Documentar

La aproape 30 de ani de la înlăturarea comunismului, magistratul militar care a condus completul de judecată din „Lotul celor patru” rupe tăcerea. El dă de înțeles că până și Ceaușescu avea dreptul la recurs. Recurs care a fost soluționat de un pluton de execuție.

Comitetul Politic Executiv, al CC al PCR, era format, în 1989, din cei mai loiali oameni ai clanului Ceaușescu. În fapt, slugile unor dictatori. Număra, conform stenogramei ultimei ședințe a acestei entități, din 17 decembrie 1989, 34 de membri, în frunte cu Nicolae Ceaușescu. Pe listă se regăsesc personaje faimoase și temute în acei ani, cum ar fi: Lina Ciobanu, Constantin Dăscălescu, Paul Niculescu-Mizil, Dumitru Popescu „Dumnezeu”, Suzana Gâdea, Ștefan Andrei, Silviu Curticeanu sau Ana Mureșan.Mai toată garnitura de politruci comuniști a fost trimisă în judecată și condamnată la ani grei de pușcărie. Lumea voia sânge, Legea Talionului: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte!”.

Ciudățenia este că unii au fost condamnați pentru genocid – crime împotriva umanității – ca soții Ceaușescu, alții pentru omor deosebit de grav, sau subminarea puterii de stat și alții au fost încarcerați pentru alte fapte prevăzute de Codul Penal, de pe atunci. Asta în funcție de completuri de judecători militari care au dat sentințele. Vedetele, în schimb, au fost, de departe, Ion Dincă „Te-leagă”, Emil Bobu, Manea Mănescu și Tudor Postelnicu. Ei au fost condamnați la pușcărie de un complet prezidat de Cornel Bădoiu, astăzi general în retragere și avocat, în vârstă de 74 de ani. Despre așa-numitul „Lot al celor patru”, Cornel Bădoiu vorbește, după aproape 30 de ani.

Manea Mănescu – închisoare pe viață pentru aprobarea reprimării revoluționarilor

Mănescu a fost ministru de Finanțe al României, în perioada 1955-1957, și prim ministru între 1974 și 1979. Era membru al PCR din 1944. Momentul Revoluției l-a prins ca membru în Comitetul Politic Executiv. În 22 decembrie 1989, alături de Emil Bobu, i-a însoțit pe soții Ceaușescu în elicopterul cu care au zburat din clădirea Comitetului Central PCR, în care pătrunseseră revoluționarii. Deși inițial a fost condamnat la detenție pe viață pentru că, în calitate de membru al Comitetului Politic Executiv (CPEx), a aprobat reprimarea revoluției, ulterior pedeapsa s-a redus la 10 ani de detenție.

Conform unui articol din statutul Academiei Române care prevede că sunt excluși toți acei membri care au suferit condamnări penale, a fost exclus din Academia Română. A decedat, la 93 de ani, în 2009.

„S-a comportat execrabil în instanță!”

General-colonelul (Ret.) Cornel Bădoiu – cu trei stele – era, în 1989, general-maior – cu o singură stea pe epoleți și avea funcția de președinte al Secției Militare de la Tribunalul Suprem. Practic, el controla întreaga Justiție Militară. Cum s-a comportat Manea Mănescu în instanță? Generalul face o grimasă: „Execrabil! Postelnicu era cel mai plângăcios, urmat de Manea Mănescu și de Bobu. Demnitate a avut doar Dincă.

Mănescu a încercat, tot timpul, să se disculpe. Zicea că a aprobat măsurile luate de Ceaușescu de teama unor repercusiuni asupra lui și a familiei sale. Când l-am întrebat de ce a revenit în politica la nivel înalt, după ce, anterior, fusese înlăturat, a dat-o cotită, că a fost chemat și a trebuit să răspundă încrederii acordate.” Și, la ce articol din Codul Penal a fost încadrat?

Cornel Bădoiu dă din umeri: „Nu mai țin minte exact… La instigare pentru omor deosebit de grav”. Completul condus de Bădoiu i-a dat „închisoare pe viață”. Era o pedeapsă meritată? Ce crede generalul Bădoiu, acum, după 29 de ani? „Ce să zic, dom’le… E normal să vezi cu alți ochi, după aproape 30 de ani, cele petrecute și judecate atunci.

Tot românul, și atunci și după, considera că cei patru, împreună cu soții Ceaușescu, erau vinovați pentru privațiunile îndurate. Am judecat atunci, ținând cont de faptele comise de ei, la care am adăugat și toate privațiunile pe care neamul românesc le-a îndurat, din cauza regimului comunist. Astăzi cred că nu le-aș mai da aceleași pedepse, dacă am în vedere situația societății românești din ultimii 20 de ani”.

Emil Bobu – condamnat pe viață și eliberat după șapte ani

Bobu a fost strungar, la bază. A devenit membru PCR în 1945. A fost procuror, membru al CC al PMR, secretar al CC al PCR și ministru de Interne. În anul 1972 a fost numit consilier al lui Nicolae Ceaușescu iar în perioada 1973-1975 a fost Ministru de Interne. În 1989 era membru al CPEx. După 1989 a fost condamnat la închisoare pe viață pentru „participare la genocidul națiunii române” – conform Raportului „Comisiei Tismăneanu”. Pedeapsa i-a fost comutată în aprilie 1990, de Curtea Supremă de Justiție, la 10 ani de detenție, în urma schimbării încadrării la „complicitate la omor deosebit de grav”.

A efectuat șapte ani de detenție, după care a fost eliberat condiționat pentru motive medicale. După eliberarea din închisoare, a dus o viață retrasă, fără apariții publice. A murit, în 2014, la vârsta de 87 de ani. „Pedeapsa a fost firească. 10 ani mi se par prea puțini!” Emil Bobu, un om temut. În instanță mai era așa de fioros? Generalul Bădoiu spune că era mai ponderat și mai reținut ca Mănescu: „Doar teza a fost aceeași, că a fost o unealtă în mâna soților Ceaușescu”. Dar care a fost „complicitatea la omor deosebit de grav”?

Generalul se crispează: „Atâta vreme cât cei patru au fost de acord cu hotărârea CPEx din 17 decembrie ’89 de a se folosi armele împotriva demonstranților pașnici, rezultând morți și răniți, și el și ceilalți patru au fost «complici la omor deosebit de grav». E vorba de o complicitate morală”. Merita închisoarea pe viață, cum a dat-o completul condus de Cornel Bădoiu sau e mai corectă sentința, dată de Curtea Supremă de Justiție, de numai zece ani de detenție? Cornel Bădoiu n-are regrete: „Pedeapsa pronunțată atunci a fost firească, dar nici zece ani, cât a dat CSJ, nu mi se pare suficientă!”.

Ion Dincă – singurul care nu a făcut recurs

Dincă, zis „Te-leagă”, a fost un politruc în toată regula. Cu gradul de general, el a îndeplinit funcția de secretar al Consiliului Politic Suprem al Armatei, din 1960 până în 1965. A fost numit în 1968 în funcția de consilier militar al șefului statului. În ultimul guvern al României comuniste, condus de Constantin Dăscălescu, a îndeplinit funcția de prim-vice-premier din aprilie 1980, până în decembrie 1989. Dincă a fost mai cunoscut prin porecla „Te-leagă”, întrucât nu ezita să aresteze chiar și membri importanți ai aparatului de stat. Însuși generalul Pleșiță, fostul șef al spionajului extern, se temea de nervii lui Dincă. A fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru participare la reprimarea revoluționarilor, dar eliberat cinci ani și trei luni mai târziu, din închisoarea Jilava.

A fost singur din „Lotul celor patru” care nu a făcut recurs. Ulterior, a devenit consilier la firma ginerelui sau, Nicolae Badea, fostul acționar al echipei de fotbal Dinamo. A murit pe 9 ianuarie 2007, la vârsta de 79 de ani.

„A avut demnitate și, de aceea, pedeapsa a fost mai mică!”

Ion Dincă. Teroarea însăși, dar singurul care s-a recunoscut vinovat. „Mai mult, a recunoscut că a crezut în doctrina comunistă și în măsurile luate”, spune generalul de Justiție Militară. Cornel Bădoiu mai povestește că Ion Dincă a menționat, în depoziția sa, că măsurile politice luate atunci au fost exagerate mai ales în ducerea lor la îndeplinire: „De aceea pedeapsa a fost mai mică. Și colegii mei din complet au fost impresionați de sinceritatea și demnitatea sa, raportat la ceilalți trei”. Și de ce nu a făcut recurs, că toți cei care au ales această cale au ieșit mai repede din pușcărie? Bădoiu spune că Dincă „Te-leagă” a conștientizat că merită pedeapsa.

Tudor Postelnicu: „Am fost un dobitoc!”

Postelnicu a fost șeful Securi tăți între anii 1978 și 1987, după care a fost numit de Ceaușescu ministru de Interne. La ședința din 17 decembrie a CC al PCR a fost criticat împreună cu ministrul Apărării, Vasile Milea, pentru că nu au acționat destul de ferm împotriva manifestanților din Timișoara. A luat parte și la ultima ședință a Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, desfășurată în dimineața de 22 decembrie 1989, la puțin timp după sinuciderea generalului Vasile Milea. Pe 2 februarie 1990, a fost judecat de Tribunalul Militar Teritorial București, în cadrul lotului „CPEx”, în „procesul celor patru”, și a fost condamnat la închisoare pe viață și confiscarea averii.

După recurs, i s-a schimbat încadrarea de la genocid la omor deosebit de grav și a rămas să execute 14 ani de închisoare. A făcut șapte ani de pușcărie și a ieșit din închisoare în baza unui decret, tot al lui Ceaușescu, rămas neabrogat. În timpul uneia din ședințele publice ale procesului de la tribunal și-a justificat deciziile și acțiunile spunând: „Am fost un dobitoc!”. A murit în 2017, la vârsta de 86 de ani.

Generalul Bădoiu: „Una peste alta, chiar era un dobitoc!”

Chiar era un dobitoc Postelnicu sau a fost doar o încercare de a îmblânzi judecătorii? Generalul Bădoiu râde: „Una peste alta, chiar era un dobitoc! Așa, privit, în general, avea de fapt o șiretenie nativă… Era tipul de slugarnic față de cei de care depindea cariera sa”. În ședințele de judecată stârnea râsul sau plânsul?

Sau amândouă? Fostul judecător scormonește printe amintiri: „Mai mult râsul… Încerca să se victimizeze într-un mod care te amuza. Era evident că joacă teatru”. Alte amănunte picante nu are președintele completului de judecată din „Lotul celor patru”: „Nu prea era loc de picanterii, că era vorba de o sală de judecată într-o unitate militară a Ministerului de Interne. S-a mai filmat în sală, dar nu și completul, că am refuzat acest lucru”.

Nu toți membrii CPEx au fost judecați

Cititorii mai tineri s-ar putea întreba de ce niște civili au fost judecați de o instanță militară. Chiar, de ce? Fostul magistrat militar explică: „Păi, dom’le, faptele săvârșite de ei erau, la data aceea, de competența Justiției Miitare. Asta pentru că, pe lângă ei, au fost trimiși în judecată și militari activi!”. Cu toate acestea, în „Lotul celor patru” nu au existat inculpați militari activi. Membrii CPEx au fost judecați separat, nu la grămadă. Câte procese au fost? Cornel Bădoiu dă din umeri, a trecut timpul: „Nu mai știu… Da’ nu toți au fost judecați.

Uite, Ioan Totu n-a fost judecat”. Aici, generalul Bădoiu nu-și amintește bine. Ioan Totu, fost vice-prim ministru al RSR, între 1982 și 1986, a fost judecat. Inițial a fost condamnat, apoi achitat, pentru ca în final să primească 15 ani și jumătate de pușcărie. El s-a sinucis, în 1992, cu un glonț în cap, imediat după darea sentinței. Câți magistrați militari a avut completul de judecată din „Lotul celor patru” și cine erau aceștia? Generalul răspunde pe loc: „Eu, colonelul Ștefan Dănilă și maiorul Marian Eftimescu”.

Un proces pe „repede-înainte” sau nu?

Procesul a fost foarte scurt. Cât a durat din momentul în care a preluat dosarul până la pronunțarea sentinței? Nu s-a judecat, un pic, pe repede-înainte? „Procesul a durat cam o lună. N-a fost pe repede-înainte, că erau administrate toate probele, atât în acuzare cât și în apărare. S-a respectat legea de atunci”, e ferm actualul avocat. Recunoaște, în schimb, altceva: „Dar era, în plus, o presiune, din partea tuturor românilor, să-i vadă judecați și condamnați pe cei din gașca lui Ceaușescu. Dar nu erau condamnați dinainte…

Ca dovadă am dat și achitări, iar în recursul lui Postelnicu, Bobu și Mănescu, pedepsele au fost mai mici. Pe acea vreme erau membri în instanțe așa-numiții „asesori populari”, ca în China comunistă, reprezentanți ai poporului. Câți dintre acești asesori a avut în complet, cine erau aceștia, ce studii aveau, eventual juridice, și ce au decis ei?

Fostul magistrat spune că n-a avut „reprezentanți ai poporului” în completul care a judecat „Lotul celor patru”: „Asesorii erau, de regulă, doar pentru faptele mai puțin grave care priveau ordinea și disciplina militară. Ei erau ofițeri activi, unii cu studii juridice, dar alții fără. În dosarul acela faptele erau infracțiuni grave care nu puteau fi judecate de asesorii populari.

„Jur că nu m-a influențat nimeni!”

Generalul magistrat Ion Panaitescu, la rându-i judecător militar pe atunci, spunea, într-un interviu publicat anul trecut în Evenimentul zilei, că au fost presiuni de „sus”. Că nu se putea vorbi de „genocid”. Au existat presiuni politice sau de altă natură, din domeniul serviciilor secrete, în a se da o anumită sentință în „Lotul celor patru”? Era o practică obișnuită pe atunci, care mai are și astăzi anumite rămășițe… Generalul cu trei stele se indignează: „Nu! Cu mâna pe inimă jur că nu m-a influențat nimeni. Și nici pe colegii mei”.

Repetăm întrebarea, la final, meritau cei patru pedepsele date de completul pe care Cornel Bădoiu le-a prezidat? De ce Curtea Supremă le-a micșorat? Fostul judecător rămâne ferm pe poziție: „Repet și eu, la acea dată, erau meritate pedepsele având în vedere starea de spirit a tuturor românilor. CSJ le-a micșorat pentru că a apreciat că starea de sănătate și vârsta condamnaților este de natură să li se scadă din pedepse”. Și adaugă că nici Ion Iliescu și toți ceilați de după el nu i-au cerut niciodată, nimic, cu privire la activitatea sa de judecător militar.

„Dacă Ceaușescu și toți ceilalți ar fi fost judecați astăzi, sancțiunile ar fi fost mult mai blânde”

Procesul soților Ceaușescu s-a încheiat extrem de repede și sentința a fost aplicată imediat. Au fost executați și împușcați, deși, conform procedurii, aveau dreptul la recurs în zece zile de la pronunțare. Judecătorul Gică Popa chiar a rostit în sentința sa: „cu recurs”. Cum rămâne cu respectarea legii? Care e explicația? Cine a dorit ca cei doi să moară atât de repede?

