Documentar

Imagini spectaculoase surprinse la câţiva kilometri de Gura Portiţei. Câţiva cai sălbatici au fost fotografiaţi în timp ce se răcoresc în Marea Neagră.

În Delta Dunării, mai precis în Pădurea Letea, trăiesc, în momentul de faţă, aproximativ 2.500 de cai sălbatici. Aceștia sunt ultimii din Europa şi reprezintă o adevărată comoară a României. Potrivit organizațiilor de protecția animalelor, acești cai sunt un element esențial al ecosistemului natural al rezervației şi, alaturi de zona în care trăiesc, sunt un tot unitar.

O parte dintre caii sălbatici care trăiesc în Deltă erau folosiţi la scară largă înainte de 1990 pentru obţinerea unei producţii cât mai mari. După Revoluţie, însă, declinul economic al zonei a făcut ca mulţi dintre aceşti cai, din cauza lipsei resurselor financiare pentru procurarea hranei şi a personalului necesar îngrijirii lor, au fost lăsaţi liberi.

Apoi, caii s-au refugiat în mare parte în aria protejată a Pădurii Letea, lucru pe care administratorii zonei îl consideră periculos pentru ecosistem.

Imaginile care urmeaza vă vor captiva cu siguranță. Vizionare placută!

(frumusetesisuflet.ro)

Pe drumul de întoarcere dinspre Valea Lupului, după o tură de rafting pe Buzău, am făcut dreapta pe DN10 în dreptul indicatorului cu Heghelia Cislău. Aici, pe fostele domenii ale Mitocului Călugăresc de la Cislău, a fost înfiinţată prima herghelie, în 1894, caii fiind crescuţi şi folosiţi în serviciul armatei.

A fost însă desfiinţată la doi ani de la inaugurare, iar terenul a găzduit apoi, până în 1916, un depozit de armăsari. Din 2002, Romsilva este cea care administrează herghelia, iar în baza hipică de antrenament se organizează şi cursuri de echitaţie sau activităţi de agrement ecvestru.

Ce face herghelia asta atât de specială? Actuala ei formă a luat naştere în 1945, având ca scop creşterea rasei pursânge englez. Ceea ce o face prima şi singura crescătorie de rasă pursânge de la noi din ţară. Sunt regii galopurilor, armăsari puternici, căutaţi pentru prestanţa în cadrul concursurilor de hipism.

În 2011, de la herghelia Tuluceşti, din zona oraşului Galaţi, au fost aduşi şi cai de rasă Gidran, sporind efectivul total la circa 200 de exemplare (estimare aproximativă la nivelul anului 2013).

Problema este că astfel de competiţii erau la mare modă acum 20-30 de ani, când exemplarele noastre câştigau premii grele la concursurile din ţară şi din străinătate. Astăzi, interesul scăzut pentru creşterea cailor de rasă a tăiat drastic şi din preţurile de licitaţie a cabalinelor, un pursânge fiind vândut acum şi la o valoare de trei ori mai mică decât cea pe care o avea în vremurile de glorie. Un declin care stârneşte nostalgii şi lasă un gust amar pasionaţilor de echitaţie, iubitorilor de cai – abonaţi ai pariurilor sportive pe fostele hipodroame ale României de diniante de ’89.

Dincolo de istoricul hergheliei de la Cislău şi de tradiţia creşterii şi antrenării armăsarilor pursânge de aici, rămâne întrebarea: ce o să se întâmple cu aceşti cai şi cu echitaţia românească? În condiţiile în care criza dictează priorităţile financiare ale potenţialilor investitori/cumpărători, iar exemplarele de elită de aici îşi pierd încet-încet valoarea, lipsind prea mult de pe scena competiţiilor sportive pentru care au fost antrenaţi.

Mai există speranţe pentru revigorarea concursurilor de hipism în România şi pentru salvarea calului de sport românesc? Sau totul se reduce la turismul ecvestru sporadic, preponderent de agrement, limitat la cursuri de echitaţie pentru cei mici şi plimbări de recreere pentru cei mari?

Între timp, armăsarii cu potenţial şi pedigree îmbătrânesc în grajduri, iar lipsa unei şcoli calificate de jochei care să le potenţeze valoarea, nu ajută deloc…

Utile

Noi am vizitat herghelia prima oară în vara lui 2013, când caii erau liberi afară şi am putut face şi câteva ture în manej (50 RON/30 min).

Am revenit în toamna lui 2014, într-o zi friguroasă în care animalele n-au avut tragere să iasă afară, aşa că am făcut un tur al grajdurilor, ajutaţi de un îngrijitor binevoitor. Intrarea in 2014 costa 10 lei/adult.

Unde găseşti Herghelia Cislău?

Locaţia exactă pe hartă o găseşti aici. Herghelia se află pe DN10, drumul ce leagă Buzău de Întorsura Buzăului şi care şerpuieşte de-a lungul râului. Dacă o cauţi direct pe googlemaps, te va poziţiona undeva în localitate, adresă care n-are nicio legătură cu herghelia.

Poţi face un popas aici, fie că porneşti din Bucureşti în direcţia Buzău (50km între Buzău şi herghelie), fie că te întorci dinspre Întorsura Buzăului, după ce ai vizitat Rezervaţia de zimbri Valea Buzăului şi Cascada Urlătoarea – (80km din Vamă până la herghelie, cam o oră jumătate de mers cu maşina).

(jurnaldehoinar.com)

Documentarul a fost produs de Studioul Alexandru Sahia in 1968 și prezintă ultimele imagini cu insula Ada Kaleh inainte ca aceasta să fie înghițită de apele Dunării.

Ada Kaleh (din limba turcă Ada Kale, însemnând Insula Fortăreaţă) a fost o insulă pe Dunăre, acoperită în 1970 de apele lacului de acumulare al hidrocentralei Porţile de Fier I. Insula se găsea la circa 3 km în aval de Orşova şi avea o dimensiune de circa 1,7 km lungime şi circa 500 m lăţime.

Insula Ada Kaleh era pentru locuitorii din regiune un punct turistic îndrăgit datorită preţurilor (fiind scutită de impozit) mai scăzute, pentru cumpărarea delicateselor turceşti, bijuterii şi tutun. Insula a fost renumită şi pentru creşterea trandafirilor, şi producerea uleiului şi a parfumului din acestea.

Sursa: pagina Facebook Ada-Kaleh

Insula Komodo este o insulă care face parte din provincia Nusa Tenggara, din Indonezia. Insula se întinde pe o suprafață de 390 km² și are peste 2000 de locuitori. Locuitorii insulei sunt urmașii deținuților care au fost deportați aici, insula fiind în trecut un loc de detenție. Populația este, în majoritate, de religie musulmană, cu un număr mai mic de creștini sau de hinduși. Insula aparține de insulele Sondele Mici.

Pe insulă se află Parcul Național Komodo, în care trăiesc cei mai mari varani din lume, numit așa după unul din locuitorii de aici, dragonul Komodo, probabil unul din ultimii dragoni din lume. Parcul conține și numeroase oportunități de drumeții și campare, precum și o floră și faună foarte exotica. Acesta se întinde pe o suprafață de peste 72 000 ha, devenind parc național în anul 1980. În anul 1977, devine rezervație a biosferei și patrimoniu al UNESCO. Marea celebritate a parcului este varanul, uriașa șopârlă. Tot aici există dragonul de Komo, dar acesta trebuie evitat cu grijă, căci vă poate mânca. Pentru a preîntâmpina acest eveniment neprevăzut, autoritățile au împrejmuit zona în care trăiesc reptilele cu un gard mare. Turiștii pot vedea animalele de la distanță. Dragonul este o reptilă foarte mare capabilă să ucidă cu ușurință un om, de aceea toate aceste prevederi sunt absolut necesare. Întregul teritoriu cuprinde trei insule mari, Rinca, Komodo și Pandar, precum și alte insule mai mici, toate de origine vulcanică.

Surse:

ro.wikipedia.org/wiki/Varanus_komodoensis, https://ro.wikipedia.org/wiki/Insula_Komodo, sacalatorim.ro/indonezia-o-minune-fara-sfarsit-2/. https://www.eturia.ro/indonezia/parcul-national-komodo.
roportal.ro

(profudegeogra.eu)

GA 324a

  PREFATĂ LA EDITIA ENGLEZĂ

Miezul concepţiei lui Rudolf Steiner despre istorie este ideea după care conştienţa umană a evoluat de-a lungul timpului. Concepţia despre lume a lui Steiner combină acest gând cu ideea inspiratoare că spiritele noastre sunt parte din întregul acestei evoluţii, chiar atunci când precede durata vieţii noastre particulare. Multe din conferinţele lui Steiner tratează diferenţele dintre culturile tribale, clasice şi moderne din perspectiva conştienţelor care evoluează.

Când eşti familiar cu această perspectivă asupra istoriei, va apărea întrebarea: Ar putea schimbările evolutive din conştienţă să fie detectate în cursul a câtorva decenii? Sau este necesară trecerea secolelor pentru a ieşi la iveală?

Subiectul acestor conferinţe, a patra dimensiune, este interesant nu numai pentru el însuşi şi pentru aplicaţiile sale ştiinţifice, ci şi din cauza luminii pe care o aruncă asupra evoluţiei recente observabile în gândirea umană. Steiner a afirmat că mijlocul secolului al XIX-lea a fost un punct singular în dezvoltarea conştienţei umane; la acea vreme gândurile omului erau mult mai strâns legate de creier decât au fost vreodată înainte sau vor fi vreodată în viitor. Creierul era, din cauza legăturii sale strânse cu mintea, spiritualizat în cel mai înalt grad. Dimpotrivă, mintea a fost adusă foarte puternic în lumea materială. Teorii materialiste ingenioase au fost simptomul cultural al acestei condiţii istorice unice. El a mers mai departe pretinzând că această coborâre din secolul al XIX-lea a minţii în materie nu a fost descoperirea sa originală, ci era foarte bine cunoscută în interiorul societăţilor secrete. Totuşi Steiner descoperise faptele independent şi nu a fost astfel legat de jurămintele păstrării secretului. El a crezut că sosise timpul de a face publică o asemenea cunoaştere spirituală.

