992 Biserica Ortodoxă Română, la iniţiativa Patriarhului României Teoctist Arăpaşu, i-a canonizat pe Martirii Brâncoveni, fixându-le zi de pomenire la 16 August (pentru a nu coincide cu Praznicul Adormirii Maicii Domnului). În zilele de 15-16 August 1992 au avut loc la Bucureşti şi Mănăstirea Hurezi, din judeţul Vâlcea ceremoniile de proclamare a canonizării Sfinţilor Martiri Brâncoveni, în prezenţa membrilor Sfântului Sinod şi a mii de credincioşi, care-şi arătau evlavia faţă de singurul domnitor român care a preferat moartea mucenicească şi martirică decât să renunţe la credinţa strămoşească şi autentică, în Iisus Hristos…În anul acesta – 2014, se împlinesc 300 de ani de la sfârşitul mucenicesc şi martiric al Sfinţilor Brâncoveni, motiv şi prilej pentru Biserica Ortodoxă Română, la iniţiativa Părintelui Patriarh Daniel, să declare acest an drept unul jubiliar, omagial şi comemorativ…

Cu alte cuvinte aşadar, răsplata martirului sau a mucenicului este preamărirea sa în ceruri (dar şi pe pământ), adică trăirea lui împreu­nă cu Iisus Hristos şi în unire veşnică cu Dumnezeu. De bună seamă, suferin­ţa îndurată aici pe pământ nu are comparaţie cu slava cerească de care s-a învrednicit. Mucenicul sau Martirul trăieşte în comuniune cu Dumnezeu în viaţa pământească, iar după sfârşitul său locuieşte în comuniune permanentă şi neîncetată cu Domnul, în viaţa cea cerească, cu­noscând în mod desăvârşit fericirea deplină în iubirea dumnezeiască. El va primi însutit ceea ce a lăsat aici, împărăţind împreună cu Iisus Hristos în veşnicie. Pentru jertfa sa şi pentru chinurile sale îngrozitoare şi mai presus de fire, el s-a făcut vrednic cu adevărat de o amintire nepieritoare, după cum spune Eusebiu din Cezareea. Dar mucenicii, chiar dacă au ajuns în unire desăvârşită cu Dumnezeu, rămân totuşi în Biserică în ajutorul fraţilor şi surorilor lor. De aceea Vieţile Sfinţi­lor au fost transmise Bisericii în scris, ca să arate urmaşilor modul de a se conduce în viaţă, după poruncile lui Dumnezeu – Cel în Treime Slăvit şi Lăudat!…

St. G.

În România, la Sinaia, este pusă piatra de temelie a Castelului Peleș, construit între anii 1873 și 1914. Este considerat unul dintre cele mai frumoase din România și din Europa.

 Castelul Peleş a fost construit la iniţiativa primului Rege al României, Carol I, în afara perimetrului comunei Podul Neagului, localitate cu o suprafaţă de 24 de km în anul 1874, an în care, din iniţiativa suveranului, comuna primeşte numele de Sinaia. Un an mai târziu, în centrul localităţii sunt construite primele case boiereşti, iar în 1876 începe construirea căii ferate Ploieşti – Predeal, care străbate şi Sinaia. Concomitent, între anii 1873 şi 1875 a fost edificată fundaţia castelului Peleş. Ceremonia de punere a pietrei de temelie a reşedinţei a avut loc într-un cadru festiv la 10/22 august 1875.

Epocă: 1873 – 1914, pe un teren de 1000 de hectare numit Piatra Arsă sau moşia Sinaia, achiziţionat de Regele Carol I de la Eforia Spitalelor în anul 1871.

Autori: arhitecţi: Wilhelm von Doderer (1872–1876), profesor la Technische Hochschule din Viena, Johannes Schultz (1873, diriginte de şantier, asistentul lui Doderer, iar din 1876 până în 1883, arhitect-şef), Émile André Lecomte du Noüy (1890 – 1892), Karel Liman (1896 – 1924); Jean Ernest, antreprenori, constructori şi proprietari de depozite de materiale de construcţie.

Situaţie juridică: fostă reşedinţă regală (1883 – 1947), naţionalizată în 1948, muzeu din 1953 în 1975 şi din 1990 până azi, proprietate din anul 2007 a Maiestăţii Sale, Regele Mihai I al României şi instituţie publică administrată de Statul român, sub egida Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional.

