Documentar

Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea în URSS (XVI)
(urmare din ediția 18 mai 2020)

”Eu purtam la mână ceasul meu, adus de acasă, iar femeii îi plăcea acest obiect. S-a oferit să mă ajute într-un fel. Am trecut la negocieri. Ea își dorea ceasul, iar eu o rugam să-mi înlesnească un loc de muncă mai suportabil”.

Căpităneasa sovietică

Într-o zi, Dora a fost chemată la comandant. Sosise o delegație – sovietică, nu internațională – pentru a inspecta lagărul. Nu se mai găsea nimeni în apropiere care să știe să traducă o convorbire, ”iar ofițerul nostru, care era de față, a trimis după mine”. Acolo se afla și o femeie în uniformă, cu grad de căpitan. O blondă rusoaică de vreo 35 de ani. Prezentabilă, chiar frumoasă. Dora se întreba ”cum de ajunsese o asemenea frumusețe acolo. Statura și distincția ei contrastau cu cenușiul Petrovkăi”. După convorbirile oficiale, rusoaica a invitat-o pe etnica germană la o plimbare pe potecile lagărului. ”M-a descusut de unde vin, cum am ajuns la Petrovka, unde lucrez”. Rusoaica n-avea habar că deportații sunt din România. Credea că fuseseră aduși din Germania. Habar nu aveau nici deportații de ce se mai întâmpla dincolo de lagăr. „Ofițereasa” se arăta amabilă și prietenoasă. Dora și-a dat repede seama că rusoaica ”avea interesul să se comporte așa”.

”Davai ceas”

”Eu purtam la mână ceasul meu, adus de acasă, iar femeii îi plăcea acest obiect. S-a oferit să mă ajute într-un fel. Am trecut la negocieri. Ea își dorea ceasul, iar eu o rugam să-mi înlesnească un loc de muncă mai suportabil”. Schimbul s-a făcut. Putea să nu se țină de cuvânt blonda rusoaică, ”dar eu eram tare credulă”, mărturisește Dora. ”Ofițereasa” a respectat înțelegerea și l-a sensibilizat pe comandant. Dora a fost repartizată la bucătărie. ”Era tot ce se pute imagina mai bun. Am scăpat de o muncă ceva mai grea, de veșnica foame care ne chinuia pe toți și de o eventuală iarnă cumplită”. De frigul iernii rusești a scăpat Dora, dar de ploșnițe nicicum. ”Au fost cinci ani de lupte grele. Erau cumplit de multe. Picau din tavan, snopi. Pereții erau îmbibați, <<căptușiți>> cu ploșnițe. Pentru a scăpa de le, vara ne luam saltelele la spinare și ne culcam în curte”.

”Huzurul”

În ceea ce-i privește pe localnici, nici traiul lor nu era de invidiat. Erau fericiți când ”prindeau” un castravete murat. ”Barem în lagăr aveai hrana – puțină și proastă cum era – asigurată. Când le povesteam – atât lor, cât și salariaților ruși din lagăr – cum se trăiește la noi, în România, nu le venea să creadă. Credeau că depănăm povești. Nu ne credeau în ruptul capului. Puteam comunica cu ei, întrucât, pe parcurs, am învățat necesarul de limba rusă”. Deportaților li se servea, invariabil, același meniu. De trei ori pe zi ciorbă de varză acră sau de castraveți murați, iar seara, ca supliment, un polonic de arpacaș. ”La începutul șederii noastre acolo, nici urmă de carne sau de ceva asemănător”. Dar Dora mânca pe săturate, mult peste rație. Proastă hrana, dar multă. Dora a ținut-o așa vreme de șase luni. Șase luni de îndestulare.
Bărbații găsiseră și alte surse de hrană. Cu ce se mai hrăneau bărbații vom afla în curând. Cert este că nici sursa de hrană a bărbaților, nici ”huzurul” Dorei nu vor dăinui mult timp.

”Cuțu-cuțu”, ”pis-pis” sau animale devorate în particular

Bărbații prindeau câte un câine sau o pisică, ”animale devorate în particular”. Le dădeau una în cap de le paralizau, apoi treceau la tranșare. Pisicilor li se mai răsucea gâtul. Deportații aplicau cea mai bună tactică: ademeneau animalele, le luau cu binișorul, ”momindu-le cu falsă hrană”. Și uite-așa, cu ”pis-pis” și ”cuțu-cuțu”, deportații reușeau să-și ducă planurile la îndeplinire. ”Erau câini vagabonzi și pisici care se aciuiaseră pe lângă lagăr. Mai veneau pe la gunoaie și scormoneau, că nici lor nu le era bine. Obiceiul era cunoscut în tot lagărul”.
Uneori, erau lăsate deschise și porțile de la curțile localnicilor posesori de câini, în speranța că vreunul se va rătăci prin lagăr. Dar rar, pentru că, în general, nu erau sacrificate animalele de pe lângă casele rușilor, pentru că deportații nu aveau niciun interes să se pună rău cu aceștia.

Planta minune

Prepararea nu necesita o tehnologie sofisticată. ”Le fierbeau, desigur, că apă și găteje pentru foc  se mai găseau. După ce se frăgezeau, le dădeau cu un pic de sare. Pentru a le mai atenua gustul <<natural>>, se apela la o măturică, o plantă comestibilă, cu frunzulițe verzi, mititele, lunguiețe, cunoscută și la noi”. Această plantă se dovedea extrem de folositoare, deoarece mai ”lua greața”. ”Le consumau, mi s-a spus, cu multă plăcere”, relatează Dora Dumitru.

Dispariția câinilor și a pisicilor din Univers

Deportații se înțelegeau la împărțeală, nimeni nu mânca pe ascuns, se crease o solidaritate între ei. Cel care prindea un ”vânat” îl împărțea cu grupul său (de obicei cu brigada de lucru). Santinelele și supraveghetorii aveau cunoștință de acest obicei, dar nu-i deranjau pe deportați, mai ales că animalele erau preparate și consumate în interiorul barăcii, nu afară, în văzul santinelelor. ”Blănurile le aruncau, că n-aveau unde să le argăsească acolo”.
”Până la urmă, au dispărut de tot aceste animale din jurul lagărului și din <<universal>> nostru. Foamea trebuia potolită cu ceva, iar instinctul de conservare al omului depășește orice imaginație. Foamea este foarte dureroasă, să știți! Luați în calcul și faptul că se muncea din greu. A fost război și, pe lângă aceasta, au mai venit și anii 1946-1949 de secetă generalizată. Nu este un lucru imposibil. Ce, italienii nu mănâncă pisici, broaște sau melci?”, comentează Dora.

Rochițele Dorei

Femeile nu participau la aceste ”mese festive”. Ele mai fierbeau câte o foaie de dafin sau puneau de câte o fiertură din frunze de măturică. Unele vindeau din îmbrăcăminte. Dora se prezenta foarte bine la acest capitol. Plecase din România cu geamantanul burdușit de ”rufe”. ”Eu am vândut cămăși de noapte din pânză topită, pe care supraveghetoarele noastre le purtau la mare cinste, în zile de sărbătoare. Am vândut și localnicelor. Din acest venit, ne mai procuram câte un pahar cu zahăr, cu mălai sau altele de-ale gurii”. Și-a mai păstrat vreo două rochițe și vreo trei bluze. N-avea de ce să păstreze toată îmbrăcămintea, întrucât în lagăr se purta ”un echipament standard, un fel de zeghe, pe care ne-o schimbau din când în când”.
Dora estimează că populația Petrovkăi – un sat ceva mai mare – se ridica la vreo cinci mii de locuitori, poate mai mult, majoritatea trăind într-o cruntă sărăcie, abia ducându-și zilele. Aproape întreaga populație adultă lucra la mină. Bărbații fiind pe front, forța de muncă era alcătuită preponderent din femei.

”Delictul”

Dar, în general, foamea îi îndemna pe mulți să mai caute în gunoi coji de cartofi, rămășițe de varză sau castraveți, pe care le mâncau crude și nespălate. De multe ori, se îmbolnăveau, iar ajutorul medical pe care îl primeau era foarte precar.
De bolnavi se ocupa un medic neamț – chiar neamț, nu etnic german din România -, supravegheat, desigur, de un medic sovietic. ”Nu se putea vorbi de medicamente. Existau, e drept, niște tablete pentru alinarea durerilor, rar câte un unguent <<bun la toate>>, ceva săpun, ceva spirt și… cam atât”.
Un an și câteva luni a lucrat Dora la bucătărie. Această situație ar fi putut să dureze încă mult timp, dacă n-ar fi comis o imprudență. ”Într-o seară, după ce am făcut curățenie la bucătărie, am dus cojile de cartofi la gunoi, lăsând – în complicitate cu o colegă – câțiva cartofi întregi la ghenă, în ideea că cineva flămând le va găsi și se va bucura”. Au avut, însă, ghinion: în urma lor, a trecut pe acolo ofițerul de serviciu. A urmat o anchetă severă. Comisia de anchetă era alcătuită din comandantul lagărului și alți doi ofițeri. Aceștia s-au arătat necruțători.
”Oricum, n-aveau de dat socoteală nimănui pentru deciziile pe care le luau și pentru comportamentul lor”, comentează Dora. Cele două femei – Dora și colega sa Ida, etnică din Mediaș – care săvârșiseră ”delictul”, după ce au fost aspru muștruluite, au fost trimise la alte munci. Ambele au fost repartizate pe un șantier de construcții, ”unde se proiectase construirea unei clădiri administrative”.
(urmare în ediția din 5 iunie 2020)

                                                                                                 A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea în URSS (XV)

(urmare din ediția 8 mai 2020)

”Cât de gustoasă poate fi, uneori, o zeamă de varză cu castraveți murați și leșinați la Dnepropetrovsk!”.

După circa o săptămână, deportații au ajuns pe teritoriul URSS. Acolo, nu se știe în ce localitate, au fost desigilate, în premieră, ușile vagoanelor. Deportații aveau liber la coborâre. Nimeni nu plănuia să evadeze, întrucât din URSS nu se putea evada, mai ales iarna. ”Am profitat de <<șansa>> ce ni se oferea, pentru a ne spăla superficial. Am și mâncat zăpadă, cu toate că era destul de murdară. Setea și foamea erau însă foarte chinuitoare și toată lumea ignora pericolul îmbolnăvirii. Unii s-au și îmbolnăvit, dar niciunul dintre noi nu era preocupat de ce i s-ar putea întâmpla a doua zi. Important era să prindă sfârșitul zilei de azi. Era un haos total atunci. Nimeni nu știa nimic”.

Zeamă lungă de Dnepropetrovsk

După două săptămâni, trenul a ajuns la Dnepropetrovsk. Acolo, deportaților li s-a permis – pentru a doua oară – să coboare. Imediat după coborâre, au primit pentru prima dată o ciorbă caldă, mai precis un amestec de varză – plutind într-o zeamă lungă – cu castraveți murați, ”însă zeama era caldă și… aveam puțin lichid”. ”Ciorba” a fost savurată de toți cu multă plăcere. ”După primele înghițituri, aproape că nu mai puteam mânca, ni se închiseseră stomacurile, dar nu ne permiteam să ratăm o asemenea <<bunătate>>. Parcă retrăiesc acele clipe. Cât de gustoasă poate fi, uneori, o zeamă de varză cu castraveți murați și leșinați la Dnepropetrovsk!”.

Petrovka, Cotul Donului

După această călătorie, deportații au mai călătorit aproape o săptămână, în vagoane închise și sigilate, cu regretul de a se fi despărțit prea curând de Dnepropetrovsk. Într-o după-amiază târzie, au ajuns la Petrovka, lângă Stalino, în Cotul Donului, stația terminus, o regiune carboniferă. ”Locul în care aveam să încercăm să supraviețuim cinci ani unor cumplite suferințe”. Deportații ar fi sărit repede din vagoane, pregătiți să primească o nouă porție de zeamă, dar autoritățile sovietice aveau sarcini precis trasate. ”După ce au fost numărați și înregistrați a nu știu câta oară, vagoanele au fost sigilate”, dar de această dată deportații au rămas în afara lor. Pe întuneric, au pornit în convoi spre viitoarea reședință. Drumul s-a dovedit extrem de anevoios. ”Era ger cumplit, zăpada ne ajungea până la genunchi și erau toți extrem de obosiți. Nu știam încotro ne îndreptăm. Nu gândeam nimic, nici nu mai eram în stare să gândesc”.

Locul supliciului, locul salvării

Înaintau greu, bagajele parcă erau și ele tot mai grele, iar drumul părea nesfârșit, ”aveam senzația că nu mai ajungem”. Deși distanța până la lagăr ar fi putut fi parcursă în 20 de minute pe vreme bună, în acele condiții le-a luat mult mai mult timp. Se întâmpla ca în vise. ”Deși ținta la care îți propui să ajungi pare accesibilă, pe măsură ce te apropii, parcă se îndepărtează sau, oricum, te împotmolești la câțiva pași de ea. Locul care se va dovedi al supliciului nostru reprezenta, cel puțin în acele momente, locul salvării noastre. Să ajungem, cum-necum, dar să ajungem <<acolo>>, acesta era singurul nostru țel”. Dar drumul refuza să se lase străbătut. Un loc la care Dora, mai firavă, părea condamnată să nu ajungă niciodată. ”La un moment dat, am simțit că puterile m-au părăsit de tot. Eram convinsă că voi muri atunci”.

Mai dă-mi o țigară, Dora!