Dacă presupuneţi în mod ipotetic că această teorie a evoluţiei istorice este corectă, vă veţi aştepta ca secolul al XIX-lea să simtă o tensiune între conceptul în mod inerent nonmaterialist al celei de a patra dimensiuni şi tendinţa seculară de a materializa toate conceptele. Parte din farmecul celei de a patra dimensiuni este acela că este un concept geometric care interesează cultura populară tot atât de mult ca şi pe matematicieni. Atât în aplicaţiile sale ştiinţifice cât şi în cele populare, a patra dimensiune a avut exponenţi gnostici şi agnostici.

Primul matematician care a explorat a patra dimensiune, William Rowan Hamilton, s-a născut în 1805; citea Biblia la vârsta de trei ani, atunci când a început, de asemenea, să înveţe caracterele ebraice. Pâna la vârsta de 10 ani el putea citi în ebraică, persană, arabă, sanscrită, bengaleză, latină şi greacă, ca şi în câteva limbi europene. Era antrenat în aritmetica mentală şi a fost pus în competiţie cu un băiat din Vermont care făcea un turneu, fiind un copil-calculator minune. Totuşi Hamilton a fost dezamăgit când a descoperit că tânărul domn Colbum, concurentul lui, părea a nu avea nicio cunoaştere în afară de neobişnuitul său talent aritmetic şi nu părea interesant ca prieten.

În timp ce studia la Universitate, Hamilton a ajuns sub influenţa mişcării tractariene care considera că trebuie să revitalizeze religia plecând de la conţinutul ei spiritual. În sensul acesta el a fost influenţat de ramura mult mai radicală, subiectivă a mişcării care a fost inspirată de filosoful Samuel Taylor Coleridge. Condus, poate, de noţiunea de algebră a lui Coleridge ca ştiinţă a timpului, Hamilton a descoperit o varietate de numere cvadridimensionale, „cuaternionii“ ‒ numiţi astăzi în mod curent numere hipercomplexe. Aţi putea fi surprinşi dacă citiţi scrierile lui Hamilton, văzând cum se codeşte de a îmbrăţişa o a patra dimensiune ca atare. Hamilton a explorat cea de a patra dimensiune dar a refuzat să accepte noţiunea spaţiului cu patru dimensiuni. El şi-a făcut cercetările într-o perioadă în care ‒ conform cu ipotetica noastră concepţie acceptată a evoluţiei culturale ‒ conştienţa omului a coborât în cel mai înalt grad în materie. Hamilton a folosit trei dimensiuni (vectorii), împreună cu o a patra (tensorul), care erau păstrate separate, astfel încât nu au fost combinte într-o singură varietate cvadridimensională.

Dacă ar fi să luaţi celelalte lucrări matematice ale lui Hamilton ‒ numele lui este onorat pentru ingenioasele sale metode de fzică matematică ‒ aţi fi probabil izbiţi de profundul său materialism care poate fi citit printre rândurile îndemânaticelor lui calcule. Logica activă, creativă a secolului al XIX-lea a ajuns la cea de a patra dimensiune dar spiritul materialismului o ţinea în loc.

În următoarea fază de dezvoltare, conceptul spaţiului cvadridimensional a fost acceptat. Ludwig Schlaefli, un profesor elveţian, a tratat cele patru dimensiuni, ca şi continuarea conceptuală riguroasă a primelor trei dimensiuni spaţiale. Este posibil ca izolarea faţă de învăţământul pentru adulţi care constituie o parte a vieţii unui profesor de şcoală să-i fi permis lui Schlaefli să dezvolte această nouă geometrie în timpul anilor de început ai carierei sale, înainte de a trece la departamentul de matematică al Universităţii din Berna. Este interesant că Grassmann, care a explorat de asemenea o ingenioasă algebră a dimensiunilor superioare, era, ca şi Schlaefli, un profesor de şcoală ale cărui scrieri au fost ignorate timp de mulţi ani. De fapt, aceşti pionieri intreprizi, adevăraţi eroi ai spiritului uman liber, şi-au asumat riscul de fi crezuţi nebuni. Ei au adâncit şi înnoit tradiţiile culturale ale trecutului de vreme ce s-au bazat pe gândirea pură pentru a-i duce dincolo de ceea ce putea fi confirmat în lumea senzorială.

Fiecare nou pionier în lumea ideilor libere a găsit călătoria mai uşoară, în mod special dacă noile idei au luminat alte domenii de cunoaştere. În geometrie, de exemplu, s-a observat că liniile drepte ale spaţiului tridimensional obişnuit ar putea fi considerate ca elemente ale unei varietăţi cu patru dimensiuni. Conexiunile de acest tip au făcut curând ca a patra dimensiune să devină acceptabilă pentru matematicieni. Totuşi nu a durat mult până când a patra dimensiune a fost luată în considerare de către spiritualişti, o asociaţie care mergea în paralel cu frecventele sale apariţii din literahira OZN-urilor în secolul al XX-lea. Această intrare în ocultismul popular a fost a treia fază distinctă de dezvoltare.

Şedinţele spiritiste ale secolului al XIX-lea atrăgeau fiinţe spirituale care produceau efecte fizice şi erau asociate cu stări psihologice care apoi dispăreau ca şi OZN-urile zilelor noastre. Era la fel de convenabil atunci (cum este şi acum) să li se atribuie o casă în dimensiunile inaccesibile ale spaţiului.

Zollner, un astronom al secolului al XIX-lea, a încercat să demonstreze că fiinţele imateriale atrase în şedinţele de spiritism erau din a patra dimensiune. Chiar dacă demonstraţiile sale nu au fost niciodată încununate de succes, el a devenit atât de absorbit de acest efort încât colegii lui au considerat că a fost „îmbrobodit“ de mediumul Slade, care a fost cu siguranţă fraudulos o parte din timp. În această fază, a patra dimensiune a devenit un mod de a concepe fenomene misterioase într-un mod cvasimaterialist.

În faza finală a gândirii secolului al XIX-1ea, a patra dimensiune a devenit subiect de meditaţie. Se pare că a fost reluat în mod specific în Societatea teosofcă numai după moartea Helenei Blavatsky în 1891. Societatea teosofică a făcut publice foarte multe din cele ce anterior circulau numai în interiorul societăţilor secrete, dar aceste revelaţii depindeau de doamna Blavatsky, care şi-a început cariera internaţională de medium când era încă adolescentă. După moartea ei, mişcarea a suferit unele fragmentări dar era de fapt sub conducerea Anniei Besant, o recent convertită de la socialismul materialist. Societatea teosofică post-blavatskyană a avut din acest motiv nevoie să ofere instruire în cunoaşterea superioară pentru a-şi păstra membrii. Scrierile lui Howard Hinton despre a patra dimensiune slujeau foarte bine acestui scop.

Cariera lui Howard Hinton era legată într-un mod neobişnuit de ideile tatălui său. James Hinton era un doctor în constructia de nave care şi-a pierdut credinţa ca urmare a citirii Bibliei şi a devenit un viguros oponent al creştinismului. El a înlăturat taina Trinităţii pentru a face loc „tainei durerii“ şi a propovăduit virtutea unor mortificări ale cărnii, ca de exemplu cea de a merge pe timp de iarnă fără palton. Pe măsură ce James Hinton a devenit tot mai filosofic, el a câştigat credinţă în lumea noumenală a lui Kant care se află în spatele experienţei fenomenologice. Această lume superioară era feminină, hrănitoare, liberă de constrângeri sociale şi legale. Virtutea consta în armonizarea intenţiilor proprii cu lumea numenală şi nu putea fi dobândită printr-un simplu comportament controlat. Era de aşteptat ca persoana care acţionează altruist pentru binele omenirii să încalce legile ca un criminal ordinar.

În timp ce propunea aceste idei, James Hinton avea nevoie de ajutor matematic pentru subiectul ecuaţiilor pătratice, care în mintea lui erau asociate cu unele chestiuni etice. Pentru ajutor el a angajat-o pe văduva matematicianului George Boole; ea a devenit secretara lui. Asocierea dintre dna Boole şi James Hinton

a făcut ca Howard, fiul lui James Hinton, şi fiicele dnei Boole să se cunoască.

Howard Hinton, ca şi tatăl lui, fusese inspirat de scrierile lui Hamilton pentru a adopta o formă materialistă de kantianism. Totuşi, când şi-a început munca de profesor de şcoală el a ajuns să se îndoiască de faptul că cunoaşterea ar putea veni de la o autoritate exterioară. În efortul de a găsi cunoaşterea faţă de care ar putea simţi certitudine, şi-a făcut un set de cuburi colorate, pe care le-a aranjat în diverse moduri pentru a face cuburi mai mari. Folosind aceste blocuri el a simţit că ar putea dobândi cunoaşterea poziţiei spaţiale dincolo de orice îndoială. În timp ce se uita după tipare în rearanjamentul acestor cuburi, el a început să investigheze a patra dimensiune, pe care o vedea guvernând şirurile de transformări în trei dimensiuni.

El a predat sistemul său tinerei Alicia Boole, pe care o cunoştea datorită colaborării tatălui său cu dna Boole. Alicia a devenit mai târziu faimoasă pentru capacitatea ei de a vizualiza obiectele cvadridimansionale. Ea a dobândit această facultate urmând exercitiile cu cuburile lui Howard Hinton. Până la urmă Hinton s-a căsătorit cu Ellen, sora mai mare a Aliciei.