Contextul istoric al edificiului: Castelul Peleş a fost construit la iniţiativa Regelui Carol I,  pentru a-i servi drept reşedinţă de vară, investită cu funcţii politice, culturale şi simbolice. După 1914, castelul Peleş şi-a exersat în continuare funcţia de reprezentare şi de muzeu, fără a mai fi însă locuit timp 6 luni pe an, aşa cum obişnuia suveranul fondator. Până în 1947, devine spaţiu aulic pentru vizitele oficiale sau găzduieşte ceremonii cu caracter militar. Cel mai important eveniment organizat la Sinaia şi găzduit de castelul Peleş până la abdicarea Regelui Mihai, în decembrie 1947, a fost legat de sărbătorirea semicentenarului castelului în anul 1933 de către Regele Carol al II-lea (1930-1940). În perioada ianuarie – martie 1948, castelul este închis din ordinul autorităţilor comuniste, iar bunurile de patrimoniu sunt inventariate. Cea mai mare parte a colecţiilor de pictură, mobilier, textile, piese de artă decorativă şi cărţi au fost transferate la Muzeul de Artă din capitală. Din luna mai a aceluiaşi an, alte piese au intrat în custodia diferitor instituţii de cultură din marile oraşe ale României, Bucureşti, Braşov, Sibiu etc. Din anul 1953, castelul devine Muzeu Naţional, deschis publicului larg, în timp ce celelalte imobile situate pe domeniul Peleş, precum castelele Pelişor, reşedinţa particulară a celui de-al doilea cuplu regal, Ferdinand I, Maria şi Foişor, fosta Casă de vânătoare a primului Rege al României şi reşedinţă a regilor Carol al II-lea şi Mihai I vor deveni case de creaţie şi odihnă pentru scriitorii, muzicologii şi artiştii plastici agreaţi de regimul comunist. Două decenii mai târziu, în anul 1975, starea de conservare tot mai critică a imobilului determină măsura închiderii acestuia şi evacuarea unei părţi importante a patrimoniului muzeal în depozitele amenajate într-un vechi conac boieresc al familiei Bibescu din Posada, localitate situată la cca 20 de km sud de Sinaia. Între anii 1966 şi 1982, într-o fostă dependinţă a castelului regal, situată în apropierea acestuia, a fost amenajat Muzeul de Artă Decorativă (Ceramica), ce valorifica piese reprezentative din vechile colecţii regale. Concomitent cu lucrările masive de restaurare, castelul găzduieşte până în 1989, anul înlăturării regimului comunist în România, o serie de vizite de şefi de stat. Din 1990, respectiv 1993 şi până azi, castelele Peleş şi Pelişor sunt redeschise spre vizitare. În anul 2007, după cinci ani de negocieri între Statul român şi Casa regală, se ajunge la un acord, prin care castelul Peleş, castelul Pelişor, precum şi întregul domeniu Peleş alcătuit din fostele dependinţe regale, au reintrat în proprietatea Regelui Mihai I (1927-1930, 1940-1947), dar continuă să fie administrate de statul român. Excepţie face castelul Foişor, clădire inaugurată în anul 1881. Acordul cu Casa regală, expirat în anul 2009, în cazul castelului Pelişor şi în 2010, în cazul castelului Peleş, a fost din nou prelungit.

În 1932, Foişorul a căzut pradă unui incendiu devastator. A fost reconstruit un an mai târziu  în perioada Regelui Carol al II-lea (1930-1940). În anii 1970, clădirii iniţiale i s-a adăugat o aripă nouă şi interioarele au suferit modificări semnificative. După 1989, clădirea a devenit vilă de protocol a preşedinţiei României, statut pe care continuă să îl păstreze.

Proiect, perioadă de realizare, fabricanţi, materiale: Elaborarea planurilor iniţiale ale castelului Peleş i-au fost încredinţate arhitectului Wilhelm von Doderer (1825-1900), profesor la Technische Hochschule din Viena. Doderer a înaintat suveranului trei propuneri de proiecte arhitectonice, inspirate din arhitectura castelelor renascentiste franceze de pe valea Loirei, ca şi din stilul edificiilor vieneze de pe Ringstrasse. Proiectele sunt respinse de către Carol I în 1876, iar conducerea lucrărilor este încredinţată arhitectului german, Johannes Schultz, care elaborează planurile castelului în prima sa fază de construcţie (1879 – 1883). Clădirea cu aspect de chalet elveţian, compusă din două etaje propusă de Schultz, era decorată la exterior în stil german, Fachwerk.

La 1890, este construită pe locul terasei acoperite de pe aripa de sud, Sala Maură, după proiecte atribuite arhitectului francez, Émile André Lecomte du Noüy,  discipolul celebrului arhitect francez, Violet Le Duc.

În anul 1894, la conducerea lucrărilor este  numit arhitectul ceh, Karel Liman (1860 ? – 1928). Sub coordonarea sa, între 1895-1897 sunt amenajate Capela reginei Elisabeta de la etaj, Apartamentele principeselor de Wied şi Hohenzollern de pe latura de nord şi Mezaninul.

În anul 1884 este instalată reţeaua electrică, castelul dispunând de un grup electrogen propriu, iar la 1897 este construită centrala electrică.

Între anii 1903 – 1906, Liman proiectează Galeria de marmură, Sala de concerte, Sala mică de muzică şi Baia reginei şi amenajează încăperi la nivelul al II-lea, corespondentul primei Mansarde: camera doamnei Mavrogheni, marea doamnă a Palatului şi apartamentele oaspeţilor din aripa de nord a castelului.

Între 1906-1914, se întreprind lucrările de amenajare a teraselor exterioare. La 1906 este înălţat turnul central al castelului, unde un an mai târziu a fost montat ceasul cu trei cadrane, creaţie a Fabricii de ceasuri de turn a Curţii regale din Bavaria, Johann Mannhardt.Totodată, sunt amenajate Sala veche de muzică, Sala Florentină şi Sala Coloanelor, pe locul primei Camere de şah, iar Sufrageria regală este extinsă. La etaj, pe aripa de nord, este construit Apartamentul primului ministru.