Până la urmă, salvarea a venit de unde se aștepta mai puțin. Unul dintre supraveghetori, un soldat rus, văzând că nu se poate altfel, le-a ajutat pe fete la căratul bagajelor. La sosirea în lagăr, Dora i-a oferit salvatorului ei, ”drept mulțumire”, un pachet de țigări, ”pe care acesta nu-l putea refuza, primindu-l cu vădită satisfacție și recunoștință”.
Prevăzător, tatăl Dorei strecurase în bagajul fiicei sale nefumătoare, pe lângă alimente care să-i ajungă măcar o parte din timpul călătoriei, zece pachete de țigări. ”Bătrânul” Francisc știa cât valorează o țigară pentru un soldat în vreme de război.

Adjuncta șefei barăcii

”Nu mică mi-a fost mirarea când, a doua zi, la apel se prezenta binefăcătorul nostru, care avea și un grad militar – nu mai știu care – anunțându-ne că e responsabil de bunul mers al lucrurilor la baraca în care urma să locuim”. Cunoștințele de limba rusă dobândite pe drum s-au dovedit acum de foarte mare folos. Prietena mea, Frieda, care avusese inspirația să-și ia un dicționar de limba rusă la ea – pe care l-am cercetat zi de zi, tot drumul -, a devenit – firesc – șefa barăcii noastre”, iar Dora, adjuncta ei. Deocamdată, Dora și Frieda aveau obligația să întocmească o listă a deportatelor, să asigure primirea mâncării, să încoloneze și să predea lucrătoarele santinelelor care le escortau spre locul lor de muncă. ”Mai trebuia să asigurăm ordinea și liniștea în baracă, să facem, zi de zi, prezența, precum și să supraveghem instalarea tuturor paturilor, a ferestrelor, a ușilor la barăci. Baracă în care fuseseră repartizate o sută de femei”.
La preluare, barăcile din lagăr nu aveau uși și ferestre. Vreo săptămână, cât a durat instalarea lor, deportatele au dormit îmbrăcate și învelite cu tot ce aveau la ele. Cele o sută de femei dormeau pe priciuri.

Preludiu la o scurtă ”fericire”

Dar, cu efort, încăpeau o sută de priciuri. Nici bărbații nu beneficiau de mai mult confort. (Mai târziu, pe măsură ce numărul inapților de muncă sporea și nefericiții erau trimiși acasă sau decedau, s-au mai rărit rândurile). N-aveau nici cărbuni, deși Donbas era regiune carboniferă (Și aceștia aveau să vină mai târziu, când o parte dintre deportate vor fi repartizate la muncă în subteran, de unde mai furau câte un cărbune pe care îl doseau în mânecă sau în cizme). Dar Dora era asistenta șefei barăcii, fapt care îi ușura întrucâtva traiul. ”Fericirea mea, însă, nu a durat mult, deoarece rușii aveau nevoie de foarte multă forță de muncă și, după scurtă vreme, am fost și eu repartizată la muncă în exterior. Noul meu loc de muncă a fost în cadrul unei brigăzi care fasona stâlpi de susținere pentru subteran”.

Imensa stepă rusească

Sarcina brigăzii din care făcea parte Dora consta în despicarea și tăierea unor trunchiuri de copaci enormi, la anumite dimensiuni. Brigada era alcătuită din zece fete. Trebuie să menționăm că la Petrovka fuseseră aduși numai etnici germani din România, fapt care făcea destul de lesnicioasă comunicarea între ei. Fetele au primit joagăre mari și grele. Mânuirea lor trebuia mai întâi învățată. Dora știa de joagăr, dar nu avusese niciodată vreunul. ”Nevoia te învăța. La toate acestea se asocia și un ger cumplit. Vântul nu se oprea niciodată în această stepă rusească, iar noi nu aveam nicio încăpere unde am fi putut să ne adăpostim puțin. Încă din primele zile, unora le înghețaseră mâinile și picioarele. Ritmul de lucru era inuman. Un bărbat care se grăbea să treacă peste calea ferată a fost surprins de trenul cu materiale. Nu a putut evita întâlnirea”. Trenul i-a retezat o mână. Avea să fie trimis acasă, infirm pe viață. Mulți dormeau afară în schimbul de noapte, când se mai putea înșela vigilența supraveghetorilor. Unii nu se mai trezeau niciodată. Înghețau în timpul somnului, fiind descoperiți a doua zi. ”De obicei, bărbații pățeau asta. Noi, femeile, eram mai atente. Să nu credeți că se îmbătau. Nu se bea pentru că nu se găsea urmă de băutură și, oricum, pedepsele erau drastice pentru cei care ar fi fost prinși cu băutură”.

Vântul divin

Seara, deportații își frecau degetele degerate cu zăpadă. Încercau să-și mențină, pe cât era posibil, sănătatea. Într-o baracă mai mică fusese improvizat un așa-zis spital, cu 12 paturi. ”Cele mai grave și mai frecvente cazuri le reprezentau accidentele de muncă, în special cele din subteran. Ne aflam în plin război, totul fusese lăsat de izbeliște în aceste mine. Stâlpii de susținere nu rezistau, multe galerii se surpau, prinzându-i pe unii nefericiți sub dărâmături. Alții erau prinși între vagoane. Condițiile de lucru erau extrem de precare”, relatează Dora Dumitru.
A trecut o bună bucată de vreme până s-a instalat o primăvară foarte târzie. ”Primele raze de soare au fost primite cu mare bucurie. Am scăpat de un ger de nesuportat. Acum, vântul era o binecuvântare”. 

Băieți cruzi

În lagăr lucrau și civili ruși de prin partea locului. Erau angajați mulți tineri de 16-17 ani. Aceștia, încântați de șansa ce li se oferise de a câștiga un bănuț la vârsta lor, dădeau dovadă de mult zel afișând un comportament ”destul de dur. Ei ne duceau la muncă și ne supravegheau. Ne mânau ca pe vite, ne bruscau, ne înjurau. Nu țineau seama de faptul că erau și femei în lagăr. N-aveai voie să te plângi, nici să povestești cuiva despre ce ți se întâmpla”. O discuție despre un fapt petrecut în lagăr avea să-i aducă Dorei o condamnare de 12 ani, în România, la aproape un deceniu după întoarcerea acasă.
(urmare în ediția din 25 mai 2023)

                                                                                                 A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea în URSS (XIV)
(urmare din ediția 2 mai 2020)

Într-o zi, Dora a constatat, consternată, că era plină de păduchi. ”La început, nu le-am dat importanță, considerând că mâncărimile sunt provocate de lipsa de igienă. Apoi, am simțit că umblă păduchii pe mine și am început să plâng”.

S-a prezentat la jandarmerie pentru a-și salva verișoara

”Bineînțeles că nu a existat altă soluție, trebuia să mă duc la jandarmerie”. Seara târziu, Dora a părăsit casa mătușii sale, Regina, unde se refugiase, având un singur gând: să o salveze pe verișoara sa, Johanna, care era văduvă (soțul îi decedase în urma uni accident de muncă) și avea doi copii în întreținere. Faptul trebuie reținut, întrucât va cântări greu în biografia Dorei Dumitru.
A doua zi, Dora a mers la mătușa Sofia, mama Johannei, unde locuiau părinții ei. Aceștia au echipat-o pentru o călătorie lungă, ”fără perspectiva unei revederi grabnice”.
La scurt timp, au venit trei soldați, doi ruși și unul român, ”puțin mai <<brunet>>, au luat-o și au dus-o la sediul Jandarmeriei. ”Trei soldați numai pentru mine… Despărțirea a fost cumplită. Imaginați-vă durerea părinților pentru pierderea copilului iubit și ocrotit tot timpul, care trebuia lăsat în voia sorții. ”În ce mă privește, eram complet dezorientată, deoarece porneam pe un drum necunoscut”, relatează Dora Dumitru.
Soldații au dus-o la Jandarmeria din din Cincu, ”unde ne-au ținut câteva ore”. În momentul în care s-a prezentat, a fost eliberată verișoara sa. ”Zarurile fuseseră aruncate. Cu toată supărarea mea, în momentul acela am avut o licărire de mulțumire deoarece nepoților mei le-a fot redată mama, iar mamei libertatea”.

Drum fără întoarcere

”La prânz, după ce au mai fost aduși câțiva ascunși, au venit șase soldați ruși, ne-au preluat și ne-au escortat circa 12 kilometri , până la Făgăraș”. Acolo au fost depuși într-o cazarmă, unde majoritatea celor care urmau să fie deportați fuseseră instalați de câteva zile. ”Am fost înghesuite, vreo 35-40 de femei, într-o sală enormă. Fiecare își căuta un locșor, așternea pe jos o păturică adusă de acasă și se așeza în așteptarea evenimentelor”.
N-au avut de așteptat prea multă vreme. A apărut un ofițer rus care a început să le numere și să le înregistreze. ”De numărat, am fost numărate de câteva ori, de fiecare dată de alt ofițer. Greu s-a stabilit numărul celor prezente”. Aproape de miezul nopții, acțiunea s-a încheiat. Li s-a permis să se așeze. ”Eu am nimerit lângă o tânără femeie care, sărmana, era însărcinată în luna a treia. Am încercat să-i explicăm ofițerului situația tinerei, dar nimeni nu a avut urechi și înțelegere pentru acest caz, cu toate că în asemenea situații tânăra, după dispoziții, trebuia să fie exceptată de la deportare”. Era târziu însă: fusese cuprinsă în listă și urma să fie trimisă la muncă forțată. Dora va constata că tânăra nu era singura în această situație. De fapt, deținutele erau numărate de atâtea ori pentru că rușilor li se părea că nu sunt suficient de multe. Ei voiau să iasă cât mai multe la număr, pentru a le raporta superiorilor îndeplinirea planului”. Femeia însărcinată n-avea nicio șansă să fie ”sărită” la numărătoare. Care de întoarcere nu mai era. Avea să nască în lag

ăr, la Petrovka. ”A avut un băiat. Ea îl creștea. A fost trimisă în RDG, unde avea rude, cu primul transport de inapți de muncă”. 

Gânduri și bagaje 

”După două zile de așteptare, am fost duși, în convoi și bine păziți, la gara din Făgăraș, unde ne aștepta un lung șir de vagoane de marfă. De-a lungul traseului pe care îl aveam de parcurs erau înșiruiți cunoscuții și rudele noastre, care veniseră să ne mai zărească o dată”. Au ajuns la gară împovărate atât cu bagajele (al Dorei era compus din schimburi de îmbrăcăminte și hrană cât încape), ”cât și cu gândurile provocate de nesiguranța zilelor ce aveau să vină”.
Vagonul, unde au fost repartizate șase femei, era deja ocupat de treizeci de soldați, tot de origine germană, aduși de la unitățile lor, unde își efectuau stgiul militar în armata română. Vagonul era prevăzut cu bănci din scânduri. Pe ele se înghesuiau, fiecare cum se nimerea.

Trista odisee

După ce a fost completat, vagonul a fost sigilat ”și a început trista noastră odisee”. În cea de-a doua zi de călătorie, Dora a constatat că soldaților le-a fost eliberată rația de alimente doar pentru două zile. Unii, flămânzi, o terminaseră după prima zi. În fond, n-aveau mare lucru: Câte o bucățică de pâine și o bucățică de slănină. Nimeni nu știa cât va dura călătoria și nici când va primi alimente. Cele șase femei au porționat alimentele ce le aveau și au împărțit totul în egală măsură, începând chiar din primele zile. ”Din acel moment, am început o viață de amare privațiuni. Foamea mai era suportabilă, mai ales în primele zile, când organismul mai dispunea de rezerve de acasă, însă foarte, foarte greu de suportat era setea. Din fericire, era iarnă și ningea. Prin gratiile ferestrelor vagonului bărbații întindeau mâna din interior și ne dădeau, pe rând, câte un bulgăraș de zăpadă. Așa ne amăgeam”.

Paravanul

”Pentru nevoile fiziologice, bărbații făcuseră o gaură în podeaua vagonului. Neexistând altă soluție, a fost folosită de toată lumea. Trăiam într-o promiscuitate care nu poate fi concepută”. Fiind un vagon în care călătoreau atât bărbați, cât și femei, nimeni nu-și permitea să-și facă nevoile în public. Așa că ”se ținea o pătură paravan când ne făceam nevoile. Fiind o singură <<toaletă>> la 40 de persoane, aceasta era mai tot timpul <<ocupată>>”.

Cum să alungi plictisul

            Într-o zi, Dora a constatat, consternată,  că era plină de păduchi. ”La început, nu le-am dat importanță, considerând că mâncărimile sunt provocate de lipsa de igienă. Apoi, am simțit că umblă păduchii pe mine și am început să plâng”.
Deportații au întins o pătură în colțul vagonului, ca paravan, și, pe rând, treceau la despăduchiere. Luau fiecare pliu, fiecare cusătură în parte. Trei săptămâni, cât avea să dureze călătoria, nu ne-am spălat. Și acasă eram zilnic în baie…”. Pentru Dora, care nu văzuse niciodată un păduche, șocul a fost teribil. ”Am plâns mult. Când am văzut primul păduche pe lenjeria mea, l-am privit mult timp, consternată”. După un timp, s-a obișnuit și cu păduchii. ”Timpul se scurgea monoton. Nu se întâmpla nimic. Acum, aveam însă o ocupație. Mai alungam plictisul”.

