close

Documentar

DocumentarPromovate

Ziua drapelului național al României

drapelul romaniei

Ziua de 26 iunie a fost proclamată Ziua Drapelului Național prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998. Conform legii, această zi va fi marcată de către autoritățile publice și de celelalte instituții ale statului prin organizarea unor programe și manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau științific, consacrate istoriei patriei, precum și prin ceremonii militare specifice, organizate în cadrul unităților Ministerului Apărării Naționale și ale Ministerului de Interne.

  • În 1834, când Țările Române au început să se dezvolte din punct de vedere economic, când conștiința națională cerea unitatea și libertatea țării, domnitorul Țării Românești, Alexandru D. Ghica Vodă, a obținut de la otomani învoirea „de a pune steag românesc corăbiilor negustorești și oștirii”
  • Steagul destinat corăbiilor avea două culori (galben și roșu), cel atribuit armatei era compus din trei (roșu, galben și albastru) și un vultur la mijloc. Acesta este socotit drept începutul adoptării tricolorului pe pământ românesc.
  • O informație o descoperim printre mărturiile unui francmason Jean Alexandre Vaillant, (chemat și stabilit în Muntenia în 1830, profesor și director al „Colegiului Sf. Sava” din București 18311834), potrivit căruia tricolorul ar fi fluturat pentru prima dată în ziua de 29 iulie 1839, pe muntele Pleșuva (zona Comarnic – jud. Prahova) Astfel, arborarea de către Vaillant a tricolorului ca drapel al Principatelor este, poate, cea mai veche atestare documentară a acestui fapt.
  • Tricolorul românesc era cunoscut încă din deceniul 4 al secolului XIX drept simbol național cu cel puțin un deceniu înainte de oficializarea sa
  • În timpul revolutiei de la 1848 Tricolorul a fost adoptat ca simbol al națiunii în prima zi a victoriei revoluției burghezo – democratică (18481849), 14/26 iunie, când a avut loc abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu, instaurarea Guvernului provizoriu de la București și promulgarea decretului nr. 1 de instituire a drapelului național.
  • Revoluționarii de la 1848, atât cei din Transilvania, cât și cei din Țara Românească, au arborat steagul tricolor, ca simbol al luptei lor, având inscripționat lozinca: „Frăția”: „Dreptate – Frăție” și dându-i denumire de „stindard al libertății”. O lună mai târziu, „văzând cu nu s-a înțeles încă cum trebuiesc făcute stindardele naționale“, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou că “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis și roșu carmin”. Ele vor fi dispuse vertical și vor fi aranjate în ordinea următoare: „lângă lemn vine albastru, apoi galben și apoi roșu fâlfâind“. În Adunarea populară desfășurată pe dealul Filaretului din București, în ziua de 15 iunie 1848, s-a celebrat ziua de 11 iunie, începutul revoluției, ”zi de mântuire pentru toată România”, sub flamurile tricolore. Tot în acel an istoric 1848, în acea impresionantă Adunare de la Blaj, 3/15 mai, s-a înălțat „flamura cea mare tricoloră a națiunii române”, a întregii națiuni române.
  • Potrivit unei alte ipoteze tricolorul se impune ca drapel național in 1859, odată cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, culorile steagului fiind dispuse însă pe orizontală. Primul drapel din 1859, aflat în uz pina in 1862, a avut fîșia albastră plasată sus, urmând ca, în a doua parte a domniei lui Cuza, fîșia roșie sa fie dispusă pe partea superioară. După venirea lui Carol I, steagurile vor avea benzile dispuse pe verticală, România aliniindu-se astfel regulilor respectate de steagurile europene.
  • Ziua Drapelului Național a fost instituită pentru a marca ziua de 26 iunie 1848, când Guvernul revoluționar a decretat ca Tricolorul – roșu, galben și albastru – să reprezinte steagul național al tuturor românilor; cele trei culori împărțite în mod egal reprezintă principiul egalității, orientarea culorilor în sus semnifică verticalitatea, cifra trei este numărul perfect, pe lângă țara noastră mai existând alte trei țări europene tradiționale cu steagul tripartit în mod egal și vertical: Franța, Italia și Belgia.
  • Sursa: wikipedia
mai mult
DocumentarPromovate

Cum a instaurat Regele Carol al II-lea dictatura regală în România

carolII

În urmă cu 78 de ani, Regele României Carol II-lea instaura dictatura regală.

Anul 1937 este cel în care se sfârşeşte regimul parlamentar în România. Este momentul de rupturã deoarece sistemul creat în 1926 se prãbuşeşte. Cu toate cã legea din 1926 prevedea în mod explicit procedura de urmat la articolul 96, ea nu a fost respectatã. Mandatele ar fi trebuit împãrţite dupã o formulã pur proporţionalã, fãrã a mai lua în discuţie prima electoralã. Carol al II-lea a decis totuşi sã apeleze la Octavian Goga pentru formarea guvernului, deşi partidul acestuia se plasase doar pe locul al patrulea, cu 9, 25% din voturi.

Începutul anului 1938 s-a caracterizat printr-o puternică acensiune a Gărzii de Fier, care ataca cu înverşunare regimul democratic şi se pronunţa pentru reorientarea politicii externe a ţării spre Axa Berlin – Roma. Totodată, Octavian Goga dorea să câştige cu orice preţ alegerile din martie 1938 şi a negociat un acord secret cu Corneliu Zelea Codreanu. Forţele democratice erau derutate şi confuze, fapt ce a permis regelui Carol al II-lea să intervină decisiv pentru atingerea obiectivului său politic.
Prin lovitura de stat din 10 februarie 1938, Carol l-a demis pe Goga de la preşedinţia Consiliului de miniştri şi a constituit un guvern în frunte cu patriarhul Miron Cristea.

La 20 februarie 1938, regele României Carol II-lea a semnat decretul de promulgare a unei noi Constituţii a României, care legiferează instaurarea dictaturii regale şi sfârşitul regimului parlamentar. Constituţia (Constituţiunea din 1938) a fost elaborată de Istrate Micescu, reputat jurist al perioadei interbelice. Noua Constituţie a României va fi promulgată la 27 februarie 1938.

Constituţia din 1938 încearcă să limiteze individualismul şi să dea întâietate socialului, voind să transforme statul individualist în stat comunitar corporatist. În acelaşi timp, ea admitea proprietatea şi capitalul ca drepturi inviolabile, îndepărtându-se de la principiile Constituţiei din 1923, care recunoştea proprietatea ca funcţie socială şi revenind astfel la principiile Constituţiei din 1866. Constituţia de la 1938 critică regimul de partide şi concentrează puterile politice în mâna regelui, care dobîndeşte prerogative deosebit de mari.

În perioada următoare, Carol şi-a instaurat un veritabil regim personal autoritar: primarii şi prefecţii erau numiţi pe scară ierarhică, s-a format „Straja Ţării”, din care făceau parte copii şi tineri şi a cărei comandant suprem era regele, presa şi radioul au fost puse în slujba regimului, iar pe 16 decembrie 1938 s-a constituit Frontul Renaşterii Naţionale, „unica organizaţie politică în stat”, orice activitate politică fiind considerată clandestină.
Prin acest fapt, Carol a urmărit să atragă unele cadre din vechile partide de partea sa numindu-le în posturi de conducere. Scopul declarat al FRN era „mobilizarea conştiinţei naţionale în vederea întreprinderii unei acţiuni solidare şi unitare româneşti de apărare şi propăşire a patriei şi de consolidare a statului”. Ultima măsură aplicată de Carol pentru creşterea puterii regale a fost adoptarea unei noi legi electorale pe 9 mai 1939.
În alegerile parlamentare din 1 – 2 iunie 1939 au candidat doar reprezentanţii FRN. Carol a sporit autoritatea regimului său continuu. Pe 22 iunie 1940, FRN a fost transformat în Partidul Naţiunii, declarat „partid unic şi totalitar”.
Evenimentele de la începutul anului 1940 au adus România într-o situaţie dramatică. Pe 22 iunie Franţa capitula în faţa Germaniei, fapt ce a lăsat ţara noastră fără nici un sprijin extern. În acest context, pe 26 iunie, URSS a adresat un ultimatum guvernului de la Bucureşti prin care cerea acestuia să evacueze de urgenţă Basarabia şi nordul Bucovinei. Ziua următoare, Carol a întrunit Consiliul de Coroană, în cadrul căruia s-a decis începerea unor negocieri cu sovieticii. În aceeaşi noapte, guvernul de la Moscova a trimis încă o notă ultimativă, cerând evacuarea de urgenţă „până cel târziu la 28 iunie, ora 12”. Pus în faţa acestor evenimente, guvernul a acceptat condiţiile Uniunii Sovietice.

Constituţia din 1938 a fost suspendată în vara anului 1940, ca urmare a evenimentelor care au dus la abdicarea regelui Carol al II-lea.

Carol al II-lea de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 3 octombrie 1893, Sinaia3 aprilie 1953, Estoril, Portugalia), rege al României, membru de onoare al Academiei Române din 17 mai 1921. Carol al II-lea a fost cel mai controversat rege al României, actele sale politice şi din viaţa personală generând numeroase dispute în opinia publică şi pe scena politică. A renunţat de trei ori la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei, timp în care relaţiile sale amoroase au devenit subiect de controversă publică. Carol a ştiut cu foarte mare abilitate să folosească lipsa de autoritate a Regenţei şi divergenţele dintre partidele politice pentru a reveni pe tronul României.

Deşi în perioada domniei sale România a cunoscut cel mai mare avânt economic din perioada interbelică, aceasta s-a caracterizat prin permanentul conflict dintre rege şi clasa politică. Carol dorea ca instituţia monarhică să joace rolul principal în stat şi s-a lăsat influenţat în actele sale de camarila regală, încercând constant să discrediteze în ochii opiniei publice formaţiunile politice democratice. Cu inteligenţă a folosit momentul alegerilor din decembrie 1937 pentru a instaura în România un regim monarhic autoritar, de altfel, autoritarismul fiind o caracteristică a majoritatăţii statelor europene din această perioadă.

Izolată pe plan diplomatic, România a trebuit să cedeze în faţa presiunilor şi să accepte pretenţiile teritoriale revizioniste din vara anului 1940. Dezordinea generală din ţară l-a determinat pe Carol să îl cheme la putere pe generalul Ion Antonescu, considerat singura persoană capabilă să conducă ţara în tot acest context intern şi internaţional. Noul prim-ministru a fost învestit cu puteri depline în stat, iar pe 6 septembrie 1940 Carol al II-lea a abdicat în favoarea fiului său Mihai I. Ultimii ani ani din viaţă i-a petrecut prin călătorii în străinătate alături de Elena Lupescu şi în cele din urmă s-a stabilit la Estoril, în Portugalia, unde a decedat pe 3 aprilie 1953.

Sursa: Encilopedia României

mai mult
Documentar

Marele Zid Chinezesc este restaurat în stil primitiv, cu unelte și tehnici vechi

marele-zid-chinezesc2

Marele Zid Chinezesc este restaurat cu unelte vechi, cărate de catâri prin pădure, singurele animale suficient de puternice pentru a transporta 150 de kilograme de cărămizi fiecare, scrie Reuters.

„Măgarii şi caii nu sunt suficient de puternici pentru o astfel de muncă. Fiecare catâr cară 150 de kilograme, de 6-7 ori pe zi. Încep la ora 6.00 dimineaţa şi urcă pe cărări alunecoase de pădure 10 ore pe zi. Un drum durează 30 de minute. Reconstrucţia zidului se face cu echipament de bază, nu există vreo maşină sofisticată. Mare parte din muncă se face manual. Odată ce cărămizile sunt descărcate de pe catâri, sunt folosite găleţi pentru a le urca pe zid şi apoi cărate în braţe de muncitori. Nu se poate folosi nicio tehnologie avansată aici „, a spus reporterul Damir Sagolj pentru Reuters.

Pentru mai multe decenii, catârii au fost cruciali în efortul de a restaura Jiankou, o secţiune a zidului de aproape 20 de kilometri situată la 70 de kilometri de centrul Beijingului, cunoscută pentru pantele abrupte şi periculoase.

„Calea este prea abruptă şi munţii prea înalţi, aşa că aceste cărămizi nu pot fi transportate decât de catâri”, a spus un proprietar de animale, Cao Xinhua, care lucrează la restaurarea Marelui Zid în munţii din nordul Beijingului de 10 ani.

Acolo unde se poate, muncitorii folosesc cărămizile originale de secole care s-au spart. Când nu găsesc cărămizi originale, folosesc altele făcute după specificaţii exacte.

„Trebuie să păstrăm acelaşi format original, acelaşi material şi acelaşi meşteşugărit pentru a putea păstra valorile culturale şi istorice”, a spus Cheng Yongmao, inginerul care conduce lucrările de restaurare la Jiankou.

Cheng, în vârstă de 61 de ani, care a reparat 17 kilometri din Marele Zid Chinezesc din 2003, este a 16-a generaţie dintr-o familie de meşteri tradiţionali cărămidari.

Restaurarea a început în 2005 şi acum  se află în a treia fază, procesul este încetinit din cauza terenului care nu permite decât unelte de bază precum dălţi, ciocane, tânăcoape şi lopeţi.

Anul trecut, a fost dezvăluit faptul că o porţiune de 8 kilometri din Marele Zid Chinezesc a fost reparată cu nisip şi ciment, în anul 2014, după ce mai mulţi turişti au publicat pe reţele chineze de socializare fotografii care au atras mii de critici asupra transformării monumentului UNESCO.

Mare Zid a fost construit şi reconstruit începând cu anul 220 î.e.n. până în anii 1600, în timpul dinastiei Ming, când a devenit cea mai mare structură militară din lume. Conceput pentru a proteja imperiul Chinez de invaziile din nord, Zidul atingea 20.000 de kilometri. În prezent, monumentul are o lungime de aproximativ 12.000 km.

Sursa: news.ro

mai mult
DocumentarPromovate

Portretul lui Ștefan cel Mare din Tetraevanghelul de la Humor (1473)

stefan

17 iunie 1473 – manuscrisul și miniaturile; 20 noiembrie 1487 – ferecătura

Dimensiuni: manuscrisul 24 X 35 cm.; ferecătura 25 X 37 cm.

Proveniență: scris și miniat din porunca lui Ștefan cel Mare, de către ieromonahul Nicodim, la Mănăstirea Putna, pentru Mănăstirea Humorului; ferecat, din porunca aceluiași voievod, în Mănăstirea Humorului.

Istoricul circulației: Reconstituind, pe temeiul unor însemnări din paginile sale ori al unor documente aferente, itinerariul parcurs de acest Tetraevanghel de-a lungul veacurilor, asistăm la o adevărată odisee: în 1473 este dus de la Putna la Humor; în 1538, pentru a nu cădea pradă invaziei lui Soliman Magnificul, este trimis în Transilvania, la Cetatea Ciceului, aflându-se, vreme de trei ani, în grija lui Petru Rareș, refugiat aici după înfrângerea sa de către turci; în 1541 Petru Rareș îl ia cu sine la Constantinopol, de unde – redobândind domnia – îl aduce, în același an, „la preaslăvita cetate de scaun Suceava” iar de aici, tot în același an, îl trimite îndărăt la Mănăstirea Humorului; în 1653 cazacii lui Timus Hmelnițki pradă Moldova, luând – printre multe altele – și Tetraevanghelul de la Humor; în același an, prețiosul manuscris este smuls cazacilor de către ostenii generalului transilvănean Ioan Kemeny, veniți în ajutorul logofătului Gheorghe Ștefan, uzurpatorul tronului lui Vasile Lupu; ajungând domn al Moldovei, Gheorghe Ștefan răscumpără cartea de la generalul Kemeny, restituind-o Mănăstirii Humorului la 25 septembrie 1657, unde va rămâne vreme de peste un veac. După răpirea Bucovinei în 1775 și, mai ales, după exproprierea și desființarea mănăstirilor și schiturilor bucovinene de către imperialii austrieci, în anul 1783, cartea dispare din nou de la Mănăstirea Humorului; în septembrie 1881, cu prilejul unei vizite în Bucovina, episcopul Melchisedec o redescoperă la Mitropolia din Cernăuți, făcând apoi o ampla comunicare, în cadrul Academiei Române, referitoare mai ales la miniatura cu portretul lui Ștefan cel Mare, care a generat îndelungi discuții asupra „chestiunii adevăratului chip al marelui voievod”; la cererea episcopului și a lui Ion Ghica, Mitropolia din Cernăuți trimite Academiei Române, spre cercetare nemijlocită, Evangheliarul, care ajunge mai întâi la Iași, apoi la București, în dimineața zilei de 27 noiembrie 1881; după mai multe săptămâni de examinări și de noi dezbateri, cartea este restituită, pe la începutul anului următor, îndărăt Mitropoliei din Cernăuți; ea va trece apoi, prin 1937, la Muzeul arhidiecezan din același oraș. În anii 1940 – 1948, ajunge printre odoarele Mănăstirii Dragomirna, iar între anii 1948 – 1957, este expus în muzeul aceleeași mănăstiri, în 1957, prestigiosul Evangheliar este detașat la București, pentru a figura în expoziția documentar-artistică organizată de Muzeul de artă al Republicii, cu prilejul aniversării a 500 de ani de la urcarea lui Ștefan cel Mare pe tronul Moldovei, după care, în același an, este adus și expus în Muzeul Mănăstirii Putna unde fusese caligrafiat cu aproape jumătate de mileniu în urmă. Câțiva ani mai târziu, îl găsim menționat în Catalogul expoziției L’Art Byzantin, art europeen (Neuvieme exposition sous l’egide du Conseil de l’Europe), organizată în 1964 la Palatul Zappeion din Atena, fără să avem însă certitudinea că a participat efectiv la această grandioasă expoziție, deoarece în procesul verbal de restituire a obiectelor împrumutate de la Putna, pentru expoziția de la Atena, este menționat Tetraevanghelul din 1507, care nu apare în catalog, pe câtă vreme col din 1473, care apare în catalog la nr. 331, nu este menționat (Cf. Arhiva Mănăstirii Putna, ds. 1/1964, „Diferite corespondențe”, f. 300). în aprilie 1971, cartea este luată în custodie la Muzeul de istorie al R. S. România. În locul ei, la Putna, este expus un facsimil executat la Muzeul de artă al Republicii, în anul 1973, de către graficianul D. Dănăilă. Filele și ferecătura acestui facsimil sunt cu l cm. mai mici față de original.