Între anii 1905 – 1906, sunt concepute vastul Apartament imperial, compus din Salon mare, Salon mic, Dormitor, Budoir, Baie şi Camera valetului şi Apartamentul principilor moştenitori, Ferdinand – Maria.

În anul 1906, au loc modificări ale Sălii de teatru de la Parter. Tot acum, sala este adaptată proiecţiilor cinematografice, prin amenajarea cabinei de proiecţie. Aparatura cinematografică a fost modernizată  în 1939, de Societatea Concordia din Bucureşti, la cererea expresă a regelui Carol al II-lea.

Între anii 1908 – 1911, este definitivată construcţia Sălilor de arme, ca şi decoraţia  Sălii Florentine, după planurile arhitecţilor Karel Liman şi Ferdinand de Tiersch, acesta din urmă, consilier al regelui Ludovic al II-lea al Bavariei.

Între anii 1907 şi 1911, este amenajat Holul de onoare pe locul celei de-a doua curţi interioare, principala sală de recepţie a castelului. Holul este decorat în stilul Renaşterii germane, cu subtile accente baroce, de către Bernhard Ludwig din Viena, care colaborează strâns cu arhitectul Liman. Modelul de inspiraţie al sălii îl constituie Sala Fredenhagen a Palatului Camerei de Comerţ din Lübeck. În paralel, sunt construite la Parter, Sala de şah şi Sala de biliard, în continuarea Sălii maure.

În sfârşit, între anii 1911-1914 este  amenajată terasa cu busturi de împăraţi romani, iar pe aripa de sud-est, este proiectată Sala consiliilor de către arhitectul Liman şi decoratorul vienez, Bernhard Ludwig. Moartea regelui Carol I la 27 septembrie 1914, marchează finalul vastului proiect arhitectonic coordonat de suveran.

Furnizori de obiecte de artă: Dintre furnizorii principali, pentru prima etapă de construcţie, amintim casa Heymann din Hamburg şi atelierul condus de August Bembé din Köln-Mainz. Dintre cei care au lucrat constant la decorarea şi furnizarea de piese de artă decorativă pentru castel, din 1883 până în 1914, îi menţionăm pe Joseph Dollitschek, arhitect şi decorator din Viena, Anton Pössenbacher din München, creator de decoraţiuni şi de piese de mobilier şi L. Bernheimer, din acelaşi oraş, furnizor de decoraţiuni interioare, mobilier, covoare orientale, Habie&Polako, din Viena, furnizori de covoare gen Smyrna, atelierele Zettler din München, 1882, creatorii de vitralii. Acestea au fost lucrate de patruzeci de artişti şi tehnicieni timp de trei ani după schiţele color executate de profesorii E. Widmann si Julius Juers. F. X. Barth. Celălalt autor de vitralii al castelului Peleş a fost A. Zwölfer, titularul unui celebru atelier vienez, cu filiala la Bucureşti. Colecţiile de artă decorativă s-au constituit prin cooptarea unor celebre firme occidentale din epocă: Odiot, din Paris, Eduard Wollenweber, München şi Paul Telge, din Berlin, creatori şi furnizori de produse de orfevrărie. Lor li s-au alăturat Josef Resch, celebru magazin de bijuterii din Paris şi J.A Eysser, fabricant faimos de mobilier din Nürenberg.

C.P.

Republica de la Ploiești este denumirea unei mișcări antimonarhice din data de 8 august 1870 cunoscută în presa cotidiană sub numele de tulburările de la Ploiești, evenimente pe care I.L. Caragiale le tratează cu ironia lui caracteristică în nuvela Boborul și în comedia Conu Leonida față cu reacțiunea numindu-le intrigi boierești.

Personajele ei întruchipează chintesența unor Cațavencu, Rică Venturiano, Coriolan Drăgănescu, Trahanache, Mache, Lache, Mitică sau Mița Baston.

Contemporanii evenimentului, implicați sau doar spectatori, au încercat să treacă sub uitare faptele, evitând cu delicatețe discuția despre acest episod. Manualele de istorie publicate între anii 1880-1914, dar și multe decenii după aceea, au trecut sub tăcere întâmplarea.

Domnia lungă și fructuoasă a regelui Carol I era argumentul forte pentru a minimaliza evenimentele din ziua de 8 august 1870. Exceptând două-trei personaje ploieștene, actori principali ai poveștii, majorității i-a convenit etichetele puse de Caragiale evenimentului: efectele bahice asupra unor participanți, nota comică și neseriozitatea. Dar dacă nu a fost așa?

pentru a putea înțelege atmosfera epocii şi acțiunile participanților e nevoie să analizăm în detaliu biografiile lor, elementele comune ale acestora, fie că e vorba de „istoricii oficiali”, cum e Caragiale, de personaje-cheie în desfăşurarea faptelor, I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, Eugeniu Carada, Candiano Popescu, sau de personaje secundare:Stan Popescu, C.T. Grigorescu, Radu Stanian ori Guță (Grădinaru) Antonescu.

Cu excepția lui Brătianu și a lui Rosetti, majoritatea actorilor s-au născut între anii 1830-1840. Ei și-au petrecut copilăria și adolescența într-o lume românească aflată în plin proces de comutare a paradigmei sociale, politice și economice fanariote la cea occidentală. Formarea lor intelectuală are loc sub influența modelelor occidentale, difuzate de curentul cultural al romantismului, de ideile progresiste ale valului revoluționar de la 1848, de marile spirite ale epocii.