Generalul Bădoiu oftează: „Aici a fost greșeala colegului și prietenului meu, colonelul Gică Popa, un profesionist de excepție care, luat de val, a uitat că, indiferent de situație, trebuie să respecte legea și litera și în spiritul ei. Soluția condamnării la moarte, pe fond, a fost corectă date fiind împrejurările. Dacă Ceaușescu și toți ceilalți ar fi fost judecați astăzi, evident, sancțiunile pronunțate ar fi fost mult mai blânde. Noi, cei care am judecat acele procese ne-am făcut, într-un fel, ecoul tuturor românilor”. Gică Popa s-a sinucis, cu un glonț în cap, pe 1 martie 2010.

(Mihnea-Petru Pârvu – evz.ro)

Astăzi se împlinesc 74 de ani de la încheierea conferinței de la Yalta, 4-11 februarie 1945. În mentalul colectiv, la conferința din Crimeea, liderii celor trei mari puteri aliate împotriva Germaniei lui Hitler au împărțit lumea. Acest lucru este fals, după cum o demonstreazîă Protocolul lucrărilor conferinței. Stalin, Churchill și Roosevelt au dezbătut următoarele teme:

– Organizația Mondială (O.N.U.)
– Declarația asupra popoarelor eliberate
– Dezarmarea Germaniei; Zona de ocupație franceze și Consiliul de Control pentru Germania
– Reparații
– Mari criminali de război; Polonia; Iugoslavia; Frontiera italo-iugoslavă
– Frontiera italo-austriacă
– Relațiile bulgaro-iugoslave
– Europa de Sud-Est; Iran
– Întâlnirile celor trei miniștri de Externe

Din aceste documente rezultă că România nu a constituit subiect de discuție pentru trei conducători, asta pentru că situația noatră fusese tranșată încă din octombrie 1944, când premierul britanic s-a înțeles cu Stalin privind viitorul țării noastre, iar președintele SUA a acceptat.

În discuția pe care Churchill a avut-o cu I.V. Stalin la Moscova în ziua de 9 octombrie 1944, acesta i-a spus “să nu ne certăm pentru nimicuri”, drept care scris cu mâna sa acordul de procentaj. În dreptul României a menționat: Rusia – 90%; Alții (SUA, Marea Britanie) – 10%, spune Prof. univ. dr. Ioan Scurtu. Documentul se află astăzi la Biblioteca Națională din Viena.

Planul a fost pus în aplicare la nicio lună de la conferința de la Yalta. Pe 6 martie 1945 rușii au impus României un guvern democrat popular condus de dr. Petru Groza. Dacă inițial au protestat față de imixtiunea URSS în treburile interne ale României, după numai un an, în februarie 1946, SUA și Marea Britanie au recunoscut oficial noua putere instalată la București.

“Yalta este expresia demagogiei și înșelătoriei politice a celor care în spatele ușilor închise își împart teritorii și resurse, iar în public vorbesc despre „democrație”, „libertate”, ajutor””, mai spune Prof. univ. dr. Ioan Scurtu.

Raul Volcinschi (1923-2011). Intelectual rasat şi vorbitor a şapte limbi, a fost iniţiatorul unei importante grupări anticomuniste în Cluj Napoca, unde era lector universitar. După arestarea sa în 1956, a evadat în forţă din sediul Securităţii, fiind capturat apoi şi condamnat la 25 de ani închisoare. S-a aflat în permanentă luptă cu regimul comunist, fiind arestat de mai multe ori şi după 1964, când România se lăuda că nu mai are deţinuţi politici. A pus la cale o tentativă de asasinare a lui Nicolae Ceauşescu în anii ’80.

,,Ce anume v-a convins de esenţa regimului?

-Pe mine m-a adus la disperare leninismul. Nu se poate vorbi despre o „violenţă neîngrădită de lege”. Nu poţi să dai pe mâna unor psihopaţi viaţa a milioane de oameni. Sigur că în aceste condiţii eu m-am repliat pe poziţii antagoniste. Apoi, am văzut cum se fac exproprierile în miez de noapte, deportările, arestări peste arestări. Toate acestea m-au pus în situaţia de alternativă: ori accept pentru cariera mea, dar şi pentru familie – pentru că deja aveam soţie, copil. Crede-mă că pentru viitorul acestui copil… Nu am vrut ca el să trăiască în situaţia aceea îngrozitoare. Mai mult decât mizeria materială, era şi mizeria spirituală, te ducea aproape la schizofrenie.

Am văzut oameni care erau anticomunişti, iar pe copiii lor îi lăsau în ceaţă. Un prieten de-al meu avea o fată de 12 ani, iar când noi discutam despre moartea lui Stalin, ce eliberare era, ea se scoală în picioare şi zice: „Tată, cum puteţi vorbi în felul ăsta? Sunteţi nişte contrarevoluţionari, bandiţi” – eram trei profesori universitari acolo. Şi l-am întrebat: „Cum, nu i-ai zis fetiţei?” Ne-a zis că n-a vrut să întreţină această stare de schizofrenie totală: una aude la şcoală şi alta aude acasă. „Nu i-am zis nimic, aştept ca ea să se dumirească singură.” Şi într-adevăr am întâlnit-o când era la facultate şi era complet edificată!

Ei, nici eu nu doream ca fiica mea să trăiască într-o prefăcătorie continuă. Asta nu o puteam accepta, aşa că în condiţiile astea, plus trecutul de la TUNŢ… Eu am cultul libertăţii, ascult orice părere, dar până la distrugerea unui om, până la a violenta o conştiinţă…

-…până la părerea care spune că ceilalţi n-au voie să aibă păreri.

-Da, aici e interzis de-a interzice, după sloganurile pseudorevoluţionarilor din ’68 din Franţa. Am văzut cum decădeau moralmente oameni care se mişcau pe două fronturi. Radu Enescu, de pildă, Dumnezeu să-l ierte, era pe vremea aia bibliotecar la Biblioteca Universităţii şi a fost invitat cu mine la un profesor de pedagogie. Era unul dintre puţinii cu care rămăsesem în relaţii bune, dar care se înscrisese în partid. Şi fiecare i-a dus un mic cadou: Enescu i-a adus un pachet, o matrioska din aia rusească. O cutie, altă cutie, iar în ultima cutie, o radieră. Ăsta zice: „E bună, îmi scriu opera…”, dar Enescu îl întrerupe: „Nu, radiera este pentru altceva, să ştergi petele de pe conştiinţă.” Iar profesorul: „Ha, ha, ha, n-am!”, referindu-se la pete probabil. „Ia uitaţi-vă, oameni buni, n-are conştiinţă.”

Erau şi scene hazlii, dar tragismul lor era nemaipomenit. Să-l vezi pe Blaga într-o cămăruţă, traducând pe ascuns din poeţi sud-americani… Erau nişte oameni, din generaţia aia ’47-’48-’49, care începeau să-şi arate muşchii faţă de profesori. Tot felul de oameni care veneau la facultate şi-şi citeau cursul, se bâlbâiau, încurcau foile şi nu mai ghiceau continuarea. Eram unul din singurii care îşi ţinea cursul liber. Erau şi alţii, ca Vladimir Hanga, am mai discutat despre el, fost şef de promoţie cu vreo doi-trei ani înaintea mea, care îşi ţineau cursurile la un nivel într-adevăr academic.

-Mai erau şi accidente.

-Da, erau accidente pe parcurs, din greşeală ajunşi acolo. Unii profesori erau atât de speriaţi încât făceau gesturi copilăreşti. La un curs de drept civil, nu mai spun numele, nu era Ionaşcu, în orice caz, profesorul încerca să aranjeze un fel de seminar, să discute o speţă. Zicea: „Dumneata, de pildă, eşti hoţul. A, nu, nu, nu, dumneata eşti secretarul UTM…” Ăsta încerca să-l liniştească: „Nu e nici o problemă, domnule profe…”, tovarăşe, pardon. Eram singurul care până în ’56 îmi începeam cursurile cu „domnişoarelor şi domnilor studenţi”. Deci, să fii atât de speriat încât să te descompui de frică pentru simplul fapt că în banca I era întâmplător secretarul UTM…

Erau scene groteşti, învăţământul era bolnav. Doamna rector Raluca Ripan era un om de ştiinţă respectabil, dar şi ea avea momente când se temea. Şeful meu de catedră, Negrea, care devenise prorector, nu ştiu dacă avea studiile necesare. A adus o diplomă din Germania că a absolvit un curs rapid de stenografie sau aşa ceva, şi asta era diploma pe care o preda la universitate. Dar era secretar de partid! Posturile erau politice, nu ştiinţifice. Apoi, studenţii erau foarte slabi, se mai demascau între ei, era o chestie oribilă.

În vara lui ’49 am asistat la o scenă teribilă, pentru mine. La Drept erau cam 2200 de studenţi, foarte mulţi veniţi de pe front. Decanul, nomina odiosa, nu vreau să dau nume (eu eram asistentul lui), a luat creionul roşu şi lista studenţilor. Într-o noapte a mai lăsat doar 800, pur şi simplu după nume: „Haţieganu. A, ăsta e ţărănist.” Eu am încercat să mă opun, că sunt mulţi pe care îi cheamă aşa. „Nu, nu, îi ştiu eu pe ăştia” şi îi ştergea. 800 au mai rămas, restul au plecat în bejenie. Pe unul l-am întâlnit după aceea în tren, ajunsese pontator pe un şantier. Aceste lucruri sigur că te îndeamnă să ai o atitudine clară.

Studenţii ştiau şi ei cum merg lucrurile: trei ani nu făceau nimic, iar în anul IV activau în UTM, să fie remarcaţi. Prin ’49 l-am întrebat pe un băiat din Cernăuţi, pe care îl ştiam, dacă se înscrie în partid, fiind ferm convins că o să răspundă negativ, doar era şi el refugiat. Şi-mi spune: „Eu le dau un termen americanilor ăştia (parcă ei ascultau de noi, ştii?). Dacă până în ’52 nu vin, mă înscriu în partid.” Şi a făcut-o.

Să ştii un lucru: a ieşit tot binele şi tot răul din oameni. De pildă cei care au intrat în puşcărie: cei răi au devenit şi mai răi, vindicativi, iar cei buni au devenit şi mai buni, înţelegători, nuanţează situaţia, nu analizează în alb şi negru. În aceste împrejurări, sub presiune, omul îşi dă măsura valorii sale: ori caracterul e caracter şi devine şi mai puternic, ori laşitatea şi sufletul corupt îşi vând şi familia pentru un aparent mic avantaj. Am văzut tragedia unor oameni care au provocat tragedii şi apoi au devenit ei subiectele, e un fel de lege a compensaţiei.”

(Fenomenulpitesti.ro, 90 de ani de la moartea lui Raul Volcinschi )

(https://www.facebook.com/DestineFranteInInchisorileComuniste/posts/989025594623495?__tn__=K-R)

În prima jumătate a anilor 1800, Ploieștiul avea 16 mahalale, care se deosebeau unele de altele prin culoarea acoperișului, casele fiind construite în jurul unor bisericii. În zilele de marți și miercuri era târg, iar în zona centrală a început construirea de noi prăvălii. în 1843, un incendiu devastator a schimbat însă fața Ploieștiului. La fel s-a întâmplat și în perioada 1943 -1944, când în urma bombardamentelor, aproape 9.000 de imobile au fost distruse și avariate. Pisica Albă era o cârciumă mică aflată pe fosta stradă 23 August, actualmente Gheorghe Grigore Cantacuzino.În spatele cârciumii, pe locul unde acum este parcare, era grădina de vară. Restaurantul era mic, dar boem, spun cei care au prins perioada 1975 – 1979. Alții spun că era o cârciumă, ca toate cârciumile, unde oamenii uitau de rația de la pâine și de coada de la „frații Petreuși”, puii care nu cântăreau mai mult de 400 de grame”. „Eu am prins cârciuma de la Pisica Albă. Era o zonă importantă a orașului, care se dezvolta în zona unor biserici importante. De altfel, Ploieștiul era orașul bisericilor și al cârciumilor. Oamenii păcătuiau în cârciumi și mergeau apoi la biserică să se pocăiască, cum spunea regretatul Iorga. Ploieștiul a avut multe cârciumi, cum ar fi „La trei tăciuni”, dar și multe hanuri și hoteluri… Dezvoltarea orașului a fost una impresionantă, dar multe clădiri vechi au fost distruse..Mai era un coafor și era o frizerie, unde, prin anii 1980, toată lumea se tundea școlărește.Eu îmi aduc aminte de frizerul Nea Lupu…și încă unul care avea un banjoo agățat în cuier la care mai încerca și să cânte! Oamenii își mai amintesc de magazinul de pâine, care era intermediară. După Revoluție, cârciuma a mai funcționat o vreme, dar prin anii 2000, locul a fost părăsit. Pisica Albă era o cârciumă plasată pe Strada Gh. Gr. CANTACUZINO la intersecţia cu strada Logofătul Tăut construită în piaţa formată şi de intersecţiile cu străzile I. L. CARAGIALE şi LOBACEVSKI care a primit şi ea acelaşi nume, Pisica Albă
Frizeria HERESCU

  Frizeria HERESCU era vecină cu cârciuma Pisica Albă şi era compusă din două încăperi distincte, în faţă fiinţa frizeria pentru bărbaţi a domnului HERESCU, iar în încăperea din spate salonul de coafură a doamnei HERESCU. Cei doi erau o pereche stranie mai ales că din punct de vedere fizic se potriveau ca nuca-n perete. Doamna era o femeie corpolentă bine făcută, imbrăcată şi aranjată întotdeauna foarte frumos şi cu toate că avea o figură obişnuită, era impozantă prin atitudinea seniorală pe care o afişa, în momentul când începea să vorbească devenea plăcută. Domnul era un pătrat cu picioare scurte care pe lângă faţa buhăită, nu se prea omora cu aspectul fizic, avea o dificultate la mers, iar vocea ciudată îl făcea şi mai caraghios. Istoria legăturii lor nu s-a răsuflat prin mahala, dar era cert că doamna îl iubea din tot sufletul şi ar fi fost în stare să-i facă orice plăcere. Şi cum plăcerea acestui monstru cu două picioare erau fetele, era vai şi amar de bietele coafeze pe care le regula cu frenezie ca un maniac sexual ce era. Nici nu se punea problema angajării unei fete dacă nu făcea frumos la domnu HERESCU, în timp ce dădea proba de lucru celelalte fete o prelucrau şi dacă vroia să fie angajată trebuia nu numai să pice, dar să o facă ori de câte ori i se scula domnului. Doamna era complicea lui în mod evident, trimitea fetele acasă să ducă câte ceva şi acolo era aşteptată de domnul care o executa, iar la întoarcere fetele râzând o întrebau cum a fost, fără să se jeneze de doamna care se amuza împreună cu ele. Culmea consta în faptul că domnul era selectiv, cu unele nu făcea mare lucru, iar pe altele le devasta pur şi simplu motiv pentru care cele din prima categorie nu rămâneau prea mult angajate. Ştiu toate astea de la una din fete, Maria vecină cu noi, care o coafa pe bunica acasă şi nu se ferea de dânsa cu nimic, probabil şi bacşişul era pe măsura bărfelor oferite, iar eu care-mi făceam lecţiile în camera de alături am înregistrat totul imediat, după care nu a trebuit decât să fac unele legături cu fragmentele pe care le-am auzit din alte surse. Cum patronii nu avuseseră copii au convins pe una din fete să rămână gravidă cu domnul şi aceasta a născut un băiat pe care l-au înfiat şi a învăţat frizeria de la părinţii lui adevăraţi şi adoptivi în acelaş timp, pe care l-am cunoscut şi eu. Mă tundeam numai la el fiind un copil puţin mai mare decât mine şi îl chema tot Mircea. Mai târziu, când soţia mea a lucrat cu fata lui, o desenatoare cuminte şi frumoasă am reuşit să-mi completez încă o piesă dintr-un puzzle fără de sfârşit al Pisicii Albe.Ploieştenii duc povara mitului cum că sunt cam cheflii şi că le place să-şi omoare vremea prin cârciumi încă din perioada dintre cele două războaie mondiale. Scriitorii consemnează numele de oraşul lui „Ce bei?“ şi susţin că acesta se traduce prin faptul că ploieştenii nu s-ar saluta ca în alte părţi ale ţării, cu formulele obişnuite, ci direct cu întrebarea: „Ce bei?“.a 1862, oraşul avea 119 cârciumi, adică una la fiecare 247 de locuitori, după cum scrie Ioan Groşescu în „Mahalalele Ploieştiului“. În aceste localuri se petrecea cu vin, ţuică bătrână de prună sau „din cea înţepată de boască“, sarmale dolofane, musacale, pui şi boboci de raţă rumeniţi şi tăvăliţi prin mujdei de usturoi şi, evident, lăutari.Aproape jumătate de secol mai târziu, statistica oraşului din 1913, citată de geograful Ion Th. Simionescu, număra 287 de crâşme, câte una la aproape 200 de locuitori. Creşterea a fost continuă, astfel că, în 1934, în Ploieşti erau 353 de cârciumi şi de bodegi. La recensământul din 1912, Ploieştiul avea o populaţie de aproape 57.000 de locuitori, iar la cel din 1930, de aproape 80.000 de locuitori.