Viaţa personală a lui Howard Hinton a căzut într-un haos tragic. O scurtă detenţie pentru bigamie l-a condus la părăsirea Angliei şi preluarea poziţiei de profesor, pentru câţiva ani, într-o şcoală cu predare în limba engleză din Japonia. Psihologul William James era unul din suporterii lui americani. Se pare că au existat interese de culise în America pentru ideile lui Hinton de a se folosi dimensiunile superioare ca un mod de a dobândi clarvederea. Hinton însuşi s-a îndepărtat de la investigaţiile sale anterioare şi s-a concentrat asupra producerii unei noutăţi pentru vremea aceea ‒ o maşină de aruncare pentru practicarea jocului de baseball. Se poate ca aceasta să fi entuziasmat colectivul de antrenori de la colegiul unde lucra el, dar nu a contribuit cu nimic la favorizarea reputaţiei lui filosofice. El a preluat o slujbă de examinator de invenţii în 1902. Noua poziţie i-a întors mintea de la baseball la ceea ce susţinătorii lui voiau cu adevărat să ştie, legătura dintre a patra dimensiune şi clarvedere. Până la moartea lui Hinton, în 1907, scrierile inspirau teosofi din India şi Anglia pentru a investiga ei înşişi cea de a patra dimensiune. Evident, aceste teme vor fi fost de interes şi pentru teosofii germani. Acest interes formează fondul conferinţelor lui Rudolf Steiner. În ele îl vedem pe Steiner foarte la el acasă în vizualizarea spaţiilor multidimensionale. El operează cu concepte care unifică punctele de vedere mai mult matematice cu cele mai mult spirituale asupra celei de a patra dimensiuni. S-ar putea ca cititorul să-l găsească pe alocuri dificil dar să se simtă profund răsplătit, pe măsură ce el îl ghidează în afara familiarei lumi tridimensionale şi în tot mai adânci regiuni ale spaţiului interior.

(Davis Booth – spiritualrs.net)

În toată perioada Penticostarului, zilele de miercuri și vineri sunt însoțite de însemnarea „dezlegare la peste” în calendarul ortodox.

Ca o formă de comemorare a vieţii şi a faptelor Mântuitorului Iisus Hristos, Anul Bisericesc poate fi împărțit în trei mari perioade, numite după cartea principală de slujbă folosită de cântăreţii din strană în fiecare dintre aceste momente, şi anume: perioada Triodului (perioada prepascală), perioada Penticostarului (perioada pascală) și perioada Octoihului (perioada postpascală). Odată cu slujba Învierii Domnului Iisus Hristos am intrat într-o nouă perioadă bisericească, numită perioada Penticostarului sau a Cincizecimii. Aceasta începe cu slujba Învierii Domnului şi ţine până la Duminica Tuturor Sfinţilor, adică opt săptămâni.

După ce în zilele de miercuri și vineri din Săptămâna Luminată a fost harți, începând cu Duminica Tomei și până la Duminica tuturor Sfinţilor (23 iunie), în cele două zile de post din timpul săptămânii avem dezlegare la pește. Conform Anuarului Liturgic și Tipiconal pe anul 2019 apărut la Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, această dezlegare este un vestigiu al practicii din primele veacuri creştine, de a suspenda total Postul în toate cele 50 de zile de bucurie care urmează Învierii Domnului, dezlegare amintită în multe surse patristice, istorice, liturgice şi canonice, şi care se află în legătură cu interdicţia facerii de metanii şi a îngenuncherii în această perioadă a Cincizecimii.

Astfel, Tipicul cel Mare al Sfântului Sava, cartea în care sunt prezentate regulile referitoare la desfăşurarea cultului divin pentru fiecare zi din an, arată că:

„În miercurile şi vinerile toatei Cincizecimi dezlegăm călugării la untdelemn şi la vin, iar mirenii şi la peşte. Afară de miercurea înjumătăţirii şi de miercurea odovaniei Paştilor, că în acele două zile dezlegăm la peşte şi la vin, iar unii dezleagă şi în celelalte miercuri şi vineri ale Cincizecimii”.

Înțelegem, deci, că mirenii au dezlegare la peşte în toate miercurile şi vinerile din perioada celor 50 de zile până la Rusalii, iar călugării au dezlegare la peşte lunea, precum şi în miercurea injumătăţirii şi în miercurea Odovaniei Paştilor, iar în celelalte miercuri şi vineri au dezlegare la untdelemn şi vin. Tipicul Mare arată, în continuare, că nu toate mănăstirile se supun acestei reguli, ci sunt unele în care, prin obicei sau prin voia celui mai mare, se dezleagă la peşte în toate miercurile şi vinerile Cincizecimii.

De asemenea, în Ceaslovul cel Mare, carte care conține părțile fixe ale slujbelor zilnice din cadrul Bisericii Ortodoxe, găsim o explicație mult mai clară a rânduielii „dezlegărilor la peşte” din perioada Penticostarului:

„Deci, sosind strălucita zi a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, se face dezlegare la toate cele de hrană, până în Duminica Tomei, adică monahii dezleagă la brânză, ouă şi peşte, iar mirenii şi la carne. Apoi, de luni după Duminica Tomei, până în Duminica Pogorârii Sfântului Duh, lunea se mănâncă peşte, şi miercurea şi vinerea untdelemn, iar mirenii şi peşte. Iar în miercurea înjumătăţirii praznicului şi a odovaniei Paştilor, dezlegăm cu toţii la peşte. Iar din Duminica Pogorârii Sfântului Duh, până în Duminica tuturor Sfinţilor, dezlegăm în toate zilele la brânză, ouă şi peşte, iar mirenii şi la carne”.

Sfântul Apostol și Evenghelist Luca consemnează răspunsul pe care Mântuitorul l-a dat fariseilor și cărturarilor, atunci când aceștia erau intrigați de faptul că ucenicii Săi nu postesc, spunând: „Puteţi, oare, să faceţi pe fiii nunţii să postească, cât timp Mirele este cu ei? Dar vor veni zile când Mirele se va lua de la ei; atunci vor posti în acele zile” (Luca 5, 33-35).

Așadar, putem afirma că motivul principal în baza căruia Sfinții Părinți au rânduit dezlegările la pește din aceste zile îl reprezintă chiar răspunsul Mântuitorului dat cărturarilor și fariseilor. Perioada Penticostarului nu este o vreme de întristare, ci o perioadă de bucurie pentru prezența vie a Mântuitorului în viața noastră. Atâta timp cât „Mirele este cu noi”, și postirea noastră este una mângâietoare.

Cătălin ACASANDREI – doxologia.ro

Majoritatea veteranilor din Bălți, R. Moldova, sunt de origine rusă sau ucraineană.

E straniu, pentru că Basarabia de până la anexarea de către URSS a fost în majoritate românească. În Județul Bălți de exemplu, actualmente una din cele mai rusificare regiuni din R. Moldova, în 1930 românii constituiau 70,1 % din populație [Detalii AICI]. Iar după ocuparea acestui teritoriu de către bolșevici, basarabenii au fost înrolați în armata roșie, deci au luptat cot la cot cu cei din URSS. Și totuși, nume de familie românești în lista veteranilor din Bălți sunt rarități. Lista AICI

Explicația e simplă. Majoritatea românilor basarabeni au fost nimiciți în timpul ocupație sovietice, iar cei care se numesc astăzi „eliberatori” sunt venetici din stepele rusești, aduși aici prin politica de deznaționalizare și colonizare a Basarabiei.

Potrivit recensământului din 1930, în Basarabia locuiau 2 846 402 de oameni, dintre care o bună parte reprezentau ucraineni, ruși și evrei. Și doar în intervalul 1940-1941, sovieticii au nimicit aproximativ 13% din populație. Populația orașului nostru de exemplu, a scăzut de la 31 mii în 1930 la 18 mii în 1941.

În continuare, vedeți pierderile umane suferite de Basarabia sub ocupația sovietică, prezentate de site-ul memorialromanesc.org

A. PIERDERI UMANE ALE BASARABIEI SUB OCUPAȚIA SOVIETICĂ

I. PRIMA OCUPAȚIE SOVIETICĂ 28 Iunie 1940 – 22 Iunie 1941

În mai puțin de un an, peste 300 000 de persoane au fost arestate, deportate, ucise, aceasta reprezentând 12.23% din populația Basarabiei interbelice.

1. Arestări: – 48 000 de persoane:
· Oameni politici care militaseră pentru Unire, învinuiți de trădare, dintre care:
· 5 foști deputați din Sfatul Țării (Ion Codreanu, Leancă, Secară, Catelli)
· 1 fost senator
· Funcționari civili și militari – transferați la Tiraspol pentru siguranță
· 40 elevi ai Institutului Pedagogic Orhei

2. Deportări – aproape 300 000 (în Nordul înghețat)
· 135 000 de persoane până în septembrie 1940
· 19 200 de persoane între octombrie-noiembrie 1940
· 27 000 de persoane în decembrie 1940
· 100 000 de persoane începând cu 13-14 Iunie 1941

3. Uciși – 30 000 prin împușcare sau tortură

· Orchestra Simfonică a Basarabiei este ridicată pe 3 iulie 1940 din Gara Chișinău la întoarcerea din turneu, dusă lângă Orhei și împușcată în Valea Morii.
· 1 000 de persoane (copii, femei, adulți) – lângă Odesa împușcate prin pereții de lemn ai unui tren de marfă cu 22 de vagoane care-i transporta în Siberia.
· 450 de persoane – găsite (multe mutilate) în gropile de la Consulatul Italian, Palatul Metropolitan, Facultatea de Teologie din Chișinău. Printre ei studenți, elevi, preoți, ceferiști.
· 87 de persoane – Sediul NKVD, Chișinău (15 cu mâinile legate în groapa comună)
· 19 persoane – găsite la Sediul NKVD-Cetatea Albă
· 6 persoane – Sediul NKVD, Ismail (5 bărbați și o femeie cu mâinile legate)

4. TOTAL pierderi umane în prima ocupație sovietică
· Deportări: 300 000
· Uciși: 30 000
· TOTAL: 330 000

II. A DOUA OCUPAȚIE SOVIETICĂ – 23 August 1944

1. Deportări
· 250 000 de persoane între 1944-1948
· 11 324 de familii 6 iulie 1949
· 300 000 de persoane între 1954-1964 (în Rusia și Kazahstan)

2. Morți prin înfometarea provocată de Stalin
· 300 000 de persoane

3. TOTAL pierderi umane în a doua ocupație sovietică
· Deportați: 875 000
· Morți: 300 000
· TOTAL: 1 175 000

III. TOTAL PIERDERI UMANE ÎN CELE DOUĂ OCUPAȚII SOVIETICE
· 330 000 – Prima ocupație sovietică
· 1 175 000 – A doua ocupație sovietică
· 1 505 000 basarabeni și 19 477 bucovineni – TOTAL PIERDERI ROMÂNEȘTI

B. PIERDERILE TERITORIALE ALE PROVINCIEI BASARABIA

Județele Hotin (Nord), Ismail și Cetatea Albă (Sud) sunt încorporate Ucrainei la 2 august 1940.