Capodoperă a genului, Tetraevanghelul din 1473, executat de ieromonahul Nicodim la Mănăstirea Putna, conține 278 file de pergament, in folio, scrise în limba slavonă, cu excepția primei și ultimei file, care sunt complet albe. Tot albe au rămas, reoto, filele 2, 80, 128 și 207. Textul este caligrafiat, în litere semiunciale, cu cerneală neagră, alternată pe alocuri cu cerneală de aur, și este distribuit pe câte două coloane a 26 de rânduri fiecare, în filele 2 – 5, 78 – 79, 126 – 127, 205 – 206, 207 – 271 și 276 verso, și pe câte o singură coloană, în plină pagină, a câte 20 de rânduri fiecare, în toate celelalte file. Deasupra fiecărei coloane din stânga, de la filele 2, 78, 126 și 205 recto sunt mici frontispicii florale, colorate în roșu, albastru și aur, iar paginile de titlu ale Evangheliilor propriu-zise sunt împodobite cu frontispicii somptuoase în decorul cărora se combină ingenios cercuri înlănțuite, împletituri și stilizări vegetale realizate în aur și cerneluri albastre, roșii, verzi și brune. Titlurile înseși sunt scrise cu litere capitale de aur, iar inițialele capitolelor sunt bogat ornate cu vreji împletiți și înflorituri delicate, trasate, de asemenea, în aur și în cerneluri policrome. Așa – numitele Zaceale, adică începuturile pericopelor evanghelice, sunt însemnate pe margini, întotdeauna, cu cerneală roșie.

Evangheliile de la Luca și de la Ioan se încheie, la filele 204 verso și, respectiv, 265 recto, cu câte un cul-de-lampe în roșu, verde, albastru și aur. Pe fila 277 recto figurează un tabel în chenar de linii policrome împletite, având la mijloc o coloană verticală, sugerată în linii aurii, roșii și albastre, cu capitel și postament tronconice.

Orânduite în succesiunea consacrată de Noul Testament, adică de la Matei, de la Marcu, de la Luca și de la Ioan, fiecare Evanghelie este precedată de chipul autorului ei, miniat în plină pagină, stând și scriind ori ascultând vocea tainică a Duhului Sfânt, într-un decor arhitectural mai amplu sau mai sumar sugerat. Trăsăturile lor sunt expresive și puternic individualizate, concentrate sau inspirate, în deplin acord cu momentul pe care îl trăiește fiecare în parte. Chenare largi, somptuoase, decorate cu stilizări fitomorfe și geometrice, încadrează cele patru scene ale căror fonduri de aur potențează cromatica lor vie, de o inegalabilă prospețime.

Încununând strălucita tradiție miniaturistică inaugurată de Gavrii Uric la Mănăstirea Neamțu, pe vremea domniei lui Alexandru cel Bun, Tetraevanghelul din 1473 al ieromonahului Nicodim își datorează însă gloria nu numai virtuților sale artistice, unanim recunoscute, ci și faptului că în cuprinsul acestuia – la fila 266 verso – este zugrăvit faimosul portret votiv al lui Ștefan cel Mare, considerat drept cea mai veridică imagine a marelui voievod. Reprezentat în postură de donator, îngenunchiat la picioarele Fecioarei, care tronează, alături de fiul ei, pe un jilț de lemn sculptat, voievodul îi oferă lui Iisus, cu amândouă mâinile, Tetraevanghelul executat din porunca sa. Portretizat la vârsta deplinei – maturități, Ștefan are chipul rotund și energic, ochii albaștri și ageri, sprâncenele groase și arcuite, nasul drept, mustața plină, pletele blonde și ondulate, fruntea înaltă și boltită. Poartă pe creștet o coroană măreață, de aur, cu cinci fleuroni și caboșoane albastre și roșii. Este înveșmântat într-o mantie largă și scurtă, fără mâneci, de factură occidentală, confecționată dintr-un brocart roșu presărat cu flori galbene, de aur. Pe sub mantie poartă o tunică de catifea, tot roșie, cu mâneci lungi și strimte, strânsă în talie cu un cordon negru. Cizmele sunt de asemenea roșii, iar pantalonii i se mulează pe pulpe. Fondul scenei este de aur la registrul Fecioarei cu Pruncul și de culoare verde-oliv la registrul lui Ștefan, iar vizavi de voievod, pe o suprafață ceva mai mare decât cea ocupată de el, pergamentul se prezintă complet alb, lăsând impresia că nu a fost pictat niciodată, întreaga compoziție este încadrata într-un chenar dreptunghiular, decorat cu stilizări florale roșii și negre, parțial degradate.

Dăruit Mănăstirii Humorului în 1473, Tetraevanghelul este legat în 1487 în ferecaturi de argint aurit, decorate cu reliefuri figurative realizate în tehnica au repousse (prin ciocănire). Pe prima copertă este înfățișată scena Pogorârii lui Iisus la iad, cunoscută și sub numele de Anastasis sau învierea. Preamărit în glorie de raze, Mântuitorul sfarmă sub picioare porțile iadului, întinzând mâna dreaptă lui Adam și pe cea stingă Evei pentru a-i salva. El este însoțit de Ioan Botezătorul, care se află în stingă sa, împreună cu alte patru personaje, și de regii prooroci David și Solomon, urmați de încă două personaje, în partea opusă. Un chenar dreptunghiular, decorat cu motive florale, încadrează medalionul oval în care este înscrisă scena, iar patru caboșoane de ametist, de asemenea ovale, marchează cele patru colțuri ale chenarului. Sus și jos, în câte două rânduri paralele, situate deasupra și dedesubtul chenarului este înscrisă pisania ferecăturii, cu litere chirilice, în limba slavonă.

Pe a doua copertă este figurată Adormirea Maicii Domnului, în jurul catafalcului, pe care zace Fecioara, sunt dispuși cei doisprezece Apostoli, iar la centru și mai sus de ei, modelat într-o mandorlă ovală, Iisus ține în brațe sufletul mamei Sale transfigurat ca prunc, întreaga scenă este plasată într-un câmp floral, având în fundal o colonadă. Decorațiile chenarului marginal, de formă dreptunghiulară, reprezintă motive vegetale pe toate laturile sale și cercuri înlănțuite numai pe laturile de sus și de jos. Colțurile chenarului sunt marcate de patru protuberante stelare, scoase în relief din metalul ferecăturii prin aceeași tehnică a ciocănitului. Cele două coperte se încheie la cotor printr-un sistem de împletituri metalice, străbătute de vergele, ornamentate cu numeroase butonașe, asemănătoare unor flori de nituri.

Inscripții și însemnări: pe fila 265 verso este caligrafiat textul de danie în limba slavonă, încadrat în chenar liniar cu sugestii florale, trasate în roșu, albastru și aur: „Binecredinciosul și de Hristos iubitorul țar, Io Ștefan voievod, domnul Țării Moldo-Vlahiei, a dat să se scrie acest Tetraevanghel cu mâna ieromonahului Nicodim și l-a dăruit mănăstirii de la Humor, întru pomenirea sufletului său și al părinților săi și al copiilor săi, egumen fiind aitunci popa Gheorghe, și s-a sfârșit în luna iunie 17, în anul 6981 (= 1473)”. Pe prima copertă este bătută, în câte două rânduri sus și două jos pisania ferecăturii în limba slavonă: „Io Ștefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu domnul Țării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a ferecat această Evanghelie în mănăstirea de la Humor, în anul 6995 (= 1487), noiembrie 20”. Pe verso celei de a șaptea file a cărții se află o însemnare, scrisă, probabil, în anul 1541 de ieromonahul Paisie, egumenul Mănăstirii Humorului, din care aflăm știri emoționante referitoare la vicisitudinile prin care a trecut acest Tetraevanghel de-a lungul veacurilor: „în anul al 46-lea peste 7000 (adică în 1538), s-a întâmplat să se ridice împăratul turcesc (Soliman Magnificul), cu toată țara sa, cu părțile de răsărit și cu cele tătărești și cu cele muntenești asupra acestei biete Țări a Moldovei în zilele domnului Petru (Rareș) voievod. Și s-a înspăimântat, toată țara, iar noi călugării din Humor, din cauza groazei ce cuprinsese țara, am trimis acest tetraevanghel în Țara Ungurească, la Cetatea Ciceului. Și când i s-a întâmplat domnului Petru voievod să iasă din domnie, el trecu în Țara Ungurească și ajunse la Cetatea sa Ciceul și a găsit acest tetraevanghel acolo și luîndu-l la sine, în mâinile sale, îl ținu el atâta timp cât a stat la Cetatea Ciceului și când s-a dus în Țara Turcească a luat pre acesta iarăși cu sine la Țarigrad (= Istanbul) și a ținut și acolo în mîinile sale această sfântă evanghelie. Petrecând multă vreme în Țara Turcească, s-a milostivit Dumnezeu și Preacurata lui Maică și a dăruit lui coroana domniei, ca să fie iarăși domn în Țara Moldovei și al creștinilor și a venit cu turcii și a luat sceptrul, adică steagul Țării Moldovei și a venit cu bine la preaslăvita cetate de scaun, Suceava. Și a dait iarăși acest sfânt tetraevanghel sfintei Mănăstiri Humorului pentru sufletul său și pentru sufletul părintelui său Ștefan voievod cel Bătrân, egumen fiind pe atunci Paisie ieromonahul, cel care l-a trimis la Ciceu”. Sunt relatate într-o altă însemnare, de pe fila 2 verso, dictată, s-ar părea, de voievodul Gheorghe Ștefan, noi și dramatice întâmplări petrecute cu peste un secol mai târziu: „în curgerea anului 7162 (= 1654), a venit Timus Chmelniski cu cazacii aici în Țara Moldovenească (evenimentul a avut loc, de fapt, în 1653), fiind doamna lui Vasile (Lupu) voievod închisă în Cetatea Sucevei, până ce Timus Chmelniski, care era ginerele lui Vasile Voievod, a venit cu ostile sale ca s – o scoată din Cetatea Sucevei. Și în acest timp a prădat și a ars bisericile și mănăstirile, a bătut și sfânta Mănăstire Humor, cu toate odoarele foarte frumoase, podoabele și odăjdiile ei și nimic n-a mai rămas din averea sfintei mănăstiri. Și s-a întâmplat să cadă și acest sfânt tetraevanghel în mâinile cazacilor, Într-acesta (adică între timp), cu ajutorul lui Dumnezeu am venit noi cu ostile noastre și cu ale lui Io Gheorghe Racoți, Maria sa prințul Ardealului și în toiul luptei cu cazacii îl luară ostile ungurești de la cazaci și ajunse acest tetraevanghel în mâinile marelui general cu numele Kimin Ianaș (loan Kemeny), iar de la Maria sa l-am răscumpărat Io Gheorghe Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei și iarăși domnia mea s-a milostivit și a dat acest sfânt tetraevanghel iarăși în sfânta mănăstire mai sus scrisă, Humor, să fie pomenirea domniei mele și ajutor când voi avea nevoie de ajutor, pentru iertarea păcatelor. Acum cînd l-am răscumpărat, în cursul anilor de la Adam 7165 (= 1657), luna septembrie 25 zile”. Pe drept cuvânt aceste însemnări au fost apreciate de unii cercetători ca „pagini de cronică rupte din istoria Moldovei”.

Observații: Figura lui Ștefan cel Mare s-a bucurat, neîndoielnic, de o impresionantă iconografie antumă, dar vremurile au fost necruțătoare cu cele mai multe dintre portretele sale. Incendii, jafuri și cutremure le-au distrus pe cele originare din biserica Mănăstirii Putna; păgânii le-au profanat și le-au deteriorat pe cele de la Pătrăuți și de la „Sf. Ilie” din Suceava; pictura originală de la „Sf. Nicolae” din Rădăuți a fost afectată ele intervenții ulterioare prin suprapuneri, iar biserica din Milișăuți – Badeuți, considerată „una dintre cele mai izbutite realizări de arhitectură și pictură din vremea marelui voievod”, a fost pur și simplu dinamitată și aruncată în aer de către austrieci în timpul primului război mondial.

Sunt însă și tablouri votive, broderii și cărți manuscrise în care chipul lui Ștefan cel Mare s-a păstrat așa cum a fost, așa cum l-au văzut și l-au transfigurat artiștii vremii sale. Ne referim în primul rând la miniatura din acest faimos Evangheliar de la Humor și la fresca votivă de la Voroneț, la basorelieful în piatră de la Mănăstirea Vatoped – Athos, din 1496, la dvera din 1500 de la Putna și la epitrahilul de la Dobrovăț – toate contemporane voievodului – dar și la pictura votivă din această ultimă ctitorie, care, deși zugrăvită cu aproximativ un sfert de secol mai târziu, ne-a transmis întocmai chipul său. Peste acestea, însă, vicisitudinile istoriei au făcut să se aștearnă, o vreme, zăbranicul greu al uitării. Astfel se explică faptul că, după restaurarea Mănăstirii Putna de către mitropolitul Iacov, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, punîndu-se problema executării unui portret al lui Ștefan cel Mare – pentru acest lăcaș – se ajunge la plăsmuirea unei imagini fanteziste. Este vorba de portretul, în ulei pe pânză, din turnul porții de la Putna, a cărui inscripție românească, cu litere chirilice, precizează că a fost lucrat „de smeritul Vasile Popovici din târgul Sucevei, la leat 1797, februarie 28”, pretinzând, totodată – în termeni categorici – că „acesta iaste chipul lui Ștefan voievod, fiul lui Bogdan voievod cel Bătrân, care au domnit în pământul Moldovei 47 de ani (…), scos după alt chip foarte vechi din zilele măriei sale, în anii de la Hristos 1456” (sic!). Eroul este închipuit aici în nimb de raze, cu figura prelungă și ascetică, încadrată de plete bogate și de barbă, peste care se arcuiesc mustățile, de asemenea prelungi. Pe cap poartă o coroană imensă, cu podoabe abuzive, de tip bizantin, nemaiîntălnită în nici una din imaginile sale autentice. La toate acestea, adăugăm observația că în 1450, Ștefan încă nu era domn și nu putea să aibă mai mult de 20 – 25 de ani, or personajul din acest portret, „scos” după cel inventat de zugravul Popovici, este trecut cu mult peste această vârstă.

Mistificarea, nu numai că a prins, dar s-a dovedit a fi și deosebit de fecundă, proliferând, la rândul ei, altele. Un pictor din Cernăuți, pe nume Spulak, execută după această plăsmuire un nou Portret al lui Ștefan cel Mare, la fel de fantezist, dar de proporții mai mari, existent de asemenea la Mănăstirea Putna; inspirându-se din ambele, dar și dintr-o litografie executată de Gh. Asachi pe la 1822, după același „izvor” putnean, Constantin Lecca pictează în 1830 o imagine înrudită cu ele, aflătoare acum la Pinacoteca ieșeană. Lucrurile se amplifică în anii premergători Unirii Principatelor Române, când caimacamii Theodor Balș, antiunionist învederat, încercând să facă din Ștefan cel Mare un simbol al separatismului, al „autonomiei Moldovei”, se hotărăște să-i ridice un monument la Iași. Însărcinat cu întocmirea documentației, Gheorghe Asachi revine la aceleași portrete de la Putna, dar și la Milisăuți – Badeuți, unde, peste tabloul votiv original, degradat în bună măsură, un zugrav de la Șiret, din veacul trecut, îl pictase pe Ștefan „așa cum crezuse el”, adică din imaginație și cu barba cât mai mare…

Theodor Balș moare însă pe neașteptate, în 1857, și planul sau este părăsit pentru o vreme. După doisprezece ani moare și Gheorghe Asachi, dar schițele și proiectele întocmite de el, având ca temei „documentația” amintită, rămân și continuă să fie popularizate prin diverse publicații. Când episcopul Melchisedec redescoperă la mitropolia din Cernăuți Evangheliarul de la Humor, cu adevăratul chip al marelui voievod, imaginea lui Ștefan răspândită de Asachi și de alți cărturari ai vremii începuse a prinde rădăcini în conștiința publică. Așa se face că, prezentându-și la Academia Română memoriul asupra celebrului manuscris, în ședința ordinară din 13 noiembrie 1881, episcopul Melchisedec a trebuit apoi să-și demonstreze descoperirea cu facsimile și copii executate de pictorul Epaminonda Bucevschi după mai multe portrete – pictate și brodate – ale lui Ștefan cel Mare, existente prin vechile mănăstiri din Moldova, iar în ultimă instanță și cu Evangheliarul original. Discuțiile privind autenticitatea imaginii descoperite, la care au participat somități ale vremii – ca Ion Ghica, Titu Maiorescu, Vasile Alecsandri, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae lonescu, V. A. Urechia, Grigore Tocilescu, Dimitrie Sturdza, lacob Negruzzi, Epaminonda Bucevschi ș. a. – s-au prelungit de-a lungul a șapte ședințe, care au avut loc la Academie în zilele de 13, 20, 27 și 28 noiembrie 1881; 11 și 18 decembrie, același an, și 24 ianuarie 1882. Cu excepția lui Hasdeu, care continua să susțină plăsmuirea lui Asachi și pe aceea de la Milisăuți – Badeuți, toți participanții la dezbateri au fost de acord, din capul locului, că miniatura îl reprezintă pe Ștefan cel Mare. Hasdeu însă a opinat la început că personajul reprezentat aici este Petru Rareș, că această miniatură trădează altă mână decât aceea care a executat chipurile Evangheliștilor și că ea este o ilustrare a însemnării de la Petru Rareș, în care se spune că acest voievod „a ținut în mâinile sale” Evangheliarul așa cum se vede, altminteri, în mult discutata miniatură. Ulterior, pus în fața adevăratului chip al lui Petru Rareș, precum și a altor imagini votive, neîndoielnice, ale lui Ștefan cel Mare, prezentate în copii de Epaminonda Bucevschi, a cedat și Hasdeu, conchizând că „chestiunea a făcut un pas decisiv”.