Dicționarul de limba rusă

În timpul călătoriei, Dora s-a împrietenit cu o fată originară din București. ”Aceasta se refugiase, asemeni mie, la Cincu, de unde a fost ridicată”. Fata – Frieda o chema – era mai în vârdtă decât Dora, avea vreo 30 de ani. Frieda poseda o bună instrucție, fiind directoarea gimnaziului german din București. Precaută, și-a luat un dicționar de limba rusă la ea. ”Vremile cereau să cunoști limba rusă. Am început imediat să învățăm cuvinte rusești, lucru care ne-a prins foarte bine mai târziu”. Printre primele cuvinte învățate figurau ”Drastuite” – ”Te salut!”. ”Kak dela?” – ”Ce faci?”, ”Harașo” – ”Bine”.
De prin 2003, Dora n-a mai știut de soarta Friedei.
(urmare în ediția din 18 mai 2023)
                                                                                                                                                                                                                        

                                                                                                            A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea în URSS (XIII)
(urmare din ediția 28 aprilie 2020)

Pentru necesitățile firești, ”aveam o găleată acoperită în beci. Trebuia să o ținem acolo tot timpul, într-un colț, deoarece nu ne puteam permite să ieșim peste zi din ascunzătoare. și nici mătușa nu ne vizita în beci, întrucât exista riscul ca soldații să năvălească taman într-un astfel de moment. O acopeream și o băgam într-un colț. În fiecare seară o scoteam”.

Zvonul

În ianuarie a anului 1945, se zvonea în cercurile etnicilor germani că Guvernul României a trebuit să se supună unui ordin venit de la Moscova  ”prin care era obligat să pună la dispoziția URSS-ului muncitori pentru reconstrucție, iar acești muncitori să fie de origine etnică germană”. Cu timpul, zvonurile se întețeau. În baza Convenției de Armistițiu din 12 septembrie 1944, încheiată între Puterile Aliate și România, țării noastre i-au fost impuse numeroase condiții. ”Una dintre acestea a fost, pot spune, cea mai inumană prin modul în care a fost concepută și aplicată de către administrația sovietică în România. Ea a constat în deportarea cetățenilor români de origine etnică germană în URSS pentru lucrări de reconstrucție”. Etnicii știau că ordinul venise direct de la Stalin. Ei au tot sperat că va interveni Regina Maria, dar nu era nimic de făcut. Era război, iar Aliații – ”de voie, de nevoie” – au făcut această concesie URSS. ”Stalin, nemilos cum îl știm, dorea să se răzbune pe germani. Și s-a răzbunat pe etnicii germani care n-avuseseră niciun rol și, desigur, nicio vină în declanșarea războiului, doar de origine germană să fie”.

Perspective sumbre

La acea dată, Dora avea 20 de ani. ”Mă aflam la începutul vieții, iar perspectivele deveniseră de-acum sumbre”. Pentru a evita o eventuală deportare – care devenise o certitudine – ”părinții mei și cu mine, împreună cu niște veri de-ai mei, am plecat la Ciucu”. Era spre sfârșitul lui 1944. Nu erau singurii care aleseseră calea refugiului. Majoritatea etnicilor germani care lucrau la fabrica de hârtie din Bușteni și-au părăsit locurile de muncă de teama rușilor și au apucat-o care-ncotro. Dar șansele de a se sustrage controlului sovietic erau ca și inexistente. ”Până atunci nu fusesem confruntată cu asperitățile vieții și nici nu realizam încă dimensiunea evenimentelor. Crescută și trăită într-un mediu de liniște și armonie, nu puteam concepe ca deodată ”orânduiala” lucrurilor să fie răsturnată și să fiu expusă necunoscutului.

Primele arestări sau ce căutau rușii

”Într-o dimineață, au năvălit soldații ruși în casă. Auzeam tropotul pașilor și vocile lor. Tare ne era frică, atât pentru bătrâna noastră mătușă, cât și pentru noi, să nu fim descoperiți”. Soldații ruși nu căutau refugiați, ci altceva, indispensabil rușilor. Ce anume nu este greu de bănuit. La începutul lunii ianuarie 1945, au fost efectuate primele arestări. Situația familiei se înrăutățise. Tatăl Dorei abandonase restaurantul din Bușteni, dar, prevăzător, își făcuse anumite rezerve. ”Desigur, cei din familia mea realizau de-acum gravitatea situației și au căutat să mă scutească de acest eveniment tragic”.

Cincu – Agnita și retur

Părinții au hotărât să-și ducă fiica la niște rude. Din Agnita, localitate situată la vreo 20 de kilometri de Cincu. ”Speram cu toții ca acolo, unde nu am fost cunoscută, sau măcar văzută, să nu fiu căutată”. La Agnita, Dora a locuit, vreme de o săptămână, în casa soțului verișoarei sale Sofia. Soțul Sofiei, Helmut, era fiul patronului unei fabrici de încălțăminte din Agnita. Tinerele sale gazde se încadrau, la rândul lor, în dispozițiile ordinului de deportare, fiind expuse riscului arestării. Patronul, care avea și alți fii, a gândit o strategie menită să-i scutească pe ai săi de chinurile deportării și ale muncii de reconstrucție a fostei URSS. Andrei (acesta era numele patronului) considera că familia sa nu era în siguranță în Agnita, fiind foarte cunoscută de către localnici. Prin urmare, într-o noapte, a tras o căruță în fața porții locuinței din Agnita. În următoarele minute, Dora, Sofia și Helmut arau ”îmbarcați” în căruță cu destinația Cincu. ”Vizitiu” era patronul. Pe parcurs, căruța a fost oprită în câteva rânduri de gărzile sătești, care supravegheau liniștea localităților.

Era noapte, era iarnă, era frig

Gărzile sătești fuseseră înființate la comanda rușilor și erau alcătuite din trei-patru inși. ”Exista riscul să fim duși la vreun post și să fim reținuți. Văzând că nu prea sunt șanse de a ajunge nestingheriți acasă, patronul. <<Unchiul>> îi spuneam, ne-a dus la o șură, undeva pe câmp. Apoi, Unchiul a plecat cu căruța în sat, urmând să revină după ce se va fi luminat de ziuă.
Acolo, în șură, au petrecut noaptea. Dora n-a putut să pună geană pe geană. Era noapte, era foarte frig, era o iarnă cumplită. ”Din fericire, aveam destule blănuri la noi, cu care ne înveleam, pentru că, altfel, acolo ne-ar fi fost sfârșitul. Cu gânduri foarte neliniștite, am trecut și peste acea noapte”, își amintește Dora. În zorii zilei, a venit unchiul cu o căruță mare, i-a culcat pe cei trei pe fundul căruței și i-a acoperit cu mult fân. Au reușit să ajungă, într-un târziu, la Cincu, fiind scutiți de neplăcerile controalelor. Ziua te puteai strecura mai ușor. ”Am ajuns aproape asfixiați la casa unei mătuși, în fapt, o verișoară a mamei mele, care locuia singură în casă, fiind văduvă. Mătușa era foarte speriată, întrucât nu știa la ce se poate aștepta”.

Gaura din podea sau viața ca surpriză

Cei trei s-au furișat grăbiți în interiorul casei. Imediat Helmut, împreună cu un vecin care aștepta la fața locului, s-a apucat să ”sape” de zor o gaură în podeaua camerei, în apropierea unui perete, prin care fugarii se puteau strecura în beci. Casa avea doar două camere, bucătărie, o cămară și o pivniță.
Gaura a fost camuflată cu un șifonier. ”Acolo jos, în beci, ne credeam în siguranță. Aici a început o viață plină de surprize”.

Ferestruica spre lume

Legătura cu exteriorul se ținea printr-o ferestruică mică a beciului, care dădea în curte. Prin acea ferestruică, primeam hrană și mai vorbeam cu mătușa peste zi.
Pentru necesitățile firești, ”aveam o găleată acoperită în beci. Trebuia să o ținem acolo tot timpul, într-un colț, deoarece nu ne puteam permite să ieșim peste zi din ascunzătoare. și nici mătușa nu ne vizita în beci, întrucât exista riscul ca soldații să năvălească taman într-un astfel de moment. O acopeream și o băgam într-un colț. În fiecare seară o scoteam”.
Dar Dora avea și motive de bucurie. Singurele bucurii le trăia tot seara, la venirea părinților ei, ”care locuiau la o altă mătușă de-a mea, sora mamei, din Cincu. Atunci ieșeam din ascunzătoare și discutam o oră-două. Însă nici această situație n-a durat mult timp”.

Arheologie rusească

Într-o dimineață, au năvălit în casă patru soldați ruși. Au început să scotocească prin toate ungherele. Din pivniță se auzeau tropotul pașilor și vocile lor. ”Tare ne era frică, atât pentru bătrâna noastră mătuță, cât și pentru noi, să nu fim descoperiți. Era război, iar războiul își are regulile sale. Drepturile omului aveau să vină mai târziu”, reflectează Dora.
Dar nu s-a întâmplat așa, deoarece soldații ruși căutau ceva indispensabil rușilor, marea plagă a spiritului rusesc. Soldații ruși căutau… băutură. N-au găsit băutură. Și să fi fost băutură în casă, bine ascunsă, nu le-ar fi dat mătușa Dorei, întrucât i-ar fi învățat cu nărav, și nimeni dintre cei ai casei n-ar fi vrut să mai aibă vreodată de-a face cu ei. În al doilea rând, dacă s-ar fi îmbătat, nu se știe ce-ar fi făcut. Mătușa le-a oferit o gustare și până la urmă s-au mulțumit cu atât. ”Am răsuflat ușurați când i-am văzut plecând”, respiră Dora ușurată, retrăind momentele de-atunci.

Dora rămâne singură

A doua zi, când se împliniseră patru zile de viață subterană, verișoara și soțul ei au părăsit beciul și au plecat la fabrica lui Andrei, industriașul. Strategia acestuia se dovedise inspirată. Andrei și-a pus mai întâi la adăpost familia de privirile curioșilor, izolând-o undeva, în afara cadrului obișnuit în care își ducea traiul, apoi și-a trecut rudele directe pe o listă a salariaților indispensabili (”specialiști”) pentru bunul mers al fabricii pe care o controla. A reușit să-și păstreze fabrica până în 1948, salvându-și, astfel, urmașii de la deportare. Dora n-a avut această șansă. ”Eram prea tânără și prea nou venită, iar unchiul nu-și putea permite să forțeze prea mult lucrurile”.
Dora a rămas singură în ascunzătoarea pe care nu-și permitea să o părăsească prea des. Veștile pe care le primea nu erau deloc încurajatoare. Tinerii etnici germani erau arestați pe capete în comună. ”După două zile, au venit părinții mei, care mi-au comunicat că verișoara mea cea mare. Văduvă și cu doi copii minori în întreținere, a fost ridicată în locul meu, urmând să fie eliberată numai dacă mă voi prezenta la jandarmerie”.
(urmare în ediția din 8 mai 2020)

                                                                                                    A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea în URSS (XII)
(urmare din ediția 19 aprilie 2020)

”Chiar după prima injecție, am făcut o reacție puternică, temperatură mare și o tumefiere rapidă a sânilor. Imediat după aceea, am fost scutită de neplăcerile lunare, dar niciodată nu am putut să-mi îndeplinesc menirea femeii pe pământ, aceea de a da naștere unor copii”

Când am hotărât să culegem mărturiile etnicilor germani din Prahova deportați la muncă silnică în fosta Uniune Sovietică, știam că tabloul pe care vom încerca să-l creionăm va fi fatal incomplet, întrucât unii dintre puținii supraviețuitori de atunci nu doreau să-și mai reamintească biografiile lor ”sovietice”. Toți erau trecuți binișor de 80 de ani și acuzau severe probleme de sănătate, cei mai mulți suportând serii de intervenții chirurgicale. Recordul (nedorit) îl deținea ex-deportata Dumitriu Maria-Meta (”Mitzi”), născută Wolf, cu 15 intervenții (nu le luăm aici în calcul pe cele cu risc scăzut), majoritatea datorate fenomenului pe care îl vom numi ”efectul Donbas”.
Din păcate, sunt mărturii de care mulți dintre concetățenii lor nu vor să știe.

Mirarea Dorei           

Biografia Dorei Dumitru, născută Kenzel, cuprinde ”mai multe aspecte dureroase”, afirmă amintita ”Mitzi”. Toate colegele ei supraviețuitoare, unele lăsându-se cu greu convinse să mărturisească, altele refuzând de-a dreptul, ne-au adresat îndemnul să le exceptăm și să mergem la ”Dora”.
Prietenele știu ce știu. Donbas n-a fost singurul episod cumplit din viața Dorei. ”În anul 1959, am fost arestată de către Securitate, judecată și condamnată la 9 (nouă) ani de muncă silnică și 5 (cinci) ani interdicție civică pentru tentativa de trecere frauduloasă a graniței și crimă de uneltire împotriva ordinei socialiste”. Mirarea Dorei a fost imensă. Nu-și amintea să se fi îndepărtat prea mult de casă și nici să se fi apropiat de vreo graniță. Cât despre ”uneltirea împotriva  ordinei socialiste”, la proces, procurorul a afirmat că acuzata, ”fiind de origine germană, nu poate nutri decât sentimente ostile față de regim”. În anul 1962, s-a revizuit procesul și i s-a redus condamnarea la trei ani. Ar merita să fie tratată pe larg această speță, care include unele aspecte hazlii, dezvăluind numeroase ”variante” ale prostiei omenești.
Dora Dumitru a acceptat să vorbească despre trecutul pe care se străduiește să-l uite, deși se îndoiește că povestea ei ar putea trezi interesul cititorilor. Sunt mărturii printre șuvoaie de lacrimi care nu seacă niciodată. Dora Dumitru l-a avut mereu alături pe soțul său, care a luptat din răsputeri să-i alunge tristețea celor trăite odinioară și a îndemnat-o să scrie pentru ”a-și elibera sufletul”, convins că ”trecutul poate fi învins”. 

