Documentar

Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea la muncă silnică în URSS (IV)

(urmare din ediția 06.02.2020)

Revenim, după cum am promis, cu odiseea unei deportări, în fapt, radiografia unei existențe. Cea a lui Artur Schuller, etnic german din Ploiești.

Moartea obosită

Mult a suferit Artur în lagăr. Interlocutorul nostru ne-a precizat din capul locului că relatările sale sunt ”destul de generale”, aproape vagi. Dacă ar fi să ne relateze tot ce i-a fost dat să trăiască, s-ar putea scrie o carte întreagă (poate chiar mai multe). Și zău că n-ar fi lipsită de interes. ”În fiecare zi murea câte unul, în stânga, în dreapta. 40% dintre deportați au murit în lagăre. Mulți aveau să moară mai târziu, la întoarcerea în țară, de boli contactate acolo”. Unii, printre care se numără și Artur, au reușit să supraviețuiască supliciului, că parcă și moartea mai obosise. ”Să rabzi de foame aproape cinci ani de zile nu-i ușor. Frigul, foamea și mizeria ne exterminau. Puțini au supraviețuit. Nu vă puteți imagina, domnule! Iarna ne scoteau în zăpadă de peste un metru și începeam să mărșăluim până la locul de muncă. Munceam la reconstrucția institutelor distruse. Și iarna săpam în pământ. Aveam normă. Dacă n-o îndeplineam, era nenorocire. Uneori, era atât de mare înghețul, încât abia puteam să săpăm vreo 10 centimetri. Abia după ce cădeau sau mureau câțiva, se îndurau să ordone întreruperea lucrului și revenirea la lagăr”.

Mâine, Siberia

La început, ne mai îmbiau cu patul puștii și cu ce găseau. Îi bătuseră pe unii de le rupseseră mâinile și picioarele. Un unchi de-al meu, care va avea o soartă crudă, mai venea la carceră și ne spunea: <<Fiți atenți, că l-au bătut pe unul rău de tot! E aproape mort. Nu cred să mai aibă multe zile. Îi bat pe unii de le rup mâinile>>. Apoi, a venit un alt comandant în lagăr. Acesta a dat ordine severe, care au mai domolit violența”. În fond, sovieticii aveau nevoie de oameni pentru muncă forțată, nu de morți sau infirmi. Dar comandantul i-a speriat tare pe Artur și pe tatăl său: ”Erai la mâna lor, n-aveai ce să faci. Noul comandant venise cu niște NKDV-iști, ofițeri ai Securității sovietice. Ne-a chemat la el pe mine și pe tata. Era și o translatoare în birou. Am fost amenințați că vom fi trimiși în Siberia”. Înainte de a-i muta într-un alt lagăr, tot în Krivoirog, le-a spus: ”Pe cei rămași aici n-o să-i mai vedeți niciodată. Îi trimitem în Siberia”. ”Vă dați seama prin ce spaime am trecut, că auzisem de Siberia, zonă asociată cu ce e mai rău”.

”Degeaba”

Patru ani și mai bine a răbdat Artur de foame cumplită. ”Nu-și dă nimeni seama ce înseamnă asta. Nimeni… Numai dacă ai trecut prin așa ceva poți înțelege, numai dacă ai râvnit la o bucată de pâine și n-ai avut-o, numai dacă te-ai culcat cu mațele ghiorlăind de foame, numai dacă ai dus dorul la tot ce înseamnă mâncare, de-ai fi fost în stare să mănânci și pietre…”. Altminteri, nu poate nimeni să înțeleagă, ne asigură. Tac, întristat și mai mult de soarta acestui om. Și întreb ce se mânca la Krivoirog. Răspunsul vine imediat. ”Ei făceau o pâine de un kilogram, dar ne ofereau rații de 500 și 700 de grame, în funcție de munca pe care o presta fiecare. Era o pâine făcută la tavă, lipicioasă, cam vreo două degete la bază. Așa făceau ei pâinea. Nu știu cu ce o preparau – poate cu orz, poate cu ovăz -, că jos prindea această coajă lipicioasă. Da’ o mâncam, o mâncam ca pe cozonac. Apoi păduchii, puricii, ploșnițele… Ne înnebuneau, vara nici nu puteai să dormi înăuntru. Dormeam afară, în aer liber. Atunci speram că într-o zi viața va fi bună și cu mine. Dar acum mă uit în urmă și spun că toate suferințele astea au fost degeaba, degeaba”.