  Stabilit la Ploieşti, compozitorul, pilotul şi scriitorul Ionel Fernic (1901-1938) lasă „imagini“ memorabile ale unui oraş care trăieşte pentru localurile sale, scriind despre cârciumari celebri ai Ploieştiului, la vremea aceea: Manasache, Kalderimi, Ion pe Regală, la Hambrea, Nae Vârtej.Personajele lui Fernic au fost evocate apoi de criticul literar şi profesorul Dan Gulea în monografia culturală a oraşului, „Pluviografii. O istorie a culturii române de la Ploieşti (2012)“: „Fauna e la apel, prin personaje dublate adesea de note de subsol: un moş, un actor, Sulică (un beţiv îndrăcit din Ploieşti), «un bun pilangiu, însă fraier, cu cioc şi cu ghete de lac», conu’ Vlădoiu («decanul beţivilor ploieşteni»), Sinescu Bazil («unul care nu cunoaşte apa…»)“. Într-o astfel de atmosferă cheflie, boema locală avea reprezentanţi printre cei mai de vază oameni din oraş, semn că petrecerile ţin, cu siguranţă, de o anumită psihologie şi un comportament al locuitorilor. „Chiar şi astăzi, ploieştenii îi păstrează o amintire frumoasă primarului Radu Stanian (1840-1897), vestit pentru chefurile sale cu lăutari sau pentru isprăvi precum blocarea căii ferate şi oprirea trenului pentru a se urca, până la Ploieşti, având alături un taraf, care, de fiecare dată, îi cânta: «Din Ploieşti pân’ la Gheboaia / M-a bătut vântul şi ploaia»“, povesteşte Dorin Stănescu. Această atmosferă a oraşului de la începutul secolului al XX-lea este sintetizată perfect de criticul şi istoricul literar Mircea Iorgulescu. „Petrecerea – cheful – reprezintă un ritual social pentru că la Ploieşti se petrece pentru orice, din orice. Chiar şi din nimic şi pentru nimic, dacă nu, mai ales, pentru nimic, dar cu lăutari neapărat. Factor de coagulare şi de coeziune, factor de solidaritate, cheful ploieştean este public, de masă şi democratic“, scrie Iorgulescu în „De neamul ploieştenilor“.„Renumele oraşului este însă definitiv descris şi consacrat de Radu Tudoran, prin naratorul din «Retragerea fără torţe». Tabloul oraşului lui «Ce bei?» este fără dubiu“, explică Gulea. Tudoran îi „compromite“ iremediabil pe ploieşteni: „Capitala judeţului meu, unde am mers prima oară să învăţ carte, era supranumită oraşul lui «Ce bei?». «Ce bei?», spuneau oamenii, în loc de bună ziua, când se întâlneau pe stradă. Şi intrau la cârciumă, îi vedeam încă din zorii zilei, rezemaţi de tejghea, ca să nu piardă timpul cu aşezatul la masă, bând în picioare, vin sau ţuică, la botul calului, aşa se spune. De la marginea oraşului până la şcoală, aproape de centru, întâlneam 17 bodegi şi cârciumi. Una dintre ele se numea «La furnica», nu ştiu de unde până unde, iar alta «La băieţii veseli», aşa da, puteam înţelege. Într-un timp, m-am apucat să număr sistematic cârciumile din tot oraşul, cifra exactă am uitat-o, cred că erau peste 100 de cârciumi la 40.000 de oameni, numărul populaţiei. N-ar fi fost prea mult, una la patru sute, dar dacă scad pruncii din scutece, copiii, tinerii nenărăviţi încă, săracii care n-au bani de băutură, atunci se schimbă proporția…“.Pe la începutul secolului XX, undeva în Ploieşti locuiau două familii despărţite de un gard mai mic decât cele obișnuite, deoarece familiile trăiau în deplină armonie de vreo două generaţii. Actualii proprietari s-au apropiat şi mai mult, femeile la o cafea, bărbaţii la o tablă şi ca să nu iasă în neglije prin stradă, pentru a intra unii la alţii, au făcut o portiţă în micul gard prin care treceau cu uşurinţă. Nu erau oameni prea pricopsiţi, dar nici rău nu o duceau, aveau de toate, aveau servicii destul de bune şi cum nu erau nici prea pretenţioşi, nici nu aveau vicii, o duceau fără grija zilei de mâine.

  Pipa Bacca (Giuseppina Pasqualino di Marineo), a fost o artistă din Italia, ucisă cu sânge rece în anul 2008, de către un bărbat de origine turcă, după ce a fost violată cu brutalitate. Pipa plecase într-o călătorie, împreună cu o altă artistă, de la Milano în Orientul Apropiat.

Cele două făceau autostopul, iar întreagă lor călătorie era un proiect artistic, un performace, motto-ul fiind *căsătoria între diferiți oameni de naționalități diferite* și voiau să promoveze pacea mondială. Ele călătoreau simbolic în rochii de mireasă. Cele două s-au despărțit în Istanbul și urmau să se reîntâlnească în Beirut, însă Pipa nu a mai ajuns niciodată.

Drumul ei s-a terminat în Gebze, când a fost luată în mașină de către cel ce avea să o omoare. Cadavrul i-a fost găsit Tavşanlı, la o distanță considerabilă, de Istambul, abia la jumătatea lui aprilie, ea fiind dată dispărută de pe dată de 31 martie.

  Rezultatele ADN sugerează faptul că ea a fost violată de un număr considerabil de bărbați, însă doar un făptaș a fost prins, deoarce a furat telefonul mobil al acesteia și l-a folosit. Ulterior, el a dat vina pe alcool și droguri și a spus că este neclar ce s-a întâmplat în noaptea ceea, deci nu poate să spună dacă au mai fost și alții implicați în uciderea ei.

  Amanda Kijera, activistă americană de stânga, apărătoare a drepturilor omului, este violată în Haiti unde se duce într-o misiune umanitară menită să ajute localnicii să facă față dezastrelor naturale.

Numai că ea se folosește de această misiune pentru a ajunge în Haiti unde planuieste să dovedească faptul că un raport al unei organizații pentru femei din Haiti exagerează gravitatea violurilor și abuzurilor comise de către bărbații haitieni asupra femeilor. Ea dorește să apere demninatea bărbaților de culoare și să arate lumii că stereotipurile sunt greșite.

Unul dintre bărbații pe care încerca să îi exonereze, și pentru care se lupta, dorind să arate lumii că este pașnic și respectă femeile, o violează ore în șir pe acoperișul unei clădiri.

Însă după recuperare, ea a declarat că vinovați pentru violul ei sunt bărbații albi, patriarhatul albilor subjugă bărbații de culoare, iar femeile, cu precădere negresele, trebuie să suporte abuzurile. Chiar a cerut ONU să ajute victimele abuzurilor și să le instruiască cum să le suporte mai bine. Toată această pledoarie s-a axat în principal pe patriarhatul bărbaților albi care nu fac altceva decât să îmbolnăvească întregul mapamond și pe ura ei față de bărbații albi.

Amanda este o narcisistă arogantă ce trăiește într-o continuă minciună…și își merită soarta. Este activistă liberală tipică, absorbită de propria persoană și de propriile interese.

  Sophia Lösche , activistă pro-granițe deschise, din Germania, a dispărut anul acesta, în iunie, când făcea autostopul din Leipzig până în Amberg, în Bavaria. Ea a fost luată de un camionagiu marocan, iar câteva zile mai târziu corpul i-a fost descoperit în Spania, lângă Bilbao.

Sophia fusese violată cu brutalitate, apoi ucisă.

Ea făcuse voluntariat pentru organizația Bucătăria Fără Granițe, pe insula Lesbos și susținea politica de extremă stângă. Fratele ei, Andreas Lösche, este membru al Partidului Verde, partid de stânga extremă, ce susține granițele deschise, mișcările LGBT și care recent s-a manifestat huiduind și înjurând în timpul unui moment de reculegere ținut în Parlamentul German, pentru o față de 14 ani, evreică, ce fusese și ea violată și ucisă de un emigrant musulman, din Irak.

Andreas a declarat că rasiștii de extremă dreapta se folosesc de dispariția surorii lui pentru ca mișcările de dreapta să ia amploare și că aceștia îi trimit mesaje de amenințare și chiar și amenințări cu moartea! Aceste amenințări s-au dovedit a fi fabulatii.

În 2016, tot în Germania fusese omorâtă altă activistă, Maria Ladenburger , aceasta era studentă la medicină și făcea voluntariat la centre de migranți. Cadavrul i-a fost descoperit într-un râu, lângă orașul Freiburg.

  Cel ce a ucis-o era un emigrant afgan, care pretinsese că este minor, ulterior dovedindu-se că este, de fapt, mult mai în vârstă.

Tatăl Mariei este un avocat foarte cunoscut, ce luptă pentru drepturile migranților și care este membru al Comisiei Europene.

Primarul din Freiburg , Dieter Salomon, membru al partidului verde, a făcut apel la locuitori să nu lege violul și crima de statutul de emigrant.

Se pare că Maria nu a fost singura victimă a acestui emigrant.

  Republica Democrată Congo, Africa, 2017, doi emisari ONU sunt decapitați.

Aceștia sunt Michael Sharp, american, și Zaida Catalán, ce avea dublă cetățenie, cileană și suedeză. Ei au fost răpiți, împreună cu translatorul lor, în timp ce se aflau într-o misiune, și apoi decapitați cu bestialitate. Guvernul Congolez a intrat în posesia unei filmări care a fost apoi prezentată presei.

Zaida Catalán a fost o membră activă a partidului verde suedez și lideră, din 2001 până în 2005, a tineretului verde suedez. Ea lucra și pentru ONU, fiindt trimisă în Africa total nepregătită. Fusese îndoctrinată de mică de către membrii partidului verde. Luptase pentru drepturi egale, pentru granițe deschise, pentru drepturile animalelor, pentru dreptul de a vinde sex. Ca orice feministă activistă liberală, ea trăia într-o realitate falsă și refuza să accepte faptul că nu suntem la fel, că există diferențe majore între rase și culturi.

  Lacy MacAuley , cunoscuta organizatoare de evenimente și marșuri ANTIFA, din Washington DC, expusă de cei de la Proiectul Veritas înainte de inaugurarea Președintelui Trump, unde voia să organizeze proteste extrem de violente, a devenit obsedată de islamișți și s-a decis să ajute sirienii.

Ea s-a îndrăgostit de un turc, activist și el, și l-a crezut pe cuvânt când el i-a spus că susține drepturile femeilor, așa că a avut parte de dragoste islamică. A plecat plină de speranță cu el în Turcia unde voiau să se căsătorească dar au urmat numai abuzuri, violuri și bătăi. Islamistul feminist încerca să o împiedice să folosească internetul și rețelele sociale. El nu îi cere acordul pentru sex, ci pur și simplu o folosește când și cum dorește, după dogmele și doctrinere învățăturilor islamice.

Ea a reușit să scape din Turcia și să se întoarcă în SUA unde acum vânează fascișți imaginari și luptă pentru drepturile islamiștilor de a o viola din nou.

  O activistă feministă din Suedia a luptat din greu să oprească deportarea unui migrant ce i-a abuzat sexual fetița de 12 ani.

Femeia în vârstă de 45 de ani întreținea relații sexuale cu afganul și nu voia să trăiască cu ideea că acesta ar putea să fie omorât la întoarcerea în țara de origine. Ea s-a cunoscut cu afganul la un centru de refugiați din Sölvesborg, acesta i-a spus că are 18 ani și că nu mai are pe nimeni.

În curând afganul începe se îi abuseze fetiță, să o atingă indecent, din ce în ce mai îndrăzneț. Copila îi spune mamei ce se petrece dar aceasta o ignoră, atunci fetița decide să își anunțe tatăl care cheamă poliția și ia copila în custodie.

Când autoritățile au început să investigheze, s-a aflat că celeilalte fiice i s-a interzis să raporteze la poliție ce se petrece la ei in casă, în timp ce mama posta pe facebook cat de minunat e afganul, chiar după ce aflase că îi abuzează fata.

Suedeză era o susținătoare avidă a campaniei #metoo, dar nu atunci când era vorba despre fiica ei sau despre islamișți.

Afganul a primit o pedeapsă de 100 de ore de muncă în folosul comunității și poate să rămână în continuare în brațele femeii care l-a protejat, plănuind probabil să violeze și alți copii.

  Elin Krantz a fost una dintre cele mai mizerabile activiste pro-granițe deschise din Suedia. Ea nu își dorea decât să transforme Suedia într-un paradis multicultural. Majoritatea bărbaților din viața ei fuseseră negri.

Era membră activă a unui grup de Facebook *Iubim diversitatea*.

Ea a fost urmărită într-o noapte, când pleca de la club, de un etiopian, Ephrem Tadele Yohannes, violată cu brutalitate și ucisă. Cadavrul a fost apoi acoperit cu bolovani.

Aceasta a declarat că nu a violat-o, ci a încercat să o salveze de la viol. Viol comis de doi bărbați albi. Imaginile video și testele ADN îl contraziceau.

Elin a primit ce și-a dorit. Multicultralism african.

Ea era cunoscută în mediul online pentru postările șocante, printre care și un video în care întreține relații sexuale cu un negru în tip ce cânta imnul suedez.

Guvernul suedez promovează amestecarea raselor și finațează clipuri muzicale menite să manipuleze femeile.

Gessica Notaro este o personalitate TV, din Italia, care iubea bărbații de culoare și căsătoria între rase diferite. Ea și-a găsit un iubit venit în Italia din Cape Verde, Jorge Edson Tavares.