Condamnată la sterilitate 

Suferințele Dorei Dumitru, născută Kenzel, au început după 23 august 1944. Femeia avea să trecă prin calvarul lagărelor sovietice, unde a fost supusă unor cumplite cazne. ”Am trecut prin multe. Lupta permanentă cu foamea, cu frigul, cu lipsa elementară de igienă, cu ploșnițele, cu păduchii din lagăr”. Dar peste cazne a trecut cum a trecut, ”pentru că voința omului este de neînfrânt”. A fost totuși ”ceva” peste care nicio femeie nu poate să treacă. ”Dar cel mai greu de suportat a fost un fapt peste care nu voi putea să trec niciodată. Fiind acolo, în lagăr, atât fete, cât și băieți, se legau uneori prietenii, unele destul de serioase. Pentru a evita eventualele sarcini, fetelor li se administrau  injecții foarte dureroase, în sân. Chiar după prima injecție, am avut o reacție puternică, temperatură mare și o tumefiere rapidă a sânilor. Imediat după aceea am fost scutită de neplăcerile lunare, dar niciodată nu am mai putut să-mi îndeplinesc menirea femeii pe pământ, aceea de a da naștere unor copii”. 

Copilăria Dorei 

Dora s-a născut la Sibiu, într-o familie onestă, cunoscută și respectată. ”Părinții, bunicii și străbunicii mei s-au născut de asemenea pe acest pământ, și prin urmare, suntem de drept cetățeni români”. Tata, Francisc, avea un restaurant cu grădină de vară, care se numea Restaurantul ”Teatrului”, pentru că era situat vizavi de de teatrul orașului, unde aveam și locuința. Mama, Amalia, era casnică.
A urmat școala în limba germană din localitate. După terminarea învățământului gimnazial, s-a înscris la o școală particulară de economie din Brașov, cu o durată de trei ani. Între timp, tatăl vânduse afacerea din Sibiu și a plecat la Bușteni unde aveau rude, pentru a prelua de la o cunoștință de-a sa, care dorea să plece din Bușteni, un restaurant aflat în incinta Fabricii de Hârtie. ”Tata a găsit că este oportun să preia el afacerea, astfel că, din 1935, toată familia s-a mutat la Bușteni, Am urmat și liceul, dar după 1956, la șase ani după întoarcerea din URSS”. Astfel își începe Dora Dumitru succinta ei autobiografie.
Dora a avut o copilărie liniștită, la adăpost de grijile materiale. De cele mai multe ori se juca în parcul de lângă teatru. Jocurile preferate erau ”de-a v-ați ascunselea”, ”leapșa”, alergatul, ”ca orice copil sănătos și normal”. Verile și le petrecea la Cincu, lângă Făgăraș, unde locuiau bunicii dinspre partea mamei Dorei.

”Aptă” pentru deportare

Un singur eveniment i-a tulburat bucuria copilăriei. La vârsta de nouă ani, a avut o criză de apendicită cu peritonită, care a necesitat două operații. ”Pe atunci nu existau antibiotice. Am luptat din greu cu boala, iar urmările le resimt și astăzi. Mă mai supără din când în când, dar ce să-i faci?”. Faptul n-avea să o scutească, mai târziu, de calvarul deportării. ”Când ne-au ridicat, n-au ținut seama de starea de sănătate a fiecăruia. Cine rezista, rezista. Din 2000 de persoane care am fost în lagărul de la Donbas, doar vreo 800 au rezistat până la sfârșitul perioadei de deportare. Unii au murit, iar cei mai mulți au fost trimiși mai devreme acasă, întrucât deveniseră inapți pentru muncă. Eu – mulțumesc lui Dumnezeu – am fost foarte rezistentă”, afirmă Dora Dumitru.

Fratele de la Canal

Dora a avut un singur frate, Franz, cu trei ani mai vârstnic decât ea. El nu a fost deportat, fiind combatant în cadrul Armatei române până la sfârșitul războiului, dar a fost trimis la Canal prin 1947, unde a ”prestat” vreun an și jumătate, tot pe motiv că era de origine etnică germană. ”A scăpat ieftin, dar nici nu făcuse nimic pentru a fi pedepsit cu muncă silnică la canal. Când m-am întors eu din URSS, l-am găsit liber”.

Cum să te ferești de anumite modele de gândire

Acest aspect al istoriei etnicilor germani din România este destul de cunoscut opiniei publice din țară și aceasta este conștientă de el. Atât în România, cât și în Germania au fost publicate numeroase amintiri și relatări din anii deportării, însă, aproape în exclusivitate, în limba germană. La Sibiu, este editată o revistă a Forumului Democratic al Germanilor din România (FDGR), în care sunt prezentate aspecte din trecutul și din contemporaneitatea populației de origine germană. Dora Dumitru a trimis texte, fiind în corespondență permanentă cu președintele Forului din  Banatul montan, Erwin Josef Țigla. ”Eu intenționez să aștern cele petrecute pe hârtie, în limba română, pentru a le face cunoscute unui cerc mai larg. Retrospectiv, aș avea desigur să deplâng cele întâmplate, însă nu vreau să învinovățesc pe nimeni, vreau doar să atrag atenția asupra unor fapte, pentru a ne feri de modele de gândire care au făcut posibile asemenea nedreptăți, să le evităm în viitor pentru a-i feri pe semenii noștri de asemenea suferințe”, afirmă Dora Dumitru.
(urmarea în ediția din 2 mai 2020) 

                                                                                                          A consemnat Leonida Corneliu Chifu

Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea în URSS (XI)
(urmare din ediția 11 aprilie 2020)

Șontâc-șontâc

Greti ne-a relatat apoi cel mai greu moment prin care a trecut prin lagăr. ”S-a surpat mina și mi-a <<bușit>> piciorul drept. Mulți au murit atunci. Pe cei care se-mbolnăveau, îi trimiteau în Germania. Eu am ajuns la spital, unde m-au tratat cât de cât. Când mi-au scos gipsul, am observat că piciorul mi-a rămas strâmb. În această situație, mi-au propus să merg acasă, în România. Le-am spus că nu vreau să merg acasă cu piciorul strâmb. Voiau să se dispenseze de mine, dar eu le-am zis: <<Aici mi l-ați rupt, aici să mi-l reparați!>>. Și mi l-au <<rupt>> a doua oară. Am petrecut cam toată vara în infirmerie. M-au externat, ca să zic așa, după ce mi-au mai îndreptat piciorul, dar, precum vedeți, și acum stau cu el învelit. Mi-au mai dat și serviciu, la un centru unde făceam curățenie cu o fată, cum puteam și eu (Spiru: Șontâc-șontâc!”).

Goi pe masă sau cum să omori păduchii

Dar cum arăta Donbasul la vremea aceea? ”În zonă, erau case lângă case, fără gard. Puteam să ne apropiem de case. Le ceream apă rusoaicelor, dar în realitate noi doream mâncare. Nu ne lăsau paznicii să cerem de mâncare, dar în realitate mai scăpam de ei și ne mai strecuram”. Apoi, cu o tresărire în glas: ”Dar ce mizerie și la ei! Vedeam copiii goi pe masă. Și localnicii o duceau al naibii de greu. Vara, căldură mare. Aruncai apă pe jos și puneai o pătură. Veneau păduchii și ploșnițele și-ți intrau sub piele precum căpușele. Luam păduchii și îi omoram cu cărămida. Hainele uzate se ardeau. Și mureau păduchii, dar lindenii tot nu mureau. Până la lift, când veneam afară din subterană, făceam țurțuri la fund. Că ne ploua opt ore în timp ce lucram la 320 de metri adâncime”.

Lungul drum spre WC

În acest moment intervine Spiru: ”Ia întrebați-o, unde-și făcea treaba mică și treaba mare când lucra în subteran!?”.  ”În pantaloni era WC-ul când lucram în mină”, continuă Greti. ”Cine mai dădea pantalonii jos? Doar la treabă mare, că la treabă mică nu ne-nduram. De frig. Când ieșeam afară, ne băga sub un duș cu apă călâie – norocul nostru – cu hainele pe noi. O parte dintre muncitoarele de la spălătorie – unde lucra și o verișoară de-a mea, împreună cu rusoaicele – ne mai protejau hainele. Ne dădeau altele, curate. S-a murit și de tifos. Când mergeam vara în șir la WC, unii nu mai ajungeau la destinație”.

Nacealnicul voios

Spiru nu se dezminte: ”Dar în timpul liber cum se distra? Prin baruri, prin discoteci”. De această dată, Greti nu se lasă provocată și nu-I dă replica lui Spiru: ”Timp liber? În ”<<timpul liber>>, ne mai duceau la colhoz, la treierat. Ne puneau și ca paznici, să nu fure…  rușii, că noi, și dacă furam, n-aveam unde să ne ducem. Râdeam uneori de necazul nostru. Venea câte un <<nacealnic>> voios și ne dădea cu palma peste fund, peste cap, chipurile în joacă. Odată, mi-a tras una peste față de mi-a țâșnit sângele pe nas. <<Cât o să mai dai tu în mine?>>, i-am zis. Am dat un telefon, au venit superiorii și l-au schimbat. N-aveau voie să le abuzeze pe deportate”.

Și lui Greti i s-au administrat unele tratamente anticoncepționale în lagăr. ”Ne-au făcut injecții când am ajuns în URSS, dar nu au avut efectul scontat de ei. Dora Dumitru, biata de ea, a fost sterilizată”.

Călătorie fără tata

Dar când s-au sfârșit calvarul și când s-a întors acasă? Aflăm că Greti s-a întors pe 7 decembrie 1949, iar fratele în ianuarie 1950. ”Tata n-a mai venit deloc. În ’52, fratele meu a plecat în căutarea lui, dar a auzit că ar fi murit. Nu se știe de urma lui…”.  După un răstimp: ”Am dus-o așa cum s-a putut, până ne-a pus pe tren și ne-a dus acasă. La Sighet ne-a triat: Ardealul la Ardeal, Banatul la Banat… Eu am făcut drumul invers: Blaj – Cetate – Tătârlaua”, adaugă Greti.

Nunta de aur și chirpicii

În ’58, Margareta s-a căsătorit cu Tudor Spiru. ”Ne-am căsătorit și am venit în Ploiești. De curând, am făcut 50 de ani împreună. Am venit în mai, cu chirie, și în septembrie ne-am mutat în casa noastră. Era loc viran aici. Un cetățean a pus locul în vânzare și l-am cumpărat noi. Am stat în această căsuță aproape toată viața petrecută împreună. A fost un mal de pământ. Am strâns pământul grămadă. Am ridicat casa din chirpici”. (Spiru: ”A făcut ea chirpicii. Era însărcinată, dar n-a pregetat. Eu mă-ntorceam de la serviciu. Aduceam apă de la Liță, la 400 de metri de aici. 800 dus-întors”.).

Casă fără Ceaușescu

Margareta afirmă cu mândrie: ”Mi-am făcut casa mea. Nu m-am dus la Gheorghiu-Dej sau Ceaușescu să-mi dea casă. Ne trimiteau scrisori că ne dărâmă, pentru că nu aveam toate actele de la <<Urbanism>>, dar n-au făcut-o”.
Greti n-avea voie să vorbească germana în familie. ”Din păcate, nu-i puteam învăța germană pe copiii mei. N-aveam voie nici să le spunem că am fost în Uniunea Sovietică, pentru că era de rău. Și ne abțineam să vorbim germană, ca să nu scape copiii vreo vorbă la școală, că te omorau”.

În care cititorii află cum e cu fericirea

”În lagăr, eu mâncam ce mi se dădea. Rar am luat de la rusoaice – continuă Margareta. În subteran aveam 1,2 kilograme de pâine, față de patru-cinci sute de grame, cât aveau cei de la suprafață. Plângeam când lucram în mină, dar rușii mă consolau: <<Nu mai plânge, că și în România e rău. Aici e fericire>>. Ce să mai vorbim? Ce mi-a venit mie să rămân acolo și să insist să mă opereze? Acum mă felicit pentru inspirație. (Soțul: ”Căutați să dați un titlu ironic articolului. Ziceți-i, spre pildă, <<Marea fericire> la Donbas>>!”. Îi promitem că vom ține cont de ideea lui, mai ales că o considerăm bună. Dar s-o lăsăm pe Greti să-și încheie trista ei poveste).

Salvatorul

”Când am ajuns la Sighet, m-am așezat în genunchi și am sărutat pământul românesc. Doamne, e adevărat că mai calc pe tine, pământule? Doamne, Iisuse Hristoase, tu m-ai salvat! Dacă nu aveam credință în mine, nu rezistam”. Apoi, Greti vine în prezent: ”Ar trebui să mă operez de ochi și n-am bani. Nu iau de la copii. Lasă-i să trăiască, să dea la copiii lor! Dar când văd că nu mai crește pensia deloc… Acuma, cât a fost gerul ăsta, mă gândeam cum curățam pragurile de la locuințele ofițerilor sovietici și cum le puneam păturile în cap. Nu e bine… Cât eram tânără, nu mă gândeam, dar acum mă gândesc. Mi-am legat și aseară o pernă încălzită legată de picior… Să ferească Dumnezeu pe dușmanii mei și pe dușmanii dușmanilor mei de încercările prin care am trecut eu!”.
(sfârșit episodul Margareta (Roth) Tudor. Urmarea epopeii etnicilor germani din Prahova condamnați la muncă silnică în lagărele sovietice în ediția din 2 mai 2020)

                                                                                                           A consemnat Leonida Corneliu CHIFU

Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea în URSS (X)
(urmare din ediția 3 aprilie 2020)

Margareta Tudor, Născută Roth, etnic german, a văzut lumina zilei în februarie 1926, în comuna Tătârlaua, lângă Jidvei (județul Alba). ”Acasă mi se spunea Greti. Aici, Margareta”. Are doi copii: o fată, Mariana, și un băiat, Ștefan. ”Copiii sunt o binecuvântare. A existat o perioadă în viața mea în care nu speram să mai fiu mamă”.  

