Pe malul budapestan al Dunării, la câteva sute de metri de spectaculosul Parlament Ungar, se află unul dintre cele mai emoționante monumente memoriale dedicate victimelor ideologiei naziste.
60 de perechi de pantofi din fier sunt fixate în piatră, chiar la marginea apei. Sunt încălțări de bărbați, de damă, de copii, de calități diferite și cu modele diferite, lăsate pe mal într-o oarecare dezordine, așa cum facem cu toții când ne descălțăm în grabă. La fel, și aici, este ca și cum oamenii s-ar fi descălțat chiar atunci și ar fi dispărut, cumva, în ciuda oricărei logici – unde să fi plecat oamenii aceștia, așa, desculți, chiar de pe cheiul Dunării?
Pe o placă poate fi citită următoarea inscripție, în engleză, maghiară și ebraică: “În memoria victimelor împușcate de Crucile cu Săgeți și aruncate în Dunăre în anii 1944-1945. Monument ridicat în 16 aprilie 2005.”
Peste 3.500 de oameni (bărbați, femei, copii) au fost uciși de milițiile naziste pe malul Dunării în cele câteva luni în care organizația Crucile cu Săgeți a deținut puterea în Ungaria, spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Victimele erau obligate să se dezbrace la piele și să se descalțe înainte de a fi împușcate în spate. Cadavrele cădeau în Dunăre, fiind astfel rezolvată problema eliminării acestora. Obiectele personale erau păstrate – fie pentru a fi vândute de ucigași, fie ca să le poarte chiar ei.
Cu alte cuvinte, viețile victimelor (și chiar și corpurile lor), valorau mai puțin decât pantofii pe care-i purtau.
Privești încălțările de fier de pe malul fluviului și nu poți să nu te-ntrebi cum ajung să se prăbușească societățile în asemenea abisuri morale. Cum de n-au învățat oamenii, încă, să recunoască momentul în care propriile spaime se transformă în ură. Cum de nu știu, încă, să-i identifice pe cei care se străduiesc să le preschimbe spaimele în ură și să se ferească de ei.
Astă vară, într-o dimineață foarte fierbinte de august, m-am așezat lângă șirul de pantofi de pe malul fluviului și am meditat un timp la modurile în care se repetă istoria. Iată, după 70 de ani de la apocalipsa nazistă, după 30 de ani de la căderea comunismului, se ridică din nou mișcări politice care transformă spaime în ură, care inventează conspirații și oferă, convenabil, explicații. Din nou sunt asamblați vinovați în laboratoare ideologice și din nou sunt spălate creiere, în masă, prin mistificare și propagandă.
Căderea în abis începe mereu la fel, nu credeți?
În pantofii de fier de pe malul Dunării, oamenii pun flori sau bilețele în care scriu cuvinte frumoase, de dor, de respect.
Iar în pantofii de copii, știți ce pun?
Dulciuri.
Dulciuri, oameni buni, ca o rugăciune de iertare către copiii dezbrăcați la piele, împușcați în spate și aruncați în râu în numele unei ideologii a spaimelor și urii.
(petreanu.ro)