Deși a devenit celebră, larg răspândită prin reproduceri, copios descrisă, mult comentată și unanim admirată, miniatura votivă din Tetraevanghelul de la Humor rareori a fost analizată sub raport compozițional – istoric și niciodată, după câte știm noi, din punct de vedere tehnic, radiologie și chimic. Aproape toți cercetătorii, fascinați de figura atât de vie a marelui voievod, au neglijat unele aspecte ale acesteia, care, așa cum se prezintă în momentul de față, la registrul inferior, îngăduie câteva ipoteze dintre cele mai interesante.

Este vorba de zona albă din partea dreaptă, de jos, a miniaturii, care, pentru echilibrul compoziției, reclamă imperios prezența unui personaj. Se pune, prin urmare, problema dacă acest personaj a fost zugrăvit vreodată și a dispărut ulterior, sau a lipsit din capul locului. Dacă a fost, cine putea să fie acesta? Chestiunea a suscitat discuții mai întâi în cadrul ședințelor din 1881 și 1882 de la Academia Română, când s-a conchis în unanimitate că locul respectiv nu a fost pictat niciodată și că acolo urma să figureze fie Maria de Mangop, fie Maria Voichița ori, poate, o inscripție care, din motive necunoscute, nu a mai fost scrisă. S-a opinat, așadar, atunci că scena votivă a evangheliarului a rămas neterminată.

După aproape un secol de Ia aceste discuții, reluând problema, Teodora Voinescu emite fugitiv prezumția că partea albă a miniaturii ar indica „intenția artistului de a echilibra compoziția prin reprezentarea acolo a unui personaj care să completeze tipul piramidal în care a fost concepută scena”. Deci, și după opinia sa, zona albă reprezintă un loc rezervat care nu a mai fost ocupat și nicidecum un loc ocupat inițial și degajat ulterior dintr-o cauză ori alta. Nu este verosimil însă ca într-un manuscris miniat atât de somptuos, comandat de Ștefan însuși – în miezul vieții lui – să fi rămas nefinalizată tocmai compoziția votivă. Simpla examinare cu ochiul liber nu poate conduce la constatarea unor urme de culoare în porțiunea respectivă, dar existența unor suprafețe de pergament fără culoare, în interiorul zonei pictate din imediata apropiere a porțiunii albe, atestă un proces de degradare care a înaintat dinspre dreapta spre stânga și s-a oprit, la un moment dat, din fericire, exact în preajma voievodului, care a scăpat intact.

Că această zonă a fost pictată inițial și degradată ulterior, o mărturisește și chenarul compoziției, care, așa cum se prezintă acum pe laturile porțiunii albe, trebuie considerat ca un lucru făcut și degradat, iar nu ca unul început și nefinalizat, deoarece miniaturistul nu avea nici un motiv să-l lase în această stare, chiar dacă admitem ipoteza că intenționa să introducă ulterior în compoziție un personaj pentru a întregi structura sa piramidală. Dar, nu vedem, în primul rând, de ce ar fi fost necesar ca acest personaj să fie integrat ulterior în compoziție, când lucrul era foarte posibil încă de la început, și, în al doilea rând, se impune să subliniem că o asemenea operație, într-o lucrare comandată de Ștefan cel Mare, nu putea rămâne la discreția artistului.

După opinia noastră, întemeiată nu numai pe analiza logică a compoziției de care ne ocupăm și a împrejurărilor istorice în care a fost elaborată, ci și pe exemplele altor imagini votive din epocă, în zona albă din această miniatură a fost zugrăvit din capul locului un personaj, care nu putea să fie decât un membru al familiei voievodului și care s-a șters cu vremea sub influența unor factori de microclimat nefavorabili sau, poate, în urma unui atac biochimic. Se impune mai ales ultima supoziție, deoarece procesul degradării nu a pătruns absolut deloc în suprafețele pictate cu aur, material, cum bine știm, insensibil la asemenea atacuri.

Întrebându-ne acum cine anume putea să fie personajul cu desăvârșire dispărut, se ivesc mai multe răspunsuri, desigur, ipotetice. Dacă miniaturile au fost terminate – așa cum se crede – o dată cu manuscrisul, adică în 1473, personajul respectiv nu putea fi altul decât Alexandru, cel mai mare dintre fiii cunoscuți și recunoscuți ai voievodului, sau, poate, mult mai sigur, soția sa, Maria de Mangop, doamnă din neamul împărătesc al Paleologilor, cu care Ștefan se căsătorește în septembrie 1472, adică exact în perioada începerii lucrului la acest manuscris și pe care, din considerente protocolare lesne de înțeles, trebuia s-o includă într-o asemenea compoziție votiva.

Un anumit detaliu, însă, ne-ar permite să presupunem că miniaturile au fost executate mai târziu, adică după ferecarea manuscrisului în 1487, deoarece evangheliarul pe care îl oferă Ștefan cel Mare lui Iisus, în compoziția discutată, este ferecat, în acest caz, personajul dispărut nu putea fi altul decât Maria – Voichița, ultima soție a voievodului, cu care se căsătorește încă din vara anului 1478. Decorațiile de pe ferecătura cărții din miniatură nu seamănă însă cu cele de pe ferecătura din 1487, ceea ce ne face să credem că până la această dată manuscrisul a fost legat provizoriu în scoarțe de argint aurit, încrustate cu pietre prețioase și emailuri colorate, dar fără nici un fel de reprezentări figurative, ciocănite sau gravate. În acest caz trebuie să revenim la prima ipoteză, în special la Maria de Mangop – către care înclinăm cel mai mult – și să admitem că personajul dispărut ea a fost.

Reconstituirea întregii imagini, cu concursul îndatoritor al graficianului Ludwig Dombrovsky, ne demonstrează că aceasta se integrează organic în ansamblul compoziției, întregându-i, într-adevăr, structura piramidală (a se vedea rev. „Cronica”, Iași, anul XV, nr. 4 (782) din 23 I 1981).

Sf. Evanghelist Marcu

Evanghelia după Matei.

Sursa imaginilor: stefancelmare.ro

Însemnarea copistului.

Însemnarea copistului.

„Binecinstitorul și de Hristos iubitorul domn Io Ștefan voievod, domn al Țării Moldovlahiei, a dat de s-a scris acest Tetraevanghel cu mâna ieromonahului Nicodim și l-a dăruit mănăstirii care se află la Homor, să fie pomană pentru sufletul său și al părinților săi și al copiilor săi.
Era egumen pe atunci preotul Gherondie.
S-a sfârșit în luna iunie 17, în anul 6981 [1473].”

mai mult
DocumentarPromovate

32 de ani de la sfârşitul dramatic al Cenaclului „Flacăra”

3c

Pornit în 1973, Cenaclul Flacăra, fenomenul artistic însufleţit de Adrian Păunescu, a sfârşit tragic la Ploieşti, pe 15 iunie ’85. Era spectacolul de muzică şi poezie cu numărul 1.615. Pe 15 iunie, peste 10.000 de oameni, majoritatea adolescenţi şi tineri, s-au strâns pe stadionul din Ploieşti, aşteptând cu nerăbdare începerea Cenaclului. La capătul lui, bilanţul suna strident: 5 morţi şi sute de răniţi!

Cenaclul Flacăra a fost un fenomen cultural, care s-a desfășurat între anii 1973 și 1985, condus de poetul Adrian Păunescu. De la poezia compusă de însuși Adrian Păunescu (uneori și instant, pe scenă) și până la versurile recitate din poeziile poeților consacrați, de la muzica timid îngânată de debutanți anonimi, care urcau pentru prima dată pe scenă și până la unele piese deja cunoscute a unor formații sau grupuri muzicale și a unor soliști deja afirmați, Cenaclul Flacăra a delectat publicul cu muzică, începând de la melodii populare și până la muzica clasică, folk și rock.

La început, spectacolele aveau loc luni după-amiază sau seara în sala Teatrului „Ion Creangă” din București, dar mai târziu s-au făcut turnee în toată țara. Spectacolele aveau loc pe stadioane, întrucât sălile de spectacol deveniseră neîncăpătoare.

Printre cei care au participat au fost: Mircea Vintilă, Doru Stănculescu, Dan Andrei Aldea, Adrian Ivanițchi, Dan Chebac, Valeriu Sterian, Evandro Rosetti, Florian Pittiș, Anda Călugăreanu, Zoia Alecu, Tatiana Stepa, Vasile Șeicaru, Marcela Saftiuc, Alexandru Zărnescu, Ștefan Hrușcă.

4c

Începând cu toaman anului 1980, în cadrul Cenaclului Flacăra a intrat și formația Continental (Nicolae Enache, Nucu Mazilu, Alexandru Zărnescu și Romeo Beianu) care acompania întreg spectacolul, formație cu care s-a scos și singurul disc cu Cenaclul Flacăra. După plecarea lui Nicolae Enache, trupa a luat o nouă turnură. A devenit trupa Flapo (Alex Zărnescu, Romeo Beianu, Jerry Schwartz – formația a încercat mai mulți clapisti, dar niciunul permanent) și acompania majoritatea soliștilor și cantecele de grup. Alexandru Zărnescu a apărut și cu activitate solistică (Dor de Eminescu, Castelul, Dusă-i tinerețea).

Spectacolele au fost interzise în anul 1985, motivul oficial fiind busculada care a avut loc la vechiul stadion Petrolul din Ploiești în timpul unui spectacol, care s-a soldat cu cinci morți (după unele date chiar 9 morți) și câteva zeci de răniți.

O furtună violentă a făcut ca pe arenă să se întrerupă curentul, moment care a produs panică şi haos printre miile de spectatori. O variantă vehiculată e şi aceea că Păunescu ar fi cerut, la un moment dat, închiderea porţilor.

În acea seară, tribunele fostului stadion Petrolul se umpluseră peste capacitate la „Woodstock”-ul românesc. Show-ul începuse la ora 18:00, s-a întins până spre miezul nopţii, când o furtună violentă a declanşat drama.

Un scurt-circuit a făcut ca lumina să cadă şi toată arena să rămână în beznă. Panicaţi, oamenii au început să se înghesuie către ieşirile înguste, cu o capacitate de defluire precară. În busculada generală creată, spectatorii s-au călcat în picioare, în special cei de la tribuna întâi, iar cei aflaţi la baza scărilor au avut cel mai mult de suferit. Din rândurile acelora au rezultat victimele cavalcadei nocturne, al căror număr real a rămas pînă azi necunoscut. Presa comunistă a trecut sub tăcere gravul incident, care a fost imediat muşamalizat de autorităţile vremii. Iar lui Păunescu i s-a interzis să mai organizeze Cenaclul.

2c

6 milioane de spectatori a strâns Cenaclul de-a lungul celor 12 ani de existenţă anterevoluţionară: 1973-1985.

În data de 26 mai 2008, Adrian Păunescu a repornit, tot de la Ploieşti, caravana Cenaclului, în versiune post-revoluţionară. Evenimentul, care a durat circa două ceasuri, a fost găzduit de Casa de Cultură a Sindicatelor, iar la spectacol au participat circa 500 de tineri.

3c

Într-un interviu, Adrian Păunescu declara: „Apăruseră condiţii noi, după 1989, în care a cânta libertatea nu mai era suficient, pentru a da o bătălie pentru drepturile omului. Apărea nevoia de dreptate. Unii oameni vechi cădeau în desuetudine şi se năştea o oarecare poftă de negare a tot ce fusese anterior. Nu era drept să acceptăm toţi, umili, aşa ceva în care prosperau climatul de ură fantastică între oameni, ranchiuna, răzbunarea şi ura. Acestor manifestări, după părerea mea intolerabile, eu le-am opus „Totuşi iubirea”. Ideea de iubire izbăvitoare. În concertul general de personalităţi, mişcări noi, de stiluri vechi resuscitate şi de stiluri noi exprimate cu violenţă, Cenaclul  „Totuşi iubirea” nu a avut (din 1990 încoace) impactul pe care îl merita şi pe care-l avusese Cenaclul Flacăra. Au fost şi chestiuni de management, pe care eu le-am ştiut mai puţin, mie mi se părea că important e ca un fapt să fie valoros şi să fie nevoie de el. Am avut foarte mari spectacole ale Cenaclului „Totuşi iubirea”, încât am putut în ultimii ani să numim efortul nostru Cenaclul „Flacăra – Totuşi iubirea”. S-au remarcat oameni talentaţi, oameni excepţionali chiar, Cristian Buică, de exemplu, Tatiana Stepa, Octavian Bud, Emilian Onciu, Valentin Moldovan, Adriana Margalina, Andrei Păunescu, Mădălina Amon, Valentin Moldovan, Magda Puskas, talente extraordinare! Unele spectacole ale Cenaclului „Totuşi iubirea” şi cu deosebire unele spectacole ale Cenaclului „Flacăra – Totuşi iubirea” au rupt sălile. La Târgu-Mureş, de exemplu, în preziua lui 1 Decembrie 2003, am avut oaspeţi din Serbia, din Muntenegru, din Basarabia, într-o atmosferă ca în vremurile cele mai curate şi bune ale Cenaclului.”

mai mult
DocumentarPromovate

Revoluția de la 1848 în Țara Românească- „Dreptate și frăție”

dreptate-fratie

Ideile de propășire națională și de reformă socială, generate de întreaga evoluție a societății românești și care se manifestaseră atât prin acțiunea de la 1821, cât și în diverse opere de teorie politică, și-au aflat aplicarea prin Revoluția de la 1848.

Citirea Proclamatiei de la Islaz

Citirea Proclamației de la Islaz

În 1843 s-a format o societate politică secretă, ”Dreptate-Frăție”. Din ea făceau parte tinerii patrioți și progresiști, dintre care mulți studiaseră în străinătate, mai ales la Paris. În capitala Franţei izbucnise revoluţia la începutul anului 1848; conducătorii ei făgăduiseră sprijin tinerilor munteni când se vor ridica împotriva asupritorilor. Mişcarea a izbucnit în Muntenia pe 9 iunie 1848 la Islaz, judeţul Romanaţi, ale cărui autorităţi, militare şi civile, erau de partea revoluţionarilor. S-a citit ”Proclamația de la Islaz” care avea 22 de articole, alcătuită în ceea ce privește fondul, de Nicolae Bălcescu, iar sub raportul formei, adică al însuflețirii, de Ioan Heliade Rădulescu. În act se prevedeau ca revendicări esențiale: ”Independența…administrativă și legislativă pe temeiul tractatelor lui Mircea și Vlad și neamestec al niciunei puteri din afară în cele întru ale sale”, ”egalitatea drepturilor politice”, suprimarea rangurilor boierești, împropietărirea țăranilor, ”emancipația mănăstirilor închinate locurilor sfinte”, desființarea robiei țiganilor. În acea zi, la București, trei tineri trag cu pistolul asupra domnitorului Gheorghe Bibescu, acesta scăpând însă doar cu spaima, epoletul oprind glonțul. Pe 11 iunie, mulțimea, la semnalul dat de clopotul de la Mitropolie, începe a se aduna. Apar steaguri, cocarde și eșarfe tricolore. Pălăriile se împodobesc cu penaje tricolore.

Gheorghe Bibescu

Gheorghe Bibescu

În aclamații și urale toți se îndreaptă spre palat. Bibescu știind că nu are sprijinul armatei – în cursul dimineții toți ofițerii veniseră la el arătând că vor apăra țara de dușmani, dar nu vor vărsa sânge de român- iscălește la ora 22 noua ”Constituție”(în fapt Proclamația de la Islaz) și acceptă formarea unui guvern provizoriu a cărui listă îi e prezentată de revoluționari. După acest act, domnitorul abdică și se retrage în Transilvania. Faptul e anunțat de guvern a doua zi. Pe 12 iunie consulul țarist protestează față de noua orânduire părăsind Bucureștiul. Țara era condusă acum de un ”Guvern vremelnicesc”, prezidat de mitropolitul Neofit având ca membri după model revoluționar francez și „secretari ai guvernului vremnelnicesc”, în persoana unor oameni iluștri precum : Heliade-Rădulescu, Ștefan Golescu, Christian Tell, Gh. Magheru, C.A. Rosetti, N. Bălcescu, A.G. Golescu, Ion C. Brătianu, Ion Cîmpineanu sau Cezar Bolliac.