Eternul stagiu sau tinerețea pierdută

Vârsta și originea o ”recomandau” pentru un ”stagiu” în fosta URSS, la ceea ce s-a numit munca de reconstrucție a Uniunii după războiul al doilea. Mondial. ”Pentru unii, stagiul s-a prelungit în eternitate”, constată Greti, plecată, ca toți ceilalți etnici germani deportați, în ianuarie 1945, pe când avea aproape 19 ani. Greti a acceptat, după ce și-a luat anumite precauții, să ne vorbească despre tinerețea pierdută.

”Recensământul” sau Cui să-i spui? Cine te crede?

”Au venit la școală la Tătârlaua, ne-au adunat, au făcut <<recensământul>> (așa îl numește soțul meu, Spiru – s.n.) pe 16 ianuarie. A doua zi, ne-au dus la Cetate, apoi, pe 22, la Blaj, unde ne-au îmbarcat în bou-vagoane, adică vagoane pentru vite. Ne-au dat sobă și puține lemne, dar nu și voie să facem foc, ca nu cumva să ardă vagonul. Dacă ne plângeam de frig, ne spuneau: <<Cum vă e frig, dacă aveți lemne?>>. Am ajuns la Donbas pe 5 sau 6 februarie”. După o clipă de reflecție: ”Eu am spus: <<Nu mai zic la nimeni nimic, numai dacă vine aici. Dacă nu mă crede, îl urc în tren, dar nu în bou-vagon, și-l duc acolo”. Degeaba. Între timp, fața Donbas-ului s-o fi schimbat. La asta au contribuit și ei, etnicii germani. 

Foamea cea mare

Spiru, care nu ratează aproape nicio ocazie de a o zgândări pe Greti, intervine: ”Ia întrebați-o: ce-a mâncat pe Orient Expres? Vagonul restaurant era bine aprovizionat?”. Greti: ”Să n-ajungi vreodată să călătorești cum am călătorit eu și să mănânci cum am mâncat eu atunci! Ne-am luat mâncare de acasă, dar o consumam rațional, să nu se termine înainte de a ajunge la destinație. Ne-au avertizat să luăm hrană pentru atâtea zile și o pătură neapărat, pe care o țineam pe cap. Dar tot nu ne-a ajuns, că a durat călătoria mai mult decât era prevăzut. Am flămânzit în ultimele zile. Sigur, mai era oaia crudă și înghețată, la care s-au referit și alți deportați despre care ați scris, dar cum și cât puteai să mănânci din ea?”.

Viața la minus 25 de grade

Greti confirmă relatările celorlalți etnici germani deportați despre care am scris în edițiile precedente. ”Eram cam 35-40 de persoane într-un vagon. Ne mai ajutam cum puteam. Ne-au decupat un pătrat în mijlocul vagonului, pentru aerisire și nevoi. În unele stații, trenul oprea mai mult și coboram să ne facem nevoile sau să ne mai udăm, că nu putea fi vorba de spălare. Santinela după noi. Ne ducea pe rând pe câmp, să ne ușurăm (Spiru: Era o rânduială. Cum se duc oile la stână”.). Pe 6 februarie, am ajuns în lagăr, la Donbas. Erau temperaturi foarte scăzute atunci, cam minus 25 de grade. Ne-au instalat în niște case dărăpănate. O săptămână am dormit pe dușumea, pentru că nu erau paturile gata. Am dormit ca porcii, pe paie înghețate. Simțeam cum îmi îngheață capul. Nu mai puteam să vorbesc, să mă mișc (Soțul: În schimb, aveau sobe. Calorifere, termopan”. Greti: ”Mai taci din gură, că n-ai fost tu acolo!”. Spiru: ”Mai aveți file, domnule? Că vreau să vă povestesc și eu, mai bine, cum a fost la Moscova, nu mai știu în ce an”).

Satul din lagăr

Greti n-a fost singura din familie ridicată în ’45. ”Eram două fete și doi băieți. Pe sora cea mare au ținut-o cinci luni la Blaj, dar n-au trimis-o în lagăr, pentru că avea copil. Tata și fratele mai mare (dar mai mic decât mine ca vârstă) au fost ridicați în aceeași zi, dar am ajuns în lagăre diferite. Mama a murit când eu aveam 9 ani, iar fratele cel mic 3 ani. Trebuie să știți că a fost tot satul săsesc (Tătârlaua) în lagăr. Numai cei care n-au fost buni de muncă au scăpat. Pe lângă mine, fratele și tata, au mai fost ridicate din neamul meu două mătuși, șapte verișoare și un văr. Trenul cu deportați a trecut prin Ploiești. Aici au schimbat garniturile. Pe noi ne-au pus în garnitura cu șvabii, nu cu ploieștenii”.

Penelopa sau de ce nu te-ai măritat în noaptea aia?

I-am amintit ce mi-au relatat coetnicele sale, Mitzi și Mimi, pe care le-am invitat să-și spună poveștile lor. Unele fete s-au măritat repede, cu cetățeni români, pentru a scăpa de deportare. ”Eu puteam să mă mărit în noaptea aia, dinaintea ridicării, că au venit destui la ușă (Soțul: ”A avut mai mulți pețitori decât Penelopa!”). Preotul a vrut să ne bage într-o fântână, să ne-ascundă, dar am refuzat, deoarece n-am vrut să-i creăm probleme. Nu regretă că n-a apelat la acestă formulă salvatoare? ”Nu m-am măritat pentru că n-am vrut să mă mărit de nevoie. Asta e”, îmi răspunde.

Să nu te-atingi de mătușa ta!

Margareta a lucrat într-o mină de cărbuni, Korlovska, trei ani. ”A venit o comisie și ne-a triat”. Dar de ce la mină? Cu o excepție, colegele ei de suferință din Ploiești pe care le-am chestionat până acum au fost repartizate la alte tipuri de activități, nu într-o muncă destinată exclusiv bărbaților. Pentru o femeie e o muncă prea grea, aproape impracticabilă. Erați voinică?, întrebăm. Greti (zâmbind): ”Așa cum mă vedeți”. Apoi, brusc: ”Aveam ochii buni, acum nu-i mai am. Când plecam sau ieșeam din mină, ne duceau cu paznic, pe jos. Când ajungeam la sediu, ne lăsau să mâncăm, dacă aveam ce. Iarna ne scoteau la curățat zăpada. Să nu cumva să credeți că după ce ieșeam din subteran ne lăsau să ne odihnim! Unii cădeau, dar nu ni se permitea să-i ajutăm. O mătușă a murit în fața mea, dar n-aveam voie să pun mâna pe ea. Pe decedați îi aruncau într-o groapă comună”. 

Cozonacul de sfeclă sau primăvara nu-i ca iarna

Primăvara nu era neapărat o binecuvântare. Dar primăvara nu era ca iarna. ”Ne scoteau la măturat. Uneori, găseam coji de cartofi pe jos. Pentru colegele mele reprezentau o delicatesă. Odată am găsit o sfeclă roșie, pe care am tăiat-o în 12, că eram 12 fete. A fost cozonacul nostru de Paști. Am întâmpinat destule. Și tinerețea noastră acolo am mâncat-o”, mărturisește, cu tristețe în glas. Poate vă întrebați care era principalul fel de mâncare în Donbas. ”Puneau apă într-un cazan, peste care turnau o sticlă de ulei expirat, varză, murături și, uneori, sfeclă, ca să fie ciorba roșie. Mai puneau și câte un cartof, din când în când. De bază mai erau arpacașul și lintea. Apropo: bănuiți de ce ne dădeau numai frunze de varză, nu verze întregi? Deoarece când au adus varza acolo, au făcut-o grămadă. Cine a prins, inclusiv paznicii și ofițerii sovietici, a luat. Dar au rămas foile de deasupra pe jos”.
(Sfârșitul primei părți. Continuarea în ediția 19 aprilie 2020)

                                                                                                        A consemnat Leonida Corneliu CHIFU

Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea în URSS (IX)
(urmare din ediția 25 martie 2020)

Continuăm, așa cum am promis, cu povestea doamnei deportate ”Mimi” Dengel, doar pentru că era etnic german. Pe tot parcursul întrevederii noastre, Mimi Dengel a păstrat o atitudine demnă. Nu a vărsat nicio lacrimă, nu s-a lamentat, ba a căutat chiar să întrețină o atmosferă de bună dispoziție. ”Ce să fac? Trebuie să-mi țin moralul, cum o făceam și atunci. Căutam să ne amuzăm și noi, ba de una, ba de altă, pentru a nu cădea pradă disperării”.

Chin pentru chin sau căderea în abis 

Prin urmare, Mimi ne-a relatat și unele întâmplări amuzante. ”Mitzi era brigadiera noastră. Eram cam șase–șapte într-o brigadă. Ofițerii ruși nu știau să țină planul arhitectonic, îl țineau invers. Mitzi ne explica nouă după plan, că știa foarte bine germana. Am lucrat cu Mitzi la descărcat și la săpăturile pentru fundația caselor, la Ariom 14. Mai erau civilii care răspundeau de  șantier. Nici ei nu le prea aveau cu planul. Mitzi înmâna planul invers, cu susul în jos. Ei se uitau și când vedeau că râdem de ei se supărau și plecau. Da´ ce? Numai ei să ne chinuie pe noi? Să-i chinuim și noi pe ei! Hi – hi! Ne mai țineam de șotii și noi”.
Apoi dă curs altei amintiri: ”Uneori mă îmbrăcam în bărbat, îmi puneam mustață, mă strecuram noaptea și trăgeam fetele de picioare. Apăreau la geam ofițerii ruși, alertați de chiotele fetelor. Noi ne strecuram repede în paturi. Prea multe distracții n-aveai. Rușii ne dădeau uneori bilet de voie ca să mergem în alte lagăre, să cunoaștem și alți oameni, dar nu prea ne duceam, că era prea departe. Dar micile șotii nu ne îndulceau prea mult amarul. Se făceau găuri în curtea lagărului, se surpa pământul, că dedesubt se lucra la mină. De multe ori am avut de gând să mă arunc în găuri”.

Ce n-a văzut Parisul

Prin ´46, nemții le-au dat ofițerilor ruși niște barăci pentru locuit. Furam lopeți și târnăcoape. Făceam într-o zi o fundație, apoi soseau barăcile. O să vă mai vorbesc despre asta. Erau barăci cu două camere și bucătărie. Ceva ce n-a văzut Parisul! I-am spus odată lui Mitzi: avem toate meseriile”.

Cu ”țapțarapul” 

Supraviețuirea era o treabă grea la Krivoirog. Pentru a supraviețui, Mimi a trebuit să mai învețe ceva: ”Rusoaicele ne-au învățat să furăm, când lucram afară, la câmp. Întroduceam  cartofi pe cracul pantalonilor, pe mâneci, după care luam pufoaicele pe noi”. Dar nu ajungea să furi cartofi pentru a supraviețui în lagăr. ”Nu am lucrat, după cum v-am relatat, doar la câmp. Și, oricum, figura nu ținea în fiecare zi”. Mimi Dengel a lucrat și la ”autodoroga”, adică la străzi, ”unde săpam șanțuri în care se instalau conducte. Doamne, ce chin și aici! Să sapi iarna, ca femeie, în pământul înghețat! Din păcate, când lucram la șosele, sovieticii nu asigurau necesarul de scule pentru șantier. Iar dacă nu ne făceam norma, nu ne dădeau mâncare. Așa că a trebuit să furăm lopeți și târnăcoape, cum vă spuneam. Sculele le îngropam în curte. Dar se întâmpla să ai ghinion, să le descopere alții și să le ia. Sau le dibuiau rusoaicele când lucram, că mai veneau și ele după lemne. Nu ne-ntreba nimeni de unde avem târnăcoapele. Acolo, dacă nu furai, nu trăiai. Operațiunile noastre purtau numele de ”țapțarap”. Umblam cu țapțarapul, cu furatul adică. Cele care ne indicau de unde să furăm erau chiar… rusoaicele. Când am lucrat la bucătărie – culmea! – nu puteam fura mai nimic. Că furau și ofițerii. Dar tot îi mai fentam. Căutam să-i duc și lui tata. Dar ei mergeau în dormitor și scotoceau. Căutam să-i ajutăm pe deportați. Dacă le dădeam de-un deget, era ceva pentru ei”.