Din punctul nostru de vedere, revoluția din 1848 este momentul de referință al acestei generații, născută în deceniul patru al secolului XIX. Iar revoluția pașoptistă a fost, după cum ştim, o acțiune neterminată, eșuată. Ideile ei sunt duse mai departe de participanții care revin în țară după o perioadă de exil, dar și de noua generație care dorește să-și trăiască propria revoluție. Iată de ce Brătianu și Rosetti, aureolați de momentul ’48, dar și frustrați de eșecul acesteia, se află, până prin anul 1875, într-o continuă frondă față de guvernanți, care sunt foști parteneri, precum Cuza sau Kogălniceanu, sau rod al ideilor, acțiunilor lor, cum este cazul domnitorului Carol I. Celor doi lideri pașoptiști li se alătură noua generație, care-i admiră și îi urmează necondiționat, formând gruparea roșiilor sau radicalilor, cum sunt numiți în epocă.

Din generația nouă fac parte și ploieștenii Candiano Popescu, Stan Popescu, C.T. Grigorescu, Radu Stanian sau craioveanul Eugeniu Carada, implicați direct în evenimente. Este o generație ambițioasă, care are credințe, idealuri patriotice. Reprezentanții săi sunt oameni care devorează presa de limbă română ori franceză, care citesc lucrări de istorie şi romanele franțuzești care încep să circule la noi. Se imită Franța până la ridicol. Franţa e modelul lor absolut. Și, cel mai probabil, toți visau să fie faimoși, să devină personalități care să domine societatea, iar lumea să-i admire și să vorbească despre faptele lor. Ei încearcă aceasta prin orice mijloc, chiar și scriind poezii. Eugeniu Carada, Candiano Popescu, Stan Popescu, surprinzător, poate, au cochetat cu poezia.

Volumul de poezii al lui Candiano Popescu, publicat în două ediții, se intitulează Când n-aveam ce face;la rândul său, Eugeniu Carada scrie, în 1858, canțoneta populară „Milcovul”, dedicată poporului român, iar Stan Popescu, în cele câteva pagini autobiografice, ne-a lăsat câteva paștișe – Cântarea lui Adam, spre exemplu. Nereușitele lor literare nu-i împiedică să încerce să devină formatori de opinie, prin întemeierea unor ziare sau prin publicarea unor articole cu subiecte din actualitatea politică a vremii. Aici au mai mult succes;de fapt, aici vor cunoaște consacrarea. Eugeniu Carada se afirmă în conștiința publică prin aparițiile din ziarul „Românul”, Candiano Popescu scoate propriul ziar, „Perseveranța”, închis de autorități și redeschis de gazetar sub denumirea „Democrația”.

La rândul său, Stan Popescu publică articole în timpul luptei unioniste în ziarul „Vulturul și Zimbrul”, iar pentru ziarul „Românul” trimite în 1863 corespondențe din Italia și Polonia. Prin aceste mijloace, ei se impun în conștiința vremii ca personaje cu o oarecare notorietate națională.

Candiano Popescu este un personaj interesant al timpului său: provine dintr-o familie boierească, dispune de resurse materiale, este educat, vorbește limbile franceză și italiană și îmbrățișează cu ceva succes cariera armelor. Este un tânăr activ, apreciat și promovat de către Alexandru Ioan Cuza. Are toate atuurile pentru a deveni un veritabil stâlp al societății locale. Dar nu e suficient, el vrea ceva mai mult. Ca atare, se implică în politică, în mișcările radicale, participând chiar și la detronarea lui Cuza, alături de ofițerii care-l trădează, motiv pentru care domnitorul nu-l iartă până la moarte. În viața publică, îndeplinește demnitățile de deputat, prefect, aghiotant regal, cariera sa fiind legată de partidul liberal și de I.C. Brătianu, lider pe care îl admiră fără rezerve, fiind mai toată viața în umbra sa.

În epocă, notorietatea lui Candiano se construiește în jurul proceselor politice și de presă, scurtelor perioade de arest, dar și scandalurilor în care este implicat, peste care se suprapune reputația de bătăuș temut. Celebru este episodul prin care îl invită la duel pe Mihail Kogălniceanu, iar acesta îi remite o scrisoare (publicată de trei ori de Candiano în ziarul său) prin care spune că nu a dorit să-l denigreze pe Candiano și îi cere scuze dacă a fost înțeles greșit. Cea mai bună descriere a percepției imaginii personajului nostru în epocă o are viitoarea lui soacră, care spune că nu și-ar căsători fata cu cel căruia i se spune „nebunul de Candiano”. Rostite cumva cu admirație, aceste cuvinte nu sunt departe de adevăr. Căci cum se poate numi un om care se aruncă în apă fără să știe să înoate, doar pentru a câștiga un pariu, așa cum face eroul nostru în 1872, în Italia?

Așadar, avem portretul unui om educat, ambițios, dar mai ales curajos până la nebunie, impulsiv și, prin asta, nesăbuit. Cel mai probabil, el gândește că a fost predestinat pentru fapte mari, că nu este cu nimic mai prejos decât oamenii de seamă ai epocii sale. Candiano Popescu era, așadar, omul cel mai potrivit pentru a conduce o „revoluție”.