C. PIERDERILE ARMATEI REGALE ROMÂNE ÎN BASARABIA DUPĂ CAPITULARE

1. Deportări
· 180 000 de soldați și ofițeri (doar câteva mii s-au întors)

2. Executați prin împușcare în lagăr (Katîn românesc)
· 50 000 de soldați și ofițeri (schelete descoperite în mlaștinile de la Bălți).

Sursa: smbalti.com

Dacă sunteti interesati de istorie sau vreti să descoperiti locuri inedite în România puteti vizita, la Drăgăneşti-Olt, în curtea Muzeului Câmpiei Boianului, un obiectiv unic în ţară şi chiar în Europa: un parc arheologic ce reconstituie în aer liber o aşezare neolitică specifică pentru cultura Gumelniţa.

„Este fascinant pentru oricare om din ţara asta, iubitor de istorie sau nu, să poată păşi într-un sat de acum 4.500 de ani. Este singurul sat din ţară de acest fel şi singurul din Europa. La inaugurarea lui au venit 96 de arheologi din 24 de ţări din Europa care au avizat că este cea mai reuşită – să zicem aşa – reconstituire. (…) N-am avut spaţii mari, că puteam să fac mai multe. Şi este frumos, poţi intra să vezi o altă lume, un alt mod de organizare a spaţiilor interioare, un alt mod de viaţă”, declara, în urmă cinci ani, profesorul Traian Zorzoliu, director al Muzeului Câmpiei Boianului din Drăgăneşti-Olt, despre arheoparcul pe care l-a realizat.

Un an mai târziu, din nefericire, profesorul a murit, lăsând în urma lui această bijuterie.

Șase bordeie în mărime naturală 

Satul neolitic reconstituit din Drăgăneşti-Olt cuprinde şase bordeie în mărime naturală. Aşezarea a fost amenajată pe un teren împrejmuit cu un şanţ de apărare şi gard din nuiele împletite, precum în mileniul V î.Hr., iar intrarea se face pe o punte din lemn. În fiecare bordei există spaţii distincte: pentru locuit, pentru prepararea hranei şi pentru depozitarea uneltelor.

Colibe amenajate după „moda vremii”

Iniţiatorul proiectului, profesorul Traian Zorzoliu, a amenajat colibele după „reţeta“ vremii, adică a folosit doar chirpici din trestie împletită şi pari bătuţi în pământ, iar, printre împletituri, tot pământ. Şi exteriorul colibelor a fost desenat după specificul acelei perioade. Casele sunt destinate diverselor categorii sociale: pescari, agricultori, olari, vânători.

Reconstituiri fidele

Regretatul profesor care a avut inițiativa de a ridica satul neolitic, unic pe continent

În interior se găsesc obiecte neolitice sau reconstituiri ale unor obiecte neolitice: mese, altare de cult, unelte pentru gospodărie şi pentru practicarea diferitelor ocupaţii. A fost reconstituită chiar şi o locuinţă lacustră, folosită în vechime pentru depozitarea proviziilor, deoarece aşezările erau ridicate pe văi ce obişnuiau să se inunde frecvent. Tot aici a fost amenajat chiar şi un mormânt specific acestei culturi, groapa fiind ovală şi acoperită cu plexiglas, iar scheletul, provenind tot din acea perioadă, are picioarele şi braţele aduse la piept în poziţia fătului, potrivit tradiţiilor de atunci.

Satul care te transportă în timp 

În „arheo-parcul“ de la Drăgăneşti-Olt, profesorul Zorzoliu a reconstituit satul după tipul aşezărilor neolitice specifice culturii Gumelniţa, ale căror urme au fost descoperite aici. Iniţiatorul proiectului a explicat scopul satului care te transportă în timp. Acest sat neolitic reprezintă, în fapt, o uliţă din satul original. Astfel apăreau în perioada neolitică aşezările: cu un grup mic de locuinţe, trei-cinci bordeie, amenajate în zone inundabile, pe nişte mici insule, care se transformau în sate.

Satul neolitic, singurul din Olt intrat într-un program internațional de arheologie 

Satul neolitic reconstituit, unic în Europa, se află la Drăgănești-Olt

Colibele erau dese, uliţele sau calea principală nu erau mai mari de doi metri, uneori colibele fiind chiar lipite una de cealaltă. Construcţiile erau joase, asta şi pentru că înălţimea oamenilor din acele vremuri nu depăşea 1,50 – 1,60 metri. Casele nu aveau tavane, dar erau bine căptuşite la interior cu diverse materiale. Fiecare colibă avea vatră, cuptor, laviţă, iar patul era construit din pământ ridicat, peste care aşezau piei sau rogojini.

Toate acestea pot fi văzute în muzeul din Drăgăneşti-Olt. Satul neolitic a fost inaugurat pe 18 septembrie 2010, în prezenţa a 100 de participanţi din 24 de ţări. Oraşul a devenit, astfel, singurul din judeţ inclus într-un program internaţional de arheologie.

(Andrei Marian Mihai)

Ultima decadă a adus multiple schimbări pentru București. Dacă la finalul anilor 2000 Capitala României era rareori promovată ca o destinație turistică, astăzi este din ce în ce mai prezentă în topurile din domeniu. Din păcate, ultimii 10 ani au marcat în egală măsură și o perioadă în care mai multe clădiri de patrimoniu aveau să fie demolate.

Fără a fi o listă exhaustivă, vă propunem, în următorul articol o scurtă radiografie a celor mai importante monumente istorice dispărute după 2009 și ce se găsește astăzi în locul lor.

Casa de pe str. Visarion 8, parte a Ansamblului de Monumente Lascăr Catargiu
Celebra clădire monument istoric aflată la intersecția bd. Lascăr Catargiu cu strada Visarion, construită după planurile arhitectului Ion D. Berindei, a dispărut în 2012, imobilul fiind furat bucată cu bucată. Pe teren este aprobat de Primăria sector 1 un bloc de 5 etaje. Deși ONG-urile au adus la cunoștintă autorităților starea deplorabilă în care se afla casa, nimeni nu a luat nici o măsură.

În urmă cu zece ani, casa de pe strada Visarion, nr. 8 era întreagă, chiar bine întreținută. Din 2001 imobilul a fost lăsat în paragină. În 2007, tâmplăria a fost scoasă, iar ornamentele de pe fațadă au început să se degradeze. În 2008, proprietarii au încercat să o demoleze, dar autoritățile au intervenit și au oprit lucrările care se desfășurau ilegal. După acest episod, casa a rămas fără acoperiș, însă fațada a scăpat întreagă.
Fiindcă au cerut autorizație de demolare în mai multe rânduri și nu au obținut, proprietarii au scos-o la vânzare pentru suma de 3 milioane de euro. Din 2009 până în 2012, clădirea a fost furată cărămidă cu cărămidă de oamenii străzii. Deși proprietarii aveau obligația potrivit legii să asigure paza clădirii nu au făcut-o. Astăzi (2019) pe vechiul amplasament nu se află nimic construit.

Casa scriitorului Mihail Sadoveanu, Barbu Delavrancea nr.47
Casa in care a locuit scriitorul Mihail Sadoveanu, pe strada Barbu Delavrancea nr. 47 din București, a fost mistuită de flăcări pe 23 decembrie 2012. Vecinii susțin că în această casă se adăposteau câțiva oameni ai străzii și că focul ar fi izbucnit din cauza unor instalații de încălzire improvizate de aceștia.
Marele scriitor Mihail Sadoveanu a locuit în imobilul de pe str. Barbu Delavrancea nr. 47 în anii 40. Clădirea a fost naționalizată prin Decretul 92/1950. În 1997 a fost restituită doamnei Ruxandra Ioana Huch, în baza dispoziției Primarului General nr. 1.537/13.10.1997. În anii 1998 și 1999, proprietara a încercat să o declaseze însă Ministerul Culturii nu a fost de acord. Aceasta a atacat în justiție decizia Ministerului. În 2003 instanța a dat caștig de cauză Ministerului. Anul trecut, în 2018, pereții exteriori și ruinele clădirii se aflau încă acolo.

Casa Nicolau Dobre, strada Ştirbei Vodă nr. 89 / strada Berzei nr. 34
Clădirea cu o arhitectură impunătoare făcea parte din ansamblul de grupă valorică B, Știrbei Vodă. A fost demolată la finalul anului 2010 deși era în curs de clasare ca monument istoric individual, pe baza unei autorizații extinse de demolare, în regim de urgență, pentru mai multe clădiri de pe axa Berzei – Buzești, emisă de PMB. Autorizația nu avea avizul Ministerului Culturii. Mai multe ONG-uri au sezisat problema, însă în noaptea de 10-11 decembrie 2010 (vineri spre sâmbătă) clădirea a fost complet demolată fără a se păstra nici un element arhitectural. Tot atunci a fost demolată și casa de pe Buzești 2-4 în care locuise Mihai Eminescu. Pe 1 martie 2019, Tribunalul București a anulat autorizația de demolare dată de Primăria Capitalei, însă deja la acea dată, clădirea nu mai exista, în locul ei fiind în prezent Strada Berzei, supralărgită.

