Etnicii Germani – 75 de ani de la deportarea în URSS (VII)
(urmare din ediția 8 martie 2020)
”Burșicii”
Mitzi avea să treacă prin toate secțiile. A constatat că erau foarte mulți silezieni în lagăr, care lucrau la mina de fier. ”Celor care lucrau la mină li se spunea <<burșici>>. La spălătorie, aveam normă 60 de bucăți îmbrăcăminte aspră, plină de minereu, de la cei care lucrau în mină. Am lucrat și la bucătărie, unde spălam vase. Am încărcat mașini cu pietre. În ultimul an, situația s-a mai îmbunătățit, ne dădeau și salarii. Eu luam cam un sfert din cât luau rusoaicele”.
Sora lui Mitzi a avut o soartă mai bună. A plecat cu primul transport, după un an și ceva. Avea să se stabilească în Germania.
Iar ca amintire o lingură
Mâncarea era distribuită în străchini de aluminiu. ”Varza acră, fiartă în apă, fără ulei, fără nimic. Lingura o mai am și acum, după mai bine de 60 de ani. O păstrez ca amintire. De câte ori m-am culcat seara plângând de foame… Mulți au murit. La mine a fost cum a fost. Dar multe fete au fost mutate în Lagărul Morții (cum îi spuneam noi), la Donbas. Dora, sărmana, a suferit mult mai mult. Munca la care fusesem eu repartizată era considerată grea și, drept urmare, primeam un kilogram de pâine pe zi”.
Mitzi a lucrat în mai multe lagăre. A fost și la Nipopetrovsk, unde săpa fundații pentru case. ”Lucram intensiv, să ne facem norma repede, ca să ne odihnim mai mult după aia. Șapte fete eram în brigadă. Ca brigadier harnic, am primit o pereche de bocanci”. A lucrat și la Liznoi, în schimbul de noapte. ”Doamne-Doamne, ce frig! Veneau vagoane cu cherestea și bușteni și ne trezeau noaptea să le descărcăm. Am transportat și șine”.
I-am amintit episodul cutremurător din biografia prietenei sale, Dora Dumitru, cea căreia i s-a administrat o injecție pentru a o steriliza. ”La noi nu se făceau injecții pentru a se evita sarcinile. Au fost și căsătorii, dar nu prea multe. Majoritatea fetelor au plecat în Germania după aceea. Dar nu pot să spun că nemții ne-au ajutat cu ceva. Nimica”.
Conserve de iarbă cu macucă
În lagăr exista și o infirmerie, unde deținutele erau ”tratate” de o doctoriță rusoaică. ”Aceasta îți dădea concediu medical numai dacă aveai temperatură. Am cunoscut acolo două surori din Câmpina, Teri și Greti. Greti cânta minunat. Din păcate, s-a-mbolnăvit de plămâni și a murit la Donbas, unde a fost mutată. Am fost și eu o dată la infirmerie, că aveam temperatură, din cauza plămânilor. Mulțumesc lui Dumnezeu că am rezistat!”.
Bărbații, în special, au ajuns distrofici, mureau de foame. Îi vedea culegând iarbă în cutii de conserve. ”Câți bărbați au murit, Doamne ferește! Când am lucrat la șosele, rusoaicele, prin gard, ne dădeau câte o murătură. Apoi, când am trecut pe salariu, îmi permiteam câte o macucă. Știți ce este macuca? Este floarea soarelui, cu uleiul stors, <<produs>> care se dădea la vite. Mai erau prăjituri din mălai pe care le tăiam bucăți și la mâncam cu mare poftă. Ni se păreau un deliciu”.
Santinela șchioapă sau cincinalul în patru ani și jumătate
Deținutele nu erau bruscate sau abuzate sexual. ”Nimeni n-avea voie să bată. O santinelă șchioapă a bătut o fată. Pentru fapta sa a fost trimis în Siberia. Dar de muncit trebuia să se muncească, norma era normă. Vă amintiți celebra lozincă ceaușistă a anilor ´70 <<Cincinalul în patru ani și jumătate>>? Ea își are rădăcinile tot în fosta URSS. Cu 15 zile înainte de plecare, pentru că ne îndepliniserăm planul cincinal cu trei luni mai devreme (peste alte trei luni se împlineau cinci ani de când ne ridicaseră), n-am mai lucrat. Am fost chemate la bucătărie, să pregătim mâncarea. Am făcut grevă, dar ne-au luat cu forța și ne-au obligat să gătim”.
Înainte de întoarcerea acasă, deportaților li s-a propus să rămână în URSS. Li se ofereau locuri de muncă, masă și casă. ”A rămas un singur deportat, un arhitect din București”.
”La plecare, deportații au fost îmbarcați tot în bou-vagoane. De data asta, vagoanele aveau sobe mici, cu cărbuni. La Sighet ne-a întâmpinat Crucea Roșie, cu lapte fierbinte. Am fost întrebați dacă avem nevoie de asistență medicală, de vreo operație sau să ne punem dinții”.
Bilanț medical
La final, pe când mă pregăteam să-mi iau la revedere de la doamna Mitzi, aceasta mă rugă să mai zăbovesc puțin. ”Dar de sănătate nu mă întrebați? Nu am decât 15 operații și proteză la genunchiul stâng. Am fost operată de patru ori doar la rinichiul drept. Șapte pe picior. N-am stabilitate. Am făcut un infarct miocardic acut, mi s-a declanșat un ulcer cu bulb. Și acum mai am dureri groaznice. Am fierea scoasă. Să vă mai spun? Ce folos că ne-am mâncat tinerețea acolo? E prea târziu acum, prea târziu!”.
”Spuneți-mi dvs., domnule, pentru ce?”
Mitzi izbucnește în plâns. Îmi spune, printre lacrimi: ”Mă mir că nu-s senilă. Nu v-a fost teamă? Ce ați fi zis dacă ați fi dat de o babă senilă? Se miră lumea că mă duc singură în piață, la cumpărături. Mi-a dat Dumnezeu putere, că sunt credincioasă. Eu sunt cu credința în Maica Domnului, dar accept și credința ortodoxă. Primesc preotul cu botezul. Nu ies din casă până nu mă rog să-mi dea Dumnezeu putere să mă întorc acasă. Am atâtea să vă spun, încât ați putea scrie un roman. Nu vreau să-mi mai amintesc de Rusia. Câteodată stau și mă gândesc la toate prin câte am trecut. Pentru ce toate astea, pentru ce? Spuneți-mi dv., domnule, pentru ce?”.
”Luați câte poze vreți, că oricum vor fi aruncate după moartea mea!”
Mi-a întins apoi teancul de fotografii. Majoritatea sunt din tinerețe. În multe dintre ele, este înfățișată cu codițe. Le examinez cu multă atenție și curiozitate. O femeie foarte frumoasă. ”Am purtat codițe până târziu. Poze recente nu prea am”. Observ cu surprindere că deține fotografii făcute în lagăr, alături de alte colege de suferință. Întreb cine a făcut fotografiile. ”Credeți-mă, habar n-am cine a făcut pozele!” Îmi arată apoi o fotografie realizată înainte de plecarea în URSS. ”Cu haina din poză m-au dus în Rusia”.
”Au mai venit niște ziariști să mă întrebe. Mi-au cerut câteva poze, dar nu mi le-au mai restituit. Luați câte poze vreți, că oricum vor fi aruncate după moartea mea!”:
(sfârșit episodul Dumitru Maria-Meta. Urmarea epopeii etnicilor germani din Prahova condamnați la muncă silnică în lagărele sovietice în ediția din 25 martie 2020)
A consemnat Leonida Corneliu CHIFU