Nicolae Balcescu

Nicolae Bălcescu

Pe 14 iunie guvernul revoluționar dă primele decrete: înființarea steagului național cu deviza ”dreptate frăție”, se desființează rangurile civile(boierești), singura deosebire fiind ”aceea a virtuților și slujbelor pentru partie”. Se abolește cenzura, orice român având ”dreptul a vorbi, a scrie și a tipări slobod asupra tuturor lucrurilor”. Se fondează garda națională. Se interzice pedeapsa ”degradatoare cu bătaia” și pedeapsa cu moartea, ”care de atâția ani nu s-a simțit nevoie a întrebuința în Țara Românească”. Pe 16 iunie se eliberează toți arestații politici, iar pe 28 de desființează robia țiganilor. Cercurie conservatoare reacționează. Pe 19 iunie sunt arestați Heliade-Rădulescu, N. Golescu și Christian Tell. Bucureștenii în frunte cu Ana Ipătescu, însuflețiți de idealurile Revoluției, îi salvează cu prețul a opt morți și mai mulți răniți. Peste nouă zile forțele reacționare răspândesc zvonul că armata țaristă intrase în țară. Guvernul se retrage la Târgoviște pe 28 iunie. Dorința populară în favoarea revoluției, aduce guvernul înapoi la București. Acum, guvernul era pus în fața problemei agrare. Nu se putea decide asupra procedeului exact de împropietărire a țăranilor. Se numește o ”Comisie a propietății” cu 17 boieri și 17 țărani din fiecare județ. Discuțiile sunt aprinse, dar după nouă ședințe se ajunge la un compromis. Apoi, guvernul, tocmai când problema părea rezolvată, decide că situația va fi reglementată de către viitoarea Adunare obștească atât cu privire la suprafețe, cât și modalitatea de despăgubire a propietarilor. Soluția nu va mai avea timp să fie găsită însă.

Ana Ipatescu

Ana Ipătescu

Rusia, dorind să-și mențină protectoratul asupra Țării Românești, cere Porții să restabilească ”ordinea”. Este trimis Suleyman Pașa, cumnatul sultanului, ca să se informeze la fața locului și să ia măsurile necesare. Primit călduros de guvern și populație Suleyman se mulțumește să numească în locul guvernului o ”locotenență domnească” formată din Heliade-Rădulescu, Nicolae Golescu și Christian Tell, oameni ai Revoluției, un fapt acceptat de toată lumea. Reprezentantul turcesc cere unele modificări minore ale ”Constituției” și îi sfătuiește pe revoluționari să trimită o delegație la Constantinopol pentru a obține recunoașterea noului regim și a ”Constituției” modificate. Delegația română pleacă în capitala otomană. Aici găsește însă un mediu ostil. Guvernul țarist, nemulțumit de atitudinea pacifistă a lui Suleyman, insistă pe lângă sultan și reușeșete să-l schimbe pe fostul comisar cu Fuad Pașa. Delegația română nu mai e primită în audiență și se întoarce în țară. Determinantă pentru această schimbare de optică era convingerea Turciei că Anglia și Franța nu erau dispuse să sprijine militar Imperiul Otoman într-un posibil conflict cu rușii.

Arderea Regulamentului Organic şi a Arhondologiei

Arderea Regulamentului Organic şi a Arhondologiei

Amestecul țarist provoacă la București un gest simbolic. Masele revoluționare pe 6 septembrie ard pe Dealul Mitropoliei, după ce-l purtaseră cu alai și bocete prin oraș, exemplarul oficial din Regulamentul Organic, precum și acela al Arhondologiei, cartea care cuprindea numele tuturor boierilor. Pe 13 septembrie, trupele turcești comandate de Fuad Pașa intră în București. Deși Bălcescu preconizase rezistența armată la hotar contra oricăror violări ale teritoriului național, corpul de câteva mii de ”volintiri” și panduri, strâns la Râmnicu Vâlcea sub conducerea lui Gh. Magheru, nu intră în acțiune. În timp ce otomanii ocupă Bucureștiul are loc un incident celebru numit ”Lupta din Dealul Spirii”. Pe un drum îngust sublocotenentul de pompieri Bălășa l-a atins cu cotul pe un artilerist turc. Incidentul era aparent fără importanță, dar ura crâncenă dintre români și turci care erau acum ostili Revoluției, a făcut ca acest incident să degenereze. Sublocotenentul român a fost lovit la rândul său de un maior turc cu latul sabiei. Ofițerul român a tras două focuri de pistol, întâi asupra maiorului turc pe care l-a ucis, apoi asupra lui Kerim-Pașa căruia i-a ucis calul. În evenimente au intervenit ceilalți pompieri pentru a-și apăra comandantul. Trupele otomane atacă viloent compania de pompieri care opune o puternică rezistență și străpunge liniile inamice și reușește să continue lupta alături de ostașii aflați în cazarma Alexandria din Dealul Spirii.

Gheorghe Magheru

Gheorghe Magheru

După o luptă crâncenă ce adurat aproximativ 2 ore și jumătate, trupele române sunt dispersate. În dimineața aceleiași zile, înainte de pătrunderea trupelor în Capitală, Fuad Pașa convocase la Cotroceni, în tabără, pe mitropolit și alte notabilități pentru a le comunica intențiile Înaltei Porți. Se prezintă 3-400 de persoane, atât revoluționari cât și contrarevoluționari. Fuad dă citire unui firman prin care locotenența era dizovată, în locul ei fiind numit un caimacam, ”logofătul dreptății Constantin Cantacuzino” și se restatornicea ”ordinea legală”, adică Regulamentul Organic. Revoluționarii prezenți sunt reținuți în tabăra turcească. Heliade Rădulescu și Christian Tell care nu merseseră la Cotroceni, își găsesc refugiu la consulatul englez.

Christian Tell

Christian Tell

Noua stăpânire exilează 22 de revoluționari pentru început. Apoi se mai dă un decret prin care alți 69 erau expediați peste graniță. Dintre exilați, unii, după ce au fost duși în ghimii(corăbii mici) pe Dunăre, de la Giugiu la Orșova, au plecat spre Paris. Alții au urmat valea Prahovei și au ajuns în Transilvania. Cei mai mulți, după o zăbavă de câteva luni pe malul drept al Dunării, au sosit prin Rusciuk-Varna, în primăvara lui 1849, la Constantinopol. De aici au fost trimiși la Brussa, în Asia Mică, unde au rămas pensionari ai statului turc (au primit 1000 de piaștri pe lună) până în 1856. Gheorghe Magheru și-a dizolvat corpul ostășesc de la Râmnicu Vâlcea, pentru ca apoi pe 28 septembrie, să se refugieze la Sibiu. De ce nu a opus rezistență armată? Pe 15 ale lunii armata țaristă intrase în Muntenia, ocupând partea de răsărit a Valahiei. Pe 2 octombrie își face intrarea în București. Jumătate din oraș rămâne sub ocupație rusă, iar cealaltă jumătate sub stăpânire otomană.

Lupta din Dealul Spirii

Lupta din Dealul Spirii

Revoluția de doar trei luni a avut urmări semnificative. S-au răspândit ideile de reformă socială, care-și vor găsi expresia în dispozițiile din 1858 ale Convenției de la Paris: egalitatea în fața legii, suprimarea titlurilor nobiliare și în legile din 1863-1864 ale lui Cuza și Kogălniceanu, mai exact secularizarea averilor mănăstirești, împropietărirea țăranilor și legea învățământului. Pe de altă parte, Revoluția din Țara Românească a influențat în mare măsură grupul de revoluționari din Moldova, care formulează, utilizând Proclamația de la Islaz, „Programul din august”. Însuflețiți de evenimentele din Valahia, transilvănenii au declanșat mai puternic și ei lupta de emancipare, întărindu-se ideea de unitate națională. Exilarea revoluționarilor munteni a avut, curios, un efect benefic pentru cauza românească. Aceștia au făcut propagandă în Apus, iar opinia publică europeană începe să nutrească puternice sentimente de simpatie pentru români. Acest ”curent” se va dovedi de nestăvilit cu prilejul încheierii Tratatului și apoi a Convenției de la Paris din 1856, respectiv 1858.

dreptate fratie

Istoria Românilor

mai mult
Documentar

România și tratatul de pace de la Trianon

Trianon (1)

După toate standardele, caracterele care s-au reunit la Paris în 1919 au fost dintre cele mai remarcabile, de la Lawrence al Arabiei până la un mic ajutor de bucătar cunoscut mai târziu ca Ho Chi Minh.

Când președintele american Woodrow Wilson a sosit în Franța în decembrie 1918, aprinsese deja mari speranțe în întreaga lume cu cele 14 puncte ale sale, în special cel legat de conceptul inovator al principiului autodeterminării. Cu toate acestea, Wilson, adesea slab informat sau pregătit pentru negocieri detaliate, părea destul de vag despre ce însemna de fapt conceptul său. ”Când am rostit acele cuvinte”, a admis el mai târziu, ”le-am spus fără a ști că naționalitățile există, acestea care vin astăzi la noi zi după zi.”

După terminarea primului război mondial s-au semnat tratatele de pace de la Paris între Antanta și Puterile Centrale. Una dintre cele mai discutate probleme a fost cea a încheierii tratatului cu Ungaria. După instaurarea Republicii Ungare a Sfaturilor(de factură bolșevică), noile autorități, în pofida armistițiului de la Belgrad, au întărit armata, au decretat moblizarea și au atacat în două rânduri România. Guvernul de la Budapesta nu recunoștea actul unirii Transilvaniei cu România. Trupele bolșevice au atacat la 16 aprilie 1919 armata română aflată în zona Munților Apuseni. Atacul a fost respins iar la 1 mai armata noastră s-a oprit la granița prevăzută în Convenția cu Antanta din august 1916. La 20 iulie guvernul de la Budapesta a atacat din nou. De această dată riposta a fost și mai energică, încheindu-se cu ocuparea Budapestei pe 4 august, în urma căreia guvernul comunist a fost înlăturat.

Consiliul Miniștrilor de Externe s-a întrunit la Quai d’Osray pe 11 iunie 1919 pentru a discuta granițele de N-V ale României. Țara noastră a fost tratată dur. Premierul I.I.C. Brătianu a respins acuzațiile aberante ale anglo-saxonilor conform cărora România prin conflictul cu Ungaria ar fi dus ”la instituirea bolșevismului în Ungaria”. Primul-ministru a mai declarat, la insistențele de retragere din Ungaria( de pe Tisa mai exact), că țara noastră nu putea să facă asta ”până nu se cunosc granițele” pentru a evita ”complicații cu maghiarii”. Când a văzut linia de frontieră imaginată de Aliați, omul politic de la București a constatat că sunt ”diferențe foarte mari, mai ales la extremități”, exprimându-și regretul că „stabilirea frontierei s-a făcut fără participarea noastră”. Poziția și argumentele aduse de Brătianu au schimbat poziția Marilor Puteri. Următoarea zi, Georges Clemenceau, premierul Franței, a recunoscut că ”În loc să tratăm Ungaria mai puțin aspru decât Bucureștii, ar fi prudent de trimis o misiune la Budapesta pentru a hotărî la fața locului dacă argumentele lui Brătianu sunt valabile și a se discuta posibilitatea unui nou armistițiu cu Bela Kun(liderul bolșevic)”. Președintele american Wilson și premierul britanic David Lloyd George au fost câștigați de partea României. Poziția noastră a fost reiterată de respectatul mareșal francez Ferdinand Foch care considera că ”dacă nu se aprobă cererile juste ale României, siguranța ei e comproimisă”.

Ferdinand Foch

Ferdinand Foch

După înfrângerea bolșevicilor, armata română s-a implicat fără rezerve în efortul de redresare a vieții economice din Ungaria. Chiar și autoritățile maghiare au relevat acest lucru. Reprezentanții britanici și americani de la Budapesta, în special generalul american H.H. Bandholtz, au dus o campanie anti-românească bazată pe minciuni de care au profitat cercurile șovine maghiare. Mai mult, Bandholtz îi ridiculiza și insulta deseori în ”jurnalul” său pe reprezentanții francezi și italieni. Pe baza acestor rapoarte a sosit în septembrie 1919 la București diplomatul englez George Clerk care a prezentat nouă note ultimative ale forumului de pace adresate, în perioada august-septembrie 1919, guvernului de la București. Brătianu, premier demisionar, s-a arătat dezamăgit de acuzațiile aduse. Brătianu a adus aminte că încă din 22 august colonelul Ion Antonescu plecase la Paris pentru a clarifica problema rechizițiilor. Liberalul a răspuns celor afirmate în notele ultimative că el nu a autorizat nicio rechiziție în afară de materialul de război rulant și pentru aprovizionare, plătite în aur și bunuri de rechiziții. În acest sens era de acord cu formarea unei Comisii, din care să facă parte și România, care să inventarieze rechizițiile. La final, Brătianu și-a exprimat dorința de formare a unui guvern responsabil la Budapesta, chestiune esențială pentru cabinetul de la București.

Sir George Russell Clerk

Sir George Russell Clerk

Convins de justețea poziției guvernului român, George Clerk a redactat un raport favorabil cu privire la pretențiile de fronteieră ale României. Între timp, patru comisii de experți- britanică, franceză, americană și italiană- au trasat frontierele României cu Ungaria, cea mai apropiată de prevederile tratatului din 1916 fiind cea britanică. Totuși această frontieră se deosebea de actul din 1916 și nu lua în considerare toate rezoluțiile din 1 decembrie 1918. Alexandru Vaida-Voevod, noul prim-ministru, a participat în februarie-martie 1920 la Conferința Puterilor Aliate de la Londra unde s-a arătat dispus să încheie pacea cu Ungaria, neuitând să menționeze necesitatea recunoașterii de către Aliați a actelor de unire cu Transilvania și Basarabia.

Alexandru Vaida Voevod

Alexandru Vaida Voevod

În scenă intră acum contele Albert Apponyi care acuza în ”tezele” sale România, Iugoslavia și Cehoslovacia de ”imperialism”, deoarece ”în virtutea principiilor naționalităților”, aceste state au acaparat ”teritoriul milenar al Ungariei”. Diplomația românească a răspuns în martie 1920 acestor ”teze”, ca și soluțiilor preconizate de diplomația de la Budapesta pentru tratatul de pace cu Ungaria prin mai multe memorii din care amintim ”Românii și drepturile minorităților reclamate de delegația maghiară”, ”Românii și plebiscitul cerut de delegația ungară”, ”Românii și contrapropunerile ungare privind clauzele militare, navale, și aeriene”. În Camera Lorzilor în decembrie 1919- martie 1920 când s-a discutat tratatul de pace cu Ungaria s-au avansat unele formule bizare, ca aceea a lodrului Bryce, potrivit căreia pentru ”rezolvarea” chestiunii maghiarilor s-ar fi putut crea mai multe ”coridoare” între Ungaria și toate ”insulele” unde locuiau maghiarii și chiar secuii în Transilvania, Cehoslovacia și Ungaria. Aceste „opinii” au fost repede abandonate pe baza argumentelor solide oferite de români și celelalte popoare asuprite de fosta coroană maghiară.

Apponyi Albert

Apponyi Albert

La Paris, Conferința a hotărât să dea dreptate cauzei românești, iugoslave, cehoslovace și italiene. Contele Apponyi a protestat pe 16 mai 1920 față de decizia Conferinței și a contestat caracterul plebiscitar al hotărârii Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia. El a refuzat să semneze tratatul. A doua zi, contele Pal Teleky a remis o notă președintelui francez Millerand prin care anunța că totuși Ungaria va semna tratatul de pace în forma stabilită. Tratatul de la Trianon a fost încheiat pe 4 iunie 1920, din partea României fiind semnat de dr. Ion Cantacuzino și Nicolae Titulescu. Tratatul de pace de la Trianon prevedea la articolul 45: Ungaria renunţă, în ceea ce o priveşte, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de fruntariile Ungariei, astfel cum sunt fixate la art. 27 partea II (Fruntariile Ungariei) şi recunoscute prin prezentul Tractat sau prin orice alte Tractate încheiate în scop de a regula afacerile actuale, ca făcând parte din România”. La art 74 se preciza: „Ungaria declară de pe acum că recunoaşte şi primeşte fruntariile Austriei, Bulgariei, Greciei, Poloniei, României, Statului Sârbo-Croato-Sloven şi ale Statului Ceho-Slovac, astfel precum aceste fruntarii vor fi fixate de către principalele Puteri Aliate şi Asociate”.

palatul trianon

Ca şi în Tratatul cu Austria, şi în cel de la Trianon era înscris un articol potrivit căruia România consimţea să semneze un document special cu principalele Puteri Aliate şi Asociate privind ocrotirea intereselor „locuitorilor care se deosebeau prin rasă, limbă sau religie de majoritatea populaţiei, precum şi de a ocroti libertatea tranzitului, de a aplica un regim echitabil comerţului cu celelalte naţiuni”(art 47). Pe 17 august 1920, Adunarea Deputaților și apoi pe 26 august același an, Senatul, au ratificat Tratatul de la Trianon, prin care se recunoștea unirea Transilvaniei cu România.