Fabrica Timpuri Noi (fostă Lemaître), Splaiul Unirii, nr. 165 
Ansamblul industrial din vecinătatea metroului Timpuri Noi a fost demolat pe parcursul mai multor ani începând cu 2009 și până în 2015. Incinta fabricii cuprindea clădiri datând din perioade diferite ale sec XIX și XX. Demolările au fost realizate pe baza mai multor autorizații eliberate de primăria sectorului 3 dar și pe baza declasării în etape a clădirilor componente din categoria de monumente istorice. Deși au existat unele opoziții din partea mai multor ONG-uri, mai ales că în zonă se află și alte clădiri de patrimoniu industrial care sunt încadrate ca monumente istorice, iar unele dintre vechile hale aveau o valoare istorică, demolările au avut o bază legală. De altfel, între timp, pe locul fostelor uzine a fost ridicat un complex modern de birouri, iar altele sunt în curs de realizare. În ciuda criticilor inițiale, per ansamblu, proiectul intitulat Timpuri Noi Square, pare o versiune viabilă pentru a revitaliza zona, transformând o zonă fostă industrială în una de servicii.

Casa Mathias Huyer, Şoseaua Kiseleff, nr. 39
Clădirea, construită în 1894 a fost demolată în septembrie 2010 deși avizul de desființare emis de Direcția pentru Cultură din cadrul PMB era contestat și termenul de judecată era pentru 13 octombrie același an. Un an mai târziu, Asociația Salvați Bucureștiul care intentase acțiunea a avut câștig de cauză, însă era deja prea târziu pentru construcția arhitectului A. Schukerle și fosta locuință a industriașului interbelic, Mathias Huyer. Până în august 2018, nu se construise nimic pe locul fostei vile.

Casa Gheorghe Cantacuzino, strada Gutenberg, nr. 3A
Casa, care a aparţinut prinţului Gheorghe Cantacuzino, erou al primului război mondial, a fost demolată tot în 2010 pe baza unor avize și autorizații eliberate în pripă. Deși la momentul respectiv casa ce data de la finalul secolului al XIX-lea era într-o reevaluare pentru statutul de monument istoric ea a fost distrusă în totalitate. 8 ani mai târziu, Curtea de Apel Bucureşti a anulat avizul de demolare dat de Direcţia pentru Cultură a Municipiului Bucureşti și autorizaţia de desfiinţare a clădirii, dată de Primăria Sectorului 5, condusă la vremea aceea de Marian Vanghelie.

Hala Matache,piața Botescu Haralambie 
Despre demolarea Halei Matache am scris aici, chiar la puțin timp după ce din ordinul primarului de atunci Sorin Oprescu, acest monument avea să dispară în numai câteva ore, la data de 25 martie 2013. Ea a fost ultima clădire demolată, dintr-un total de peste 70, situate pe traseul axei Bezei-Buzești, proiect de infrastructură controversat în care autoritățile locale de atunci investiseră mulți bani. Astăzi pe amplasamentul Halei Matache se află o parte a noului bulevard și o parcare. De asemenea, structura metalică și basorelieful de pe frontispiciu au fost conservate, în prezent existând discuții pentru reconstruirea imobilului pe un alt amplasament în aceiași zonă. Cu toate acestea nu există un proiect concret în acest sens.

Vila dr. Patzelt și vila Ghika, strada Christian Tell nr.16 și nr.18 
Lista clădirilor demolate pe care activiştii le-au catalogat drept „monumente istorice“ este continuată de două imobile de pe Strada Christian Tell, la numerele 16, respectiv 18. Imobilele datau din perioada anilor 1890, și purtau semnătura arhitectului Oscar Benis, fiind realizate în stil academist de sorginte neoclasică . De altfel, conform specialiștilor în casa de la nr.16 a locuit Dimitrie Ghika fost diplomat român, împreună cu monseniorul Vladimir Ghika și fratele său Alexandru Ghika (pictor). Compania Romtal, beneficiara de atunci a demolărilor, afirma într-un comunicat de presă că deținea toate autorizațiile și avizele legale, și că respectivele clădiri nu era monumente istorice.
De partea cealaltă, în octombrie 2013 la momentul demolării lor, președintele Asociației Salvați Bucureștiul afirma că „Este adevărat că aceste clădiri nu sunt incluse pe lista monumentelor istorice, dar acest fapt este cauzat de o eroare din anul 1992. În urma studiului cerut de Oridinul Arhitecţilor s-a demonstrat faptul că imobilele ar trebui incluse pe lista“. Totodată, acesta a ţinut să precizeze că cele două case demolate făceau parte dintr-un „ţesut rezidenţial tradiţional tipic, unicat la nivel internaţional, conform regulamentului de urbanism al zonei protejate „Amzei“, în care se aflau. „În locul clădirii de la numărul 16 urmează să fie construit un hotel de şase etaje“, spunea Nicușor Dan la acea vreme. Ulterior în 2018, prin hotărâre definitivă a Curții de Apel și a ÎCCJ, avizele și autorizațiile de desființare și demolare au fost revocate, proiectul imobilului de 6 etaje fiind blocat.

Magazinul București, I.C. Brătianu nr. 36 
Aflată în paragină de mai bine de 15 ani, fosta clădire a Magazinului București, cândva un reper în comerțul bucureștean, a fost demolată în 2018. Imobilul nu avea statutul de monument istoric, însă data din anii 1930, având o importanță simbolică pentru mulți dintre cei care au trăit în perioada de dinainte de 1989. În egală măsură, aspectul exterior din perioada de glorie a centrului comercial îl integra foarte bine în arhitectura modernistă de până în al doilea război mondial ce predomină pe bulevardele Magheru și I.C. Brătianu. Cu o istorie controversată în ce privește proprietarii, clădirea a ajuns în cele din urmă în portofoliul unor investitori olandezi. Aceștia au demarat lucrările de demolare, respectând toate avizele din domeniu, și promit că vor ridica un nou imobil de retail care va păstra și va repune în evidență elementele de fațadă, pe care magazinul de odinioară le avea. Având în vedere, că în zonă mai sunt clădiri reconstruite care se integrează în arhitectura zonei, precum „Europa Royale” (intersecția Str. Căldărari cu Splaiul Independenței) sau cele două clădiri situate de cealaltă parte a statuii Lupoaicei, putem spera și în acest caz la un deznodământ fericit.

(turismistoric.ro)

LA MANASTIREA IVIRON

La poarta manastirii Iviron este o icoana care-l infatiseaza pe Cuviosul Gavril care a mers pe apa si a luat icoana Maicii Domnului Portarita de pe mare. Pana atunci monahii vazusera un stalp de foc care urca la cer si cand incercau sa se apropie cu barca icoana se departa.

De ce a trebuit ca neaparat sa mearga cineva pe apa ca si pe pamant ca sa ia icoana? De ce nu a vrut icoana sa fie luata de catre monahi cand au venit cu barca? Ce inseamna asta pentru mine?

Gandul care a venit a fost ca trairea adevarata este aceea care duce la intelegerea faptului ca alipirea de orice care este pamantesc impiedica o relatie LUCRATOARE cu Hristos si cu Biserica biruitoare. Ca numai “Căutand pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” Evr 12:14, sunt pe calea cea buna.

Numai cu “nadejdea impotriva oricarei (alte) nadejdi” Rom. 4:18 merg pe cararea cea ingusta. Atunci cand realizez ca in mine si in puterile mele sau ale acestei lumi nu exista mantuire merg catre Imparatia Cerurilor.
Cand “ne punem încrederea nu în noi înşine, ci în Dumnezeu, care înviază morţii” 2Cor 1:9, atunci putem sa avem relatia LUCRATOARE cu Hristos.

Omul care isi agoniseste asemenea credinta sporeste mult si repede in viata duhovniceasca. Hristos nu intarzie sa-i raspunda si relatia cu EL se intareste si se adanceste tot mai mult.

Sigur o sa-L intalmesc pe Cuviosul Gavril la Judecata si probabil o sa-mi zica:
“Ti-am aratat CUM, tu CE ai facut?”

Sa ne ajute Maica Domnului sa avem credinta LUCRATOARE care sa ne faca cetateni ai Imparatiei Cerurilor!

(Cătâlin Rusu)

Bulevardul Regina Elisabeta

În anul 1870 s-a deschis circulației primul bulevard al Bucureștiului.

S-a numit inițial Bulevardul Academiei până în 1930, când devine Bulevardul Regina Elisabeta după numele primei regine a României.

În 1948, primul an de republică populară, când numele care aveau conexiuni cu vechiul regim sunt înlocuite, strada capată numele de Bulevardul 6 Martie, pentru ca după numai 17 ani, în 1965, după moartea liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej să fie redenumit Bulevardul Gh. Gheorgiu-Dej.

În 1990 primește numele Bulevardul Mihail Kogălniceanu (că doar tot comuniștii erau la putere).

Abia în octombrie 1995 își schimbă din nou numele în Bulevardul Elisabeta, pentru ca numai două luni mai târziu să devină Bulevardul Regina Elisabeta, nume pe care îl poartă și în prezent, nu se știe pentru cât timp.

Bulevardul Regina Elisabeta leagă Piața Universității de Piața Mihail Kogălniceanu. S-au construit aici o serie de clădiri impunătoare, precum Hotelul Bulevard, Palatul Eforiei Spitalelor Civile, clădirea cinematografului Bucureşti (demult închis, ca majoritatea cinematografelor…) și numeroase clădiri oficiale.

(bunicutavirtuala.com)

Regele Filip al Belgiei a deschis duminică manifestările aniversare prilejuite de împlinirea a 50 ani de la înfiinţarea Mitropoliei Belgiei, fiind primul monarh belgian care a asistat la o slujbă ortodoxă după 1985.