Un alt personaj interesant – atât în epocă, dar mai cu seamă în desfăşurarea evenimentelor din august 1870 – a fost Stan Popescu. Posteritatea lui se datorează, în mare parte, tot lui Caragiale, care l-a prezentat în nuvele și schițe precum „Boborul” sau „Istoria se repetă”. Portretul său este unul comic:chefliu notoriu, vorbește folosind limbajul și filosofia de viață a lui Ghiță Pristanda. Dramaturgul îl descrie ca fiind „unul dintre cei 1.000 ai lui Giuseppe Garibaldi – volintir în Italia, volintir într-o revoluție polonă, vrăjmaș jurat al tiranilor și frate pasionat al poporului”. Onorat de prietenia maestrului Caragiale, Stan Popescu a realizat că prin aceste scrieri va deveni nemuritor, dar este de înțeles că nu i-a convenit modul în care a fost prezentat de scriitor. Aşa că a lăsat și el câteva pagini de însemnări autobiografice, păstrate la muzeul din Ploiești, din care se desprinde un portret al unui om remarcabil.

Se naște în 1830, în satul (azi orașul) Breaza, județul Prahova, în familia unui preot, care-i oferă o instrucție elementară. Asistă la episodul revoluției de la 1848 în satul său, concretizat prin arborarea unui steag și prin schimbarea autorităților. Nu urmează cariera preoțească a tatălui și devine funcționar al statului. Activează în mișcarea unionistă și îndeplinește funcția de polițai al orașului Ploiești. În timp, reușește să strângă o mică avere, pe care și-o sporește prin căsătoria, în 1861, cu sora unuia dintre primii petroliști români, Theodor Mehedințeanu.

Personaj activ, autodidact, în iulie 1862, din admirație pentru Garibaldi și faptele sale (aşa după cum el însuşi mărturiseşte), pleacă din țară pentru a se înrola voluntar în armata acestuia. Ajuns aici, se înrolează, e drept, dar, la Genova, este arestat de autorități, alături de alți voluntari. Este eliberat și asistă câteva luni la cursurile universității din Torino, la dezbaterile de aici, apoi în 1863 pleacă în Polonia unde participă la revolta împotriva imperiului rus. Este rănit, luat prizonier și revine în țară în 1864. Doi ani mai târziu participă la arestarea lui Cuza, fiind printre cei care pătrund în camera domnului și apoi îl escortează până la Brașov.

Acestea ar fi, în câteva linii, reperele biografice ale lui Stan Popescu. El este, fără îndoială, un aventurier, dar un individ fascinant. Câți dintre concetățenii lui au curajul de a-și lăsa familia și a se arunca în necunoscut, riscându-şi viața pentru o cauză străină, doar din admirație pentru Garibaldi? Din Italia și Polonia se întoarce cu experiență şi cunoștințe (vorbește limbile italiană și franceză). Privind retrospectiv, e cert că Stan Popescu avea toate atuurile pentru a fi unul dintre liderii revoluțieide la Ploiești din 1870. Reperele caragialiene ale biografiei sale vin după 1880, când este numit director al salinelor de la Slănic și din Dobrogea, este acuzat și judecat pentru furt, dar e achitat, și divorțează în 1887.

Caragiale însuși este un alt personaj important al acestui eveniment. El are, așa cum singur se prezintă în schița „Boborul”, o dublă calitate:de participant, dar și de narator al evenimentului. Versiunea sa asupra întâmplărilor este aceea care a primit cel mai mult credit, traversând timpul. Dar de ce anume a prezentat Caragiale evenimentele în această manieră?

Explicațiile cele mai la îndemână ar fi următoarele:disprețul său pentru liberali, apropierea de cercurile de la „Junimea”, simpatia față de conservatori. De aceea, alături de Eminescu, el este unul dintre cei care-i critică, satirizează necruțător pe actorii principali ai evenimentelor. De altfel, aversiunea lui față de Candiano are în spate și o istorie personală, de familie, tatăl dramaturgului făcând parte din completul tribunalului ploieștean care l-a judecat pe Candiano în procesele din august 1869 și primăvara lui 1870. Luca Caragiali moare în septembrie 1870. Se poate, oare, ca stresul de a fi în completul de judecată al „nebunului de Candiano” să fi contribuit la decesul tatălui dramaturgului, iar acesta să-i fi purtat dușmănie, încondeindu-l în două scrieri apărute în 1879 și 1896? Mai mult, în două lucrări memorialistice, Caragiale apare ca grefier al Tribunalului Prahova, calitate în care asistă la interogatoriul luat lui Candiano Popescu. Caragiale n-a menționat niciodată acest episod. De ce oare?