romania-mare

mai mult
DocumentarMonarhiePromovate

8 iunie 1930 – Carol de Hohenzollern este proclamat rege al României, sub numele de Carol al II-lea

rege-carol
Parlamentul îl proclamă pe Prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca rege al României, sub numele de Carol al II-lea. S-a încheiat astfel prima domnie a regelui Mihai I (începută la 20.07.1927, ca urmare a morții regelui Ferdinand I, și desfășurată sub tutela unei Înalte Regente). Principelui mostenitor Mihai i se conferă titlul de “Mare Voievod de Alba Iulia”.
Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940. Carol a fost primul născut al viitorului rege Ferdinand I al României și al soției sale, principesa Maria, dobândind prin naștere titlul de Principe de Hohenzollern-Sigmaringen (transformat mai târziu de Ferdinand în Principe al României). După accederea la tron a părinților săi, a devenit Principele moștenitor Carol al României.
Primul Rege născut în România a avut o domnie cu împliniri, dar şi multe convulsii. Potrivit documentelor istorice, la 10 martie 1921, Principele Carol s-a căsătorit cu Principesa Elena, fiica Regelui Constantin al Greciei. Din păcate, această căsătorie nu a durat. Carol a plecat, în decembrie 1925, împreună cu Elena Lupescu la Paris, renunţând la drepturile de moştenitor al Coroanei. Regele Ferdinand l-a îndepartat din Familia Regală şi l-a desemnat ca moştenitor pe tânărul său nepot, Mihai.
Astfel, prima domnie a MS Regele Mihai I a început în 1927, după moartea bunicului Său, Regele Ferdinand I. Regele-copil a fost tutelat de o Regentă condusă de unchiul Său, Principele Nicolae al României.
În 1927, regele Ferdinand și Ion I.C. Brătianu au murit, lăsând un gol adânc pe scena politică. Principele moștenitor Carol renunțase la toate drepturile monarhice și trăia la Paris sub numele de Carol Caraiman alături de amanta sa, Elena Lupescu. În aceste condiții, Mihai, în vârstă de șase ani, fiul lui Carol, a fost proclamat rege sub tutela unei regente formată din patriarhul Miron Cristea, prințul Nicolae, fratele lui Carol, și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Lipsa de autoritate a regentei a provocat o criză politică majoră, speculată de Partidul Național-Țărănesc condus de Iuliu Maniu, care dorea aducerea pe tron a lui Carol. Acesta își schimbase între timp ideile privind instituția regalității și era dornic să revină în țară în calitate de rege.
Pe 8 iunie 1930, cu 485 de bile albe și una singură neagră în Parlament, Carol Caraiman a devenit regele Carol al II-lea. Regele Mihai, care avea nouă ani, a rămas principe moștenitor și a primit titlul pompos de Mare Voievod de Alba Iulia.
Vestea restaurației a fost primită cu satisfacție atât în societatea românească, dar mai ales în cercurile economice străine care primeau unda verde pentru a intra masiv în spațiul românesc.
Noul rege a trecut imediat la măsuri pentru consolidarea tronului său: a izolat-o pe mama sa, regina Maria, la Balcic, l-a îndepărtat de la curte pe Barbu Stirbey, iar pe fosta sa soție, regina Elena a trimis-o peste graniță. S-a constituit imediat și o camarilă regală.
În ceea ce o privea pe Elena Lupescu, regele Carol al II-lea a actionat în maniera sa caracteristică, impunându-și voința. În ciuda tuturor apelurilor liderilor politici de a nu o aduce pe amanta sa în țară, Elena Lupescu s-a stabilit la Castelul Foișor pe 12 august, iar câteva luni mai târziu s-a mutat în București. Acest gest îi va transforma pe Carol al II-lea și Iuliu Maniu în dușmani neîmpăcați.
Carol a fragilizat sistemul de partide, numind adesea la guvernare facțiuni minoritare ale partidelor istorice și cochetând cu idea unor guverne de concentrație națională, precum guvernul Iorga-Argetoianu. De asemenea, a permis formarea unei camarile corupte în jurul său, sub patronajul Elenei Lupescu.
În 1938, Regele Carol al II-lea a dizolvat partidele politice, înlocuite cu un partid unic, Frontul Renașterii Naționale, patronat de rege, a abolit constituţia şi a instaurat un regim de autoritate monarhică. Pe acest fond, treptat, regimul său îşi pierde sprijinul de care se bucurase instituţia monarhică în România până atunci, astfel că, în 10 ani, situaţia devine foarte grea.
Carol al II-lea a abdicat la 6 septembrie 1940, Mihai redevenind rege al României. Anul 1940 a consemnat fărâmițarea României Mari ca urmare a pactului dintre Germania și URSS, situație care a avut efecte dezastruoase asupra reputației monarhului român. Reorientarea politicii externe a României către Germania nazistă nu a putut salva regimul lui Carol, care a fost obligat să abdice de către generalul Ion Antonescu, proaspăt numit de el prim-ministru. I-a fost permisă părăsirea țării cu un tren special încărcat cu averi, nelipsind mult să fie asasinat de către legionari, care au tras asupra trenului. După cel de-al Doilea Război Mondial, fostul rege a dorit să se întoarcă la cârma țării și să-și detroneze din nou fiul, însă a fost oprit de Aliații vestici. S-a căsătorit în cele din urmă cu Elena Lupescu, murind în exil.

Dotat cu o inteligență extraordinară și pasionat de cultură, al cărei patronaj rămâne una din realizările sale majore, reputația lui Carol este pătată de viața sa privată, care a interferat cu administrarea treburilor de stat, și de măsurile brutale luate împotriva Gărzii de Fier. Carol rămâne o personalitate controversată. De altfel, nici Mihai nu a mai reluat vreodată legătura cu el, neluând parte nici la ceremonia de înhumare a rămășițelor lui Carol la Mănăstirea Curtea de Argeș, în 2003.

Sursa: Enciclopedia României, Wikipedia

mai mult
DocumentarMonarhiePromovate

Expoziția Națională Română – 6 iunie 1906

Regia-Monopolurilor

Cu adâncă bucurie intimă salut întîia noastră Expoziţie naţională, adevarată sărbătoare a muncii româneşti” … „îndemnul meu a fost şi este să mergem pe totdeauna pe căi sigure către neatârnarea noastră economică”.

Carol I, Regele României

Anul jubiliar 1906 a avut o însemnătate aparte în istoria românilor: se împlineau, 40 ani de domnie a lui Carol I şi 25 ani de la proclamarea Regatului României dar şi 1800 ani de la cucerirea Daciei de către împăratul Traian. Comemorarea celor patru decenii de domniei ai regelui a fost ilustrată de numeroase manifestări ce au avut ca trăsătură comună participarea reprezentativă a românilor din Regat şi din celelalte provincii româneşti, din afara hotarelor, capitala căpătând atributul de centru al românismului.[1]

Carol Eitel-Friedrich-Zephyrinus Ludwig, membru al familiei regale a Prusiei, cel de-al doilea fiu al Principelui Carol Anton de Hohenzolern, (n.1839 Sigmaringen – d.1914 Sinaia), acceptă preluarea domniei României în urma abdicării lui Cuza şi va depune jurământul în faţa Parlamentului la 10/22 mai 1866, devenind rege al României în 1881 tot la 10 mai.[2]

Pentru a marca un astfel de eveniment s-a luat hotărârea organizării unei expoziţii naţionale în Bucureşti. Au fost luate în calcul mai multe locaţii precum Cotroceni sau şoseaua Kiseleff,[3] însă decizia a fost luată pornind de la idee mai veche, din 1894, de transformare a câmpiei mlăştinoase a Filaretului – numit Câmpul Libertăţii în 1848 – într-un parc naţional care să găzduiască expoziţia aniversară.[4]

La 3 mai 1905 Adunarea Deputaţilor şi la 5 mai 1905 Senatul au votat proiectul de lege ce autoriza Guvernul să organizeze în Bucureşti o „Expoziţiune Naţională – expoziţie la care sub anumite condiţiuni şi din anumite considerente au fost invitate să participe şi unele naţiuni străine”.[5]

Comisarul General al Expoziţiei a fost numit Dr. Constantin I.Istrati, membru al Academiei, profesor la Universitatea din Bucureşti, senator şi fost ministru.[6] Lucrările au demarat la 15 mai 1905, iar fundaţiile pentru Palatul Artelor la 16 august 1905.[7]

Intârziată de ploi torenţiale, inaugurarea Expoziţiei s-a făcut marţi, 6 iunie 1906, la orele 10, de către regele Carol I, alături de care se afla regina Elisabeta, principele Ferdinand şi principesa Maria. 100 de trambiţaşi au sunat primirea, iar tunurile de la bateria Calafat au tras 21 lovituri.

Inaugurarea solemnă a avut loc Arenele Romane unde regele a fost întâmpinat de membrii Guvernului, preşedinţii Camerelor, primarul capitalei, delegaţi ai Comisiei Europene a Dunării, iar ca invitaţi de onoare se aflau şi membrii corpului diplomatic, oaspeţi străini, excepţie făcând ambasadorul Turciei, Kiazim Bey, absent ca urmare a prezentării în Expoziţie a bateriei Calafat din Războiul de Independenţă[8] şi a diferitelor trofee capturate cu această ocazie.

Efortul organizării în 11 luni al expoziţiei a fost arătat în discursul de inaugurare rostit de ministrul Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor, Ion Lahovari: „am tăiat dealuri, am secat bălţi, am umplut o vale, am săpat un lac mare şi în mai puţin de un an am scos la lumină parcul şi grădina expoziţiei. Suprafaţa totală a expoziţiei: 41 ha, pământ mutat 575.000 m3, construcţii definitive şi provizorii 35.000 m2, plantaţii de copaci mari 4.000, brazi şi copaci mici 90.000”.[9]

Poarta de la intrarea în parc era în formă de arc de triumf, iar pe aceasta stătea scris: „credinţă, prevedere, muncă, economie, ştiinţă, pricepere, voinţă, cultură”,[10] iar sub formă de arc „Expoziţiunea Generală: 106; 1866 – 1906 Domnie Glorioasă”.[11]

Numeroasele pavilioane, circa 165, erau destinate a prezenta evoluţia României, în plan economic, politic, militar şi cultural în perioada 1866 – 1906.

Au fost construite pavilioane ce reprezentau Primaria, Camera de Comerţ, Palatul de Industrie, Lucrărilor Publice, Pavilionul de Agricultură, Industria Casnică, Minele, Carierele şi Domeniile, Pavilionul Poştei ş.a., arhitectura clădirilor fiind inspirată din diferite monumente arhitecturale reprezentative ale culturii şi istoriei românilor. Astfel, Pavilionul Regal a avut ca model mănăstirea Cozia, iar Pavilionul Penitenciarelor un castru roman ce amintea de latinitatea românilor.

Biserica Cuţitul de Argint a fost construită ca o copie a bisericii ieşene Sf. Nicolae, ctitorită de Ştefan cel Mare la 1491.[12] A fost reconstituită mănăstirea Hurezu din Vâlcea şi Cula (casa-fortăreaţă construită de către boieri pentru a se apăra de atacurile turcilor şi tătărilor), copiată după cula familiei Greceanu din acelaşi judeţ.[13]

Centrul expoziţiei îl reprezenta Palatul Artelor, numit şi „Muzeul Trecutului Nostru” şi devenit Muzeul Militar. In spatele Palatului Artelor a fost reconstituită Casa de la Poradim, în care a locuit Carol I în timpul războiului din 1877 – 1878,[14] despre care Ion Lahovari spunea: „din căsuţa din gard şi lut a ieşit edificiul măreţ al României de sine stătătoare şi al Regatului Român”.[15]

Din motive politice au fost atribuie pavilioane unor ţări străine precum Italia, Elveţia, Franţa, Germania, dar şi Comisiei Europene a Dunării, care găzduia o hartă în relief a Dunării ce prezentă lucrările executate la gurile Dunării în 50 ani de existenţă a Comisiei.[16]

Pavilionul Austriei era asezat în faţa celui al  Ungariei şi „încorpora” ca o anexă Pavilionul Bucovinei (construit în forma bisericii din Rădăuţi), urmând pavilioanele românilor din Transilvania şi Ungaria, din Basarabia, Macedonia şi Banat.[17]

De asemenea a fost construit un lac, insule, o cascadă, o peşteră şi diferite statui şi ansabluri statuare, un cinematograf, o grădină zoologică, tobogan etc.[18] Au existat totodată şi pavilioane ale unor intreprinderi private româneşti şi străine. Trebuie remarcate Turnul lui VladŢepes,  un turn de apă, construit după modelul castelului de la Cheia Argeşului.[19] A fost reconstituită şi o moschee cu altarul îndreptat spre Mecca (mutată astăzi în zona Pieptănari).

Viceprimarul Romei, şeful delegaţiei Primăriei Romane, a dăruit oraşului Bucureşti o copie a Lupoaicei Capitoline, ce a fost amplasată în Palatul Artelor şi care ulterior a avut diferite locaţii (astăzi ea se află în Piaţa Romană).[20]

Printre oaspeţii sosiţi la inaugurare a fost şi o delegaţie a consiliului comunal al Vienei condusă de primarul Carol Lueger, care a declarat: „Am venit în România spre a cunoaşte acest popor pentru care nutresc de mulţi ani cele mai mari simpatii. Vă mulţumesc pentru această primire prietenească, care mă onorează foarte mult şi de la care nu m-am aşteptat. Trăiască poporul român!”[21]

Ca simplii vizitatori sau ca participanţi la acţiunile culturale, au venit români atât din Regat cât şi din afara graniţelor, din Bucovina, Transilvania, Banat, dar şi românii macedoneni. Singurii care nu au putut participa au fost românii basarabeni,[22] ei neprimind aprobarea puterii ţariste.[23]

In Pavilionul Transilvaniei au fost prezentate, printre altele, tablouri istorice prezentând marea adunare de la Blaj din 1848, fruntaşii Memorandumului, un grafic cu situaţia demografică preponderent românescă, acestea fiind şi motivele pentru care oficialităţile ungare s-au opus până în ultimul moment la participarea românilor din Transilvania la expoziţie.[24] „Veneau zilnic reprezentanţii românimii nelibere, primiţi cu o fanatică iubire la gară şi întovărăşiţi de o nebună bucurie când cetele lor cu mândre costume de acasă defilau pe Calea Victoriei, în ciuda celor de la Budapesta şi poate a multora din Viena, care n-aveau ce face când un suveran aliat îşi organiza serbarea cuvenită şi astfel, simulau că nu văd nimic” scria Nicolae Iorga.[25]

La 23 noiembrie a fost închisă oficial prima mare expoziţie naţională dar de nivel internaţional, ce se înscria în şirul expoziţiilor universale din acea perioadă (Paris, Liege etc).[26] Cheltuielile se ridicau la 6.600.000 lei, veniturile la 1.500.000 lei la care se adăugau 3.000.000 lei parcul, dar şi o mişcare comercială foarte vie ce s-a resimţit în sporul resurselor indirecte.[27]

Bucureştii anului 1906 „deveniseră, în adevăr, capitala poporului românesc” scria Nicolae Iorga.[28]

NOTE


[1] Eleonora Cofas, Carmen Constantinescu, “Expoziţiunea Generală Română din Bucureşti – consideraţii după nouă decenii” în Muzeul Naţional, nr. IX, MNIR, Bucureşti, 1997, p. 145.

[2] Familia Regală: o istorie în imagini, MNIR, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2009, p. 11.

[3] Magdalena Dorojan, “Azi – Parcul Carol I, Bucureşti” în Materiale de istorie şi muzeografie, nr. XXI, Bucureşti, 2007, p. 248.

[4] Cornelia Apostol, Mariana Neguţu, “Expoziţia Generală Română din 1906. 90 ani de la organizare” în Muzeul Naţional, nr.X, MNIR, Bucureşti, 1998, p. 115.

[5] Magdalena Dorojan, Op.cit.

[6] Ibidem.

[7] Cornelia Apostol, Mariana Neguţu, Op.cit., p. 116.

[8] Eleonora Cofas, Carmen Constantinescu, Op.cit., pp. 146 – 147.

[9] Ibidem, p. 147.

[10] Cornelia Apostol, Mariana Neguţu, Op.cit., p.115.

[11] Eleonora Cofas, Carmen Constantinescu, Op.cit., p. 146.

[12] Ibidem, p. 148.

[13] Magdalena Dorojan, Op.cit., p. 249.

[14] Ibidem, p. 250.

[15] Eleonora Cofas, Carmen Constantinescu, Op.cit., p. 147.

[16] Cornelia Apostol, Mariana Neguţu, Op.cit., p. 118.

[17] Magdalena Dorojan, Op.cit., p. 250.

[18] Eleonora Cofas, Carmen Constantinescu, Op.cit., p. 150.

[19] Magdalena Dorojan, Op.cit., p. 249.

[20] Ibidem, p. 251.

[21] Eleonora Cofas, Carmen Constantinescu, Op.cit., p. 151.

[22] Ibidem, p. 153.

[23] Maria Ioniţă, “Bucureştii în ajunul jubileului din anul 1906” în Muzeul Naţional, nr.X, MNIR, Bucureşti, 1998, p. 107.

[24] Eleonora Cofas, Carmen Constantinescu, Op.cit., p. 148.

[25] Ibidem, pp. 151 – 152.

[26] Cornelia Apostol, Mariana Neguţu, Op.cit., p. 118.

[27] Eleonora Cofas, Carmen Constantinescu, Op.cit., p. 154.

[28] Magdalena Dorojan, Op.cit., p. 252.

mai mult
DocumentarPromovate

Profesorul din linia întâi

matematica_ursu_23_martie_17

– Face parte din familia dascălilor autentici, aflaţi pe cale de dispariţie. Urât de colegi pentru profesionalismul şi metodele lui novatoare în matematică, a fost dat afară din învăţământ, devenind crescător de albine. Dar soarta i-a făcut dreptate, în cele din urmă, şi profesorul băcăuan Ioan Ursu a devenit celebrul „profu’ online”, zeul matematicii de pe internet –

„Nimic nu se poate construi fără caracter”

„Bună ziua! Bine aţi venit prin Bacău!”, îmi zice, strângându-mi cordial mâna. „Sunt profesorul Ioan Ursu. Haideţi să intrăm, că-i tare frig”. Mă invită în curtea unei case de-aici, din centrul oraşu­lui, o casă mare, plină de firme cu ferestre la stradă.