Majestatea Sa a participat la Sfânta Liturghie oficiată în Catedrala Sfinţii Arhangheli din Bruxelles cu prilejul Duminicii Ortodoxiei, slujire ce a marcat începutul celebrării jubileului Mitropoliei Belgiei.

Slujba a fost prezidată de Mitropolitul Atenagora.

Patriarhia Română a fost reprezentată de Preasfinţitul Părinte Marc Nemţeanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale, de părintele Sorin Şelaru, directorul Reprezentanţei Bisericii Ortodoxe Române pe lângă Instituţiile Europene, şi de diaconul Cristian Turc de la Biserica Sf. Nicolae din Bruxelles.

O parte dintre răspunsurile liturgice au fost oferite de grupul psaltic al parohiei Sf. Nicolae din capitala Belgiei.

Este prima oară când un monarh în funcţie vizitează o biserică ortodoxă după recunoaşterea acesteia de către statul belgian.

Mitropolia Belgiei a fost înfiinţată în anul 1969, sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, şi a fost recunoscută oficial de stat în 1985.

În centrul evenimentelor aniversare va fi liturghia din 10 noiembrie oficiată de Patriarhul Ecumenic în Bruxelles.

Vizita Sanctităţii Sale a fost anunţată în cadrul ultimei Adunări a Episcopilor Ortodocşi din Benelux şi confirmată de Mitropolitul Atenagora al Belgiei în data de 13 ianuarie 2019.

Sursa: basilica.ro

Pe malul budapestan al Dunării, la câteva sute de metri de spectaculosul Parlament Ungar, se află unul dintre cele mai emoționante monumente memoriale dedicate victimelor ideologiei naziste.

60 de perechi de pantofi din fier sunt fixate în piatră, chiar la marginea apei. Sunt încălțări de bărbați, de damă, de copii, de calități diferite și cu modele diferite, lăsate pe mal într-o oarecare dezordine, așa cum facem cu toții când ne descălțăm în grabă. La fel, și aici, este ca și cum oamenii s-ar fi descălțat chiar atunci și ar fi dispărut, cumva, în ciuda oricărei logici – unde să fi plecat oamenii aceștia, așa, desculți, chiar de pe cheiul Dunării?

Pe o placă poate fi citită următoarea inscripție, în engleză, maghiară și ebraică: “În memoria victimelor împușcate de Crucile cu Săgeți și aruncate în Dunăre în anii 1944-1945. Monument ridicat în 16 aprilie 2005.”

Peste 3.500 de oameni (bărbați, femei, copii) au fost uciși de milițiile naziste pe malul Dunării în cele câteva luni în care organizația Crucile cu Săgeți a deținut puterea în Ungaria, spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Victimele erau obligate să se dezbrace la piele și să se descalțe înainte de a fi împușcate în spate. Cadavrele cădeau în Dunăre, fiind astfel rezolvată problema eliminării acestora. Obiectele personale erau păstrate – fie pentru a fi vândute de ucigași, fie ca să le poarte chiar ei.

Cu alte cuvinte, viețile victimelor (și chiar și corpurile lor), valorau mai puțin decât pantofii pe care-i purtau.

Privești încălțările de fier de pe malul fluviului și nu poți să nu te-ntrebi cum ajung să se prăbușească societățile în asemenea abisuri morale. Cum de n-au învățat oamenii, încă, să recunoască momentul în care propriile spaime se transformă în ură. Cum de nu știu, încă, să-i identifice pe cei care se străduiesc să le preschimbe spaimele în ură și să se ferească de ei.

Astă vară, într-o dimineață foarte fierbinte de august, m-am așezat lângă șirul de pantofi de pe malul fluviului și am meditat un timp la modurile în care se repetă istoria. Iată, după 70 de ani de la apocalipsa nazistă, după 30 de ani de la căderea comunismului, se ridică din nou mișcări politice care transformă spaime în ură, care inventează conspirații și oferă, convenabil, explicații. Din nou sunt asamblați vinovați în laboratoare ideologice și din nou sunt spălate creiere, în masă, prin mistificare și propagandă.

Căderea în abis începe mereu la fel, nu credeți?

În pantofii de fier de pe malul Dunării, oamenii pun flori sau bilețele în care scriu cuvinte frumoase, de dor, de respect.

Iar în pantofii de copii, știți ce pun?

Dulciuri.

Dulciuri, oameni buni, ca o rugăciune de iertare către copiii dezbrăcați la piele, împușcați în spate și aruncați în râu în numele unei ideologii a spaimelor și urii.

(petreanu.ro)

Se împlinesc pe 1 februarie 167 de ani de la nașterea celui „mai mare dramaturg român”, după cum îl numea George Călinescu pe Ion Luca Caragiale. Știai că „nenea Iancu” a părăsit România și a ales să moară în Germania, la Berlin?

A preferat străinătatea, tocmai el, care a surprins atât de bine în personajele sale spiritul carpato-danubiano-pontic, a satirizat atât de ascuțit în scrierile sale tarele dintr-o „soțietate fără prințipuri, care vasăzică că nu le are” (Zaharia Trahanache, actul I, scena III, „O scrisoare pierdută”).

Totul a început cu ultima piesă (din 9) scrisă de Caragiale, singura dramă printre comedii, „Năpasta”, publicată în „Convorbiri literare” în anul 1890 și jucată pe scena Teatrului Național din Bucrești în același an. Jurnalistul Constantin Alexandru Ionescu, autor de „eseuri, povești scurte și proză în versuri, notabile pentru cultură populară, dar cu un impact mic asupra literaturii române” (George Călinescu), cunoscut sub pseudonimul Caion, l-a acuzat de plagiat după piesa „Nenorocul” a scriitorului maghiar Istvan Kemeny.

Acuzația de plagiat a fost publicată de Caion în aceeași revistă „Convorbiri literare” (1867-1886 la Iași, 1886-1944 la București), pe 30 noiembrie 1901, într-un articol denumit „Domnul Caragiale”.
Mai mult, a plusat în următorul număr al revistei cu alt articol, mai dur, intitulat „Domnul Caragiale n-a plagiat, a copiat”, în care venea cu noi acuzaţii, alături de un rezumat al dramei „Nenorocul” a lui Kemeny. Deosebit de afectat, Caragiale a cautat piesa respectivă și a descoperit că totul era o invenție a lui Caion, scriitorul ungur nici măcar nu exista, așa că l-a dat în judecată pe amatorul de senzațional și publicitate pe spinarea sa.

Ion Luca Caragiale a luat foarte personal atacul lui Caion, așa că și-a angajat un avocat cunoscut în procesul intentat acestuia, nimeni altul decât confratele întru scris Barbu Ştefănescu Delavrancea. În fața instanței Caion a recunoscut „făcătura” și că toate acuzațiile pe care i le adusese lui Caragiale erau nefondate. Caragiale, normal, a câștigat procesul, iar Caion a fost amendat în martie 1902 cu 500 de lei (salariul mediu era de 120 de lei), condamnat la 3 luni de închisoare corecţională şi obligat la plata a 10.000 de lei cu titlu de despăgubiri civile. A făcut recurs și a fost achitat în iunie 1902, în urma unui nou proces, la care, atenție!, s-au vândut bilete ca la teatru!

„Nu mai pot trăi aici! E prea grea duhoarea! M-am săturat să văd aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică”
Ion Luca Caragiale fusese concediat din motive politice, în 1901, din postul de registrator pe care-l ocupa la Regia Monopolurilor Statului. Era de orientare conservatoare, critica liberalii, iar aceștia, ajunși la putere în 1901 (guvernul D.A. Sturdza), l-au pus pe liber. Recunoașteți vremurile de azi? Decizia instanței de a-l achita pe Caion în ciuda tuturor evidențelor a venit ca bomboana pe colivă și „Cel mai mare dramaturg român” (George Călinescu), revoltat și scârbit, se hotărăște să părăsească țara definitiv. „Nu mai pot trăi aici! E prea grea duhoarea”, le spune prietenilor și, după ce primește o moștenire substanțială de la o mătușă, pleacă din România în 1904 și se stabilește la Berlin, în cartierul Willmersdorf.

De unde îi scria, câțiva ani mai târziu, amicului Alexandru Vlahuță, care îl tot ruga să se întoarcă acasă: „Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare. Nu, dragul meu, nu! M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi n-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul, vieți demne de compătimit”.

„Nenea Iancu” Caragiale s-a săturat să vadă „aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică” și, scârbit de țara sa, a plecat în Germania

A murit „rapid, fără șovăire, așa cum desigur și-o dorise, esență în spațiu, verb fără adjectiv”
A scris în continuare și în Germania, dar pentru că nu dorea să se mai expună, a făcut-o sub pseudonim. A fost nevoit să muncească din greu pentru a-și putea întreține familia. Scria până noaptea târziu și călătorea mult. Din călătorii s-a ales cu o răceală care s-a cronicizat și care, combinată cu fumatul în exces, îi provoca dese accese de tuse în ultima perioadă a vieții. În seara datei de 8 iunie 1912, i-a spus soției, Alexandrina Burelly, fiică de actor, cu care era căsătorit din 8 ianuarie 1889, că are de gând să lucreze până noaptea târziu în dormitorul lui. Numai că…

„Dimineață, Caragiale n-a mai apărut în salon să asculte o «fugă» de Bach. Am lucrat singură, am început să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor, bucată dramatică și grea. Dintr-o dată un țipăt a sfâșiat fiorul melodic. M-am ridicat cuprinsă de frică și am fugit spre odaia de culcare a lui Caragiale. Ușa era deschisă.
El, alunecat pe jos, lângă pat, cu mâna stângă crispată pe cearșaf, capul dat pe spate, fața albă, ochii ficși.
Îngrozită, soția lui îl privea năucă. Văzuse că nu apăruse ca de obicei, îndrăznise la ora 11 a.m. să bată la ușă. Tăcerea o îngrijorase. A deschis, a văzut, a țipat.