În ce a constat participarea lui Caragiale la eveniment? Ştiam până acum doar versiunea din schița „Boborul”:că ar fi dezarmat un subcomisar, i-ar fi luat sabia și ar fi fost numit subcomisar de către Stan Popescu… Într-o publicație din 1909, unul dintre personajele-cheie ale zilei de 8 august, telegrafistul Nicu Constantinescu, ne oferă o versiune inedită despre „revoluționarul” Caragiale:

„În dimineața zilei de 8 august 1870, auzind din zvonul ce se răspândise… că în oraș este revoluție, am plecat de acasă spre târg (piața orașului) să aflu ce se petrece… În sgomotul asurzitor ce pornea din cafenelele și grupurile de cetățeni cari vorbeau și gesticulau cu aprindere am dat, lângă una din aceste grupuri, peste prietenul Caragiali, venit la Ploiești în vacanță și de care mă despărțisem în anul 1867, când eu am intrat în serviciul telegrafic, iar el a urmat studiile mai departe, ca să ajungă ceeace este astăzi, «maestrul Caragiali», marele scriitor… ce vreți? Era băiatul sub impresiile celor ce cetise despre Jerome Paturot în căutarea unui rost, unei pozițiuni sociale. Prietenul Ion Caragiali, cum mă vede în piața Ploieștilor… vine întins la mine și aruncându-și pălăria în sus, unul din obiceiurile celor fără pretenție, când e vorba să arate o mulțumire sufletească și strigă: Mă Nicule! Ții minte când la 66 ne-am agățat de trăsura plină unde ședea pe scară popa Ghiță și strigam cu toți Ura! Trăiască contele de Flandra? Uite acum dădurăm lovitura și mai sdravănă și încă unde?Aci, la noi, la Ploiești. Din cele ce vedea și auzea împrejurul lui, credea prietenul Caragiali, că în adevăr, revoluția reușise…”

„Parizianul are aperitivul, vienezul, fanfara, ploieșteanul politica…” (I.L. Caragiale)

Revoluțiile, mișcările de stradă izbucnesc de regulă în medii unde există o masă critică importantă, condiții propice de manifestare. Așa se explică – dincolo de impulsivitatea și nesăbuința liderilor – dorința noii generații de a-și trăi propria revoluție şi declanșarea revoltei în orașul Ploiești. Se naște fireasca întrebare:de ce aici, și nu la București sau Târgoviște? Încercăm să răspundem acestei întrebări în cele ce urmează…

Ploieștiul devenise un oraș dinamic, un puternic centru comercial, punct de tranzit spre Moldova și, mai ales, spre Ardeal, odată cu începerea construirii, după 1840, a Drumului Național I București-Brașov. Acest fapt însemna, pe de o parte, că existau o circulație a ideilor din Occident, dar şi o puternică migrație a ardelenilor, a evreilor, a germanilor, austriecilor care își deschideau afaceri aici sau veneau la târgurile săptămânale. Ca atare, localnicii par a fi mai conectați la spiritul occidental și mai implicați în viața cetății decât în alte orașe izolate. Pe de altă parte, invazia străinilor le creează presiuni economice suplimentare, distrugându-le sau slăbindu-le micile afaceri. În viziunea lor, de vină sunt guvernele, care permit străinilor să le ruineze afacerile. De aceea se alătură ploieştenii roșiilor radicali, orașul devenind un adevărat fief al roșiilor.

Aceste posibile explicații sunt întărite și de episoadele revoltelor și tulburărilor continue care au loc aici în anii ’60, aspru reprimate de guverne, fapt care determină ziarele liberale să-i confere Ploieștiului titlul de „oraș martir”. Corolarul acestui deceniu de frustrări și revolte a fost ziua de 8 august 1870. Deschiderea șantierului căii ferate în 1869 a însemnat un aport demografic important al muncitorilor străini, care a iritat și mai mult pe localnici. Doar așa se explică de ce, în 1881, un profesor ploieștean publica o lucrare xenofobă și antisemită care critica starea de fapt a orașului, năpădit de străini. Probabil că mulți ploieșteni erau de acord cu spusele sale. Pentru Candiano, a fost ușor să manevreze câteva zeci de oameni dintr-un oraș unde toți se cunoșteau între ei, fiind o masă critică suficient de numeroasă și de motivată pentru a putea declanșa o „revoluție”.

Istoriografia noastră actuală consideră că „evenimentele” de la Ploiești se înscriu în fenomenul numit „mișcarea antidinastică” și au fost o parte a unui plan al liderilor liberali Brătianu, Rosetti, Carada, organizat cu scopul de a-l înlocui pe domnitorul Carol cu alt principe sau de a proclama republica. Acest complot a fost zădărnicit de acțiunea pripită a lui Candiano Popescu. În epocă însă s-a dezbătut intens acuzația lansată de grupările conservatoare că aici s-ar fi proclamat republica, iar liberalii s-au grăbit în permanență să infirme. Lui Radu Stanian, fruntaș liberal ploieștean, fost primar și deputat, i se reproșa, în 1886, în ziarele conservatoare, că ar fi fost printre cei care au proclamat republica. Timp de două-trei decenii, această afirmație a fost folosită ca o armă politică împotriva liberalilor. Dar şi Candiano, în memoriile sale, neagă faptul că ar fi proclamat republica…

De departe, însă, amprenta lui Caragiale a fost cu mult mai puternică decât istoriografia oficială și retorica luptei politice:potrivit acestuia, ar fi fost vorba de un grup de cheflii care, într-un moment de euforie bahică, au proclamat republica. „Tezele” lui Caragiale au fost preluate cu entuziasm de toată lumea. Era un moment de istorie amuzantă.