Idila nu a decurs așa cum se aștepta aceasta, dar teroarea adevărată a început atunci când a pus capăt relației. Jorge a început să o urmărescă și să o amenințe că o să o desfigureze. Poliția nu a făcut nimic, doar a întocmit un ordin de restricție care nu are nici o valoare reală.

Nu a trecut mult timp și Gessica a fost atacată cu acid și desfigurată.

Fostul iubit nu a recunosct atacul și chiar a afirmat că are un alibi serios, dar nu a convins judecătorii. Cazul a fost extrem de mediatizat în Italia, la fel ca și cazul Pamela Mastropietro, fată de 18 ani omorâtă apoi mâncată de  nigerieni.

Gessica a apărut la TV după atac și a vorbit despre incident și recuperare, dar nu și despre pericolul negru.

  Corrina Mehiel a fost o artistă americană, activistă avidă, justițiar social, care lupta împotriva imaginarului privilegiu de a te naște și a fi alb, un fan înfocat a lui Hillary Clinton.

Ea vorbea constant despre masculinitatea toxică în rândul bărbaților albi, afirmând că aceștia sunt responsabili pentru bărbații de culoare și problemele lor.

Corrina era o susținătoare a politicilor liberale de stânga și o admira pe Nancy Pelosi, o politiciană care luptă pentru abolirea granițelor și pentru abolirea poliției de frontieră și diviziei de poliție care se ocupa de prinderea ilegalilor.

Întreagă ei pagină de facebook, dar și blogul ei (care acum a fost dat jos) erau dedicate postărilor anti-rasism, criticarii bărbaților albi, criticarii lui Donald Trump, susținerii granițelor deschise și a ilegalilor, și era convinsă că rasismul albilor cauzează problemele în societate, dar și violență împotriva populației negroide. Poștă cântece gospel în care negrii se victimizau, acuzau albii pentru sclavie, pentru moartea lui Biggie Smalls, și alte aberațîi de genul.

Corrina a decis să fie o activistă după ce mama ei i-a citit cartea lui Hillary Clinton, *It takes a village* , o carte ambiguă și plină de minciuni și omiteri, care prezintă o realitate abstractă și nu ia sub nici o formă în calcul rata criminalitații în comunitatea neagră, sau rata omorurilor și violurilor comise de negrii asupra albilor.

În curând, Corrina o să îl cunoască pe El Hadji Alpha Madiou Toure, care o să o omoare cu cruzime. El Hadji Alpha Madiou Toure este negru și musulman.

El i-a furat mașina, cardul de credit, și a continuat să le folosească după ce omorât-o.

El Hadji Alpha Madiou Toure era migrant și trăia mai mult în adăposturi pentru oameni ai străzii, fusese arestat de câteva ori, dar nu fusese deportat.

  Reese Fallon, în vârstă de 18 ani, a fost ucisă în Orașul Vechi, din Toronto, în ultimul atentat ce a avut loc în Canada din iulie anul acesta.

Reese era și ea liberală, dintr-o familie bună, sprijinea migrația în Canada și în vest. Ea făcea parte din Mișcarea Tinerilor Liberali din Toronto.

De asemenea ea îl susținea pe Justin Trudeau. Ironia face că acesta nici măcar nu a menționat nimic în presă despre atac, din contră, și-a luat vacantă, o reacție total opusă față de incidentul în care o fată musulmană a spus că a fost atacată pentru că poartă hijab, și i i-a fost smuls hijabul din cap de către albi rasiști.

Atunci Trudeau a ținut un discurs de 30 de minute în care condamna islamofobia si nazismul. Atacul s-a dovedit inexistent și fata în cauză mințise și în trecut și inventase atacuri rasiste.

Tot Trudeau i-a dat unui terorist care fusese închis în SUA câteva milioane de dolari canadieni, despăgubiri pentru traumele suferite în vest. Si tot Trudeau a spus *dacă iți omori dușmanul, acesta câștiga*, referitor la islamiștii radicalizați.

Atacatorul a fost identificat ca fiind Faisal Hussain, în vârsta de 29 de ani. Acesta trăia cu familia lui într-o zonă considerată *no-go* adică unde non-musulmani nu puteau să pășească fără să fie atacați. El avea pe Facebook poze cu arme și poze în stilul jihadistilor ISIS. Fratele acestuia a avut și el probleme cu legea, trafic și consum de droguri, trafic de arme, și a fost închis de câteva ori.

Presa de stânga însă refuză să accepte faptul că atacul este clar voit, premeditat, făcut în numele jihadului și încearcă sa manipuleze opinia publică, sugerând că Faisal are probleme psihice grave, probleme care au dus la comiterea atentatului. Însă mulți jurnaliști independenți vor să știe cum de Fasit era un așa bun trăgător, se vede clar pe filmări că nu ezită, ci trage cu exactitate în victime, reușind să împuște 12 oameni, dintre care 2 au decedat, este vorba despre Reese și o fetiță de 10 ani.

Atacul a fost, desigur, revendicat de ISIS.

Acum Canada o sa lupte împotriva rasismului și a islamofobiei si nici nu e greu sa faci asta in Canada, unde manipularea funcționează ca unsă. Victimele or sa fie uitate, cum s-a întâmplat și cu victimele celorlalte atacuri care au avut loc pe teritoriul Canadei, și mai mulți migranți or sa fie primiți cu bratele deschise, inclusiv teroriștii ce fac parte din Căștile Albe, miliția ce a acționat în Siria sponsorizată și antrenată de Israel, și pe care trebuie să o retragă din Siria deoarece Assad a reușit sa recupereze aproape întregul teritoriu, iar un nou atac chimic nu mai poate fi orchestrat după ultimul eșec. Pastile Albe vor fi împrăștiate prin Canada și Marea Britanie.

Din păcate acestea sunt doar câteva cazuri, dar se pot observa elemente comune. Aceste femei vin din familii bune, au primit o educație bună, au trăit în comunități de albi, sau în țări care nu erau afectate încă de crime comise de non-albi.

Toate sunt liberale și susțin politica de stânga, și unele chiar au membrii ai familiei implicați în partide care susțin migrarea necontrolată.

Nici una din ele nu a fost conectată cu realitatea în ceea ce privește diferențele majore dintre rase și culturi. Toate au fost arogante și au suferit de un complex dumnezeiesc, și au crezut că sunt mai presus decât restul și că vor salva întreaga planetă, dar unele nu au reușit nici măcar să își salveze viața.

Aproape toate și-au urât rasa, au urât bărbații albi și i-au considerat responsabili pentru orice rău.

Aproape toate au fost feministe.

Toate au fost ucise sau violate de bărbați de culoare ce provin din alte culturi. Mai trist este că cele rămase în viață încă nu acceptă realitatea și continuă să susțină extrema stângă.

Trebuie, cu orice preț, să ne asigurăm că România o să rămână o țară sigură si nu trebuie să acceptăm africanii, arabii sau islamiștii aici.

Nu trebuie să deschidem granițele, nu trebuie să acceptam migrația africană și din Orientul Apropiat.

  Trebuie înțeles faptul că islamul este total necompatibil cu societatea vestică și trebuie interzis, practicarea lui trebuie scoasă în ilegalitate dacă mai vrem să salvăm ceva.

Consiliul European nu a avut nici o declarație legată de criminalitatea *noilor europeni*, așa cum îi numesc pe acești sub-oameni, din contră, vor să mai aducă milioane în Europa.

Femeile europene trebuie să priceapă pericolul pe care îl reprezintă bărbații din Africa și Orientul Apropiat. Trebuie să înțeleagă ce se petrece în Africa, să înțeleagă ce învățături există în doctrina islamistă și cum sunt văzute femeile.

Și nu, nu există musulmani feminiști.

Ce mai citim în weekend sau în puţinul răgaz pe care ni-l lasă, totuşi, tumultul cotidian?

„Amintiri din viaţă. 20 de ani în Siberia”, povestirea cutremurătoare şi splendidă a Aniţei Nandriş, o ţărancă cu trei clase, din Bucovina, ridicată în miez de noapte de KGB şi deportată în Gulagul sovietic, este propunerea criticului de film Manuela Cernat, pentru acest sfârşit de săptămână.

Povestea a fost făcută cunoscută şi prin filmul care i-a fost dedicat în seria Memorialul Durerii, iar cele 288 de pagini ale cărţii, se citesc cu sufletul la gură, fără să laşi cartea din mână.

Aniţa Nandriş avea 36 de ani când a fost deportată, împreună cu cei trei copii ai săi, din satul bucovinean Mahala, de lângă Cernăuţi, undeva dincolo de Cercul Polar. În miez de noapte, NKVD-ul (Securitatea sovietică), a despărţit-o de soţ pentru totdeauna.

„Mi-a încredinţat acest manuscris în anul 1982 la Cernăuţi, rugîndu-mă să-l trec peste graniţă în România şi să-i promit că-l voi face cunoscut oamenilor, cum voi putea. Apoi a murit în casa ei, în patul ei, vegheată de copii, cu sentimentul datoriei împlinite”, scrie dr. Gheorghe Nandriş, nepotul scriitoarei, în Prefaţa jurnalului, publicat în 2003, la editura Humanitas.

În această sălbăticie a Siberiei a luptat pentru supravieţuire 20 de ani. Mamă extraordinară, şi-a ocrotit copiii cu preţul vieţii dovedind o putere de sacrificiu şi o rezistenţă morală de excepţie. Renunţă la propria hrană în favoarea copiilor, străbate zeci de kilometri prin tundră cu groaza în suflet, în căutarea unor fructe cu care să-şi salveze copiii de scorbut, învaţă să conducă sania cu cîini şi să facă din părul lor îmbrăcăminte pentru copii. Intră de două ori în comă şi de două ori revine la viaţă, singurul tratament fiind iubirea nemărginită pentru copii şi credinţa în Dumnezeu, povesteşte Gheorghe Nandriş.

„După ultima ieşire din comă, în convalescenţă, este pusă să facă slujbă de noapte la minus 40 de grade. Nu se poate duce şi este condamnată la închisoare. Este dată pe mîna unui eschimos, a cărui limbă nu o pricepea, şi care trebuia să o transporte cu sania, printre gheţuri, spre locul osîndei. Urmează o călătorie în care i-a îngheţat sufletul de groază, cu o înnoptare într-un iglu de eschimoşi, drum pe care îl descrie cu imagini atît de sugestive, încît ar putea figura în orice antologie literară.

În trânta ei cu destinul se dovedeşte mai tare şi învinge. După aproape 20 de ani de surghiun, această femeie demnă îşi trimite copiii spre Moscova lui Hruşciov, pentru a-şi dovedi nevinovăţia şi a-şi căuta drepturile. După multe peripeţii pe la tribunale şi procurori, care căutau să-i ameţească cu minciuni, aceşti copii, care au moştenit inteligenţa şi curajul mamei lor, obţin documente din care rezultă că au stat 20 de ani în Siberia «din greşeală», că ar fi «victime ale stalinismului» şi sunt reabilitaţi. Ei pleacă din Siberia spre soarele Bucovinei, spre satul şi mormintele strămoşilor lor.

Au intrat în casa lor după 20 de ani, exact în luna şi ziua cînd au fost răpiţi, 13 iunie 1941. Bătălia pentru supravieţuire a luat sfîrşit. Mama a reuşit să-şi reaşeze copiii în cuibul lor. Oricine şi-ar fi considerat misiunea împlinită. Ea însă nu şi-a putut găsi liniştea decît după ce a depus mărturie scrisă asupra crimelor comunismului. Şi astfel, după ce a tors părul de cîine în Siberia, a luat condeiul pentru a-şi mărturisi calvarul, scriind 360 de pagini ca un poet”, mai scrie Gheorghe Nandriş.

Povestea Aniţei, ţăranca basarabeancă de lângă Cernauţi, regiune ce a fost aproape mereu folosită ca monedă de schimb între imperiile ce îşi disputau supremaţia asupra Europei, este una dintre poveştile a milioane de prizonieri ai Uniunii Sovietice.

Milioane de oameni, din mai toate ţările est-europene au fost ridicaţi în miez de noapte de forţele de represiune bolşevice, aruncaţi în camioane doar cu ce aveau pe ei, despărţiţi de familii şi transportaţi ca vitele, în necunoscut. Cei mai mulţi au fost duşi în Siberia, dincolo de Cercul Polar, unde până atunci poate că nu păşise picior de om, hrăniţi doar cu apă şi câteva sute de grame de pâine pe zi şi puşi la muncă silnică. Fără explicaţii, fără motive, fără informaţii, fără speranţă de salvare.

Motivul? Erau duşmani ai sistemului, ai Uniunii Sovietice! Bebeluşi de 1-2 ani, bătrâni, bolnavi, adolescenţi, mame neputincioase, ţărani, gospodari, orăşeni, profesori, aceştia ameninţau siguranţa „imperiului”, împotriva acestora s-a dezlănţuit ura şi ferocitatea Răului. Sate întregi de oameni au rămas goale în doar câteva nopţi, milioane de oameni s-au trezit, fără nicio avertizare şi fără nicio vină, pe drumul spre iad.

Puţinii care au supravieţuit deceniilor de sclavie din Siberia şi s-au întors în locurile natale şi-au găsit casele ocupate de ruşi si au fost forţaţi să o ia de la început, pentru că nici atunci nici altădată nu li s-a făcut dreptate.

De atunci, regimurile şi-au schimbat doar denumirile. Generaţii întregi au tăcut, de teama consecinţelor, lăsând această parte a istoriei în mare parte păstrată în umbră, deşi ar trebui cunoscută şi condamnată ca şi nazismul.

Se poate că alegerea de lectură a prof. Manuela Cernat să fie motivată şi de o poveste personală similară: “Străbunicul meu, la 97 de ani, când au intrat ruşii, a fost scos în zăpadă, desculţ, în izmene, cu baionetele în coastă, şi pus de soldaţii sovietici să danseze”, povestea criticul de film.

“A fost foarte greu să realizăm filmările în Bucovina, am fost urmăriţi peste tot, hărţuiţi, amenintaţi, blocaţi la graniţă. Dar vom continua să mergem şi să prezentăm dramele acestui neam”, declara, la începutul anilor 90, Lucia Hossu-Longin, realizatoarea seriei Memorialul Durerii.

Nu cred că ar fi foarte uşor nici acum. Aceşti oameni, românii de peste graniţă, continuă şi acum, atât cât pot, lupta pentru a-şi păstra identitatea şi cultura.

„Cartea e o revelaţie şi s-ar cere primită ca atare. Nu doar privitor la soarta deportaţilor români în Gulagul sovietic povestirea Aniţei Nandriş-Cudla aduce o marturie esenţială, dar şi pentru reconstituirea staturii ţăranului bucovinean: o statură net aristocratică, pe care metamorfozele provocate de comunism o aruncaseră nu numai în trecut, ci, s-ar spune, aproape în legendă. Or, iată că, odată cu Aniţa Nandriş-Cudla, legenda ia conturul firescului, iar realitatea ei ni se impune din nou.

După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară.