Aruncat din tren

            Unchiul care i-a avertizat avea să sfârșească într-un mod cumplit: a fost pur și simplu aruncat din tren, în Polonia. ”I-au trimis acasă pe toți cei care nu mai puteau să muncească. Unchiul a fost trimis în țară după vreun an și jumătate. Eu am rămas acolo mai bine de trei ani, cu tata și alți doi vecini. Unchiul aruncat făcuse niște buboaie, furuncule și eczeme pe tot corpul, din cauza mâncării proaste și a mizeriei. Paza sovietică l-a aruncat din mers. După alți doi ani a plecat și tata. Martori oculari ai evenimentului aveau să-i relateze ultimele clipe ale unchiului. Paznicii sovietici n-au avut niciun moment de ezitare. Bubele unchiului miroseau  urât de tot, iar paznicii se temeau să nu se declanșeze vreo epidemie. Din nefericire, nu numai unchiul meu a avut parte de un asemenea sfârșit”.

Furuncule SS

Buboaiele și furunculele au năpădit și corpul lui Artur, însă acesta, fiind mai tânăr, a rezistat. Dar semnele sunt vizibile și acum. Semne care i-au creat alte probleme neplăcute. În sistemul sovietic suspiciunea fiind la ea acasă (sovieticii fiind obișnuiți să vadă dușmani pretutindeni), l-au luat la întrebări pe Artur, după ce i-au detectat semnele, bănuindu-l că ar fi militar al trupelor germane de elită, aceștia având drept semn distinctiv niște semne la subraț.
În lagăr se aflau și germani, de profesie medici sau felceri. Aceștia îi operau clandestin pe bieții deținuți, extirpându-le unele bube. ”Sovieticii nu știau de asta, dar până la urmă au descoperit treaba și ne-au luat la verificări. Ne duceau în fața unor comisii alcătuite din ofițeri superiori sovietici. Ne dezbrăcau la pielea goală și ne puneau să ridicăm mâinile. Mă chemau cu unul Costel Tzvirner, din Târgoviște. În fine, sovieticii ne-au controlat, ne-au luat toate datele și au văzut că venim din România. Am rămas acolo până s-au convins că nu suntem din trupele SS. De vreo cinci ori ne-au chemat. Ce povestesc eu acum ține de ultimele trei luni de lagăr. Tocmai pentru că eram bănuiți că suntem SS-iști, am mai fost reținuți astea trei luni. Venise ordin să ne trimită acasă. Noroc că aceia care plecaseră ne lăsaseră mâncarea lor. Ne-au mutat într-un alt lagăr, tot în Krivoirog. În lagărul ăsta, majoritatea era formată din femei. Doar 16-17 bărbați, cei bănuiți că ar avea <<bube SS>>”.
Ultima dată când i-au dus la comisie au fost întrebați unde au lucrat. La întoarcerea în lagăr, santinele le-au spus să stea liniștiți, că i s-a spus să nu-i mai ducă și că vor fi eliberați toți. Pe data de 8 noiembrie au plecat din lagăr. Pe 21 noiembrie au ajuns acasă. Începuse să ningă. Înainte de plecare, li s-a ținut un discurs. ”I-am spus lui Costel Tzvirner să se țină de mine. Învățasem să vorbesc vceva rusește, nu și să scriu. Știu și acum”.
(urmare în ediția din 20.02. 2020)

                                                                                            A consemnat Leonida Corneliu CHIFU

Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea la muncă silnică în URSS (III)

       (urmare din ediția 31.01.2020)

Vă povesteam în episodul precedent despre un om chinuit, care a trăit disperarea deportării în URSS și care a supraviețuit tuturor vicisitudinilor sorții. Revenim cu noi date ale biografiei lui Artur Schuller, etnic german din Ploiești, trimis la muncă silnică în fosta Uniune Sovietică.

Numele, bată-l vina!

Ajuns în aceste punct, Artur Schuller a simțit nevoia să ne vorbească de familia sa. L-am ascultat cu toată atenția. ”Mama era nemțoaică din Bucovina. Când a venit aici, nu știa nicio boabă românește. Părinții mei s-au cunoscut printr-un unchi, cumnatul mamei, care era antreprenor. Rudolf Nunweiller îl chema”. Imediat mi-am amintit de celebrii frați Nunweiller, șase la număr, toți fotbaliști. Interlocutorul mi-a precizat că exista o legătură de rudenie între unchiul său și aceștia!
L-am întrebat pe fostul deportat de ce n-a plecat din țară, măcar după 1990, când se putea obține viza ușor, nu ca în regimul comunist. ”N-am reușit să plec din cauza unei greșeli. Mi se aprobase plecarea. Asta se întâmpla prin ’99-2000. Deși sunt de origine germană, ne-a încurcat o șmecherie a autorităților române: ne-a trecut la <naționalitate> nu <etnici germani>, ci <români>. Mi-am cerut buletinul la Ambasadă și au văzut că la naționalitate este trecut <român>. Am suferit din cauza numelui atunci, am suferit și acum. Ce dacă numele este german, dacă eram trecut în buletin ca cetățean român? Și Ambasada Germană n-a vrut să-mi aprobe plecarea”. După o asemenea destăinuire n-am prea avut ce să mai zicem. Dacă nici nemții nu l-au înțeles… Bătrânul comentează, de parcă ne-ar citi gândurile: ”Astăzi suntem boicotați și de ăștia. Nimeni nu face nimic. Sunt aspecte care te dor. Suferi. Am fost mai devreme la farmacie și am aflat că s-au scumpit unele medicamente, altele cică s-au ieftinit. Am avut mari speranțe și în liberali. N-am reușit, din păcate, să punem un președinte necomunist”. Interlocutorul nostru ne roagă apoi să-l ajutăm într-o privință. Îi răspundem că avem cele mai bune intenții.