Făcând însă un pas înapoi și ieșind din etichetele lui Caragiale, ale conservatorilor și din disculpările acuzaților, deci din matricea interesată a unora sau altora, ne putem întreba:ce a fost momentul 8 august 1870? Putem vorbi despre o revoluție? Și dacă da, ce a stat în spatele ei? Care au fost cauzele, mecanismele declanșării? Candiano Popescu numește evenimentul în memoriile sale revoluție, chiar și Caragiale folosește acest termen.

La Ploiești au ieșit în stradă 3.000 de oameni, a existat un lider, un program (schimbarea domnului, a guvernului, reforme), a fost preluat controlul asupra localității, s-a încercat contactarea altor state, a existat o intervenție a autorităților, a armatei, s-au tras focuri de armă, au fost arestări. Pe 27 martie 1848, la Iași, spre exemplu, s-au adunat 1.000 de oameni, s-a citit un program, au intervenit autoritățile care nu au tras niciun foc de armă, doar au arestat liderii, și mulțimea s-a împrăștiat, acțiunea durând 4-5 ore. Prin comparație, avem toate elementele care ne îndreptățesc să considerăm că, aici, la Ploiești, a fost o mișcare chiar mai substanțială și mai radicală decât cea de la Iași! Putem vorbi despre o revoluție la Ploiești? Acțiunea din 8 august a fost doar o mișcare, o revoltă locală? Poate un pic din toate acestea…

Există și alegerea de a privi mișcarea de la Ploiești dintr-o altă optică, prin prisma următoarei ipoteze:aceea că mişcarea a reprezentat ultima mare acțiune prin care se încheie revoluția de la 1848 și spiritul revoluționar al generației pașoptiste. Așa cum am afirmat anterior, mișcarea de la 1848 este o revoluție neterminată, reprimată. Ea continuă într-o manieră „soft” după întoarcerea în țară a liderilor (Brătienii, Rosetti, Kogălniceanu), prin acțiunile organizate din 1859 și 1866, care conduc la realizarea unirii și, ulterior, la schimbarea regimului de dictatură a domnitorului Cuza. Data de 8 august 1870 reprezintă ultima mare acțiune de forță, planificată, a liderilor pașoptiști.

Putem avansa și o altă ipoteză: mișcarea de la 1870 poate fi privită și ca un refuz al modernității, cu un pronunțat iz xenofob și antisemit. Presa anilor 1869-1870 abundă de atitudini antisemite. În epocă, evreii și nemții sunt agenții modernizării. Constructorul celui mai modern mijloc de transport al timpului, trenul, este evreul Strusberg, emblematic este și neamțul – Carol I. Cei doi sunt imaginea palpabilă a agenților modernizării, țintele nemulțumirilor. Invazia capitalului străin și superioritatea sa asupra celui românesc, stabilirea unor minorități aici, toate provoacă nemulțumiri românilor, care văd cum alții prosperă în țara lor. La Ploiești, această stare de fapt era vizibilă. De aceea, scânteia se aprinde atât de ușor.

În mod sigur, acțiunea ar fi avut toate șansele de reușită. La Pitești, Craiova, București sau Iași erau destui nemulțumiți care ar fi răspuns chemării la revoltă. Planul ar fi reușit, chiar și cu graba lui Candiano. Ceea ce n-au putut controla revoluționarii ploieșteni a fost tocmai tehnologia adusă de modernitate: telegraful.

Se spune că acela care stăpânește tehnologia și informația câștigă o confruntare. Candiano cunoștea acest lucru. De aceea, prima acțiune a fost aceea a ocupării telegrafului. I-au lipsit însă oamenii care să controleze tehnologia, telegrafiștii. Iar oamenii pe care i-a pus acolo, Guță Grădinarul și Ilie Trăsnea, s-au apucat să sărbătorească victoria în maniera specifică orașului lui „Ce bei?”. Aceasta a fost, de altfel, singura petrecere a mișcării (Caragiale a exagerat punând în spinarea celorlalte acțiuni responsabilitățile bahice). Dar, din păcate pentru actorii ei, petrecerea s-a desfăşurat în cel mai important loc, cel în care se controla și transmitea informația. Telegrafiștii au profitat de această scăpare și au anunțat autoritățile, care au avut timp să ia măsuri, și nu au mai trimis mesajele lui Candiano către celelalte orașe implicate în complot. Când a venit în Ploiești, la jumătatea zilei, Eugeniu Carada a intrat la telegraf și a înțeles totul. A părăsit orașul în goană. Cauza era pierdută. Domnitorul Carol i-a decorat și primit în audiență, la câteva zile după eveniment, pe telegrafiștii din Ploiești, tocmai ca pe o recunoaștere a importanței faptelor lor.

Dintre toți liderii evenimentelor, cel care a rămas antidinastic, republican, până la moarte a fost Eugeniu Carada; ceilalți „au întors-o ca la Ploiești”, reconciliindu-se cu domnitorul, devenindu-i chiar apropiați.

În manualele de istorie românești evenimentul nu și-a găsit locul. Singurele mențiuni se află în izvoarele străine din Occident. Ele vorbesc despre orașul Ploiești, în secolul al XIX-lea, după următoarele coordonate: vizita țarului Rusiei la 1877 și proclamarea republicii.