Cum să faci loc durerii, așa, pe neașteptate? În ajun, seara, la masă, ne fermecase cu povești, proiecte și voie bună. Nu ne mai tachinase pentru tendințele noastre spre poezia cu metafore absurde, râsese de verva cu care declama Luki pastișuri compuse de el… Moartea îl atinsese rapid, fără șovăire, așa cum desigur și-o dorise, esență în spațiu, verb fără adjectiv”, avea să scrie Cella Delavrancea, fiica cea mare a bunului prieten Barbu Ștefănescu Delavrancea, în cartea sa „Dintr-un secol de viață” (1987).

Sicriul cu rămășițele lui Ion Luca Caragiale s-a… „rătăcit” două săptămâni în Austria!
Pe 14 iunie, corpul lui Caragiale a fost depuse în cavoul familiei din cimitirul protestant din cartierul Schönenberg al Berlinului. Au fost de față, în afara familiei, și bunii săi prieteni Barbu Ștefănescu Delavrancea și Alexandru Vlahuță. Abia în toamna aceluiași an 1912, rămășițele sale au ajuns în țară, după un drum infernal, vagonul mortuar „rătăcindu-se” nu mai puțin de două săptămâni prin Austria.

Pe 23 noiembrie 1912, Ion Luca Caragiale era, în sfârșit, înmormântat la București. Cortegiul funerar, format la biserica „Sfântul Gheorghe”, a făcut un ocol prin faţa Teatrului Naţional, unde sicriul marelui dramaturg a fost îngropat în flori aruncate de miile de bucureşteni care l-au însoțit pe ultimul drum, încheiat la cimitirul „Şerban Vodă” (acum „Bellu”). La aniversarea centenarului naşterii sale, în 1952, trupul lui Ion Luca Caragiale a fost exhumat şi mutat lângă mormântul lui Eminescu, pe „Aleea Scriitorilor”.

„Astăzi a devenit de multă vreme un loc comun faptul că odată cu teatrul lui Caragiale, povestirile lui Creangă şi poeziile lui Eminescu, literatura română a intrat pentru prima dată în circuitul larg al valorilor culturii universale” – Romul Munteanu

„Printr-un neaşteptat dar al soartei, în timp ce poezia română câştigă în Eminescu expresia ei cea mai înaltă, proza narativă şi teatrul ating acelaşi nivel în Ion Luca Caragiale, un scriitor pe care îl înrudeşte cu emulul său în lirică aceeaşi perfecţiune a conştiinţei artistice, acelaşi cult al cuvântului românesc pe care îl înzestrează cu noi şi mari puteri expresive” – Tudor Vianu

„Suntem ţara din care Caragiale a fugit exasperat, ţara în care Eminescu şi-a pierdut minţile, ţara care a refuzat, iresponsabil, oferta lui Brâncuşi la bătrâneţe: aceea de a-şi lăsa întreaga operă compatrioţilor săi. Ţara care şi-a omorât elitele în puşcărie, ţara în care n-au mai vrut să se întoarcă Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, George Enescu. Ţara din care pleacă, mereu, tineri excepţionali, şi nu doar să se căpătuiască, ţara care furnizează Europei milioane de muncitori cu ziua, prost utilizaţi şi prost plătiţi la ei acasă. Nu pot decât să sper că, sub această pojghiţă de mizerie, există şi o altă ţară, ţara unor oameni cuviincioşi şi cinstiţi, ţara celor ce ştiu să se respecte între ei şi să nu se lase manipulaţi de câteva trupe barbare de oameni stricaţi şi stricători de suflete” – Andrei Pleșu

(Textul primit de la Ionescu Dan)

La aproape 30 de ani de la înlăturarea comunismului, magistratul militar care a condus completul de judecată din „Lotul celor patru” rupe tăcerea. El dă de înțeles că până și Ceaușescu avea dreptul la recurs. Recurs care a fost soluționat de un pluton de execuție.

Comitetul Politic Executiv, al CC al PCR, era format, în 1989, din cei mai loiali oameni ai clanului Ceaușescu. În fapt, slugile unor dictatori. Număra, conform stenogramei ultimei ședințe a acestei entități, din 17 decembrie 1989, 34 de membri, în frunte cu Nicolae Ceaușescu. Pe listă se regăsesc personaje faimoase și temute în acei ani, cum ar fi: Lina Ciobanu, Constantin Dăscălescu, Paul Niculescu-Mizil, Dumitru Popescu „Dumnezeu”, Suzana Gâdea, Ștefan Andrei, Silviu Curticeanu sau Ana Mureșan.Mai toată garnitura de politruci comuniști a fost trimisă în judecată și condamnată la ani grei de pușcărie. Lumea voia sânge, Legea Talionului: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte!”.

Ciudățenia este că unii au fost condamnați pentru genocid – crime împotriva umanității – ca soții Ceaușescu, alții pentru omor deosebit de grav, sau subminarea puterii de stat și alții au fost încarcerați pentru alte fapte prevăzute de Codul Penal, de pe atunci. Asta în funcție de completuri de judecători militari care au dat sentințele. Vedetele, în schimb, au fost, de departe, Ion Dincă „Te-leagă”, Emil Bobu, Manea Mănescu și Tudor Postelnicu. Ei au fost condamnați la pușcărie de un complet prezidat de Cornel Bădoiu, astăzi general în retragere și avocat, în vârstă de 74 de ani. Despre așa-numitul „Lot al celor patru”, Cornel Bădoiu vorbește, după aproape 30 de ani.

Manea Mănescu – închisoare pe viață pentru aprobarea reprimării revoluționarilor

Mănescu a fost ministru de Finanțe al României, în perioada 1955-1957, și prim ministru între 1974 și 1979. Era membru al PCR din 1944. Momentul Revoluției l-a prins ca membru în Comitetul Politic Executiv. În 22 decembrie 1989, alături de Emil Bobu, i-a însoțit pe soții Ceaușescu în elicopterul cu care au zburat din clădirea Comitetului Central PCR, în care pătrunseseră revoluționarii. Deși inițial a fost condamnat la detenție pe viață pentru că, în calitate de membru al Comitetului Politic Executiv (CPEx), a aprobat reprimarea revoluției, ulterior pedeapsa s-a redus la 10 ani de detenție.

Conform unui articol din statutul Academiei Române care prevede că sunt excluși toți acei membri care au suferit condamnări penale, a fost exclus din Academia Română. A decedat, la 93 de ani, în 2009.

„S-a comportat execrabil în instanță!”

General-colonelul (Ret.) Cornel Bădoiu – cu trei stele – era, în 1989, general-maior – cu o singură stea pe epoleți și avea funcția de președinte al Secției Militare de la Tribunalul Suprem. Practic, el controla întreaga Justiție Militară. Cum s-a comportat Manea Mănescu în instanță? Generalul face o grimasă: „Execrabil! Postelnicu era cel mai plângăcios, urmat de Manea Mănescu și de Bobu. Demnitate a avut doar Dincă.

Mănescu a încercat, tot timpul, să se disculpe. Zicea că a aprobat măsurile luate de Ceaușescu de teama unor repercusiuni asupra lui și a familiei sale. Când l-am întrebat de ce a revenit în politica la nivel înalt, după ce, anterior, fusese înlăturat, a dat-o cotită, că a fost chemat și a trebuit să răspundă încrederii acordate.” Și, la ce articol din Codul Penal a fost încadrat?

Cornel Bădoiu dă din umeri: „Nu mai țin minte exact… La instigare pentru omor deosebit de grav”. Completul condus de Bădoiu i-a dat „închisoare pe viață”. Era o pedeapsă meritată? Ce crede generalul Bădoiu, acum, după 29 de ani? „Ce să zic, dom’le… E normal să vezi cu alți ochi, după aproape 30 de ani, cele petrecute și judecate atunci.

Tot românul, și atunci și după, considera că cei patru, împreună cu soții Ceaușescu, erau vinovați pentru privațiunile îndurate. Am judecat atunci, ținând cont de faptele comise de ei, la care am adăugat și toate privațiunile pe care neamul românesc le-a îndurat, din cauza regimului comunist. Astăzi cred că nu le-aș mai da aceleași pedepse, dacă am în vedere situația societății românești din ultimii 20 de ani”.

Emil Bobu – condamnat pe viață și eliberat după șapte ani

Bobu a fost strungar, la bază. A devenit membru PCR în 1945. A fost procuror, membru al CC al PMR, secretar al CC al PCR și ministru de Interne. În anul 1972 a fost numit consilier al lui Nicolae Ceaușescu iar în perioada 1973-1975 a fost Ministru de Interne. În 1989 era membru al CPEx. După 1989 a fost condamnat la închisoare pe viață pentru „participare la genocidul națiunii române” – conform Raportului „Comisiei Tismăneanu”. Pedeapsa i-a fost comutată în aprilie 1990, de Curtea Supremă de Justiție, la 10 ani de detenție, în urma schimbării încadrării la „complicitate la omor deosebit de grav”.

A efectuat șapte ani de detenție, după care a fost eliberat condiționat pentru motive medicale. După eliberarea din închisoare, a dus o viață retrasă, fără apariții publice. A murit, în 2014, la vârsta de 87 de ani. „Pedeapsa a fost firească. 10 ani mi se par prea puțini!” Emil Bobu, un om temut. În instanță mai era așa de fioros? Generalul Bădoiu spune că era mai ponderat și mai reținut ca Mănescu: „Doar teza a fost aceeași, că a fost o unealtă în mâna soților Ceaușescu”. Dar care a fost „complicitatea la omor deosebit de grav”?