Cartea aceasta, care nu numai că se cere neaparat citită, dar ar merita să fie aşezată, prin biblioteci, într-un raft al clasicilor, descrie unul din cele mai cumplite destine.” (Monica LOVINESCU)

Sâmbăta, de la ora 13.30, noul program bilunar a prezentat un alt fel de eroi: savanţi aflaţi în bibliografiile ştiinţifice mondiale. Unii dintre ei sunt complet necunoscuţi publicului larg din România, chiar dacă activitatea lor ştiinţifică îi clasează printre cei care contribuie major la istoria şi dezvoltarea societăţii. Astfel, Academia Română aduce la Televiziunea Română un program unicat – o cronică  modernă ce reflectă nu numai realizările de vârf ale cunoaşterii ştiinţifice şi culturale, ci şi personalităţile academicienilor. Emisiunea va reflecta şi relaţiile Academiei cu instutiţii ştiinţifice din lume şi evenimentele sale majore.

În acest context şi pentru că suntem în An Centenar, prima ediţie a noii emisiuni a prezentat recentul eveniment organizat de Academia Română la jumătatea lunii septembrie. Este vorba despre Con­ferinţa internaţională „România şi evenimentele istorice din perioada 1914-1920. Desăvârşirea Marii Uniri şi Întregirea României”. Evenimentul găzduit de Ateneul Român s-a bucurat de prezenţa a opt mari istorici şi oameni de cultură din Europa şi Statele Unite ale Americii care şi-au prezentat analizele lor pe marginea temei.

Este vorba despre: prof. Michael Metzeltin, Universitatea din Viena şi membru de onoare al Academiei Române – cu prelegerea „De ce a fost posibilă constituirea României? Devenirea României ca stat naţional”, prof. Jean-Paul Bled, Universitatea Sorbona din Paris – cu tema „Le Journal de guerre du capitaine Marcel Fontaine”, prof. Francesco Guida, Universitatea din Roma, Italia – „Primul Război Mondial şi o filieră istoriografică italo-română”, prof. Hans-Christian Maner, Universitatea Johannes Gutenberg din Mainz – „Primul Război Mondial prin lentila unor militari şi istorici din mediul german”, prof. Dennis Deletant, Universitatea din Georgetown, Washington, SUA – „Romania: Creating the Na­tion-State, 1918 and Beyond”, prof. Paul E. Michelson, Universitatea din Huntington, Indiana – „Greater Romania and the Post-World War New Normal”, prof. Josef Wolf, Institutul pentru Istoria şi Geografia Regională a Şvabilor Dunăreni din Tübingen – „Loialităţi în schimbare. Remodelarea identitară a minorităţii germane din România după Primul Război Mondial, 1918-1922” şi dr. Florian Kührer-Wielach, Institutul pentru Cultura şi Istoria Germană din Sud-Estul Europei, Universitatea „Ludwing Maximilian” din München – „Viziunea de la Alba Iulia şi realitatea interbelică. O perspectivă (trans)regională”.

„Mișcarea Legiunii are dreptul să se revendice ca singura mistică creștină, revoluție spirituală, ascetică și bărbătească, cum încă n-a cunoscut istoria României… Promovarea bărbăției și a spiritului ofensiv – valori europene aristocratice – a adus de la sine o altă prefacere a spiritului tinerei generații românești”.

Oricât de ciudat ar putea părea, rândurile de mai sus sunt scrise de unul dintre cei mai mari intelectuali ai secolului XX, celebrul profesor titular și coordonator al Catedrei de Istoria Religiilor a Universității din Chicago, Mircea Eliade.

Crearea Mișcării Legionare, în urmă cu 90 de ani, a produs schimbări majore în istoria României, cu reverberații europene și universale până în zilele noastre, dacă avem în vedere numarul important de intelectuali de marcă care au aderat la idealurilor acestei organizații, ale căror opere sunt cunoscute și apreciate în întreaga lume. Ca să dăm doar câteva exemple, ne referim la Mircea Eliade, Lucian Blaga, Constantin Noica, Emil Cioran, Vintilă Horia, Petre Țuțea, Nae Ionescu, Mihail Manoilescu, Radu Gyr, George Manu și alții. Cu toate acestea, istoria acestei formațiuni de dreapta rămâne controversată și neclară pentru generațiile de azi, deși optica de tip comunist ar fi trebuit să dispară din cărțile de istorie și discursul public după 1989. O inițiativă legislativă recentă propune chiar interzicerea “apologiei legionare”, cum ar putea fi considerat citatul lui Mircea Eliade de mai sus.

„Legiunea Arhanghelului Mihail a fost o creație românească, cu origini mult înaintea fascismului și nazismului, cu sursele doctrinare în naționalismul clasic român, care a fost întotdeauna de Dreapta, și s-a constituit într-un strigăt al conștientizării degradării ființei naționale. Ea a fost reacția la prea lungul conflict organic dintre societatea românescă și suprastatul său artificial. Legiunea Arhanghelului Mihail a căutat să reconstruiască de jos societatea românească prin elementul său cel mai înaintat, tinerii, readucînd-o la principii morale, la credință autentică și în jurul instituțiilor sale tradiționale” spunea istoricul Alex M. Stoenescu.

“Crearea Legiunii Arhanghelul Mihail, la 24 iunie 1927, a marcat un moment esenţial în afirmarea curentului de dreapta, de factură totalitară. După aproape un deceniu de la Marea Unire din 1918, carenţele regimului democratic deveneau tot mai evidente, iar o parte a opiniei publice – mai ales a tinerilor – considera că erau necesare alte soluţii pentru “salvarea” ţării. În acest context a fost creată Legiunea Arhanghelul Mihail.

Corneliu Zelea Codreanu afirma că întemeierea Legiunii Arhanghelul Mihail “a durat un minut”, adică atât cât a citit textul: “Astăzi, vineri, 24 iunie 1927 (Sf. loan Botezătorul), ora zece seara, se înfiinţează Legiunea Arhanghelul Mihail, sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli. Fixez ca şef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici. Semnează Corneliu Zelea Codreanu”. Era vorba de o copie a icoanei de la Mănăstirea Văcăreşti, reprezentându-l pe Sfântul Mihail, care fusese păstrată în Căminul Studenţilor Creştini din Iaşi.

A doua zi, cei câţiva întemeietori ai Legiunii – “Văcăreştenii” – au mers la A.C. Cuza, cerându-i să-i dezlege de jurămintele pe care le-au depus în cadrul Ligii Apărării Naţional-Creştine, precizându-i în scris: “Pe calea care mergeţi acum, noi nu vă putem urma, deoarece nu mai credem într-însa. A merge fără credinţă nu putem, deoarece, nouă, credinţa ne-a dat tot avântul în luptă”. A.C. Cuza i-a dezlegat de jurăminte şi i-a sfătuit să nu facă greşeli, deoarece “în politică, greşelile se plătesc scump”. Apoi, “Văcăreştenii”, deveniţi legionari, l-au vizitat pe Corneliu Şumuleanu, preşedintele LANC-Statutară, citindu-i o scrisoare în termeni similari.

Înfiinţarea Legiunii a trecut neobservată de opinia publică, iar presa nu a consemnat acest moment. Noua organizaţie nu a fost înscrisă la Tribunal, deoarece Codreanu considera că Legiunea Arhanghelul Mihail nu era un partid politic, ci o mişcare politică şi naţională, care nu se putea încadra în prevederile legale (program, statut, conducere aleasă). Membrii Legiunii îşi ziceau legionari, iar conducătorul lor – “născut, iar nu făcut” – era Corneliu Zelea Codreanu, numit “Căpitan”. În acel moment, Legiunea nu avea sediu şi nici resurse financiare. Cei câţiva aderenţi se adunau într-o cameră de la Căminul Studenţesc Creştin din Iaşi. Pe pereţii acesteia erau lipite fâşii de hârtie, pe care fuseseră scrise următoarele maxime: “Cel ce n-are sabie să-şi vândă haina şi să-şi cumpere”; “Feriţi-vă de pofta cărnii, care omoară sufletul”; “Nu alunga eroul din tine”; “Cine ştie să moară nu va fi rob niciodată”; “Aştept învierea patriei mele şi nimicirea cetelor de vânzători”.

Legiunea păşea în viaţa politică a României fără nici un program, deoarece – afirma Codreanu – “nu ne-am legat împreună cei ce cugetam la fel, ci acei ce simţeam la fel. Nu cei ce aveam acelaşi fel de a gândi, ci acei care aveam aceeaşi construcţie sufletească. Era un semnal că statuia unei alte zeităţi – Raţiunea – va fi sfărâmată”. El susţinea că “Ţara aceasta piere din lipsă de oameni, nu din lipsă de programe”, că “Piatra unghiulară de la care porneşte Legiunea este omul; nu programul politic”. În opinia sa, Legiunea Arhanghelul Mihail va fi “mai mult o şcoală şi o oaste decât un partid politic”. Din “şcoala legionară va trebui să iasă un om nou, un om cu calităţi de erou. Un uriaş în mijlocul istoriei noastre, ca să lupte şi să biruiască împotriva duşmanilor Patriei”.

Caracterul totalitar al Legiunii Arhanghelul Mihail rezultă din atitudinea sa politică, ostilă democraţiei, partidelor politice, parlamentului, votului universal, precum şi din modul de organizare şi conducere a acesteia.

Atacul principal a fost îndreptat împotriva sistemului democratic, întemeiat pe partidele politice. În opinia lui Codreanu, politicienii României ofereau programe atrăgătoare pentru a înşela alegătorii. În fapt, ei erau un factor distructiv, trăiau în lene şi petreceri scandaloase; ei aveau nevoie de bani pentru viaţa proprie, dar şi pentru a întreţine clientela politică, pentru a obţine voturi, pentru cumpărarea de conştiinţe. În acest scop, politicienii urmăreau să obţină guvernarea ţării, adică posibilitatea spolierii ei, să intre în cât mai multe consilii de administraţie ale întreprinderilor evreieşti, pentru a încasa tantieme şi jetoane, să facă afaceri scandaloase. Astfel, corupţia se întindea ca o pecingine peste ţară. Când statul nu le va mai putea da banii necesari, politicienii vor ceda bancherilor străini bogăţiile pământului şi, cu ele, independenţa naţională. “O adevărată pletoră de oameni de afaceri se va întinde ca o pânză peste toată România, care nu vor munci, care nu vor mai produce nimic, ci vor suge vlaga ţării. Acesta este politicianismul. Jos, se va întinde: mizeria, dezolarea şi deznădejdea”.

O altă direcţie majoră de atac se îndrepta împotriva evreilor, asimilaţi cu comuniştii. În opinia legionarilor, evreii au invadat ţara, profitând de complicitatea politicienilor şi de spiritul tolerant al poporului român. Evreii nu produc nimic, ci numai exploatează şi urmăresc distrugerea statului român. Ei erau acuzaţi că lovesc în fibra poporului român, mai ales a ţăranului, prin cumpărarea produselor agricole la preţuri de nimic şi împânzirea satelor cu cârciumi, la care vând produse alcoolice falsificate; ei ocupă slujbele cele mai bine plătite, înlăturând pe funcţionarii români; ei au ajuns să copleşească, prin numărul lor, oraşele pentru a le deznaţionaliza; ei au invadat Universităţile, urmând să înlăture elita românească; ei sunt stăpânii presei din România; ei sunt proprietarii întreprinderilor industriale şi ai băncilor din ţară; îi cumpără pe politicieni, care adoptă legi şi iau măsuri dirijaţi din umbră de evrei.

Asemenea idei fuseseră propagate şi de A.C. Cuza timp de mai multe decenii, dar aderenţa lor în rândul populaţiei a fost slabă. Din acest punct de vedere. Legiunea Arhanghelul Mihail nu venea cu elemente noi, prin care să se impună în peisajul politic al României.

După eşecul în alegeri, Corneliu Zelea Codreanu şi-a concentrat atenţia spre organizarea Legiunii şi impunerea ei în viaţa politică a României. Problema şefiei nu se punea în nici un fel, deoarece – aşa cum scria Ion. I. Moţa – Legiunea Arhanghelul Mihail “are un şef, neales de nimeni, ci consimţit de cei ce, atraşi de o forţă tainică, au venit să se constituie sub conducerea şefului, celulele ordonate şi disciplinate ale organizaţiei. Acest şef al nostru este Corneliu Zelea Codreanu”. Era una din caracteristicile esenţiale ale Legiunii, într-o vreme în care lupta pentru şefie constituia un obiectiv de bază în celelalte organizaţii politice, iar multe sciziuni şi confruntări au fost generate tocmai de această luptă.

La 1 august 1927, a apărut primul număr al gazetei Legiunii Arhanghelul Mihail, intitulată “Pământul strămoşesc”, care se tipărea la Orăştie, prin efortul părintelui Moţa. În primul număr erau publicate versurile lui George Coşbuc din poezia Decebal către popor: “Din Zei de-am fi coborâtori,/ C-o moarte tot suntem datori,/ Dar nu-i tot una leu să mori/ Ori câine înlănţuit!/”. Gazeta a devenit un important mijloc de propagandă legionară. În octombrie 1927, “Pământul strămoşesc” avea 2586 de abonaţi, număr considerat de Codreanu ca un succes remarcabil.

Aderenţa la noua organizaţie a fost extrem de slabă. Horia Sima avea să scrie: ”Corneliu Codreanu nu putea să conteze decât pe indivizi izolaţi în oraşe şi sate. Asta era tot ce mai rămăsese din miile de tineri ce luptaseră în rândurile mişcării studenţeşti. Cea mai mare parte dintre ei, luaţi de curentul vieţii, se îndepărtaseră de politică; alţii stagnau încă în incertitudine. În condiţiile acestea sistemul anterior de organizare, întemeiat pe comitete judeţene, nu mai era valabil. Nu se puteau numi şefi de judeţ, acolo unde nu existau decât câteva elemente în fiecare judeţ. Corneliu Codreanu s-a văzut constrâns să adopte un alt sistem de organizare, ce reuneşte într-un ansamblu dinamic şi maleabil cele mai slabe efective existente. De aici necesitatea «cuibului»“. Acesta era alcătuit dintr-un număr de 3-13 oameni, sub comanda unui şef, care era numit de Căpitan. Corneliu Zelea Codreanu a stabilit că: fiecare membru al cuibului desfăşoară o activitate concretă; cuibul rezolvă problemele (de exemplu: săparea unei fântâni, repararea unui podeţ); cuibul este uşor transformabil, din unitate de muncă în unitate de luptă şi invers; creează un mare număr de cadre, deoarece oamenii se pot specializa în arta conducerii; localizează efectul unei trădări sau defecţiuni; este cel mai bun loc unde se poate face educaţie, toţi fiind prieteni, putându-şi destăinui necazurile, putând primi un sfat sau o pedeapsă. Cuibul trebuia să se conducă după şase “legi”: a disciplinei; a muncii; a tăcerii; a educaţiei; a ajutorului reciproc; a onoarei.