„Aici am reuşit să închiriez şi eu o săliţă, ca să-mi fac orele”, îmi zice profesorul, luând-o înaintea mea pe un coridor înghesuit. Zâmbeşte generos, e jovial şi în vervă mare, bucuros că are cui povesti despre luptele aprige din viaţa lui. Descuie o uşă şi intrăm într-o cameră amenajată ca o sală mică de clasă, cu şapte bănci, o tablă şi o cameră de filmat, aşezată pe un trepied, în spatele sălii.

„Asta e clasa mea şi, totodată, şi studioul de filmare. Peste vreo oră, trebuie să vină şi câţiva elevi. Azi i-am chemat amestecat, de la clasa a cincea, până la a opta, ca să-i cunoaşteţi şi dumneavoastră. Să staţi de vorbă cu ei sau cu părinţii lor. Pentru mine, fiecare întâlnire cu ei e o bucurie enormă. Lecţiile astea sunt tot ce mi-a rămas mai frumos”.

Are 64 de ani, şi toată lumea din Ba­cău, dar şi de prin ţară, îl cu­noaşte după un nume unic şi deja familiar: profu’ on­line, fiind­că pre­dă lecţii de matematică pentru toată lumea, pe in­ternet. O plimbare cu el prin centrul Bacăului îi dezvă­luie imediat noto­ri­e­­­tatea şi statura so­cială, aproape toţi trecătorii salutân­du-l reverenţios. „Bu­nă ziua, domn profesor”, e vorba pe care o auzi la fie­care pas pe stră­zile oraşului.

Iar el, cu chipul lui mereu jovial, răspunde tan­dru şi politicos, ca un om ales din marea familie a dascălilor autentici, pe cale de dispa­riţie. „Nimic nu se poate construi fără caracter”, obişnu­ieşte să spună, de fiecare dată însă cu un zâmbet amar, ştiind foarte bine că în ziua de azi nu prea mai crede nimeni într-o vorbă ca asta.

Cu toate astea, profesorul Ioan Ursu s-a încăpăţânat să se călăuzească numai după un asemenea precept, iar asta i-a adus doar necazuri. După 33 de ani de slujire neobosită la catedra de matematică, după rezultate extraordinare şi formarea a numeroşi elevi olimpici, unii ajunşi specialişti de prima mână în marile companii ale lumii, după o luptă intransi­gentă cu mediocritatea, minciuna şi corupţia, siste­mul l-a învins, aruncându-l cu un cinism diabolic în stradă.

Primele semne ale calvarului

Deschide o uşă din spatele clasei şi-mi spune că acolo e locul miraculos care îi face legătura cu lu­mea întreagă. Într-o cămăruţă de patru metri pătraţi stau înghesuite două calculatoare vechi, iar într-un colţ, pe nişte rafturi, văd teancuri mari de manuale şi culegeri de matematică.

Deschide calculatoarele şi apoi îmi arată pe ecran o mică fereastră în care se vede tabla din clasă. Este imaginea transmisă de la camera de filmat. Peste o oră, când începe lecţia, pe ecranul acesta va fi chiar el, vorbind la tablă, pen­tru sutele sau miile de elevi care îl vor urmări în direct. A fost visul lui de-o viaţă, să-şi poată filma lecţiile şi să aibă o clasă mare cât lu­mea.

„Ideea asta mi-a încolţit de când am absolvit facultatea”, poves­teşte profesorul. „Nu ştiu dacă aţi prins vremurile alea, dar erau prin anii ’70 nişte emi­siuni la televizor care se numeau «te­leşcoală», unde un profesor venea şi ţinea o lecţie la tablă. Am cunoscut atunci mulţi elevi care erau încântaţi de emisiunile alea. Arătau ca nişte ore de meditaţii fără bani, erau foarte bine făcute şi ele­vul chiar înţelegea uneori mai bine de­cât la şcoală.

A­cum, lucrurile s-au schimbat, se pot face lecţii în direct, poţi comunica cu elevul, te poate în­treba dacă are ne­lămuriri, şi poate face asta chiar şi din satul lui pierdut printre munţi. În plus, toate lecţiile rămân înregistrate aici, pe internet, iar dacă elevul a pierdut şirul sau n-a fost prea atent se poate uita din nou la lecţia respectivă. Pentru că la matematică e foarte important să nu pierzi şirul lecţiilor. Dacă lipseşte o verigă, tot lanţul ăsta se şubrezeşte şi ajungi să nu mai înţelegi nimic şi să urăşti materia asta”.

Zâmbeşte tare mulţumit. Aici, în cămăruţa asta, pare să fie bucuria lui cea mai mare. Aici, în calcu­latoarele astea sunt toate lecţiile predate de el în ani de zile, aici sunt toţi prietenii lui, miile de elevi din toată ţara. Ne întoarcem în mica sală de clasă şi ne aşezăm în bănci. Entuziasmul lui pare să se stingă uşor, odată cu primele amintiri ale unor vremuri triste. „Ce frumos şi cu câtă patimă mi-am început eu cariera şi cât de urât au dat de pământ cu mine! Şi asta, doar pentru că am pus mereu degetul pe rană”.

A absolvit facultatea în ’75, iar primele ore le-a avut la un liceu din Moineşti, unde preda şi la clase de seral. Elevii îl îndrăgeau tare mult, ţinea orele într-un fel inedit pentru acea şcoală, participa cu tot sufletul, le explica de zece ori dacă era nevoie, doar să ştie el că toată lumea a înţeles.

„În momentul în care încep lecţia, eu uit de mine, le aparţin cu totul elevilor. Aşa frumos curge creta pe tablă, dacă o faci cu tot sufletul! Ţin minte că la cutremurul din ’77, aveam ore cu o clasă de seral, de la nouă la zece seara. După cutremur, am ieşit afară speriaţi, ne-am liniştit puţin, şi după o jumătate de oră i-am întrebat pe elevi dacă vor să continuăm. Toţi au zis că da, aşa că am urcat în clasă şi am făcut lecţia, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic”. Din păcate, elanul lui de început n-a fost primit deloc bine. Sim­patia de care se bucura în rândul elevilor a stârnit invidia celorlalţi profesori. Părea că deranjează ceva, că prin dăruirea şi competenţa lui ameninţă liniştea unui loc călduţ, în care mediocritatea era singurul atribut care îi ţinea pe dascăli uniţi. Se întrezăreau pentru el primele semne ale unui sistem diabolic cu care avea să se lupte pe viaţă şi pe moar­te.

„Ţin minte că prin ’78, m-a rugat o colegă de catedră să-i ţin locul la o clasă de-a ei, să fac eu ora de matematică. Le-am predat o nouă lecţie şi pe urmă am trecut la exerciţii. Nu-i cunoşteam deloc pe copii, îi vedeam prima oară. Am rezolvat primul exerciţiu, după care am făcut aşa cum fă­ceam mereu, am luat pe fiecare elev în parte şi îl întrebam dacă a înţeles. M-am oprit apoi la unul dintre elevi, care mi s-a părut cam derutat. «Tu ai înţeles?», l-am întrebat.

Nu mi-a dat niciun răs­puns, mă privea doar puţin speriat. Mă pregăteam deja să-i explic din nou, însă el a prins curaj şi mi-a zis că ştie şi altă cale de rezolvare a exerciţiului. A ieşit la tablă şi a dat recital. Era o metodă de rezol­vare la care nici eu nu mă gândisem. I-am zis că e minunat ce-a făcut şi m-am dus imediat la catalog să-i pun zece. Era prima notă de zece pe care o dădeam de când eram profesor.

Când am deschis catalogul, surpriză! Elevul era corigent la mate­matică. Am zis în gura mare: «Cum e posibil aşa ceva?». Colegii lui mi-au povestit atunci că era un copil sărac, că părinţii lui nu-i aduceau doamnei profesoare cadouri, şi că de câte ori voia să dea un răspuns la oră, ea îl repezea: «Stai jos, eşti prost!». Asta era tot una cu o crimă. Era un destin distrus. Iar pentru elevi, asemenea momente erau primele lecţii despre corupţie. O profesoară ca asta n-avea ce căuta în învăţământ. Am încercat atunci să fac dreptate, însă n-am avut succes. Toţi profesorii s-au strâns în jurul colegei lor şi-au apărat-o. Iar eu am fost privit din momentul acela cu cea mai mare ură”.

Persona non grata

După decembrie ’89, profesorul Ioan Ursu spera că a venit şi vremea lui, când putea să îndrepte toate greşelile sistemului de învăţământ. Era deja un pro­fesor cu nume greu, lăsase în urmă generaţii întregi de olimpici, fiind văzut ca cel mai bun profesor de matematică din oraş.

Uşor, uşor, însă, speranţa lui s-a stins. Pe an ce trecea, metehnele sistemului se cronicizau şi căpătau forme monstruoase. A înţeles, mai târziu, că nu poţi face nimic dacă nu te înre­gimentezi politic. S-a înscris în Convenţia Demo­crată, singura grupare rezonabilă la acea vreme. Era o mare onoare pentru orice partid să aibă printre mem­brii săi de frunte un om cu notorietatea lui.

Convenţia Democrată l-a învestit numaidecât în funcţia de inspector general adjunct, în cadrul Inspectoratului Şcolar din judeţul Bacău. Una dintre primele sale acţiuni în această funcţie a fost să decidă câştigătorii concursului pentru posturile de directori de la toate şcolile din judeţ.

„Chiar cu o zi înainte de concurs”, povesteşte deja cu furie în glas, „m-a chemat la biroul lui Ion Corniţă, deputat de Bacău la vremea aia, şi membru în comisia de învă­ţământ a parlamentului. Cum am intrat la el, mi-a zis: «Hai să-ţi prezint lista cu directorii care trebuie să iasă la concurs». Şi începe să-mi citeas­că: la şcoala cutare, va fi cutare, la cutare, cutare. Mă uitam la el de parcă eram lovit de potcoava ca­lului.

L-am ascultat şi pe urmă i-am zis, fireşte, în glumă, «Domnule deputat, ce rost mai are concur­sul, daţi-mi mai bine hârtia să o semnez şi s-a rezol­vat problema». S-a uitat lung la mine şi mi-a răs­puns: «Băi, profesore, dar tu habar n-ai ce înseam­nă democraţie. Democraţie înseamnă să dai con­curs, ai înţeles?». I-am zis pe loc că refuz să parti­cip la o asemenea mascaradă şi cu asta, basta. Am fost demis din funcţia de inspector adjunct. Aşa am înţeles că politicul face ţăndări orice sistem.

Mai târziu, am vorbit cu un bun prieten din inspectorat şi am aflat cum un inspector general face, într-un an, câteva sute de mii de euro, numai din darul primit la concursul de titularizare. Cu asta se ocupă oamenii ăştia. Iar profesorii, odată ajunşi titulari, zic bogdaproste, au un post călduţ până la adânci bătrâneţi. Îşi fac un grup de elevi cu părinţi plăti­tori, adică solvabili, fac meditaţii cu ei, apoi, fi­reşte, la clasă, doar elevii ăştia sunt favorizaţi. Mai sunt printre ei, uneori, şi câţiva care îşi fac treaba bine, însă pentru întregul sistem, ei sunt cantitate neglijabilă şi li se închide imediat gura. Cum să accepte o asemenea lume murdară pe cineva care le arată adevărul?”.

În 2001, i-a apărut ideea orelor filmate. Era con­vins că o asemenea metodă i-ar responsabiliza şi pe elevi să se pregătească mai bine, dar şi pe profesori, să ţină orele la un standard mai ridicat. Credea că asta ar elimina poate măcar o parte din năravurile sistemului, corupţia, mediocritatea.

A făcut un pro­iect uriaş care se numea „Transparenţa actului di­dactic” şi pe care l-a depus la minister, guvern, par­la­ment, preşedinţie. Toată lumea, prieteni, colegi, oameni politici, îi spunea neoficial că e minunat, că un asemenea proiect ar putea salva învăţământul românesc.

Însă nimeni n-avea curajul să promoveze o idee ca asta, aşa ceva ar fi putut clătina un sistem corupt până în măduva oaselor, care hrănea, pe mai multe niveluri, mii şi mii de oameni. În lipsa unui răspuns oficial, s-a apucat să aplice metoda experi­mental, la propriile lui ore. Intra la clasă cu catalo­gul într-o mână şi cu o cameră pe trepied în cealaltă mână. Cu ocazia asta, a început să pună în aplicare un vis mai vechi de-al lui, realizarea unui video-manual, care să cuprindă toate lecţiile filmate.

Lecţia online la care participă sute de elevi din toată ţara

Cei mai mulţi dintre elevi erau încântaţi, părinţii lor la fel, mai ales că era vorba de numeroşi olimpici la matematică, iar orele la clasele lor erau adevărate modele didactice. Singurii nemulţumiţi au fost chiar colegii lui, profesorii. Au început să curgă din par­tea lor reclamaţii la inspectorat, primărie, minister.

Foştii lui colegi de la inspectorat au dat un ordin prin care profesorul Ioan Ursu a fost mutat la altă şcoală, cu o faimă rea şi mulţi elevi-problemă, sperând ca astfel să-i piară cheful să mai filmeze la asemenea clase de golani. N-a fost aşa.

A continuat să filmeze, reuşind şi aici să ridice nivelul unor clase codaşe. Într-una din zile, în 2004, pe când ţinea lecţia filmată la o clasă de a zecea, o fată se ridică şi spune revoltată:

„Domnule profesor, dum­neavoastră sunteţi singurul profesor din şcoală la care mai învăţăm şi noi ceva. La cei­lalţi trebuie să dai bani ca să treci. Iar de la o vreme, nici banii nu mai sunt buni.Ni se cere să plă­tim în natură. Vă spun asta pen­tru că eu am pă­ţit-o”. Toată clasa a a­mu­ţit.

Erau lu­cruri ştiute printre elevi, dar niciodată spuse unui profesor şi mai ales la o oră filmată. „Am fost şocat. Am mers imediat la director şi i-am relatat în­tâmplarea. Nu prea părea surprins. Am cerut să se facă o şedinţă, un consi­liu, să vedem ce pu­tem face, pentru că lucrurile nu pu­teau rămâne aşa. A doua zi, când am deschis calculato­rul, am văzut că fil­marea cu fata fu­sese ştearsă. S-a fă­cut apoi, într-ade­văr, o şedinţă, în care mi s-a adus la cunoştinţă că sunt dat afară din şcoală”.

Războiul profesorului Ursu cu sistemul era des­chis şi căpătase forme din cele mai halucinante. L-au umilit, a fost mutat de la o şcoală la alta, i s-au luat ore, clasele cu elevi buni, până când, în 2007, a fost aruncat într-un liceu profesional, unde i s-au dat doar două clase de-a treisprezecea, cu elevi care nu ştiau nici măcar tabla înmulţirii.

„A fost cum­plit”, îşi aminteşte cu năduf. „Intram la ore cu ca­mera şi filmam tot. De data asta, doar pentru a mă apăra, pentru a avea dovezi că lucrez cu nişte elevi care nu ştiau cât fac doi ori doi. La sfârşitul anului şcolar, am refuzat să le pun note în catalog, iar asta însemna că nu pot intra în examenul de bacalau­reat.

Aşa ceva nu se putea, ar fi fost o minciună şi-un fals. Cum puteam să las să intre în bac ase­me­nea elevi? Făceam cu ei materie de clasa a doua. Şi, credeţi-mă, o făceam cu aceeaşi dăruire. Îmi era milă de ei, voiam să-i ajut. Numai că ei nu înţelegeau asta şi nimeni din şcoala aia nu înţele­gea. Ţin minte că atunci, într-o seară, am primit un telefon de la cabinetul ministrului Hărdău. Am vor­bit chiar cu el, era prietenos, m-a chemat chiar a doua zi la el, să vorbim despre proiectul meu. Eram fericit, am zis că, în sfârşit, se face lumină şi în viaţa mea. A doua zi, la nouă dimineaţa, intram la el în birou.

După câteva vorbe, am aflat pentru ce mă chemase: să-mi interzică să mai filmez orele. I-am spus că eu am crezut că m-a chemat pentru proiect. «Ridici tonul la mine?», mi-a zis furios. «Bine, o să te lucrez eu!». Da, chiar aşa mi-a zis, că o să mă «lucreze». Adică o să-mi vină de hac. M-am dus acolo cu atâta entuziasm şi, când colo, am primit batjocură. M-am întors acasă şi, din mo­mentul acela, zilele mele au fost numărate”.

A urmat un an de chin, în care a fost chemat la tot felul de comisii, la inspectorat, la primăria lui Sechelariu, la minister. Degeaba a făcut memorii pes­te memorii, degeaba a bătut la uşi şi s-a rugat să fie lăsat în pace, degeaba toată presa i-a luat apă­rarea, degeaba a apărut pe la televiziuni, povestind oamenilor tot calvarul. În 2008, într-o zi de primă­vară, a primit un telefon şi a aflat că a fost dat afară din învăţământ.

„S-a crăpat pământul sub mine. Nu puteam să cred că totuşi se va ajunge la aşa ceva. M-au sunat sute de foşti elevi, din ţară şi din străi­nătate, foşti colegi, profesori cu care am rămas prieteni, aflaseră şi nu le venea să creadă. Da, chiar se întâmplase. Soţia mea e tot profesoară. Noi plecam în fiecare dimineaţă împreună de-acasă. Din ziua aia, a ple­cat numai ea”.

O lecţie ca o simfonie

Se uită la ceas, peste un sfert de oră trebuie să apară copiii. Zâmbetul îi luminează din nou chipul. Şterge ta­bla, pregăteşte ca­mera de filmat, cal­culatoarele, şi în timpul ăsta, îmi deapănă povestea lui mai departe. Îmi spune cum în 2008, uşor, uşor, a reuşit să repor­neas­că proiectul lui mult visat, să facă acel video-manual uriaş, care să cu­prindă toată mate­ma­tica, de la clasa întâi până la a do­uă­sprezecea. „Un asemenea video-ma­nual”, îmi ex­pli­că el, „poate face din matema­ti­că o joacă de co­pii. Lecţiile vor fi ca o gură de aer, pentru că ies din tiparul programei şcolare rigide şi pline de in­formaţii inutile”.