Generalul se crispează: „Atâta vreme cât cei patru au fost de acord cu hotărârea CPEx din 17 decembrie ’89 de a se folosi armele împotriva demonstranților pașnici, rezultând morți și răniți, și el și ceilalți patru au fost «complici la omor deosebit de grav». E vorba de o complicitate morală”. Merita închisoarea pe viață, cum a dat-o completul condus de Cornel Bădoiu sau e mai corectă sentința, dată de Curtea Supremă de Justiție, de numai zece ani de detenție? Cornel Bădoiu n-are regrete: „Pedeapsa pronunțată atunci a fost firească, dar nici zece ani, cât a dat CSJ, nu mi se pare suficientă!”.

Ion Dincă – singurul care nu a făcut recurs

Dincă, zis „Te-leagă”, a fost un politruc în toată regula. Cu gradul de general, el a îndeplinit funcția de secretar al Consiliului Politic Suprem al Armatei, din 1960 până în 1965. A fost numit în 1968 în funcția de consilier militar al șefului statului. În ultimul guvern al României comuniste, condus de Constantin Dăscălescu, a îndeplinit funcția de prim-vice-premier din aprilie 1980, până în decembrie 1989. Dincă a fost mai cunoscut prin porecla „Te-leagă”, întrucât nu ezita să aresteze chiar și membri importanți ai aparatului de stat. Însuși generalul Pleșiță, fostul șef al spionajului extern, se temea de nervii lui Dincă. A fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru participare la reprimarea revoluționarilor, dar eliberat cinci ani și trei luni mai târziu, din închisoarea Jilava.

A fost singur din „Lotul celor patru” care nu a făcut recurs. Ulterior, a devenit consilier la firma ginerelui sau, Nicolae Badea, fostul acționar al echipei de fotbal Dinamo. A murit pe 9 ianuarie 2007, la vârsta de 79 de ani.

„A avut demnitate și, de aceea, pedeapsa a fost mai mică!”

Ion Dincă. Teroarea însăși, dar singurul care s-a recunoscut vinovat. „Mai mult, a recunoscut că a crezut în doctrina comunistă și în măsurile luate”, spune generalul de Justiție Militară. Cornel Bădoiu mai povestește că Ion Dincă a menționat, în depoziția sa, că măsurile politice luate atunci au fost exagerate mai ales în ducerea lor la îndeplinire: „De aceea pedeapsa a fost mai mică. Și colegii mei din complet au fost impresionați de sinceritatea și demnitatea sa, raportat la ceilalți trei”. Și de ce nu a făcut recurs, că toți cei care au ales această cale au ieșit mai repede din pușcărie? Bădoiu spune că Dincă „Te-leagă” a conștientizat că merită pedeapsa.

Tudor Postelnicu: „Am fost un dobitoc!”

Postelnicu a fost șeful Securi tăți între anii 1978 și 1987, după care a fost numit de Ceaușescu ministru de Interne. La ședința din 17 decembrie a CC al PCR a fost criticat împreună cu ministrul Apărării, Vasile Milea, pentru că nu au acționat destul de ferm împotriva manifestanților din Timișoara. A luat parte și la ultima ședință a Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, desfășurată în dimineața de 22 decembrie 1989, la puțin timp după sinuciderea generalului Vasile Milea. Pe 2 februarie 1990, a fost judecat de Tribunalul Militar Teritorial București, în cadrul lotului „CPEx”, în „procesul celor patru”, și a fost condamnat la închisoare pe viață și confiscarea averii.

După recurs, i s-a schimbat încadrarea de la genocid la omor deosebit de grav și a rămas să execute 14 ani de închisoare. A făcut șapte ani de pușcărie și a ieșit din închisoare în baza unui decret, tot al lui Ceaușescu, rămas neabrogat. În timpul uneia din ședințele publice ale procesului de la tribunal și-a justificat deciziile și acțiunile spunând: „Am fost un dobitoc!”. A murit în 2017, la vârsta de 86 de ani.

Generalul Bădoiu: „Una peste alta, chiar era un dobitoc!”

Chiar era un dobitoc Postelnicu sau a fost doar o încercare de a îmblânzi judecătorii? Generalul Bădoiu râde: „Una peste alta, chiar era un dobitoc! Așa, privit, în general, avea de fapt o șiretenie nativă… Era tipul de slugarnic față de cei de care depindea cariera sa”. În ședințele de judecată stârnea râsul sau plânsul?

Sau amândouă? Fostul judecător scormonește printe amintiri: „Mai mult râsul… Încerca să se victimizeze într-un mod care te amuza. Era evident că joacă teatru”. Alte amănunte picante nu are președintele completului de judecată din „Lotul celor patru”: „Nu prea era loc de picanterii, că era vorba de o sală de judecată într-o unitate militară a Ministerului de Interne. S-a mai filmat în sală, dar nu și completul, că am refuzat acest lucru”.

Nu toți membrii CPEx au fost judecați

Cititorii mai tineri s-ar putea întreba de ce niște civili au fost judecați de o instanță militară. Chiar, de ce? Fostul magistrat militar explică: „Păi, dom’le, faptele săvârșite de ei erau, la data aceea, de competența Justiției Miitare. Asta pentru că, pe lângă ei, au fost trimiși în judecată și militari activi!”. Cu toate acestea, în „Lotul celor patru” nu au existat inculpați militari activi. Membrii CPEx au fost judecați separat, nu la grămadă. Câte procese au fost? Cornel Bădoiu dă din umeri, a trecut timpul: „Nu mai știu… Da’ nu toți au fost judecați.

Uite, Ioan Totu n-a fost judecat”. Aici, generalul Bădoiu nu-și amintește bine. Ioan Totu, fost vice-prim ministru al RSR, între 1982 și 1986, a fost judecat. Inițial a fost condamnat, apoi achitat, pentru ca în final să primească 15 ani și jumătate de pușcărie. El s-a sinucis, în 1992, cu un glonț în cap, imediat după darea sentinței. Câți magistrați militari a avut completul de judecată din „Lotul celor patru” și cine erau aceștia? Generalul răspunde pe loc: „Eu, colonelul Ștefan Dănilă și maiorul Marian Eftimescu”.

Un proces pe „repede-înainte” sau nu?

Procesul a fost foarte scurt. Cât a durat din momentul în care a preluat dosarul până la pronunțarea sentinței? Nu s-a judecat, un pic, pe repede-înainte? „Procesul a durat cam o lună. N-a fost pe repede-înainte, că erau administrate toate probele, atât în acuzare cât și în apărare. S-a respectat legea de atunci”, e ferm actualul avocat. Recunoaște, în schimb, altceva: „Dar era, în plus, o presiune, din partea tuturor românilor, să-i vadă judecați și condamnați pe cei din gașca lui Ceaușescu. Dar nu erau condamnați dinainte…

Ca dovadă am dat și achitări, iar în recursul lui Postelnicu, Bobu și Mănescu, pedepsele au fost mai mici. Pe acea vreme erau membri în instanțe așa-numiții „asesori populari”, ca în China comunistă, reprezentanți ai poporului. Câți dintre acești asesori a avut în complet, cine erau aceștia, ce studii aveau, eventual juridice, și ce au decis ei?

Fostul magistrat spune că n-a avut „reprezentanți ai poporului” în completul care a judecat „Lotul celor patru”: „Asesorii erau, de regulă, doar pentru faptele mai puțin grave care priveau ordinea și disciplina militară. Ei erau ofițeri activi, unii cu studii juridice, dar alții fără. În dosarul acela faptele erau infracțiuni grave care nu puteau fi judecate de asesorii populari.

„Jur că nu m-a influențat nimeni!”

Generalul magistrat Ion Panaitescu, la rându-i judecător militar pe atunci, spunea, într-un interviu publicat anul trecut în Evenimentul zilei, că au fost presiuni de „sus”. Că nu se putea vorbi de „genocid”. Au existat presiuni politice sau de altă natură, din domeniul serviciilor secrete, în a se da o anumită sentință în „Lotul celor patru”? Era o practică obișnuită pe atunci, care mai are și astăzi anumite rămășițe… Generalul cu trei stele se indignează: „Nu! Cu mâna pe inimă jur că nu m-a influențat nimeni. Și nici pe colegii mei”.

Repetăm întrebarea, la final, meritau cei patru pedepsele date de completul pe care Cornel Bădoiu le-a prezidat? De ce Curtea Supremă le-a micșorat? Fostul judecător rămâne ferm pe poziție: „Repet și eu, la acea dată, erau meritate pedepsele având în vedere starea de spirit a tuturor românilor. CSJ le-a micșorat pentru că a apreciat că starea de sănătate și vârsta condamnaților este de natură să li se scadă din pedepse”. Și adaugă că nici Ion Iliescu și toți ceilați de după el nu i-au cerut niciodată, nimic, cu privire la activitatea sa de judecător militar.

„Dacă Ceaușescu și toți ceilalți ar fi fost judecați astăzi, sancțiunile ar fi fost mult mai blânde”

Procesul soților Ceaușescu s-a încheiat extrem de repede și sentința a fost aplicată imediat. Au fost executați și împușcați, deși, conform procedurii, aveau dreptul la recurs în zece zile de la pronunțare. Judecătorul Gică Popa chiar a rostit în sentința sa: „cu recurs”. Cum rămâne cu respectarea legii? Care e explicația? Cine a dorit ca cei doi să moară atât de repede?

Generalul Bădoiu oftează: „Aici a fost greșeala colegului și prietenului meu, colonelul Gică Popa, un profesionist de excepție care, luat de val, a uitat că, indiferent de situație, trebuie să respecte legea și litera și în spiritul ei. Soluția condamnării la moarte, pe fond, a fost corectă date fiind împrejurările. Dacă Ceaușescu și toți ceilalți ar fi fost judecați astăzi, evident, sancțiunile pronunțate ar fi fost mult mai blânde. Noi, cei care am judecat acele procese ne-am făcut, într-un fel, ecoul tuturor românilor”. Gică Popa s-a sinucis, cu un glonț în cap, pe 1 martie 2010.

(Mihnea-Petru Pârvu – evz.ro)