A doua călătorie cu tata

Spre deosebire de majoritatea etnicilor germani care au lucrat în lagărele sovietice, Mimi și tatăl ei au fost eliberați în vara lui 1948 (22 iunie), nu la sfârșitul lui noiembrie 1949. ”Când ne-au dat drumul, ne-au dus repede acasă ca să scape de noi. Gheorghiu-Dej și Ana Pauker s-au înțeles cu sovieticii să le dea drumul celor mai vârstnici. Tata a lucrat în mină, la repararea lifturilor. Era născut în 1900, a murit la la 57 de ani. Avea reumatism la picioare și grave probleme cardiace. A fost internat la <<staționar>>, cum îi ziceam noi infirmeriei. Grav bolnav, tata a zis că nu pleacă fără mine. Comandanții se schimbau ca frunzele. Ultimului îi murise soția și a rămas cu o fiică. Avea ceva milă”. Tatăl a fost dus la locul de îmbarcare, la 30 kilometri distanță de lagăr, dar n-a vrut să se îmbarce. Abia la 11 noaptea, ofițerul de serviciu s-a dus în dormitorul în care se afla Mimi și i-a spus să predea salteaua. ”Pătura și perna erau ale mele. La 11 noaptea mi-a venit rândul. Fratele a venit abia în ziua de Crăciun, în ´48. Când am plecat, mi-au dat 65 de ruble. Ce n-am cheltuit mi-a fost confiscat la graniță. Apucasem să iau niște bomboane. La întoarcere, ne-au oprit la Focșani. Aveam tivul de la fustă cusut cu scrisori de la deportați să le aduc acasă. Bine că s-a terminat, că nu credeam să mai scap vreodată de acolo. Dacă-i întrebam pe ofițeri și pe paznici când plecăm acasă, ziceau: <<Scoro>> și întindeau un cauciuc, <<rizină>>, îi spuneau ei”.

Mai norocoasă decât Dora

Ca și Dorei Dumitru, și lui Mimi i s-au administrat ”anumite injecții” pentru a o steriliza. ”Dar, spre deosebire de biata Dora, asupra mea n-au avut efect. Am fost mai norocoasă. Eu am fată de 51 de ani, Florina. Să știți că la Krivoirog femeile n-au fost abuzate. Dar am avut foarte multe interdicții. Aveam un ofițer tânăr, cam de un metru șaizeci înălțime, parcă-l văd. Scriam și eu câte o scrisoare acasă, dar el îmi spunea: <<Nu mai scrie, că le rupe>>. Fratele meu a reușit să scrie acasă. A ajuns scrisoarea pentru că s-a combinat cu o rusoaică. Așa a aflat fratele meu de noi, că i-a scris mama.
Băiețelul nepoatei, crescut de mine, Andrei îl cheamă, și are șase ani. Îmi fac și eu o ocupație, că dacă aș sta singură în casă m-ar omorî urâtul. Ce să vă mai spun? Am făcut friguri stomacale, un an de zile am zăcut acasă. Făceam temperatură internă. Tata a adus medici de la întreprindere, specialiști germani. Dar le-am dus pe toate. Nu i-aș dori nici celui mai crunt dușman să treacă prin ce-am trecut”.

V-am spus încă o poveste teribilă. Și, mai ales, adevărată.
(sfârșit episodul ”Mimi” Dengel. Urmarea epopeii etnicilor germani din Prahova condamnați la muncă silnică în lagărele sovietice în ediția din 11 aprilie 2020)

                                                                                                                        A consemnat Leonida Corneliu CHIFU

Am facut astazi un interviu superb cu Sorin Lavric.

Raspunsurile lui sunt revoltator de sincere si de lucide.

De la tiganii care ne-au invadat din Diaspora, pana la ce se intampla cu un cuplu care sta inchis in casa in aceste zile de carantina.

A raspuns mai mult ca medic, decat ca filozof, pentru ca medicina a fost prima facultate.

Cititi-l!

SORIN LAVRIC: Ce ne doboară nu e un microb, ci psihicul nostru adus în pragul surescitării apocaliptice

(Floriana Jucan)

Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea în URSS (VIII)
(urmare din ediția 15 martie 2020)

”Mimi” (cum i se spune), născută Dengel, a văzut lumina zilei la 11 martie 1925, la Ploiești. Se numără printre deportații germani care au fost duși, în ianuarie 1945, în lagărele sovietice, pentru a participa la munca de reconstrucție. Vreme de peste 60 de ani (până în 2006, când am ”descoperit-o” noi), pe ”Mimi” n-a întrebat-o ”nimeni, nimic” despre calvarul prin care a trecut. ”E drept, nici mie nu mi-a ars să vorbesc despre perioada aceea. Nici nu vreau să-mi mai amintesc. Colegele mele de suferință au mai fost întrebate, unele au fost abordate de reporteri ai unor publicații din Germania, dar pe mine nu m-a băgat nimeni în seamă, deși experiența mea n-a fost mai puțin… senzațională”. Nu-și explică de ce așa o apatie. Ar fi vrut să fie și ea subiect de poveste mai demult. Deși nu dorește să-și mai  amintească de ”aventura sovietică”, a acceptat cu multă bunăvoință, îndemnată și de membrii comunității germane din Prahova – care au trecut prin experiențe asemănătoare, și despre care noi, în exclusivitate, am scris și vom mai scrie – să ne relateze felia ei de viață. Din delicatețe, am căutat să nu întrerupem firul povestirii fostei deportate, aflată la o vârstă venerabilă.  

La Ufalei 

          ”M-au ridicat din strada Jupiter 2, situată în Bariera Rudului, numărul 40. N-a fost o surpriză pentru mine. Tata fusese ridicat din noiembrie, de la Rafinăria Columbia, Rafinăria Nouă, cum i se mai spunea, unde era maistru de instalații cazane cu abur, dar nu-l deportaseră încă. Dengel Friedrich îl chema. A fost ținut într-o clădire lângă fostul notariat, la Școala numărul 13. După noi, i-a venit rândul fratelui meu, Dengel Constantin. El a fost ridicat de la Timișoara, unde își satisfăcea stagiul militar. A fost dus în munții Ufalei, aproape de Siberia, la minele de aur”. Vocea devine sacadată, temură, sună înăbușit, se rupe, iar relatarea doamnei nu mai are continuitate. Am mai aflat, totuși, că Mimi a fost reținută – ca aproape toți condamnații germani din Prahova – două săptămâni în fabrica de mobilă de pe Oilor, ”La Bărbulescu”, i se spunea, viitorul Tehnolemn. Femeilor li s-a spus că vor fi trimise într-un spital, ca să îngrijească de bolnavi. Au fost îmbarcați la Ghighiu, în bou vagoane, cum le spuneau ei, cam 35-40 de persoane într-un vagon. După ce-și recapătă vocea, fosta deportată își reia firul povestirii: ”Ne-au făcut o aerisire – un pătrat decupat în podea – unde ne făceam și nevoile. Din când în când, ne aruncau printre zăbrele câte o jumătate de oaie crudă și  câte un coltuc de pâine înghețată”.

Călătorie cu tata

Mimi nu știa că tatăl său se afla în același tren (Ne-am amintit imediat că un alt etnic german din Prahova, Artur Schuller, a cărui poveste am relatat-o în episoadele precedente, călătorea în același tren cu tatăl său, fără să afle asta decât cu puțină vreme înainte ca trenul să treacă granița în URSS – s.n.). Avea să afle acest lucru la Focșani, când ”un cetățean a reușit să coboare din tren ca să bea apă. A strigat săracu’ din vagon în vagon, după ai lui, că avea și el rude în transport. Am întrebat și eu de tata. Mi-a spus că auzise de numele Dengel. Așa l-am depistat, dar nu l-am văzut, până când am ajuns la destinație. 16 zile am călătorit. În vagon se afla și doamna Dimitriu, ”Mitzi” – cum i se spune – despre ale cărei suferințe ați scris dumneavoastră”.

Ca și Mitzi, Mimi a fost debarcată la Krivoirog, lagărul Artiom 14. Le-au cazat într-o clădire pregătită special pentru ele. Se culcau pe scânduri de lemn înghețate. Clădirea avea și o centrală termică, dar în momentul în care i-au dat drumul au crăpat țevile.

Toate meseriile sau cadavrele de alături

Precum colega ei, Maria Dumitriu ”Mitzi”, Mimi  a lucrat la toate secțiile. ”Îi spuneam odată lui Mitzi că noi am învățat toate meseriile. Am lucrat la bucătărie, la spălătorie, la croitorie, am făcut și carceră. Mă dureau măselele din cauza frigului și a curentului. M-am dus lângă soba din bucătorie să mă încălzesc. Ofițerul de serviciu a zis că am dormit în timpul lucrului și m-a trimis la carceră.
În încăperea alăturată erau decedații, claie peste grămadă. Mureau mulți, domnule, de frig și de foame, că i-am văzut cum pășteau iarbă. Probabil nu mă credeți, dar poate să vă confirme Mitzi”.
N-ar fi murit atâția nefericiți dacă ofițerii ruși n-ar fi furat mâncarea deportaților. ”Nouă nu ne prea rămânea, dar lor nici că le păsa că mureau oamenii. Vedeam cum îi duce cu căruța în cimitirul improvizat în spatele cazărmii. Când vedeau că nu se mai ridicau, ne trimiteau pe noi să le tragem păturile de pe cap”.

Căsătorii din interes, căsnicii fericite 

          Mimi mai avea trei surori și un frate. Fratele era cel mai mare ca vârstă, iar Mimi era cea mai vârstnică dintre surori. Din fericire pentru ele, surorile ei au scăpat de deportare. ”Asta datorită unui comisar care locuia pe strada noastră. I-a spus comisarul mamei:  <<Elena, mărită-le pe fete cu români, ca să-și schimbe numele>>. Doar cea mai mică nu s-a măritat atunci. Aflată la o vârstă fragedă, ea nu era în pericol să fie deportată. Culmea, ea a avut o căsnicie mai grea. Celelalte, deși s-au măritat din interes, au avut căsnicii fericite. Cel mai rău a dus-o – cum spuneam – sora cea mică, Teodora, care s-a căsătorit, în 1952, la un an după mine, cu un militar basarabean refugiat. A decedat și ea, sărmana, în urmă cu trei luni”.

Un S profund

          Mimi avea să-și revadă tatăl imediat după instalarea în lagăr. ”Tata a lucrat la o mină de fier. S-a-mbolnăvit, ca și mine, de reumatism la picioare. Din păcate, mie mi s-a deformat și coloana vertebrală. Că ne scoteau noaptea, domnule, la descărcat de vagoane. Descărcam lemne, grâu și porumb. Degeram, dar nu ne dădeau lemne să ne încălzim. Să lucrezi zece ore afară iarna… Coloana mi-e deplasată, am un S profund. Noaptea, când m-apucă durerile, îmi încălzesc sticle cu apă caldă. N-am putut să mai ridic saci, pentru că nu ne asigurau nici hrană. Nu te puteai întreține cu arpacaș și cu mei”.

Doi-trei morți per dimineață

Le mai dădeau din când în când câte o ciorbă de sfeclă sau de varză, cu mălai. Au murit foarte mulți etnici germani atunci, încă din primii ani. ”Când lucram la spălătorie, ne puneau să facem curat în dormitoare. Găseam în unele dimineți câte doi–trei morți. Știu că au murit mulți etnici germani din Polonia. Vai, sărmanii! Asta e! După război, trebuie să tragă cineva. S-a nimerit să fim noi”.
(Sfârșitul primei părți. Urmare în ediția din 3 aprilie 2020).

                                                                           A consemnat Leonida Corneliu CHIFU

Etnicii Germani – 75 de ani de la deportarea în URSS (VII)
(urmare din ediția 8 martie 2020)

”Burșicii”

Mitzi avea să treacă prin toate secțiile. A constatat că erau foarte mulți silezieni în lagăr, care lucrau la mina de fier. ”Celor care lucrau la mină li se spunea <<burșici>>. La spălătorie, aveam normă 60 de bucăți îmbrăcăminte aspră, plină de minereu, de la cei care lucrau în mină. Am lucrat și la bucătărie, unde spălam vase. Am încărcat mașini cu pietre. În ultimul an, situația s-a mai îmbunătățit, ne dădeau și salarii. Eu luam cam un sfert din cât luau rusoaicele”.
Sora lui Mitzi a avut o soartă mai bună. A plecat cu primul transport, după un an și ceva. Avea să se stabilească în Germania. 

Iar ca amintire o lingură

Mâncarea era distribuită în străchini de aluminiu. ”Varza acră, fiartă în apă, fără ulei, fără nimic. Lingura o mai am și acum, după mai bine de 60 de ani. O păstrez ca amintire. De câte ori m-am culcat seara plângând de foame… Mulți au murit. La mine a fost cum a fost. Dar multe fete au fost mutate în Lagărul Morții (cum îi spuneam noi), la Donbas. Dora, sărmana, a suferit mult mai mult. Munca la care fusesem eu repartizată era considerată grea și, drept urmare, primeam un kilogram de pâine pe zi”.
Mitzi a lucrat în mai multe lagăre. A fost și la Nipopetrovsk, unde săpa fundații pentru case. ”Lucram intensiv, să ne facem norma repede, ca să ne odihnim mai mult după aia. Șapte fete eram în brigadă. Ca brigadier harnic, am primit o pereche de bocanci”. A lucrat și la Liznoi, în schimbul de noapte. ”Doamne-Doamne, ce frig! Veneau vagoane cu cherestea și bușteni și ne trezeau noaptea să le descărcăm. Am transportat și șine”.
I-am amintit episodul cutremurător din biografia prietenei sale, Dora Dumitru, cea căreia i s-a administrat o injecție pentru a o steriliza. ”La noi nu se făceau injecții pentru a se evita sarcinile. Au fost și căsătorii, dar nu prea multe. Majoritatea fetelor au plecat în Germania după aceea. Dar nu pot să spun că nemții ne-au ajutat cu ceva. Nimica”.