Legiunea a fost organizată pe patru secţiuni: de Tineret (Frăţiile de Cruce); de Protecţie; de Ajutor a Femeilor Române; Internaţională. Prima secţie cuprindea tinerii “care se prind cu noi fraţi ca să apere, să cureţe şi să dezrobească pământul nostru strămoşesc, crescând, muncind şi luptând în iubire de ţară, după principiile Legiunii”. Cel înscris avea următoarele obligaţii: să facă 5 abonamente la revista “Pământul strămoşesc”, pe termen de cel puţin 5 luni; să lucreze un sfert de oră pe zi pentru Legiune, sau să dea a 40-a parte din câştig; să boteze cinci copii în credinţa Legiunii, în termen de 5 luni; să-şi ajute fraţii din Legiune. Secţia de Protecţie era alcătuită din oameni maturi, care doreau “să susţină, să încurajeze şi să protejeze sforţările către o viaţă nouă, creştină, românească şi disciplinată, a tinerimii din Legiune”; membrii acestei secţii trebuiau să contribuie la ajutorul Legiunii (un sfert de oră pe zi sau a 40-a parte din câştig), să se ajute şi să se susţină reciproc “în toate întreprinderile şi împrejurările”. Secţia de Ajutor a Femeilor Române viza “restabilirea morală a societăţii româneşti”; mamele trebuiau să-şi crească copiii în credinţa creştină, contra “frivolităţii, a dezgolirii trupului, care dezonorează, urâţeşte şi dezgustă”, să combată “dansurile nesănătoase şi nemorale”, să lupte ca fetele de la ţară să nu mai ajungă servitoare la evrei. În Secţia Internaţională urmau să se grupeze toţi românii aflaţi în afara hotarelor ţării; scopul ei era de a “propovădui” adevărul despre invazia pământului românesc de către evrei, să adune calomniile debitate de evrei la adresa românilor, pentru a fi publicate şi cunoscute în ţară; să ţină legătura cu alte organizaţii similare din lume “în vederea rezolvării problemei jidoveşti”.

Legionarii aveau obligaţia să se conducă după patru “linii”: 1) credinţa în Dumnezeu, prin care considerau că se asigură “contactul cu morţii noştri şi ai neamului”; 2) încrederea în misiunea proprie – “o încredere nelimitată în steaua noastră şi a neamului”; 3) dragostea reciprocă – “ca şi cum am fi fost din aceeaşi familie şi ne-am fi cunoscut de mici copii”; 4) cântecul – ca formă de manifestare a stării lăuntrice; între cântece se numărau: Pe o stâncă neagră – care-l glorifica pe Ştefan cel Mare; Ca un glob de aur – închinat lui Mihai Viteazul; Cântecul lui Avram Iancu; Să sune iarăşi goarna – cântecul Şcolii Militare de Infanterie din 1917; Sculaţi Români – compus de Iustin Ilieşiu şi Istrati, care a fost proclamat Imnul Legiunii.

Legionarii trebuiau să fie mai întâi ei, “oameni noi”, “cu calităţi de erou”, un fel de prototip pentru românul de mâine, care “să frângă în două întreaga istorie şi să pună temeliile începutului unei alte istorii româneşti”. De aici, preocuparea pentru crearea unui mediu special, prin viaţa comună în cuib, în tabere de muncă, în organizaţia şi “familia legionară”, după care legionarul va fi “trimis” în mijlocul lumii: să trăiască, pentru a învăţa să fie corect; să lupte, pentru a se învăţa viteaz şi tare; să muncească, pentru a se învăţa muncitor, iubitor de toţi cei ce muncesc; să sufere, pentru a se oţeli; să se jertfească, pentru a se deprinde cu depăşirea propriei lui persoane, slujindu-şi neamul”. Unde se va duce, legionarul va crea un mediu de aceeaşi natură, va face alţi legionari şi lumea îl va urma; toţi la un loc vor constitui o oaste, o forţă, care va birui.

Mișcarea Legionară este cea mai profundă revoluție spirituală a poporului român de la încreștinarea lui încoace.

Legionarii erau crșstini practicanți: se mărturiseau și se împărtășeau, nicio lucrare de seamă nu începea fără binecuvântarea preoților; la mesele comune ale legionarilor se spunea rugăciunea și, acolo unde era, preotul dădea binecuvântarea.

În Legiunea Arhanghelul Mihail s-au înscris câţiva foşti militanţi în LANC, precum inginerul Gheorghe Clime, avocatul Mile Lefter, inginerul Blănaru. De Legiune s-au apropiat gen. Macridescu şi prof. Ion Găvănescul. Dar, în general, aderenţa a fost foarte slabă. De aceea, Codreanu a decis: “Să mergem să cucerim România! Plecaţi în sate şi strigaţi: – S-a făcut o nouă organizaţie politică, înscrieţi-vă cu toţii într-însa”.

În ziua de 8 noiembrie 1927, a fost organizată, la Iaşi, festivitatea de depunere a primului legământ legionar. Solemnitatea a început prin amestecarea ţărânii aduse de la localităţi istorice: Turda, Războieni, Sarmizegetusa, Călugăreni, Podul Înalt, Suceava, Neamţ, Hotin, Soroca, Alba Iulia, Ţebea, Roşcani, Tg. Jiu, Oituz, Caşin, Prunaru, Turtucaia. Apoi, au fost umplute punguliţe făcute din piele şi legate cu şnur, pe care legionarii le-au primit cu ocazia jurământului pentru a le purta la piept. Primii care au depus jurământul au fost Corneliu Zelea Codreanu, Ion I. Moţa, Ilie Gârneaţă, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu, îmbrăcaţi în costume naţionale…”

Citește AICI Cartica Sefului de Cuib – Corneliu Zelea Codreanu

10 lucruri despre mişcarea legionară:

1. A fost înfiinţată la 24 iunie 1927 de către Corneliu Zelea Codreanu alături de Ion Moţa, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu şi Ilie Gârneaţă.
2. A existat şi un partid politic al mişcării legionare numit Garda de Fier, care a fost înfiinţat în 1930 cu scopul de a lupta împotriva expansiunii comunismului din URSS.
3. Membrii mişcării legionare purtau uniforme de culoare verde ca simbol al reînnoirii şi erau denumiţi  Cămăşile verzi. Salutul formal pe care îl foloseau era cel fascist. Principalul simbol al mişcării a fost o cruce triplă reprezentând  o reţea de zăbrele de închisoare ca simbol al martirului, denumită şi crucea arhanghelului Mihail.
4. Faţă de organizaţiile SA sau SS  care acţionau doar pe principii violente, Legiunea Arhanghelului Mihail  acorda o mare importanţă religiei ortodoxe.
5. Mişcarea legionară s-a făcut remarcată şi datorită propagandei de succes pe care a avut-o prin marşuri, procesiuni religioase, miracole, imnuri patriotice, muncă voluntară şi campanii în zonele rurale. Majoritatea susţinătorilor erau studenţi şi ţărani.
6. La 29 decembrie  1933 membrii Mişcării legionare l-au asasinat pe prim-ministrul liberal Ion G. Duca, care cu câteva zile înainte scosese Garda de Fier în afara legii. Asasinarea lui fiind o răzbunare a membrilor mişcării.
7. În 1938 membrul fondator Corneliu Zelea Codreanu a fost asasinat, conducerea mişcării fiind preluată de Horia Sima.
8. Ajunsă la putere, Mişcarea legionară a introdus o serie de legi antisemite dure şi jaful organizat al minorităţii evreieşti. Asasinatele legionare au afectat circa 2/3 dintre români şi 1/3 dintre evrei.Membrii Gărzii de Fier au pus la cale cel mai mare pogrom, în care au fost ucişi pest  100 de evrei iar câţiva dintre aceştia au fost atârnaţi în cârlige la abator şi mutilaţi.
9. Poliţia legionară  a asasinat în penitenciarul de la Jilava 64 de foşti demnitari  iar Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu au fost torturaţi şi asasinaţi fără să fie arestaţi.
10. În 1941 Horia Sima şi legionarii au dat o lovitură de stat împotriva lui Ion Antonescu şi a armatei române, însă Antonescu a reuşit să-i înfrângă, legionarii fiind înlăturaţi de la guvernare. Horia Sima şi alţi legionari s-au refugiat în Germania unde au fost cazaţi în lagărele de concentrare Buchenwald, Dachau şi Rostock.

În decembrie 2015, mi-am mai împlinit o fantezie. După ce am bătut multe din mările lumii am navigat şi pe bâtrâna şi ramolita Dunăre. Nu pe vreun şlep, gabară, ceam, remorcher sau navă de pasageri, ci pe un bătrân pescador care avea atunci 70 de ani de când călca apa. Barcazul, lung de 17 metri, a ajuns la Constanţa după ce a plecat din Kolbrzeg-Polonia, prin Baltica şi Marea Nordului, apoi din Rotterdam, prin Canalul Rin-Main-Dunăre, la Regensburg, ca s-o ia la vale, pe Dunăre, tranzitând Viena, Bratislava, Budapesta, Belgradul, ecluzele de la Porţile de Fier, Cernavodă şi Agigea ca să se stabilească, în final, ca o pensionară venerabilă, în Dana Zero a portului Constanţa „Hrană pentru suflet”, mi-a răspuns captain Laurentiu Mironescu, la întrebarea mea de unde până unde atâta dambla să cumperi pe bani grei o astfel de corabie şi să mai cheltuieşti încă o dată pe atât ca s-o aduci în Marea Neagră, când puteai, cu aceaşi sumă să cumperi un yacht modern, nou-nouţ. Un nebun frumos.
Mai jos, e link-ul cu reportajul meu despre voiajul pe care l-am făcut cu marinarul „Geană” Eugen Cornea, şeful mecanic Florin Rusneac – zis „Pacino” şi piloţii fluviali Florică Piciorgros şi Costică Schimbinschi. Un voiaj scurt dar dur, în condiţii spartane, pe o navă încălzită doar noaptea, în plină iarnă, cu o singură masă caldă pe zi, dar cu multă, multă bucurie. Hrană pentru suflet. Enjoy!
http://evz.ro/reporter-de-cursa-lunga-pe-dunare-prin-cenusa…

Mihnea-Petru Parvu

MARIA ROSETTI (1819-1893),ziaristă de origine scoţiană,a fost redactor la ziarul < Românul >,fondat de C.A.Rosetti (soţul),revoluţionarul paşoptist. A editat propria revistă literară
< Mama şi copilul > îndreptată educaţiei copiilor.
MARIA FLECHTENMACHER (1838-1888),soţia compozitorului Al. Flechtenmacher,a editat revista < Femeea Română > cu o lungă apariţie. Maria Flechtenmacher s-a remarcat ca traducătoare, publicistă şi pedagoagă română.În paginile revistei au militat pentru drepturile femeilor şi V. Alecsandri, Al. Macedonski, Iosif Vulcan.
SOFIA COCEA (1839-1861),din Fălticeni,prounionistă,a publica articole în > Gazeta de Moldova, Folietonul Zimbrului, Steaua Dunării, Dacia, Reforma, Românul < .
EMILIA LUNGU-Puhallo (1853-1932).bănăţeancă,fiica gazetarului Traian Lungu,a lucrat la revistele < Familia, Biserica şi şcoala, Amicul familiei >.
SMARANDA GHEORGHIU (1853-1861),târgovişteancă,alintată Smara,a fost o cunoscută profesoară la Sinaia şi Ploieşti.A publicat în revistele ploieştene > Şcoala Română, Altiţe şi Bibliuri (litratură) >, cu întreruperi,în perioada 1882-1895.
SOFIA NĂDEJDE (1858-1946),sora pictorului Octav Băncilă,soţia omului politic Iosif Nădejde O înverşunată luptătoare pentru emanciparea femeei românce,articolele sale au apărut în < Femeea Română,Basarabia, Contemporanul, Literatură şi Ştiinţă, Lumea nouă >..Sofia Nădejde se remarcă şi în literatură cu romane,piese de teatru,nuvele.
CONSTANŢA HODOŞ (1860-1934)
A colaborat la < Tribuna, Vieaţa, Lumea IIustrată, Universul, Luceafărul > .
Editează împreună cu soţul,Al I.Hodoş, > Revista noastră < cu profil literar-artistic-social (1905-19o7 şi 1914-1916,editor Constanţa H.).
De remarcat membrii în redacţia Constanţei Hodoş: Sofia Nădejde, Elena Văcărescu, Elena Farago, George Coşbuc, M. Sadoveanu, Ion Minulescu, George Topârceanu !
ECATERINA RAICOVICEANU (n.1873)
A colaborat,a fost angajată la importante ziare şi reviste ca: < Adevărul, Clipa, Dimineaţa, Depeche, Facla, Rampa, Rampa nouă ilustrată, Sfetnicul mamelor, Revista noastră, Revista scriitoarelor şi scriitorilor >. Mulţi ani a fost redactor la < Cronica femeii >. A publicat 11 volume de proză,traduceri,schiţe.
AIDA VIRONI (n.1886),ploieşteancă,după debut în revista > Carmen < a devenit “redactor pentru partea feminină” la > Revista scriitoarelor şi scriitorilor români >. La Ploieşti a editat revista > Aurora < de politică şi economie.
Rev. Aurora a fost remarcată şi de I.L.Caragiale.
GALLIA TUDOR (n.1891),actriţă prahoveancă din Câmpina,s-a remarcat prin colaborări la revistele > Răsăritul, Sănătatea, România eroică <.
CLAUDIA MILLIAN (n.1889),a publicat în <Viitorul, Adevărul literar şi artistic, Flacăra, Cuget românesc, Gândirea, Sburătorul >. Fiind soţia poetului Ion Minulescu, s-a ascuns sub pseudonimul “D, Şerban”.
ECATERINA M. SĂNDULESCU (19o5)
Publică în 1935,împreună cu Margarita Miller Verghy, primul studiu despre
“Evoluţia scrisului feminin în România” !.
LUCIA DRACOPOL-ISPIR (n.19o7)
Dobrogeancă licenţiată în litere şi filozofie,doctor în istoria artei,post-doctorat, istoria artei la Sorbona.Susţine ca redactor cronică plastică la > Universul >.
Semnează cu probitatea-i recunoscută cronici în < Rampa, Ilustraţiunea română, Viitorul, Semnalal etc. >.
STELLA POPESCU (n.1908)
A debutat la > Magazinul >, a fost director la > Gazeta Ploieştilor, director la > Pagini de zidire sufletească >. A colaborat constant la publicaţiile > Prahova, Deşteaptă-te, Române !, Realitatea Ilustrată >.

Conceput ca o poartă ce se deschide spre o altă lume, primul muzeu subacvatic din Europa, situat în apele azurii ale Golfului Las Coloradas, în largul Insulelor Canare, Museo Atlántico, nu demult inaugurat, întins pe 50 de metri pătraţi, expune peste 300 de sculpturi realizate de artistul britanic Jason deCaires Taylor, din materiale proiectate pentru a fi inofensive pentru mediu.

Remarcabilele creaţii ale sculptorului îşi găsesc aici o fericită îmbinare cu apetenţa sa pentru lumea subacvatică, putrându-l într-o unică aventură de explorare a încâlcitelor iţe ce leagă arta de mediul înconjurător. Urmărind să creeze un dialog vizual între artă şi natură, lucrările expuse în acest neobişnuit muzeu ajută la integrarea acestora într-un recif artificial, care se transformă într-un adăpost pentru speciile locale de peşti şi plante acvatice.

Potrivit artistului, fiecare grup statuar îşi propune să atragă atenţia asupra problemelor globale, cum ar fi schimbările climatice sau conservarea mediului. Poziţionate în mai multe grupuri, multe dintre statui fiind turnate după modele inspirate din realitate, poate cea mai izbitoare imagine de aici este ‘The Human Gyre’ (Spirala umană), un inel de siluete în mărime naturală, înlănţuite, împrăştiate pe fundul oceanului. În cel mai mare complex, ‘Crossing the Rubicon’ (Trecerea Rubiconului), alcătuit dintr-un grup de 40 de siluete, unele făcându-şi selfie-uri, altele, captivate de telefoanele lor mobile, toate înaintând orbeşte spre o poartă, sculptorul experimentează asocierea de elemente arhitecturale de mari dimensiuni, inclusiv un zid de beton de 100 de tone.