Astăzi sunt foarte mulţi elevi în ţară care i-au scris mesaje de mulţumire pentru că au reuşit să înveţe în timp-record după video-ma­nualul lui toată matematica de liceu. Toate lecţiile filmate pentru video-manual sunt şi ore de meditaţii pentru sute de copii din toată ţara care participă online, dar şi pentru elevii din sală. Ore pe care nu ia niciun ban. De când se ocupă şi de albine, se mul­ţumeşte doar cu ce câştigă din vânzarea de miere. Lecţiile de matematică rămân pentru el aceleaşi bucurii care i-au făcut dintotdeauna viaţa mai fru­moasă.

În 2010, a fost chemat la cabinetul minis­trului Daniel Funeriu, pentru o discuţie pe marginea proiectului său despre orele filmate şi despre trans­parenţa actului didactic. Ca urmare a acestei întâl­niri, în anul următor, 2011, acelaşi ministru a pus în aplicare sistemul de supraveghere video a bacalau­rea­tului, sistem care a scos la iveală dezastrul din învăţământul românesc.

Este ora trei fără cinci, copiii încep să apară. Unii din ei se pregătesc pentru olimpiade. Alţii sunt elevi care au venit aici când erau de nota cinci la matematică, iar acum au numai nouă şi zece. Se aşează frumos în bănci, scot caietele din ghiozdane şi aşteaptă cuminţi începerea lecţiei.

Proful porneşte camera la ora trei fix, vine în faţă, la tablă, şi zice zâmbind cu tot chipul: „Bună ziua, dragilor, şi bun găsit la o nouă întâlnire cu proful online. Am bu­curia să vă prezint o nouă lecţie, care sigur o să vă placă foarte mult”. Apoi intră parcă într-o stare de transă, în care creta pare să îi alunece pe tablă pe acor­durile unei simfonii.

(Cătălin APOSTOL)

mai mult
DocumentarPromovate

Moştenitorul Golgotei – Nicolae Tomaziu

nicolae_tomaziu_12_martie_2017
– A împlinit 100 de ani şi trăieşte retras la o mânăstire din Munţii Bucegi. „Pacient”, încă din anii adolescenţei, al puşcăriilor comuniste şi deţinut la Canal, consideră că viaţa i-a fost o Golgotă hărăzită de Dumnezeu, ca să-i încerce credinţa –

„La solicitarea fraţilor mei de aici, de la Mânăstirea Caraiman, în ciuda vârstei matusalemice şi a suferinţelor cumplite prin care am trecut, voi scrie aceste pagini în speranţa că ele vor folosi cuiva, pentru a-şi desăvârşi credinţa şi viaţa.”

Sunt primele cuvinte dintr-un manuscris de „Me­morii”, la care Nicolae Tomaziu, un bătrân în vârstă de o sută de ani, scrie zi de zi! Este ultimul supravie­ţuitor al lagă­rului pe care istoricii îl numesc Canalul Mor­ţii. În vara lui 2014, s-a hotărât să se retragă la Mânăstirea Caraiman, înălţată la poalele Bucegilor.
Nu şi-a luat cu el decât nişte haine, cărţi şi cinci foto­grafii. În chilia lui, deasupra mescioarei la care lu­crează, stă lipită o foaie cu versurile din Ruga lui Cor­neliu Coposu: „Cerne, Doamne, liniştea uitării/ Peste nesfârşita suferinţă/ Seamană întinderi de credinţă/ Şi sporeşte roua îndurării./ Răsădeşte, Doamne, dra­gostea şi crinul/ În ogorul năpădit de ură/ Şi aşterne peste munţi de zgură/ Liniştea, iertarea şi seninul.” Acestea sunt versurile care l-au făcut mereu să plân­gă şi să ţină pasul cu viaţa lui chinuită.

Chilia fără soare

Urc panta abruptă care duce spre mânăstire, şi la capătul ei descopăr un tablou ireal. Mai întâi, o poia­nă de-un verde ameţitor, brăzdată cu poteci şerpuind printre zeci de flori mici şi roşii, ca nişte gărgăriţe răsărite din iarbă. Mai încolo, zidurile albe ale chiliilor ce stau parcă stavilă în calea munţilor uriaşi.

De cum intru pe poartă, simt cum mă învăluie o adiere uşoară şi stranie. Ştiu că e un loc binecu­vântat, că tot ce se află aici a fost clădit, prin minune dumnezeiască, la îndemnul unuia dintre cei mai de seamă duhovnici ai anilor trecuţi, părintele Gheron­tie Puiu, care în vreme ce zăcea în spital, după un accident vascular, a visat chipul Maicii Domnului, care îi spunea să caute un plai de unde se vede o mare Cruce, lângă un brad cu şase ramuri întoarse, şi-o apă curgătoare, şi să facă acolo o mânăstire. Şi minunea e azi împlinită: biseri­ca, bradul cu ramuri întoarse, pâ­râiaşul care se var­să într-un iaz plin cu peşti, şi dea­supra, ca o încunu­nare a unei apoteoze, Crucea de pe masivul Caraiman.

Un secol de viaţă

 E ora prânzului, călugării sunt toţi la trapeză. Deşi e forfotă mare de turişti, nu se aude decât murmurul subţire al apei care se varsă în iaz. O iau prin iarbă, pe o potecă de piatră, şi ajung la chilia în care trăieşte bătrânul pe care îl caut. Bat la uşă cu sfială.
Poate e încă la masă, ori poate se odihneşte puţin. Bat încet, o singură dată, şi aştept. Niciun semn. Mă hotărăsc să revin mai târziu. Simt o emoţie ciudată, un fel de jenă ascunsă, care nu-mi dă pace, de parcă m-ar tot întreba cineva: „Ce vrei tu de la omul ăsta? De ce nu-l laşi în liniştea lui?”
Dau să plec şi tocmai atunci aud un zgomot în spatele uşii. Nu-mi amintesc să fi fost vreo­dată atât de stânjenit. Peste două secunde voi fi faţă în faţă cu un bătrân de 100 de ani, care a ales să-şi trăiască sfârşitul unei vieţi de cal­var într-o deplină singurătate. Deodată uşa se deschide puţin, doar aşa, cam cât o palmă. În firul de lumină de-afară, zăresc un chip blajin, de duhovnic, cu obrajii scobiţi şi barbă albă ca neaua.
„Cine sunteţi? Ce do­riţi?”, mă în­treabă cu glas tremurând. „Aş vrea să vă cunosc”, îi răspund timid. „Am auzit povestea dumneavoastră şi aş vrea tare mult să vă cu­nosc.” Mă măsoară atent, cu blân­deţe şi îngă­duinţă. E scund, foarte scund, poate un metru şaizeci, şi slab ca un pai. „Hai­deţi, intraţi”, îmi spune aproape în şoaptă, deschizând uşa larg. Pătrund într-o came­ră lungă şi îngustă, modestă, dar puţin cam întunecoasă. „Da, aici nu bate niciodată soarele”, îmi zice, fără niciun pic de tângu­ială în glas. „Asta nu-i prea bine, că îmi stric ochii şi mai rău. În rest, n-am ce zice, e bine. Mă simt bine aici.” Îmi arunc ochii peste grămăjoara de cărţi din mica lui bibliotecă, prinsă în perete: Platon, Hei­degger, Steinhardt, Ţuţea, Noica, Con­stan­tin Dulcan şi câ­teva scrieri ale Sfin­ţilor Părinţi.
„Asta e tot ce-am putut să iau de acasă. Au ră­mas o mulţime de cărţi, cine ştie pe unde-au ajuns.” Ni­colae Tomaziu e un om erudit. Cititul a fost pentru el o evadare continuă din viaţa reală. Altfel n-ar fi supravieţuit, spune el. Credinţa şi cărţile, doar ele i-au adus nădejde şi bucurie. Se aşează la micul lui birou din dreptul ferestrei. De fapt, e doar o măsuţă veche, acoperită cu muşama, pe care stau grămezi de hârtii, ciorne şi manuscrise. „Acum scriu”, îmi zice, zâmbind cu sfială.
„Nu am pretenţia să mă numesc scriitor, dar am socotit că merită să-mi povestesc viaţa. Cine ştie, poate o folosi cândva la ceva. Şi-mi place să scriu. Nu ştiu cum să vă spun, parcă îmi răco­resc sufletul.” La marginea mesei, stă sprijinită de perete o fotografie veche, un portret de-al lui, la 29 de ani. O ţinută demnă, o privire luminoasă şi încre­zătoare. „E singura fotografie cu mine pe care o mai am. Eram în 1945, abia venisem de pe front, şi aveam planuri mari. De unde să ştiu eu atunci ce avea să urmeze? Când văd acum poza asta, nu-mi vine să cred. Parcă n-ar fi chipul meu. Şi viaţa aia de-atunci parcă n-ar fi fost viaţa mea.”
Oftează uşor şi mă priveşte insistent, bătând uşor cu degetele în masă, de parcă ar aştepta să-l întreb ceva. Apoi, de parcă şi-ar fi amintit brusc ceva, îmi spune cu un zâmbet senin: „Dar n-aş vrea să mă înţelegeţi greşit. N-am dis­preţuit niciodată viaţa pe care am trăit-o. Chiar dacă au fost momente în care, din cauza durerilor fizice, nu-mi doream decât să mor.”

Memorii în zadar

„Viaţa mea a fost mai aspră cu mine chiar de când m-am născut”, îşi începe bătrânul povestea. „Asta se întâmpla în timpul primului război, la 1916. Mai exact, pe 28 februarie. M-am născut într-o co­mună botoşăneană, Păltiniş îi zicea. În toată ţara bântuia atunci molima de tifos exantematic, cu care se conta­minase şi mama, care chiar a doua zi după ce m-a născut, a murit.

Bineînţeles că eram şi eu contaminat, dar printr-o minune, am fost salvat de o femeie care m-a luat afară gol-goluţ şi m-a înfăşurat într-un sul de zăpadă. A fost prima încercare la care am fost supus. Era a doua zi după naştere. Se vede treaba că încă de atunci eram un supravieţuitor. Ori că Dumnezeu avea o ţintă cu mine, aici, pe pământ. Să-mi încerce credinţa. Dar să vă povestesc un episod petrecut ceva mai târziu, ca să vedeţi că ce spun este adevărat. Eram pe front, pe timpul celui de al doilea război mondial şi înaintasem până la Odessa, unde trebuia să luăm prizonieri ruşi care dezertaseră. Am scotocit tot oraşul, am verificat prin case şi catacombe.

Într-una din casele alea a explodat în faţa noastră o bombă. Noi eram acolo şapte oameni, şapte ostaşi români. Doar trei am ieşit vii de acolo. Ceilalţi s-au făcut praf chiar în faţa noastră. Erau camarazii mei, fraţii mei, cu care împărţeam ultimul coltuc de pâine. De ce n-am fost eu printre ei? Fiindcă mai aveam de îndurat. Golgota mea era abia la început”.

– Care a fost cel mai greu moment al suferinţelor dvs.? Există o întâmplare anume, pe urcuşul acesta al Golgotei, care să vă răscolească şi acum amintirile?

Întrebarea mea pare să-l tulbure pe bătrân. Oare am trecut peste zona permisă, dincolo de care vrea să îşi apere liniştea? Închide ochii, şi de parcă nu mi-ar fi auzit întrebarea, ţine mai departe drumul mărturisi­rilor.

Paraschiva, singura rază de lumină din viaţa lui

 „În ’47 eram unul din tinerii furioşi care manifes­tau la Bucureşti împotriva comuniştilor care deja erau la putere. Drept urmare, am fost imediat luat la ochi şi hăituit de securitate. M-am ascuns o vreme pe la diverşi prieteni, şi mai târziu, la o soră de-a mea, de la Curtea de Argeş.
Acolo am fost depistat de securi­tatea din Piteşti şi imediat arestat. Aşa a început cal­varul. Am fost dus mai întâi, alături de alţi arestaţi, la Mânăstirea Văcăreşti, într-un loc pe care lumea îl numea «şerpărie», pentru că era atât de aglomerat, că nu mai erau locuri să dormi nici măcar jos, pe ciment. Veneau încontinuu loturi de arestaţi, din cei care se opuneau colectivizării, plus monarhiştii, care manifestau pentru rege. A urmat apoi aşa-zisul pro­ces, la Tribunalul Militar, unde sentinţele erau deja stabilite.
Am fost condamnat la şapte ani de muncă silnică, pentru «uneltire împotriva ordinii sociale». M-au dus la Fortul 13 de la Jilava, într-o celulă fără ferestre sau aerisire, unde curgea tot timpul apă din tavan şi de pe pereţi. N-am stat prea mult acolo, doar vreo două luni.
Ne-au luat pe mai mulţi şi ne-au mutat cu nişte maşini blindate, legaţi cu lanţuri la picioare, la renumita închisoare de exterminare din Aiud, numită şi Cetatea Morţii. Acolo ne-a întâmpinat cele­bra lozincă din Infernul lui Dante, care stătea la in­trare: «Lăsaţi orice speranţă voi, cei care intraţi aici».
Sincer să fiu, eu eram un tânăr naiv, habar n-aveam că pot exista în ţara noastră asemenea orori. Şi cred că nimeni din afara închisorilor nu-şi putea imagina aşa ceva. De-aia, mult timp după eliberare, nici nu am putut să povestesc ce-am trăit. Nimeni nu m-ar fi crezut.
Cine să mă creadă că erau perioade, mai ales iarna, când vedeam zilnic câte şase, şapte cadavre cum erau scoase pe poarta închisorii şi în­gro­pate pe «Râpa Robilor»? Că odată m-au snopit cu bătaia doar pentru că stăteam aşa, cu ochii închişi, şi mă rugam în gând? Sau că ciomăgarii de gardieni, români de-ai noştri, aveau lozinca să nu omoare nicio­dată instantaneu, ci aşa, treptat, încetul cu înce­tul, ca să simţi cât mai mult chinul morţii? Acum sunt mii de mărturii şi sute de cărţi despre toate ororile astea. De-aia zic, nu ştiu cine ar mai avea nevoie şi de memoriile mele.”
Bătrânul ia de pe măsuţă o mapă de plastic şi scoa­te de-acolo un teanc de hârtii. „Ia uitaţi aici!”, îmi zice, răsfoind în faţa mea manuscrisul. „Zi de zi scriu la ele.” Sunt sute de pagini, toate scrise de mână, fără nicio ezitare sau ştersătură, într-o cali­grafie impe­cabilă.
Nu s-a gândit niciodată să le scrie la calculator, nici nu ştie prea bine cum arată un asemenea instrument, dar nu s-ar supăra dacă cineva l-ar ajuta să-i transcrie tot manuscrisul, măcar la o maşină de scris. „Nu ştiu dacă o să aibă cineva atâta răbdare”, îmi zice uşor resemnat, aşezând foile la locul lor, în mapă. „Dar măcar ştiu că am un scris îngrijit şi citeţ. Asta dacă s-o încumeta cineva să citească ce-am scris. Dacă nu, nu-i nicio supărare.”

„Fratele Nicolae”

Ieşim afară, în curtea mănăstirii. N-a mai ieşit de ieri, are nevoie de puţin aer, mai ales că e posibil să plouă. Deja se văd nori grei venind dinspre munţi. Ne aşe­zăm pe o bancă, în faţa bisericii. Turiştii s-au mai rărit. Nu peste mult timp, va începe vecernia şi toţi călu­gării vor veni la biserică.

Nicolae To­maziu participă la toate slujbele de seară. Dimineaţa nu poate ajunge, e mult prea devreme pentru el. De fapt, la vârsta lui, nu poate respecta chiar toate rânduielile mânăstirii. Poartă „uni­formă” de novice, adică haine negre, iar călugării îi spun „fratele Ni­colae”. Nu vrea să meargă mai de­parte, la următoarea treaptă din călu­gărie. Îi ajunge atât, doar să fie acolo, cât mai aproape de Dumnezeu.

De fapt, la vârsta lui, nici nu mai are timp pentru o asemenea „avansare”. „În­tr-un fel, mai toată viaţa am trăit-o cam ca un călugăr”, îmi zice. „În afa­ră de anii când eram însurat, am fost tot timpul un însingurat, cu Dumnezeu în suflet. Ca să nu mai zic de anii din puşcărie, când fără rugăciune şi Dumnezeu, nu puteam supravieţui. Mai ales la Canal. Că acolo a fost pentru mine adevăratul infern.”

Rămâne tăcut, cu privirea pierdută undeva, spre turla bisericii. „La Canal?”, îl întreb cu o mare sfială, convins că suişul Golgotei se oprise la puşcăria de la Aiud. Tresare brusc, parcă trezit dintr-un vis. „Păi, nu v-am zis? Infernul! Amintirile de acolo sunt bătute şi azi, în mine, ca nişte piroane. Era un coleg de celulă, îl che­ma Dumitrache. Nu ştiu cu ce greşise, şi brigadierii l-au legat de un stâlp din mijlocul curţii.

Era caniculă, abia puteai să respiri. Dumi­trache, săracu’, era plin de sânge şi trans­piraţie pe tot corpul, arăta ca un om schin­giuit. Brigadierul îl lovea cu bastonul şi, din când în când, bea în batjocură apă chiar în faţa lui, după care îi trecea aşa, cu bidonul pe sub nas.