Conserve de iarbă cu macucă

În lagăr exista și o infirmerie, unde deținutele erau ”tratate” de o doctoriță rusoaică. ”Aceasta îți dădea concediu medical numai dacă aveai temperatură. Am cunoscut acolo două surori din Câmpina, Teri și Greti. Greti cânta minunat. Din păcate, s-a-mbolnăvit de plămâni și a murit la Donbas, unde a fost mutată. Am fost și eu o dată la infirmerie, că aveam temperatură, din cauza plămânilor. Mulțumesc lui Dumnezeu că am rezistat!”.
Bărbații, în special, au ajuns distrofici, mureau de foame. Îi vedea culegând iarbă în cutii de conserve. ”Câți bărbați au murit, Doamne ferește! Când am lucrat la șosele, rusoaicele, prin gard, ne dădeau câte o murătură. Apoi, când am trecut pe salariu, îmi permiteam câte o macucă. Știți ce este macuca? Este floarea soarelui, cu uleiul stors, <<produs>> care se dădea la vite. Mai erau prăjituri din mălai pe care le tăiam bucăți și la mâncam cu mare poftă. Ni se păreau un deliciu”.

Santinela șchioapă sau cincinalul în patru ani și jumătate

Deținutele nu erau bruscate sau abuzate sexual. ”Nimeni n-avea voie să bată. O santinelă șchioapă a bătut o fată. Pentru fapta sa a fost trimis în Siberia. Dar de muncit trebuia să se muncească, norma era normă. Vă amintiți celebra lozincă ceaușistă a anilor ´70 <<Cincinalul în patru ani și jumătate>>? Ea își are rădăcinile tot în fosta URSS. Cu 15 zile înainte de plecare, pentru că ne îndepliniserăm planul cincinal cu trei luni mai devreme (peste alte trei luni se împlineau cinci ani de când ne ridicaseră), n-am mai lucrat. Am fost chemate la bucătărie, să pregătim mâncarea. Am făcut grevă, dar ne-au luat cu forța și ne-au obligat să gătim”.
Înainte de întoarcerea acasă, deportaților li s-a propus să rămână în URSS. Li se ofereau locuri de muncă, masă și casă. ”A rămas un singur deportat, un arhitect din București”.
”La plecare, deportații au fost îmbarcați tot în bou-vagoane. De data asta, vagoanele aveau sobe mici, cu cărbuni. La Sighet ne-a întâmpinat Crucea Roșie, cu lapte fierbinte. Am fost întrebați dacă avem nevoie de asistență medicală, de vreo operație sau să ne punem dinții”.

Bilanț medical

            La final, pe când mă pregăteam să-mi iau la revedere de la doamna Mitzi, aceasta mă rugă să mai zăbovesc puțin. ”Dar de sănătate nu mă întrebați? Nu am decât 15 operații și proteză la genunchiul stâng. Am fost operată de patru ori doar la rinichiul drept. Șapte pe picior. N-am stabilitate. Am făcut un infarct miocardic acut, mi s-a declanșat un ulcer cu bulb. Și acum mai am dureri groaznice. Am fierea scoasă. Să vă mai spun? Ce folos că ne-am mâncat tinerețea acolo? E prea târziu acum, prea târziu!”.

”Spuneți-mi dvs., domnule, pentru ce?”

Mitzi izbucnește în plâns. Îmi spune, printre lacrimi: ”Mă mir că nu-s senilă. Nu v-a fost teamă? Ce ați fi zis dacă ați fi dat de o babă senilă? Se miră lumea că mă duc singură în piață, la cumpărături. Mi-a dat Dumnezeu putere, că sunt credincioasă. Eu sunt cu credința în Maica Domnului, dar accept și credința ortodoxă. Primesc preotul cu botezul. Nu ies din casă până nu mă rog să-mi dea Dumnezeu putere să mă întorc acasă. Am atâtea să vă spun, încât ați putea scrie un roman. Nu vreau să-mi mai amintesc de Rusia. Câteodată stau și mă gândesc la toate prin câte am trecut. Pentru ce toate astea, pentru ce? Spuneți-mi dv., domnule, pentru ce?”.

”Luați câte poze vreți, că oricum vor fi aruncate după moartea mea!”

Mi-a întins apoi teancul de fotografii. Majoritatea sunt din tinerețe. În multe dintre ele, este înfățișată cu codițe. Le examinez cu multă atenție și curiozitate. O femeie foarte frumoasă. ”Am purtat codițe până târziu. Poze recente nu prea am”. Observ cu surprindere că deține fotografii făcute în lagăr, alături de alte colege de suferință. Întreb cine a făcut fotografiile. ”Credeți-mă, habar n-am cine a făcut pozele!” Îmi arată apoi o fotografie realizată înainte de plecarea în URSS. ”Cu haina din poză m-au dus în Rusia”.

”Au mai venit niște ziariști să mă întrebe. Mi-au cerut câteva poze, dar nu mi le-au mai restituit. Luați câte poze vreți, că oricum vor fi aruncate după moartea mea!”:

(sfârșit episodul Dumitru Maria-Meta. Urmarea epopeii etnicilor germani din Prahova condamnați la muncă silnică în lagărele sovietice în ediția din 25 martie 2020)

                                                                                                  A consemnat  Leonida Corneliu CHIFU

Etnicii Germani – 75 de ani de la deportarea în URSS (VI)
(urmare din ediția 20 februarie 2020)

Cinci ani de ”Universitate” în URSS (1)

               ”Am realizat odată un material pentru o revistă germană. L-am intitulat <<Cinci ani de Universitate în Rusia>>. Puteți să dați același titlu textului pe care îl veți scrie”, ne-a îndemnat Dimitriu Maria–Meta, Îi garantăm că vom ține seama de sugestia dânsei, doar că vom înlocui Rusia cu URSS, conform denumirii de atunci.
            ”Mitzi” pentru cei apropiați, româncă de origine etnică germană, a petrecut acești ani ”universitari” în fosta URSS, unde a fost deportată pentru a participa la munca de reconstrucție a Uniunii Sovietelor. Mitzi va fi marcată pe viață de răstimpul petrecut în lagărele de muncă. A acceptat, după insistențe, să ne vorbească despre o perioadă cumplită a vieții ei, de care nu dorește să-și mai amintească.

Fericire conjugală

Dimitriu Maria–Meta, Wolf pe numele de fată, a văzut lumina zilei la Ploiești, în 1924. Tata: Rudolf, mama: Josefina. Mama a părăsit această lume în 1935, la 41 de ani, iar tatăl în 1940, la vârsta de 52 ani. Până la decesul tatălui, Maria–Meta a avut o viață destul de liniștită. Tatăl, comerciant, avea două magazine, ”cam pe locul unde este situată Casa Albă acum” și reușea să asigure un trai îndestulător familiei. După decesul tatălui, Maria a fost luată în grijă de sora ei cea mare, Grete Negulescu, soția profesorului Toma Negulescu (”Poate-i știți”), fost director o vreme la Liceul <<I.L.Caragiale>> sau <<Petru și Pavel>>, cum se numea odinioară. Grete a murit în ´59, la 42 de ani. Maria mai are o soră, Charlotte Malz, stabilită în Germania.
În ´42, după terminarea liceului ”Despina Doamnei”, a intrat ca funcționară la Uzina Electrică de pe Mihai Bravu. Acolo avea să-l cunoască mai târziu, după capitolul pe care vi-l vom prezenta în rândurile de mai jos, pe cel care avea să-i devină soț. ”Aici am reușit cel mai bine: în căsnicie. Am avut o căsnicie extraordinar de frumoasă. În aproape 59 de ani, n-am avut nicio ceartă. Din păcate, soțul meu a decedat în 1988”.

Toate Măriile nemțești

Imediat după ce am pătruns în locuința sa (un apartament situat în Complexul Nord), Mitzi ne-a dojenit cu delicatețe: ”Domnule, mai întâi o să vă iau eu la întrebări! Ce v-a venit să ne căutați după mai bine de 60 de ani? Ce puteți să mai faceți acum și ce rost mai are? Mi-au spus domnul Schuller și Dora Dumitru (etnici germani, ca și interlocutoarea noastră – s.n.) că ați scris și despre ei. De ce vreți să răscoliți amintiri?”, ne-a întâmpinat, după salutul de politețe, doamna Maria-Meta Dimitriu. Fără să mai aștepte răspunsul nostru, s-a îndreptat spre un dulap, de unde s-a întors cu câteva albume cu fotografii. ”Noi, babele, suntem cam  de aceeași vârstă. Dora, ca și mine, e în februarie. Eu sunt pe 17. Ea e nițel mai bătrână. Aproape că nu e zi în care să nu vorbesc cu Dora la telefon. Știți că și ea e foarte bolnavă?”. I-am răspuns că ne-a fost dat să constatăm trista realitate.
Am observat că doamna Nadia Niculescu, președintele Forumului German din Prahova, îi spune Mitzi (Miți). De ce Mitzi?, o întrebăm. ”La români, avem o grămadă de derivate din Maria: Mărioara, Măriuca, Marița, Mariana și câte altele. Dar la nemți avem unul singur. Toate Măriile nemțești sunt…Mitzi”.

Cum să te întorci pe cealaltă parte în bou-vagon?

Fără a mai aștepta să o întrebăm, gazda noastră începe să depene. ”Am fost duse la ceea ce s-a numit munca de reconstrucție în URSS. Pe 10 ianuarie 1945 m-au luat și pe 22 noiembrie 1949 m-am întors. E sunt singura care are adeverință de la MAI, prin care se certifică faptul că am fost deportată”.
A fost ridicată de pe Udriște Năsturel, unde locuia împreună cu sora sa, Grete, cu doi ani mai vârstnică. ”Ne-au strâns lângă fostul Tehnolemn, unde se construiește Tribunalul acum. Au spus că se va face triere, da` de unde? Ne-au urcat în camioane, apoi, la gară, ne-au îngrămădit într-un bou-vagon (așa le spuneam vagoanelor pentru vite), 35 de persoane. Dormeam pe niște scânduri suprapuse, câte șapte. Dacă se-ntorcea una pe o parte, trebuia să se întoarcă toate.

Mitzi descoperă ceva

În timpul călătoriei, Mitzi avea să descopere nu numai România pitorească și Uniunea Sovietică așișderea, ci și altceva ce nu mai văzuse. ”Atunci am <<descoperit>> ceva ce nu mai întâlnisem în viața mea: păduchii. Apoi, să-ți faci necesitățile pe pătratul din podea…”.
După relatarea acestui fapt, Mitzi se oprește ca pentru a se reculege. Apoi reia firul povestirii: ”Doamne, cum e și Rusia asta! Toate stepele alea, de nu se mai terminau! Auzeam, din când în când, câte o împușcătură. Doamne, ce s-o fi-ntâmplat? Pe cine mai împușcă?, ne întrebam. Oare nu ne vor împușca și pe noi? Am trăit tot drumul cu această spaimă”.
Cu ce s-au hrănit în timpul lungii călătorii?, întrebăm curioși. ”Drept mâncare ne-au dat o oaie înghețată, pentru care n-aveam dinți. Trăgeam de ea cum puteam. În rest, ce apucase fiecare să mai ia de-acasă. Dar nu ne ajungea, desigur, pe durata întregii călătorii”. Aici, întrerupe din nou firul relatării, mă privește câteva clipe în ochi pentru a-mi urmări reacțiile. ”Mă mai uit la televizor și mai văd și eu ba una, ba alta, că ce să fac la vârsta mea? Parcă ar fi dintr-un thriller”.

Mitzi descoperă și altceva

Dar Mitzi avea să mai descopere ceva. Ceva ce ar fi dorit să nu fie adevărat. Că răutatea este omenească, nu doar rusească. ”La Cluj, i-am dat unui cetățean sticla printre zăbrele, să mi-o umple cu apă. Când am întins mâna să iau sticla, a… scăpat-o. Înadins a făcut-o! Doamne, cât am putut să sufăr!”.

16 zile a durat călătoria către nu se știa unde. Într-un final, trenul a ajuns la Antiom, lagăr 1401, lângă Krivoirog.

”Câinele roșu” sau ”la târnăcop” 

Cazărmi ”antice”, paturi lungi de lemn, cu zăpadă pe ele, calorifere sparte. ”Într-un final,  ne-a adus niște saltele de paie. Am avut un comandant rusnac, înalt, slab. Îi spuneam <Câinele roșu>, că avea o figură care te înspăimânta”.
A doua zi, deportații au fost repartizați la muncă. ”Sora mea a prins un loc la infirmerie. Pe mine m-au repartizat la târnăcop, în construcții. Mă înălțam pe vârfuri, că târnăcopul ajungea până la pământ și nu puteam să-l ridic. Târnăcopul mă trăgea după el. Am lucrat la reconstrucția unor clădiri dărâmate. Sărea gheața pe noi”.

(Sfârșitul primei părți. Continuarea în ediția din 15 martie 2020)

                                                                                               A consemnat Leonida Corneliu CHIFU

J’ai longtemps été intrigué par une photo de Martin Heidegger prise durant le séminaire du Thor de septembre 1969, photo dans lequel on peut voir Heidegger dans une pose étrange, comme s’il venait de lancer quelque chose, et, fait assez rare, avec sur le visage un air souriant et décontracté.