O altă operă, ‘Immortal Pyre’ (Rugul nemuritor), descrie o piatră funerară, care semnifică apusul vieţii, în timp ce o altă piesă, numită ‘Portal’, descrie un hibrid om-animal, care priveşte într-o oglindă ce reflectă suprafaţa în mişcare a apei. Mai multe siluete hibride jumătate om – jumătate cactus, sugerând fuziunea dintre natură şi umanitate, coexistă într-o perfectă armonie laolaltă.
Absolvent al Universităţii de Arte din Londra, DeCaires Taylor a lucrat la o serie de proiecte subacvatice similare la scară largă, inclusiv la primul parc de sculptură subacvatică din lume, Molinere, de pe coasta de vest a Grenadei, în Marea Caraibelor, iniţiat în 2006 şi concretizat într-o serie de splendide peisaje marine care au format o recife artificiale, atrăgând o nouă formă de viaţă în zone ce fuseseră grav afectate de ravagiile naturii şi, în egală măsură, de intervenţia omului.

Aici a fost dezvoltat un nou concept ce combină expresia artistică şi preocuparea pentru protecţia coralilor, un complex de sculptură subacvatică având peste 60 de atracţii diferite, acoperind o suprafaţă de peste 800 de metri pătraţi, cu sculpturi din beton amplasate pe fundul oceanului, reprezentând preponderent forme umane. ‘Grace Reef’ (Reciful graţiei) a fost prima lucrare de artă subacvatică a lui Jason, instalată în 2006, la o adâncime de 12 metri, conţinând 16 statui ce reprezintă femei locale din Grenada. O altă lucrare importantă este ‘Vicissitudes’ (Vicisitudini), un cerc format din 26 de copii de dimensiuni diferite, de diverse origini etnice, care se ţin de mâini, al căror finisaj şi compoziţie chimică promovează colonizarea vieţii marine, cercul simbolizând conceptul ciclului vieţii şi importanţa creării unui mediu durabil pentru generaţiile viitoare. ‘Unstill Life’ (Viaţa în mişcare) este o imagine minunată a esenţei creşterii şi schimbării în mediul marin, un studiu clasic de natură statică folosind obiecte simple de zi cu zi, cum ar fi o masă, o vază şi un vas de fructe. Lucrarea se modifică în mod constant, pe măsură ce coralii vii construiesc straturi pe suprafaţa ei, iar creaturile marine se adăpostesc prin colţurile ei.
Mai târziu, în 2009, în apele din jurul Cancun-ului, Isla Mujeres şi Punta Nizuc, alături de alti artişti, Jason a colaborat la un alt muzeu subacvatic, numit MUSA (Museo Subacuático de Arte), un efort de a proteja reciful mesoamerican (al doilea cel mai mare recif de bariere de coral din lume), care cuprinde peste 500 de sculpturi permanente monumentale şi este una dintre cele mai mari şi mai ambiţioase atracţii de artă artificială subacvatică din lume. Lucrările ocupă o suprafaţă de peste 420 de metri pătraţi şi cântăresc peste 200 de tone, unele fiind acoperite cu alge, altele cu formaţiuni de recif.

Opera lui Jason deCaires Taylor, ‘The Silent Evolution’ (Evoluţia tăcută), constă din peste 400 de siluete umane care interacţionează cu mediul înconjurător, fiecare statuie având trăsături ale localnicilor din comunitatea de pescari din apropiere de Puerto Morelos, unele dintre ele fiind un comentariu satiric la adresa omenirii, de exemplu ‘The Bankers’ (Bancherii), o serie de bărbaţi în costume de afaceri, care îşi cufundă capul în nisip, după participarea la o conferinţă privind schimbările climatice. Unele dintre lucrări simbolizează evoluţia unei noi vieţi, ca în ‘The Resurrection’ (Învierea), una din cele două piese pe care Taylor le-a creat folosind fragmente de corali deteriorate în timpul unei furtuni la Cancun. ‘The Ear’ (Urechea), compusă din matriţe ale urechilor a 30 de copii, conţine un hidrofon şi un hard disk care le permit cercetătorilor să studieze viaţa marină prin intermediul sunetelor. ‘Anthropocene’ (Antropocen), sau Volkswagen, simbolizând actuala eră geologică şi efectul activităţii umane asupra ecosistemelor, este un nesperat cămin,în special pentru homari. Maşina are multe orificii care permit accesul crustaceelor în sculptură, iar în interiorul ei sunt stivuite unităţi de rafturi, unde creaturilor marine le place să doarmă.
Ţara Soarelui Răsare, Japonia, se mândreşte cu primul muzeu din lume deţinând reproduceri ale unor capodopere, pe plăcuţe ceramice, la dimensiunile originale. Muzeul de artă Otsuka, situat în parcul naţional Naruto, a fost construit în 1998, de către compania farmaceutică purtând acelaşi nume, pentru a marca aniversarea de 75 de ani a firmei. Cu o suprafaţă totală de 29.412 de metri pătraţi, muzeul dispune de cel mai mare spaţiu expoziţional din Japonia, cu o colecţie de peste o mie de reproduceri ale unor capodopere occidentale, din antichitate până în secolul al XX-lea, cuprinse în 190 de muzee, din 25 de țări.

Folosind o tehnică de fabricaţie specială, pot fi admirate aici reproducerea completă a ‘Judecăţii de Apoi’ a lui Michelangelo, de pe plafonul Capelei Sixtine, ‘Cina cea de taină’ a lui Leonardo da Vinci, autoportrete de Rembrandt, lucrările lui Giotto din Capela Scrovegni din Padova, ‘Nuferii’ lui Claude Monet sau ‘Guernica’ lui Picasso. În afară de renumitele reproduceri, muzeul are şi spaţii exterioare cu terase întinse şi splendide grădini.
În înceţoşatul Amsterdam, primul muzeu din lume dedicat artei fluorescente, ‘Electric Ladyland Fluorescent Art Museum’, este denumit de proprietarul său, artistul american Nick Padalino, după albumul Electric Ladyland al lui Jimmy Hendrix. La subsolul galeriei de artă omonime de deasupra, muzeul îşi poartă vizitatorii prin istoria artei fluorescente şi expune o colecţie specială de minerale din toata lumea, care devin viu colorate sub diverse valuri de lumini, şi alte artefacte care pot să îţi ia ochii. În această atmosferă incendiară, vizitatorii se pot chiar contopi cu jocul de lumini şi culori, experimentând „arta participativă”.

Cristina Zaharia

Doamnelor si domnilor,

Cuvântul “SECRET” este inadmisibil intr-o societate libera si deschisa. Noi  suntem impotriva societatiilor secrete, a juramintelor secrete. Am  decis de mult ca pericolul secretizarii nedorite si existente a  lucrurilor programate depasesc pericolul pe care incearca sa il justifice. Exista un mare pericol care justifica nevoia de securitate marita va fi amplificata de cei care sunt nerabdatori crescându-le interesul si cenzurând fara limite cenzura oficiala si secretizarea. Aceasta nu intentionez si n-o permit, atât cât este in puterea mea. Niciun oficial din administratia mea, chiar daca are rangul mic sau mare civil sau militar, nu voi permite sa imi interpreteze vorbele ca o scuza pentru a ascunde stirile. A-si da consintamântul pentru a ne acoperi greselile sau a tine departe de de presa si de public faptele pe care trebuie sa le stie nu va fi permis. Pentru ca exista in intreaga lume, impotriva noastra, o conspiratie monolitica si cruda, care se bazeaza in principal pe modulatii ascunse pentru a-și extinde sfera de influenta, se bazeaza pe infiltrare, in loc de invazie, pe subversiune in loc de alegeri, intimidare in loc de libera alegere, prin gherile pe timp de noapte, in loc de armate pe timp de zi. Este un sistem care a comasat vaste resurse umane si materiale pentru cladirea unei masinarii strins unite si foarte eficiente, care uneste  operatiuni militare, diplomatice, de informare, informatii economice, stiintifice si politice! Operatiuni unice care sunt ascunse, nu publicate. Greselile lor sunt ingropate, nu puse pe prima pagina, criticii sai sunt redusi la tacere (omorâti), nu laudati. Nicio cheltuiala nu este pusa sub semnul intrebarii, niciun secret nu este dezvaluit. Niciun presedinte nu ar trebui sa îi fie frica de scrutinul public al programului sau pentru ca din acel scrutin vine intelegerea, și din acea intelegere vine sprijinul sau opozitia, si amândoua sunt necesare. Nu rog ziarele sa sprijine aceasta administratie, dar va cer ajutorul in sarcina foarte grea de a informa si alerta publicul american, pentru ca am increderea deplina in raspunsul si dedicarea cetatenilor nostri, atunci când sunt informati competitiv. Nu o sa fiu impotriva controverselor dintre cititorii dumneavoastra, ci chiar o sa le incurajez. Aceasta administratie intentioneaza sa fie corecta in privinta erorilor sale, asa cum un om intelept spunea: o eroare nu devine o greseala pâna nu refuzi sa o corectezi! Noi intentionam sa acceptam intreaga responsabilitate pentru erorile noastre si asteptam de la dumneavoastra sa le descoperim când noi nu le vedem. Fara dezbateri, fara critici, nicio administratie si nicio tara nu poate avea succes si nicio republica nu poate supravietui.De aceea, legiutorul atenian Solon a declarat ca fiind ilegal, pentru orice cetatean, sa se sustraga unei contraverse. Si, in acest fel, presa a fost protejata de catre primul amendament. Singurul busines din America, specific protejat de catre constitutie. Nu pentru a amuza si distra. Nu pentru a scoate in evidenta trivalul si sentimentul, nu pentru a da publicului ceea ce doreste, ci pentru a-l informa, a reflecta, a arata pericolele si oportunitatile, pentru a indica crizele si alegerile noastre, pentru a conduce, modela, educa si, câteodata, chiar si supara opinia publica! Aceasta inseamna o mai mare acoperire si analiza a stirilor nationale. Inseamna o mai  mare atentie pentru a imbunatati intelegerea stirilor  deasemenea si imbunatatirea transmisiei. Inseamna, in sfârsit, ca un guvern, la toate nivelele, trebuie sa-si respecte obligatiile pentru a va oferi informatii cât mai competente, in afara limitelor inguste ale securitatii Nationale. Asa este si cu presa printata, inregistratorul atributiilor umane, pastratorul constiintei sale, curierul stirilor sale si asistentul sau increzator ca impreuna cu ajutorul vostru, omul va fi ce a fost destinat sa fie liber si independent!

La 30 ianuarie în anul 1561, apărea la Braşov, prima carte tipărită în limba română de diaconul Coresi – Tetraevanghelul – care cuprindea textul integral al celor patru Evanghelii, la traducerea căreia cu contribuit şi preoţii români din Şcheii Braşovului.

Dacă dovezile scrise sau tipărite reflectă existenţa şi supravieţuirea civilizaţiei unei epoci, prin intermediul cărţilor sau scrierilor moştenindu-se, peste generaţii, informaţii, idei, ori documente, putem afirma că introducerea tiparului a permis nu numai transmiterea din generaţie în generaţie a datelor evoluţiei omenirii dar şi răspândirea rapidă a unor informaţii, multiplicarea lor, mai ales în sensul cunoaşterii şi învăţării.

Cea mai veche scriere cunoscută este cea cuneiformă, pe tăbliţe de piatră, apărută în Mesopotamia, în zona dintre Tigru şi Eufrat, în antichitate.

În mileniul al IV-lea Î.Hr., în Egipt apare o nouă invenţie – papirusul -, apoi pergamentul, materiale mult mai pretabile inscripţionării şi răspândirii informaţiilor.

Apoi, apariţia în Evul Mediu, a codexului – legarea foilor de papirus şi în secolul al XIII-lea, a celor de hârtie, sub formatul cărţii din zilele noastre – a reprezentat un pas esenţial spre noţiunea de răspândire modernă a datelor despre civilizaţii.

Din informaţiile obţinute de istorici, se pare că hârtia, sub o formă arhaică, fusese deja produsă de chinezi încă din primul secol al erei noastre, însă secretul fabricării ei a fost atât de bine păstrat încât pe continentul nostru a fost descoperită abia după mai bine de o mie de ani !

Ulterior a apărut xilogravura – un procedeu de tipărire cu ajutorul unor blocuri de lemn gravate cu litere, dar sculptarea acestora în lemn reprezenta o muncă extrem de dificilă şi de durată. Totuşi, chiar şi în aceste condiţii, tehnica a permis tipărirea multor copii ale cărţilor importante.

În Europa, în anul 1445, germanul Johannes Gutenberg a produs o revoluţie în tipărirea cărţilor, inventând tiparul cu litere mobile de plumb, care prezenta avantajul că literele din plumb erau rezistente, se puteau refolosi şi, mai ales, reaşeza în funcţie de text, aveau dimensiuni standard şi o perioadă de realizare incomparabil mai scurtă faţă de orice procedeu cunoscut până la acel moment.

Astfel, tipăriturile apărute în această perioadă (din 1445 până aproximativ în anul 1500), au fost numite incunabile, caracteristic acestora fiind lipsa paginii de titlu, deschiderea direct cu un capitol introductiv numit „incipit” şi încheierea cu un „explicit”. De asemenea, literele de început de rând erau executate manual, după tipărirea paginilor, iar coperţile se realizau separat.

Lui Gutenberg îi este atribuită tipărirea „Bibliei în 42 de rânduri” – prima carte importantă tiparită după tehnologia sa, fiecare pagină fiind tipărită pe două coloane, a câte 42 de rânduri fiecare, în două volume totalizând 1282 de pagini, scrise cu litere gotice, cerneală neagră, în 180 de exemplare.

Treptat, imprimerii s-au înfiinţat în multe ţări din centrul şi vestul Europei, cărţile s-au înmulţit, ducând la apariţia şi dezvoltarea instituţiilor de învăţământ, a bibliotecilor, a academiilor.

Principiile fundamentale ale procesului de tipărire a cărţilor, introduse de Gutenberg, au rămas neschimbate până în secolul al XX-lea, doar că viteza de tipărire a fost mult îmbunătăţită de presele rotative, cu bobine enorme de hârtie. În anii 1940 a apărut tehnica peliculei, iar după 1980, apariţia computerului şi introducerea tipăririi asistate de calculator a realizat progrese enorme în domeniu.

Am realizat toată această contextualizare, pentru a raporta mai precis apariţia şi dezvoltarea tipăriturilor în ţara noastră faţă de evoluţiile din lume, dar şi pentru a individualiza în timp introducerea limbii române în tipăriturile vremii.

Aşadar, în ţara noastră tiparul a fost introdus în secolul al XVI-lea, primele texte reproduse fiind cele religioase, în limba slavonă – limba oficială la acea vreme în Ţara Românească şi Moldova.

Prima carte imprimată în România a fost o carte religioasă în slavonă, în anul 1508 – Liturghierul lui Macarie – care cuprindea rânduiala Liturghiei, principala slujbă a bisericii creştine. Au urmat, în anul 1510, un „Octoih” – cântările religioase din fiecare zi a săptămânii şi un „Evangheliar”, în anul 1512.

Prima carte imprimată în limba română, dar cu alfabet chirilic, a fost Catehismul lutheran de la Sibiu din anul 1544, care însă s-a pierdut.