La un moment dat, Dumitrache a ridicat ochii la cer şi a zis: «Ia-mă, Doamne, cum ai fost luat şi Tu!». Nici n-a apucat să-şi termine bine vorba, că s-a trezit cu un pumn peste faţă, de i-au zburat dinţii din gură. Aşa a fost la Canal. A fost locul în care am trăit fiecare zi ca pe ultima.” Peste noi a început deja să picure, dar bătrânul nu simte, rămâne mai departe printre amintiri.

„Ţin minte că în prima zi ne-au dus pe un teren viran care era trasat dinainte. Noi trebuia să dislocăm tot pământul ăla. Să-l săpăm cu târnăcoapele şi să-l cărăm cu roaba, să facem din el un dig înalt cam de zece metri. Era mai rău decât în legenda lui Sisif.

Digul tot creştea şi eu trebuia să urc tot mai sus, cu roaba plină de pământ. Şi mă vedeţi cât sunt de voinic. Pentru fiecare grupă era o normă zilnică, venită de sus, de la conducerea închisorii. Nimeni nu putea s-o respecte, era imposibil. Şi-atunci au schimbat tac­tica, au stabilit norme individuale.

Cine nu-şi făcea norma era luat la bătaie cu bastoanele. Pe urmă, era pedepsit la mâncare, adică i se reducea drastic porţia. Adică din aproape nimic, rămâneai cu nimic. Vă daţi seama că eu pătimeam cel mai mult, cu fizicul meu. Dădeau în mine ca într-un sac de box. Cu pumnii, bocancii, cu bâtele.

Aşa munceam în fiecare zi, cu bâta brigadierului la spate. N-aveai voie să întrebi sau să zici nimic. Dacă îndrăz­neai să-i contrazici cu ceva, era vai de tine. Te băteau până leşinai. Pentru că am îndrăznit să spun că mă doare îngrozitor o măsea şi am cerut un medicament, care oricum nu exista acolo, unul din caralii m-a dus în celulă, m-a legat de pat, şi mi-a scos măseaua cu un cleşte de tăiat sârmă. Am leşinat de durere, nu vă puteţi imagina cum e să simţi aşa ceva. Dumnezeu însă n-a vrut să mor nici atunci”.

Nicolae Tomaziu a fost eliberat în 1954, după şapte ani de detenţie şi muncă silnică. Dar calvarul lui nu s-a oprit nici atunci. Părinţii nu mai erau, casa părintească era în ruine. A găsit adăpost tot la sora lui din Curtea de Argeş, locul unde fusese arestat.

Era obligat să se prezinte zilnic la securitate, pentru a da informaţii despre oamenii cu care se întâlneşte. Nu prea avea însă ce să le spună, pentru că nimeni nu voia să aibă de-a face cu el. Vecinii fugeau de câte ori îl ve­deau, iar rudele nu-i răspundeau nici măcar la scrisori.
Cât despre un loc de muncă, nici nu se punea problema, deşi făcea eforturi supraomeneşti să-şi găsească. Abia după un an, prin intermediul unui fost coleg de şcoală, a reuşit să se angajeze într-o fabrică de textile. Comitetul de partid de acolo s-a îndurat de el, i-a aprobat cererea, oferindu-i un post de piuar, adică cea mai grea muncă din industria textilă. În ciuda slăbiciunii şi a traumelor fizice cu care abia ieşise din în­chisoare, a rezistat pe postul acela, dar numai câteva săptămâni.
Adică, până într-o zi, când a căzut cu un sul de marfă, greu de peste 40 de kilograme, lovindu-se grav la cap. Mai târziu, a reuşit să se mute în oraşul Codlea, din judeţul Braşov, unde şi-a găsit un loc de muncă ceva mai decent. S-a însu­rat cu Paraschiva, o femeie cu patru ani mai tânără decât el, şi ea chinuită de regimul comunist, pentru simplul fapt că era fiică de chiaburi.
A fost singura parte mai luminoasă din viaţa lui. Au trăit împreună până în 2001, când ea a murit. Nu au avut copii, iar el nu mai are astăzi nicio rudă. În 2014, s-a hotărât să lase totul în urmă şi să se retragă aici, la mâ­năstirea de sub Bucegi. Anul trecut, preşedintele Iohannis i-a înmânat la Cotroceni Ordinul Naţional „Serviciul Credincios în grad de Cavaler”, în semn de apreciere pentru lupta lui anti-comu­nistă.

Recunoaşte că s-a simţit flatat de acest gest, chiar dacă el a venit în al doisprezecelea ceas. Dar şi de-atunci înainte, viaţa lui a curs la fel. În fiecare zi face exerciţii sumare de înviorare, scrie, citeşte şi participă la slujba de seară. Nu-l vizitează nimeni, iar în afară de fraţii lui călugări, nimeni nu se mai interesează de soarta lui.

La plecare, l-am întrebat dacă s-a întâlnit vreodată cu unul dintre călăii care l-au chinuit în închisori. Mi-a răspuns sec, fără chef, că nu-l interesează acest subiect. Apoi, după câteva momente de tăcere, a continuat cu glasul lui moale: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, le-am răzbit pe toate. Viaţa trebuie trăită aşa cum ţi se oferă, fără să o dispreţuieşti.

(Cătălin APOSTOL)

mai mult
DocumentarPromovate

Povestea bătrânei „salamandre” din Ploiești

incendiu_reportaj_15_dec_16

Să fii șeful pompierilor într-un județ cum e Prahova, cu rafinării, depozite de carburanți și exploatări petroliere, nu-i chiar de ici de colo. Și să mai stai pe funcție și un sfert de veac. Un țărănuș de lângă Mizil, fost copil de trupă pe timpul Regelui, a ajuns „tatăl” pompierilor prahoveni

Despre salamandre se spune că au o legătură cu focul aproape mistică. Că preistorica reptilă nu se teme de pârjol și că supraviețuiește datorită acestuia. În fapt, banalul amfibian, care trăiește toată viața ascuns prin scorburi și trunchiuri de copac, părăsește lemnul doar când acesta ajunge ia foc. Până și Leonardo Da Vinci credea că biata șopârlă nu are organe interne și se hrănește direct cu flăcări, asemenea legendarilor dragoni. Există, însă, niște oameni cărora li se spune, simplu, „salamandre”. Inamicii numărul unu ai focului. La Ploiești trăiește un astfel de „exemplar” ajuns la venerabila vârstă de 83 de ani. A stins peste o mie de incendii și a salvat multe, multe, vieți. „Salamandra” are gradul de colonel, poartă numele de Sebastian Ursoiu și a fost, un sfert de veac, șeful pompierilor din Prahova, județul cu cel mai mare risc de foc din țară. A stins și incendii mici, dar și uriașe. Uneori în mai bine de o zi de muncă, alteori în mai puțin de jumătate de oră. Acum e pensionar. Iar singura pază contra incendiilor o face în blocul său din centrul Ploieștiului. Are stingătorul lângă ușa de la apartament. Că, niciodată nu se știe…

 Copil de trupă pe timpul Regelui Mihai

Putea să rămână un banal țăran semi-analfabet. Soarta a vrut, însă, altceva pentru bătrânul născut în 1933. „Mama avea două clase primare și era servitoare la un boier pe nume Perșu, de lângă Mizil. Nevastă-sa era nepoata lui Eminescu și frate-său, colonelul Gheorghe Eminescu, era comandantul unei unități de grăniceri. Mi s-a spus că el m-ar fi botezat, da’ nu știu sigur…”, își amintește bătrânul pompier. Când avea 13 ani, colonelul venit în vizită la soru-sa l-a văzut prin curte și a spus: „Mai am 23 de copii în grijă. Îl vreau și pe el”. În aceași zi din 1946 s-a înrolat copil de trupă și a plecat, cu o valijoară de lemn, la o unitate militară din Brăila care avea și o Școală Industrială. Aici i s-a fixat că trebuie să învețe meseria de mecanic-motorist. A terminat-o în 1951, la 17 ani: „Mama era bucuroasă, că mi se asigură un vitor”.

Locotenent la numai 20 de ani

sebastian_ursoiu_doc_1(La vârsta când alți copii se joacă, Sebastian Ursoiu a îmbrăcat haina militară)

Programul unui copil de trupă era așijderea cu al fiecărui soldat. „Făceam și pregătire militară, am fost și la trageri. Mâncam ce mâncau ostașii și ne îmbrăcam cu aceeași uniformă”, rememorează octogenarul. A prins și ținutele cu moletiere, bocanci și obiele: „Ciorapi am văzut doar când am ajuns la școala militară de ofițeri. Cu obielele, niște fășii de pânză, era o tehnică… Dacă nu le puneai bine pe picior, te juleau rău”. Soldățelul dimineața învăța meserie la atelier și după-amiaza mergea la școală. „După stingere citeam în WC, că era singurul loc în care ardea un bec. Așa am învățat carte!”, lăcrimează veteranul.

Imediat după absolvire s-a înrolat voluntar, că nu avea încă 18 ani, la Regimentul 2 Grăniceri, din Brăila. Și a fost inspirat că, având origine „sănătoasă”, comuniștii l-au trimis la Școala de Ofițeri a MAI. Din 2000 de candidați au intrat 1.200 și a fost avansat lcotenent în 1953, la numai 20 de ani.

La 16 ani, târâș pe granița cu sârbii

Dar, în 1956 când s-a reorganizat Armata, înainte de rebeliunea anti- comunistă din Ungaria, mai toți colegii săi au fost trimiși în rezervă. „În școală, unde rămăsesem ca instructor, din 40 de ofițeri am rămas doar cinci. Restul nu aveau studii și ori au plecat acasă, ori pe frontieră, pe fâșie, cu condiția să-și termine studiile”. Pe frontieră a ajuns și el, dar copil fiind, la numai 16 ani: „Era prin ’50, când cu conflictul cu Tito, pe granița cu Iugoslavia. Eram la Beba Veche, unde montam niște lansatoare de rachete. Am stat veo 30 de zile. Treceau mulți ilegal granița și declanșau sistemele de rachete, că erau legate cu niște sârme. Uneori mai porneau și de la animale…”. Aici a avut parte de prima aventură cazonă. „Am primit misiunea să recuperez un aparat foto montat de sârbi fix pe borna de «triplex confinius» – borna celor trei hotare, dintre noi, unguri și sârbi. M-am târât 120 de metri și l-am luat. Puteau să mă mitralieze, da’ n-a fost mare scofală”, bravează bătrâna cătană.

Învățat de comuniști cum să se poarte ca un șef

foto_grup_pompieri_15_dec_16(„Salamandra” Sebastian Ursoiu, împreună cu ofi țerii de pompieri din sunbordinea sa, fotografie realizata in anul 1980 )

A mai avut un episod grăniceresc, în 1956, când a fost desemnat comandant al Dispozitivului de Închidere a Frontierei de la Episcopia Bihorului. Grănicerii maghiari, aflați în plină „anti-revoluție”, își părăsiseră posturile. „Ungurii erau răi… Mulți români am găsit omorâți în parcările din Oradea. Și nu cred că de ai noștri…”. Acolo a găsit-o și pe nevasta sa, o româncă refugiată la Videle, în timpul războiului: „Când s-a întors la Oradea n-a putut să intre în casa sa, că stăteau unguri în ea…”, oftează Sebastian Ursoiu. Au 62 de ani de căsnicie.

Militar disciplinat a fost apreciat și, în 1960, a fost selecționat instructor pentru Gărzile Muncitorești, precursoarele celebrelor Gărzi Patriotice. Dar, după un an, aceste trupe para-militare s-au desfințat și s-a trezit la pompieri, pe o funcție de cadrist care ține evidența militarilor în termen și a cadrelor . N-a stat mult nici aici, că iar l-au dislocat, dar la București, unde a urmat o altă școală de „pregătire a cadrelor pentru promovare în funcții de conducere”. Venerabilul râde: „M-au antrenat să devin șef”.

Șef peste zona cu cel mai mare risc de incendii din țară

Destinul i-a aruncat iar o mână de ajutor. Urma să se întoarcă la hârțogăraie numai că, la absolvire, s-a întâlnit cu generalul Tatu, pe atunci comandantul trupelor de pompieri. „Când i-am spus ce funcție aveam m-a mutat imediat la «Operativă» și m-a numit locțiitor al Șefului de Stat Major pentru Operații din Regiunea Ploiești, care cuprindea județele Prahova, Buzău și Dâmbovița. Aveam idee cu ce se mănâncă. Învățasem în școală, doar practică n-aveam…”, e uimit și acum pompierul. Era o funcție uriașă. Din acel moment, 24 de ani, până a ieșit la pensie, a rămas în aceeași unitate. „De atunci încoace cred că un sfert din viață am dormit în cazarmă. Aveam în grijă rafinăriile: Astra, Brazi, Teleajen, Vega, 9 Mai și Câmpina! Era câte un incendiu în fiecare săptămână”. Din 1979 a devenit locotenent colonel și Șef de Stat Major.

26 de ore nedormite la marele foc de la Teleajen

Primul mare foc l-a înfruntat în 1976. „Am muncit la el 26 de ore! Am apelat atunci la un rezervist «stingător» – cum li spunea pe atunci – care avea o mare experiență de stingere a incendiilor cu produse petroliere, din timpul războiului”, își amintește colonelul de pompieri în retragere. Avusese loc o „erupție” la un rezervor din Teleajen. Apa aruncată de pompieri în interior ajunsese la punctul de fiebere și a erupt ca un vulcan. Flăcările din interiorul rezervorului ajunseseră afară și amenințau totul în jur. „Stingătorul” acela, un erou fără nume, le-a dat soluția: „A trebuit să decupăm, cu un electrod de un metru, o gaură în rezervor. Pe acolo am băgat «capul deversor » și am inundat totul cu spumogen”, îl iau transpirațiile și acum pe pompierul veteran. 26 de ore n-a dormit deloc. De atunci, nu doarme mai mult de două- trei ore pe noapte. E supărat: „Sunt nemulțumit că nu se revine la tradițiile avute. La relațiile dintre ofițerii activi și rezerviști. Nu mai e continuitate…”.

Băiatul lui Manea Mănescu a explodat pe dinăuntru!

salamandra_sef(Să fii șef peste pomierii dintr-un județ ca Prahova, pe timpul comuniștilor, era mare lucru)

La începutul anilor ’80, Paul Mănescu, feciorul lui Manea Mănescu, fostul premier comunist al lui Ceaușescu, a murit într-un incendiu. Și nu oricum, ci într-un mod înfiorător: „A fost un foc mare la Brazi. Băiatul lui Manea Mănescu era director adjunct acolo. Luase foc fabrica de cauciuc. Noi intervenisem și făcuserăm un covor de spumă peste flăcări. Mai rămăsese foarte puțin de stins. Dar el ne-a ignorat! N-a vrut să țină cont de ce îi spuseseră și a plecat peste covorul de spumogen. A alunecat, a căzut și covorul s-a spart… Produsul chimic s-a reaprins, el a inhalat gazele și a murit. A explodat, pur și simplu, pe interior”, povestește, înfrigurat, colenlul Sebastian Ursoiu. Nu în fiecare zi murea așa odrasla unui demnitar de prim rang. Conchide: „A fost singurul mort și asta pentru că nu a respectat indicațiile noastre. Era la cinci-șase metri de mine. A fost o moarte rapidă, dar dureroasă și urâtă”. Evident, a urmat o anchetă la sânge. Nimeni n-a fost pedepsit. Mortul a murit din vina sa.

Catastrofa de la Brazi, evitată în numai 22 de minute

Experimentatul pompier nu vrea să nominalizeze un incendiu că ar fi fost cel mai mare. Zic că fiecare a avut particularitatea sa. Uneori contează mărimea, alteori poate fi mai mic, dar important e ce distrugeri poate produce. Spune că unul mai deosebit a fost la Combinatul Petrochimic Brazi, în 1979. Luaseră foc trei instalații de rafinare. „La patru dimineața m-au sunat și mi-au spus. Eu eram la comandă. Mi-a venit ideea să pun mașinile cu pulbere stingătoare cu azot pe laturile instalațiilor. Am lansat atacul concomitent, din patru părți, și s-a format un nor de pulbere care a înăbușit focul. A durat doar 22 de minute. Altfel, ieșea prăpăd mare…”, se zgribulește de teamă, și acum colonelul Ursoiu. E dezolat: „Acum văd că nu se mai practică, nu știu de ce… O fi scump, nu știu”. Ideea e că bătrânul stingător P250, cu pulbere, nu deteriorează imobilele cum o face apa: „Noi îl foloseam și la apartamentele de bloc care luau foc. Cei de dedesubt nu aveau atâtea pagube de la apă…”.

Inamicul celei mai mari invenții a omenirii

Pompierul veteran spune că într-un sfert de vac cât s-a ocupat de regiunea Poieștiului nu a avut decât opt pompieri morți la datorie: „La civili au mai fost, da’ ei interveneau primii, până ajungeam noi…”. Fostul copil de trupă de pe vremea Regelui Mihai e sfătos: „Focul e cel care arde în sobă. Acolo e controlat. Unde e necontrolat, se numește incendiu și face victime și pagube!”. Recunoaște că focul e cea mai importantă invenție a omului, dar și cea mai periculoasă: „Cu focul nu te joci! E mult prea periculos. Nu cred că-i place cuiva, prea mult, focul…”. Acum, bătrânul pompier se ocupă de prevenirea incendiilor în blocul său din centrul Poieștiului. La insistențele sale, toate cele 14 scări au pe paliere stingătoare de incendiu. Se îmbujorează: „Nu-s scumpe, dom’le…”.

(Mihnea – Petru Pârvu, Evenimentul Zilei)

mai mult
1 5 6 7
Page 7 of 7