Les hasards des échanges sur FB m’ont récemment permis d’en savoir plus sur cette photo, et par là même sur ce geste, mais surtout sur un aspect peu connu de la personnalité de Heidegger. C’est à Frédéric Guidon que je dois le récit qui suit. Frédéric Guidon, en effet, devait écrire une biographie de Henri Salvador qui hélas n’a pas vu le jour, les entretiens effectués par Frederic ayant tourné court du fait de la mort soudaine de Henri Salvador le 13 février 2008.Mais le chanteur avait confié à notre ami plusieurs cahiers d’écolier rassemblant un journal intime qu’il tenait dans les années 1960 et ledébut des années 1970, et qui contiennent à la date du 11 septembre 1969 les notes suivantes :

“Avec Eddie Barclay à Pertuis chez cette jeune chanteuse, Michelle Tort, Michèle Torr à la scène, sur laquelle Eddie voudrait mon avis avant de lui faire signer un contrat. Fille talentueuse, qui a concouru pour le Luxembourg à l’Eurovision en 66. En repartant de chez elle, Eddie m’apprend que le poète René Char habite pas loin d’ici, au Thor. Nous y allons en espérant qu’il nous recevra. Là, nous le trouvons en compagnie de toute une bande de têtes d’oeuf, types pas drôles, en l’honneur d’un vieux philosophe allemand du nom de Hedigger ou Heidegger, mais qu’Eddie et moi appelons par son prénom, “Martin” qui en allemand se prononce Martine, ce qui nous fait bien marrer avec Eddie. Comme nous laissons tout cebeau monde à leurs conversations impossibles, et qu’Eddie a toujours des boules dans sa voiture, nous commençons à faire une partie en doublettes avec René Char et un prof nommé Jean Beaufrais [sic, note dans la marge de Frédéric Guidon], quand le philosophe chleu nous rejoint, flanqué d’une blonde, Barbara je crois, et nous commençons une partie en triplettes, Jean, René, le boche d’un côté, et en face Eddie, moi, et évidemment la blonde que nous avons prise avec nous, Eddie toujours prompt à sauter sur tout ce qui bouge et qui a un jupon. Photos à l’Instamatic, dont une du fridolin qui, on ne sait trop comment, a réussi un beau carreau sur place, un vrai fer de tournoi, à 15 mètres, avec une boule de pointeur de 750 grammes : la chance du débutant. Nous les battons 13-4. Puis nous prenons congé, Eddie bien sûr est arrivé à récupérer le numéro de téléphone de la jeune blonde, Babara Gassin ou Casson, un nom comme ça”.

(Jerome Delclos)

Pentru slovaci, romanii sunt eliberatorii pamantului patriei lor si pentru a arata asta au ridicat troite, obeliscuri monumente, unele dintre ele chiar grandioase, in peste 50 de localitati din Slovacia in memoria ostasilor romani cazuti in cel de-al doilea razboi mondial. Cimitirele, crucile si monumentele dedicate eroilor romani care s-au jertfit in timpul luptelor purtate in perioada 18 decembrie 1944 – 12 mai 1945 pentru eliberarea Cehoslovaciei, se numara printre cele mai reprezentative obiective comemorative de for public din Slovacia si sunt ingrijite si intretinute cu un profund respect.

Doua tari diferite, cu doua atitudini diferite: Slovacia si Ungaria

Pentru slovaci, romanii sunt eliberatorii pamantului patriei lor si pentru a arata asta au ridicat troite, obeliscuri monumente, unele dintre ele chiar grandioase, in peste 50 de localitati din Slovacia in memoria ostasilor romani cazuti in cel de-al doilea razboi mondial. Cimitirele, crucile si monumentele dedicate eroilor romani care s-au jertfit in timpul luptelor purtate in perioada 18 decembrie 1944 – 12 mai 1945 pentru eliberarea Cehoslovaciei, se numara printre cele mai reprezentative obiective comemorative de for public din Slovacia si sunt ingrijite si intretinute cu un profund respect.

Chiar pana si crucile de prin zone mai izolate cum ar fi cele din muntii Tatra sunt ingrijite si intretinute. Steagul Romaniei este aici privit cu respect si chiar se organizeaza uneori comemorari ale eroilor romani. Iata de exemplu un grup de tineri slovaci care au urcat in muntii Tatra insotiti de drapelul Romaniei.

Doua tari diferite, cu doua atitudini diferite: Slovacia si Ungaria

Nu acelasi lucru se poate spune insa si despre Ungaria. Noi romanii am fost poate printre cele mai afectate popoare de ciuma rosie care a bantuit Europa de Est , bolsevismul criminal care a decimat aproape tot ceea ce avea Romania mai bun: Patru milioane de romani exterminati/deportati de catre khazarii bolsevici!

In loc sa multumeasca Romaniei pentru ca a scapat-o de o asemenea soarta tragica care se prefigura prin regimul bolsevic al lui Béla Kun, Ungaria a nascocit tot felul de povesti despre jafuri inexistente pe care le-ar fi facut armata romana prin muzee sau prin alte cladiri pe timpul stationarii armatei romane in Budapesta si in alte orase maghiare.

Daca s-ar fi produs asemenea jafuri din muzee oare nu ar fi existat revendicari de retrocedare ale acelor bunuri din partea Ungariei fata de Romania pana acum? Nu s-au facut asemenea revendicari pentru ca nu era nici un motiv sa se faca. Ungaria a facut atunci o propaganda murdara impotriva unei tari care a salvat-o de la un dezastru iminent.

Pe cine nu lasi sa moara nu te lasa sa traiesti! Asta este diferenta de atitudine dintre Slovacia si Ungaria. Pentru fapte similare slovacii ne considera eliberatori si se ingrijesc de mormintele si monumentele eroilor romani pe cand ungurii ne considera jefuitori!

Surse/Note: once.ro/cimitire/cimitire_rom_slovacia.php

(Glasul.info)

Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea la muncă silnică în URSS (V)
(urmare din ediția 14.02.2020)

Imposibila evadare

Cât a fost în lagărul sovietic, Artur a plănuit mult timp o evadare. Lagărele erau împrejmuite cu trei rânduri de sârmă, iar terenul era arat. La fiecare colț al lagărelor se aflau santinele, câini și reflectoare. ”Cum te apropiai, auzeai <<Nazat!>> (Înapoi) după care ne amenințau că ne împușcă. Eu și tata am evadat în ’46, la începutul lui august. Dacă unchiul aruncat din tren ar fi mers cu noi, poate că ar fi scăpat. Dar a rămas acolo, pentru că n-a avut curaj să participe la o asemenea nebunie. Tata n-a ezitat nicio clipă, era un om de inițiativă. Știam că războiul se terminase și credeam că vom rămâne acolo, la carceră, pe viață. <<Mă, de-aici nu scăpăm. Dacă evadăm, mai avem o șansă. Mergem spre Cernăuți>>, spunea tata. Mama era din Cernăuți și ne gândeam să ajungem la neamurile ei, chiar dacă Cernăuțiul era tot teritoriu al rușilor. Am aranjat din timp cu tata și cu un tip, Mulbauer. Ăsta n-a venit la punctual de întâlnire, dar nu ne-a trădat. Atunci lucram la mină. Eu jos, tata la suprafață”.
Artur a ieșit din mină cu o oră mai devreme.S-a amestecat printre ruși, care erau îmbrăcați ca deportații, cu cizme și combinezoane. ”Am abandonat lopata cu carbit. Parcă văd și acum un drum mare cu lanuri de porumb pe margini. Tata știa să se ghideze după stele. Ne-am dezbrăcat de țoalele de miner și le-am îngropat după vreo cinci-șase sute de metri. Bineînțeles că pe dedesubt aveam haine obișnuite. Un puști, aflat la marginea lanului, ne-a avertizat: vedeți că vine patrula. Noroc că începuse să plouă și ne-au pierdut urma. Noaptea dormeam prin cimitire neîmprejmuite sau prin tufișuri. Întâlneam în drum colhozuri imense”.

La câțiva pași de Petihatka

Cei doi evadați au reușit să vândă un surplus de haine pe care le luaseră din lagăr și au făcut rost de câteva ruble. ”Și rușii erau ca vai de capul lor, cumpărau de la noi. Ne țineam pe lângă calea ferată. Ne interesaserăm înainte și auziserăm câte ceva despre drumuri. Cel mai important era Petihatka. <<Peti>>, în rusește, înseamnă <<cinci>>. De-acolo plecau cinci drumuri, inclusiv unul spre Cernăuți. De trei ori ne-au luat la întrebări niște santinele întâlnite pe drum, dar – curios – ne-au lăsat în pace. Ultima dată, când ne-au ridicat, ne aflam într-un lan de porumb, aproape de Petihatka, obosiți morți. probabil ne-a zărit cineva, că ne-am trezit de dimineață cu santinelele pe cap. Erau un ofițer, un soldat, o gabrioletă și un cal. Au strigat la noi: <<Strileai davai!>> (Vă-mpușc! Mergeți!). Ne-am supus. Asta se întâmpla după vreo două săptămâni de la evadare”.
N-au reușit să ajungă la Petihatka, de unde intenționau să călătorească clandestin într-un tren spre Cernăuți. Reușiseră să parcurgă vreo 250 de kilometri, că mai circulau și cu mărfarele. ”Cu automatele îndreptate spre noi, ne-au dus într-un lagăr provizoriu. Am avut mare noroc, că am dat de un basarabean în uniformă rusească. La puțină vreme după ce am fost lăsați în seama lui, ne-a zis: <<când vedeți că vin, vă băgați în colțuri diferite ale încăperii și țipați, să creadă că vă bat eu>>. Da de unde! Ne aducea și de mâncare. Vasilică îi ziceam. Am stat acolo câteva zile. Au dat telefon, au transmis semnalmentele noastre, vârstele. Bănuiesc că și-au dat seasma. Au trimis un ofițer pe nume Romanenco – ăsta se ocupa de supravegherea noastră la munca silnică – și un soldat, să ne recunoască. Trebuie să vă mai spun că eu și cu tata notaserăm într-un caiet mic localități și sate pe unde ar fi trebuit să trecem. Romanenco ne-a bănuit că am fi spioni. I-am demonstrat că noi apelaserăm la o cheie foarte simplă, ”comersant” îi spuneam, pentru a încifra numele localităților. El s-a convins că nu mințim și ne-a retrimis la reconstrucție. A fost o cumpănă grea atunci”.

Artur Schuller ne-a relatat și alte întâmplări din lagăr, inclusiv situații în care ”moartea ne-a privit în ochi”, dar spațiul de care dispunem nu ne permite relatarea lor.
”În ultimele trei luni am fost îngrășați ca porcii, ca să-și facă reclamă înainte de a ne trimite acasă”, adaugă Artur.

Acasă

La întoarcerea în țară, complet deprimat, ”distrus fizicește și moralicește”, Artur, alături de ceilalți călători, toți foști deportați, a coborât la Sighetu Marmației, unde trenul avea o oprire, și s-a repezit să sărute pământul românesc. ”Nu mai speram să vedem vreodată țara noastră. Când am ajuns acasă, pe 21 noiembrie 1949, s-a umplut curtea de vecini și prieteni, cu oameni pe care-i cunoșteam. N-aveam loc nici să mă învârtesc. După două-trei zile, m-am dus la comisariat, dar n-au vrut să mă ia în evidențe. M-au trimis la <<Unirea>>. Tot Pavelescu era șef de secție. Ce mai faci, măi Artur? Sunt și eu ca cioara pe cracă aici. M-a trimis la Forțele de Muncă. Acolo m-a recunoscut un secretar de partid care lucrase și el la <<Unirea>>. M-am întors de unde plecasem, am obținut calificările de gradul II și III – am certificatele și acum. M-am calificat cu <<foarte bine>>. După ce am terminat ucenicia, am fost chemat într-un birou unde se aflau doi securiști. Unde ai fost? În URSS. De ce? Acolo m-au trimis. N-am făcut armata, nu știu să mânuiesc mitraliera, n-am omorât pe nimeni. M-au trimis degeaba. Eu am suferit din cauza numelui meu. Mi s-a distrus viața pentru un nume. În fine… Am fost întrebat: cine crezi că va ieși victorios din lupta asta politică? Cine va oferi poporului o viață mai bună, am răspuns. De atunci, n-am mai fost chemat la Securitate. Mă mai chemau din când în când la cadre, la oameni de-ai lor, de la Securitate, care se ocupau cu racolarea. <<Du-te înapoi la strung, îmi ziceau>>”.

”Am muncit toată viața, 47 de ani, am luat medalii pe care le-am dat băiatului, să se joace cu ele. Am lucrat și la Câmpina vreo trei ani. Strungar caroserist, pe mașină de 2000 de milimetri. Am lucrat, la nevoie, și  pe strunguri mici”, relatează Artur. Apoi, brusc: ”Domnule ziarist, vă rog să-mi rețineți și mie un ziar, să trimit la un văr de-al meu, ca să-l arate  pe-acolo!”.

Ce mai așteaptă Artur de la viață

Aceasta a fost uimitoarea și trista poveste a unui fost deportat, care n-a tras un foc de armă în viața lui, n-a prejudiciat pe nimeni, dar a avut ghinionul să poarte un nume nepotrivit cu vremile. La aproape 80 de ani, locuiește mai mult clandestin într-o locuință unde nu are mutația făcută și pentru care plătește chirie. Unul dintre cei trei copii ai săi, un bărbat de 44 de ani, nu se poate deplasa. Tot ce-și mai dorește este ”o locuință de-asta, socială, unde să ne putem instala eu, soția și fiul nostru, pentru că toți trei suntem bolnavi. Și nemții ar trebui să-i ajute pe etnicii germani, pentru că din cauza lor s-a declanșat războiul ăsta nenorocit. Și să-l fi câștigat, nici o lume cu Hitler nu era de dorit”. (sfârșit episodul Artur Schuller. Urmarea epopeii etnicilor germani din Prahova deportați în URSS în ediția din 8 martie 2020)

A consemnat Leonida Corneliu CHIFU