Prima tipăritură care s-a păstrat este Evangheliarul slavo-român a lui Filip Moldoveanul, realizată la Sibiu, între 1551 şi 1553.

Prima tipăritură română cu litere latine este culegerea de Cântece religioase calvine din anul 1560 a episcopului Pavel Tordasi.

Activitatea tipografică a luat amploare prin activitatea Diaconului Coresi, originar din Târgovişte, editor a peste 30 de titluri – texte religioase, hagiografice – de preamărire a vieţii sfinţilor, ori istorice.

Tipograf şi cărturar de seamă, Coresi a trăit în secolul al XVI-lea şi a învăţat meşteşugul tiparului în atelierul lui Dimitrie Liubavici, apoi trece munţii şi se stabileşte la Braşov, unde avea să desfăşoare o rodnică activitate de aproape un sfert de veac.

Aşadar la 30 ianuarie 1561, Coresi tipăreşte Tetraevangheliarul, scris cu 156 de ani înainte, de Nicodim, însă Coresi s-a bazat pe vechile traduceri româneşti ale Sfintei Scripturi, cu adaptările făcute de preoţii de la biserica „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului (atestată prin mărturii de la 1292), unde funcţiona şi prima şcoală din România, din anul 1495.

Lucrarea făcea parte dintr-o serie mai amplă, de peste 15 volume, iar în epilogul cărţii se menţionează că aceasta a fost tipărită „să fie popilor rumâneşti să înţeleagă să înveţe rumânii cine-s creştini”.

De asemenea, editorul volumului se adresa către „toţi sfenţii părinţi oare vladici, oare episcopi, oare popi”, rugându-i „să nu judece” înainte de a citi cartea.

Tetraevanghelul este împodobit cu patru frontispicii la începutul Evangheliilor.

Tipărirea, în anul 1561, a voluminoasei cărţi de 246 de foi, a durat nouă luni, folosindu-se tehnica xilogravurii, care necesita eforturi deosebite, aşa cum arătam, fiecare pagină trebuia sculptată în lemn. Coresi folosea 10-20 de ucenici, pe care îi amintea în prefața cărților editate de el. O replică modernă a tiparniței lui Coresi este expusă astăzi la Muzeul „Prima școală românească” din Brașov.

Cu toate că Diaconul Coresi s-a străduit mult să realizeze acest volum, el nu a avut prea multă căutare în Ţara Românească sau Moldova, unde tradiţia grafiei slavone era înrădăcinată.

În anul 1563, Coresi tipăreşte Apostolul sau Praxiul, iar în anul 1570 urmează tipărirea în limba română a două cărţi – Psaltirea – la baza căreia stau traducerile maramureşene pe care Coresi le-a avut la îndemână în copii manuscrise – şi Liturghierul – care nu cuprinde toate textele Liturghiilor ortodoxe ci numai textul Liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur. Se crede că traducerea Liturghierului s-a realizat de către preoţii aceleiaşi biserici din Şcheii Brasovului, care i-au oferit, dealtfel, un sprijin constant lui Coresi la traduceri şi tipărituri.

Coresi traduce şi tipăreşte în anul 1577 Psaltirea slavo-română, dând o dovadă că nu numai cărţi eretice dar şi cărţile dreptei credinţe ortodoxe pot fi tipărite în limba română, dovada fiind textul slavon tipărit în paralel.

În anul 1580 tipăreşte şi un Tetraevanghel bilingv, slavo-român, care are pe frontispiciu stema Ţării Româneşti, cartea fiind tipărită la cererea Domnilor Ţării Româneşti Alexandru şi Mihnea şi a mitropoliţilor Eftimie şi Serafim.

În anul 1581, cu doi ani înainte de trecerea sa în lumea celor drepţi, apare încununarea activităţii lui Coresi – Cazania sau Evanghelia cu învăţătură în limba română – o tâlcuire realizată de preoţii ortodocşi Iane şi Mihai de la biserica Sf. Nicolae Şchei, o explicare a Evangheliilor din duminicile şi sărbătorile de peste an, începând cu Duminica Vameşului şi a Fariseului până la Duminica a 32-a după Rusalii.

Primele eforturi de a publica Biblia în limba română au început în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, prin tipărirea în 1582 a Paliei de la Orăștie – o traducere a primelor cărți ale Vechiului Testament (Geneza şi Exodul) – realizată de Diaconul Șerban (fiu al Diaconului Coresi) și Marien Diacul. Palia a fost tradusă de Episcopul Mihail Tordasi, iar traducerea a fost verificată pentru corectitudine, folosindu-se traducerile Bibliei existente în limba maghiară.

Totuși, întreaga Biblie a fost publicată în limba română abia la sfârșitul secolului al XVII-lea, când călugării de la mănăstirea Snagov, de lângă București, au tradus și tipărit o biblie în română în anul 1688 – Biblia de la București, ediţie care are la bază traducerea Vechiului Testament făcută de Nicolae Milescu între anii 1661–1668.

După acest început, relativ timid, cultura românească a parcurs nenumărate etape prin care a încercat să recupereze, şi în acest domeniu, ecartul semnificativ faţă de Occident, merite deosebite având, în secolul al XVIII-lea, reprezentanţii Şcolii Ardelene, apoi generaţia paşoptistă, precum şi excepţionalii reprezentanţi ai epocii interbelice, ramasă ca punct de reper în cultura şi civilizaţia de aici.

Dar Coresi a avut contribuţia sa inestimabilă la dezvoltarea limbii române, nu a fost un simplu tipograf, ci şi un traducător, lăudabil fiind efortul său de a reda limbii textelor maramureşene o formă literară clară şi pe înţelesul românilor, prin evitarea regionalismelor, neologismelor şi a foneticii greoaie. Şi Tetraevanghelianrul din anul 1561 a fost punctul de plecare care a dat consistenţă muncii sale ulterioare.

De asemenea, Coresi contribuie şi la îndreptarea ortografiei limbii române, prin faptul că stabileşte reguli de despărţire a cuvintelor, făcând scrisul mai uşor de înţeles şi răspândit, influenţând în acest fel şi ortografia actelor şi documentelor din cancelariile domneşti.

Lui Coresi îi datorăm impunerea acestui grai la baza limbii române literare, avantaj de care ne bucurăm cei ce folosim în prezent limba română, generații care am moștenit acest dar, fără să cunoaştem poate sacrificiile de necrezut din vremurile trecute sau eforturile unor adevăraţi eroi naționali care au făcut să se nască, să se dezvolte și să se transmită limba română, din generaţie în generaţie.

F.B.

Acum 92 de ani (1926), Parlamentul României a ratificat hotărârea Consiliului de Coroană privind aprobarea renunţării principelui Carol al II-lea la tronul României („Actul de la 4 ianuarie”) şi recunoaşterea prinţului Mihai (pe atunci în vârstă de numai 4 ani) ca principe moştenitor al tronului. Pe timpul minoratului lui Mihai se instituie o Regenţă, formată din patriarhul Miron Cristea, Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi principele Nicolae, fratele lui Carol al II-lea

Parlamentul votează îndepărtarea prințului Carol (viitorul rege Carol al II-lea) de la succesiune („Actul de la 4 ianuarie”) și recunoașterea prințului Mihai ca principe moștenitor al României.
Prin actul din 4 ianuarie 1926, Parlamentul acceptă renunțarea principelui Carol la tron și îl recunoaște pe Mihai ca principe moștenitor.
În 12 decembrie 1925, Principele Carol îi trimite o scrisoare tatălui său, Regele Ferdinand, prin care îl anunță că renunță la calitatea de moștenitor al Coroanei.
Regele Ferdinand convoacă la Sinaia un Consiliu de Coroană, pe 30 decembrie 1925. El le cere participanților să ia cunoștință de cererea lui Carol și, cât de repede, să ia măsurile legale pentru recunoașterea Principelui Mihai ca principe moștenitor al României. Consiliul de Coroană ia act de cererea Regelui Ferdinand, demarând apoi procedurile legale pentru punerea acesteia în aplicare.
În 4 ianuarie 1926, Adunarea Națională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta renunțarea lui Carol, se modifica Statutul Casei Regale, Principele Mihai era proclamat moștenitorul tronului și se constituia o Regență care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului.
Principele Mihai devine rege al României la vârsta de nici șase ani. Prima domnie a micului Rege Mihai I va dura până în iunie 1930, când ajunge pe tron Regele Carol al II-lea, tatăl său.
Pe timpul minoratului lui Mihai s–a instituit o regență formată din patriarhul Miron Cristea, președintele Înaltei Curți de Casație, Gheorghe Buzdugan și prințul Nicolae de Hohenzollern.

M.I.

Pe 30 decembrie se împlinesc 70 de ani de la abdicarea regelui Mihai. Șantajat de liderii comuniști, decizia sa a reprezentat „retragerea” ultimului lider marcant al regimului de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial în intreaga Europă Centrală și de Est.

La 30 decembrie 1947, Adunarea Deputaților a fost convocată în ședință de urgență pentru proclamarea Republicii Populare Române. Constituția din 1923 era abrogată, iar România devenea, oficial, republică populară.

Filmul abdicării. În noiembrie 1947, Mihai I fusese invitat la căsătoria Reginei Elisabeta a Marii Britanii, unde a cunoscut-o pe Prinţesa Ana de Bourbon-Parma, care urma să-i devină soţie. Potrivit unor relatări prezentate în articolul „Ceauşescu a aplaudat detronarea Regelui Mihai” dintr-un serial „Adevărul”, contrar uzanţelor, Petru Groza i-a spus fostului suveran că trebuia să meargă „neapărat” la acea nuntă, pentru ca nu cumva Europa să creadă că monarhul era ţinut prizonier în România. “Sfatul prompt” al lui Groza l-a neliniştit pe Regele Mihai. De obicei, premierul se consulta întâi cu reprezentanţii Partidului Comunist atunci când apărea o problemă între Rege şi autorităţi. De fapt, guvernanţii ar fi vrut ca Mihai să nu se mai întoarcă. Fostul suveran i-a surprins însă. Tot în noiembrie 1947, el l-a anunţat pe Groza nu numai că se întoarce, ci că se şi însoară. Premierul i-a răspuns imediat că România nu putea suporta cheltuielile căsătoriei cu prinţesa Ana. Regele Mihai, într-un interviu pentru o revistă rusă: „Hitler m-a detestat mereu. Antonescu nu m-a respectat şi m-a ignorat.”

Ulterior, Regele Mihai a povestit că a revenit acasă „la sfatul expres al lui Winston Churchill”, care i-a spus că, „mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos”.

Prins în capcană. Pregătirile de nuntă au trecut în plan secund. Regele s-a întors în ţară şi a petrecut Crăciunul la Sinaia. La 29 decembrie, în timp ce se pregătea să redacteze mesajul Tronului de Anul Nou, a fost anunţat că Petru Groza l-a chemat la Bucureşti să discute “o problemă de familie”. Crezând că era vorba de nunta sa, Regele s-a întors în Capitală. Petru Groza s-a prezentat a doua zi la Palatul Elisabeta, însoţit de Gheorghe Gheorghiu-Dej, şeful Partidului Comunist. Prezenţa „tovarăşului Ghiţă” i-a dat de gândit lui Mihai, în condiţiile în care relaţiile dintre Guvern şi Rege se făceau prin intermediul premierului. Discuţia a fost ulterior relatată de Rege. „Am venit să discutăm despre un divorţ amiabil (i-a spus Groza, n.r.). Noi (Regele şi Regina-mama Elena, n.r.) n-am înţeles ce vrea să zică. «Despre ce divorţ e vorba?», l-am întrebat. Atunci, Groza a început să se încurce într-un şir lung de explicaţii, că momentul politic e foarte grav, că marile puteri aşteaptă, că nu mai e nevoie de monarhie, că monarhia împiedică democratizarea şi modernizarea ţării… După ce-a încetat încâlcita lui explicaţie, mi-a întins o hârtie. Am luat-o şi am citit-o la repezeală. Când am înţeles despre ce este vorba, am protestat, cu atât mai mult cu cât mi se cerea acordul pe loc”, a povestit Regele. Ceauşescu a aplaudat detronarea Regelui Mihai Regele susţine că apoi a solicitat să se consulte cu apropiaţii lui. A aflat că telefoanele fuseseră tăiate. Mai mult, garda Palatului a fost arestată şi înlocuită cu soldaţi din alte regimente. Regele a susţinut în interviul amintit că decizia abdicării a fost urgentată de şantajul la care au recurs Groza şi Dej: „Mi-au comunicat că, tergiversându-se semnarea actului (abdicării, n.r.), locuitorii Bucureştiului îşi vor da seama că aici se întâmplă ceva deosebit, iar ei, membrii Guvernului adică şi comuniştii, vor fi nevoiţi, pentru a contracara orice formă de opoziţie, să execute peste o mie de studenţi dintre cei care fuseseră arestaţi”.

Cine erau aceşti o mie de studenţi este o enigmă nedezlegată a istoriei până în prezent. Regele pretinde că fuseseră arestaţi cu diverse ocazii, începând cu 1944. Mihai I nu a plecat în fugă din România. Guvernul i-a dat răgaz câteva zile ca să-şi pregătească exilul, părăsind ţara în seara de 3 ianuarie. Peste o săptămână, el a fost urmat de principesele Elisabeta de România şi Ileana de Habsburg.

La 30 decembrie 1947, Adunarea Deputaţilor a fost convocată în şedinţă de urgenţă pentru proclamarea Republicii Populare Române. Comuniştii îşi puneau planul în aplicare. Ca deputat, Ceauşescu a votat proclamarea Republicii. Constituţia din 1923 era abrogată, iar România devenea oficial republică populară.

Monarhia, o piedică serioasă. În şedinţa extraordinară din 30 decembrie 1947 a Cabinetului, Petru Groza a declarat: „Monarhia era o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru şi că (…) poporul a făcut azi un divorţ şi decent, şi elegant de monarhie. (…) Vom îngriji ca fostul rege să plece liniştit pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş pentru acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras”.

Potrivit Arhivelor Securităţii, abdicarea Regelui Mihai ar fi fost rodul negocierilor sale cu guvernul comunist, nu al vreunui şantaj, negocieri în urma cărora i s-a permis să plece din ţară însoţit de bunurile solicitate şi de o parte din suita regală. Mihai a respins însă vehement această variantă.

Acum doi ani, cotidianul spaniol „El Pais” a publicat un amplu interviu cu Regele Mihai, în care acesta a descris şi momentul abdicării. „Am plecat doar cu bunurile noastre personale”, a ţinut să răspundă fostul suveran acuzaţiilor aduse de comunişti, cum că ar fi plecat din ţară încărcat cu aur şi bijuterii. “Oficial, ce am făcut a fost eliminarea României din război, în speranţa de a evita vărsarea de sânge, chiar dacă am ştiut că germanii nu ar accepta. În aceeaşi zi, ne-au bombardat”, le-a povestit regele Mihai I gazetarilor de la “El Pais”.

Regele Mihai şi Regina Ana Atacul şefului statului Decizia fostului suveran a fost aspru criticată de preşedintele Traian Băsescu. Într-o emisiune televizată, şeful statului a spus că “abdicarea Regelui a fost un act de trădare a interesului naţional al României” şi că fostul suveran a fost “slugă la ruşi”.

Adevărul