Astfel, The Cambridge Modern History, volumul XI:The Growth of Nationalities(Cambridge University Press, 1909) amintește despre mișcarea de la Ploiești, iar Paul Labbe publica la Paris, în revista „La Science et la Vie”, nr. 29 din octombrie-noiembrie 1916, un studiu despre Regatul României, în care a prezentat și acțiunea de la Ploieşti.

Încheiem în notă amuzantă: în urbea lui nenea Iancu, la fel ca acum un secol și mai bine, se mai crede că Bucureștiul este doar un oraș aflat la marginea Ploieștiului…

Istorii vesele ale unor resentimente: Carol I și Ploieștiul

În memoriile sale, Carol I numește Ploieștiul „centru de uneltiri culpabile”, loc al unor „acte criminale”. Întâmplările de la Ploieşti au persistat pentru totdeauna în memoria suveranului, care avea să evite cât putea de mult oraşul…

Istoria este însă plină de ironii. Așa cum este astăzi binecunoscut, Candiano Popescu i-a devenit aghiotant regelui în 1880. Ploieşteanul a fost silit să accepte, iar în memoriile sale l-a acuzat pe Brătianu că l-a transformat dintr-un leu într-un fel de pudel.

În 1881, la 21 iunie, în Ploiești a fost inaugurat primul monument al orașului:„Statuia Libertății”. Alături de Paris și New York, Ploieștiul s-a numărat printre puținele orașe ale lumii din secolul al XIX-lea deținătoare ale unei statui cu această temă. Caragiale a numit-o „statuia cu bronzul verde ca spanacul”, iar ploieștenii au botezat-o „madam Grigorescu”, după numele soției primarului (și el fost republican) în vremea căruia începuse ridicarea statuii. Monumentul a fost amplasat în fața primăriei pentru a aminti autorităților că trebuie să respecte drepturile cetățenești. La inaugurare au lipsit două personaje-cheie: Carol I și Candiano Popescu. De curând, statuia a fost restaurată și amplasată într-o intersecție pentru a aminti șoferilor că au dreptul să circule cum doresc. Strecurându-se printre fustele lui mam’mare, mamițica și tanti Mița, domnul Goe privește acum, alături de Caragiale, spre primăria orașului. Este noul grup statuar care indică înnoirile vremii, amplasat fiind pe locul vechii Statui a Libertății.

La data de 9 octombrie 1883, Carol a petrecut o zi întreagă la Ploiești; şi ce zi: suveranul a fost găzduit într-o casă specială, iar gazda sa a fost un personaj special. Casa în care Carol a asistat la un banchet oferit notabilităților orașului și unde a dormit o noapte era aceeași în care, la data de 7/ 8 august 1870, s-au pus la punct toate detaliile declanșării acțiunilor și s-a confecționat drapelul revoltei. Mai mult:proprietarul casei era un personaj despre care actul de acuzare al autorităților a consemnat că, la 8 august 1870, umbla prin oraș cu o halebardă, spunând că vrea să taie căpățâni de nemți. Nimeni altul decât primarul Ploieștiului din 1883, Radu Stanian.

Chiar maestrul Caragiale a avut o istorie personală cu suveranul, cel puțin așa ne spun unele surse de la „Viaţa Românească” . Rămas fără finanţe după aventurile sale negustoreşti, Caragiale a solicitat o audienţă la regele Carol pentru a-i cere… bani. Regele i-ar fi răspuns:„D-ta nu ştii, d-le Caragiale, că regii nu împrumută bani?”. 

În cele din urmă, acesta l-a întrebat de ce sumă are nevoie, iar acesta a cerut cu 1.500 de lei mai mult. A doua zi, când s-a dus să-şi ridice banii, Caragiale a primit suma exactă, 3.500 lei, căci regele aflase de ce sumă avea nevoie. Curios lucru, dat fiind că o parte a presei vremii ironiza cumpătarea, ca să nu spunem zgârcenia lui Carol I…

Pentru a face uitat episodul republican, locuitorii oraşului au devenit manifestanţi exuberanţi ai dragostei faţă de suveran;şi chiar dacă li s-a atras atenţia că manifestaţiile lor zgomotoase din timpul nopţii îl puteau deranja pe rege, ei au continuat cu la fel de mult zel. S-a întâmplat ca şi după ce problema tehnică a întoarcerii trenului ca la Ploieştisă fie rezolvată, din obişnuinţă, un acar nu a schimbat macazul, iar trenul regal, în loc să ocolească gara, a ajuns la vechiul peron, spre consternarea şefului de gară silit să dea explicaţii. Vinovat era, desigur, acarul, pe care şeful de gară a dorit să-l concedieze. Regele s-a opus spunând că „atât timp cât populaţia oraşului n-a fost deranjată spre a mă întâmpina, înseamnă că lucrurile merg bine. E tot ce îmi doream!”. Trenul regelui nu urma să treacă atunci prin gara Ploieştiului, dar chiar şi dacă a ajuns, dintr-o greşeală, suveranul a fost întâmpinat cu mult entuziasm; ploieştenii erau la datorie. Se spune că triajul Ploieștiului a fost construit tocmai pentru ca trenurile să ocolească orașul, iar regele să nu mai fie nevoit să-şi întâlnească supușii, republicanii de altădată…

Sursa: Historia.ro