Artur la timpul prezent

Artur Schuller avea trei copii. O fată de 50 de ani, contabilă. Un băiat de 49 – sudor. Și un alt băiat, de 44 de ani, care a fost ospătar și barman, dar acum nu mai poate să muncească. ”E bolnav cu picioarele, nu poate să meargă și are o pensie amărâtă. Nu se poate despărți de noi. Unde a lucrat el era mare umezeală și cred că de-acolo i se trage. (Într-adevăr, fiul locuia cu părinții. Mai mult zăcea, pentru că nu putea să meargă decât sprijinit – s.n.). A fost căsătorit, are un băiat de 20 de ani, plecat cu mama sa în Italia. Și soția mea, care a fost o foarte bună croitoreasă, are o spondiloză puternică. Ne-ar trebui liniște, dar n-avem. Locuim cu chirie, dar fără mutație. Pe buletin figurăm pe strada Simion Bărnuțiu, dar acolo este acum un om de afaceri. Copilul meu e bolnav, amărât, cum să mă târăsc cu el? Un apartament, ceva cât de mic, cu chirie moderată. Că prea am suferit mult. Din cauza unui nume! Dacă știam, mi-aș fi schimbat dracu’ – Doamne, iartă-mă! – numele. Un văr de-al meu din partea mamei mi-a mai trimis câte un pachet, dar greu intru în posesia lor, pentru că n-am mutația aici. Ultimul pachet l-am scos cu mari rugăminți. Aici este proprietatea unui om care a plecat în Siria. Toată casa este închiriată. Sunt doi moștenitori, doi proprietari. Plătesc chiria, pentru o cameră și un antreu, aproape cât pensia fiului meu bolnav. Am făcut unele demersuri pentru a obține o locuință, dar nu pot să mai umblu. Precum vedeți, sunt unele probleme cu acoperișul și stăm cu gălețile în casă. Rog a se găsi o soluție pentru a primi și noi o locuință socială!”.

Oaia crudă

I-am promis că ne vom strădui să-l ajutăm. Apoi, fostul deportat a acceptat să reia firul incredibilei sale povestiri de acolo de unde o lăsase. ”Pe drum ne-au aruncat în vagon o oaie jupuită, crudă. Nu prea aveam cum s-o frigem, pentru că nu erau nici pe departe suficiente lemne. Focul – cu economie mare. La vagoane erau surplusuri de lemn, niște adaosuri, pe care le rupeam, ne încălzeam cât se putea cu ele și încercam să mai încălzim sau să pârjolim câte ceva. Trăgeam de carnea de oaie cât puteam. Probabil că oaia murise recent din cine știe ce motive, iar cineva s-a gândit să ne-o arunce nouă, că decât nimic…”.
Primele cuvinte rusești pe care le-a rostit, alături de alți tovarăși de călătorie, au fost ”Davai vodi!” (”Dați-ne apă!”). ”Strigam în cor să ne dea apă, că muream de sete. În Ardeal au fost urcați în vagoane sași și șvabi, care veniseră cu saci de slănină în spate, rezerve după Crăciun. Erau altruiști, ne dădeau și nouă câte o bucată de slănină”.

Dnepropetrovsk sau călătorie cu tata

După întâlnirea cu tatăl său, care, după cum vă relatam în episodul precedent, călătorea în aceeași garnitură de tren, dar fără ca tată sau fiu să știe asta, cei doi aveau să călătorească cea mai mare parte din drum împreună. ”Am ajuns într-o gară unde ne-au debarcat. Aveam să aflăm în curând că suntem în localitatea Dnepropetrovsk, de care mulți auziseră. Zăpada era de un metru douăzeci. Ne-am aruncat în zăpadă, ne-am <spălat> pe unde se putea, că eram deja într-o stare deplorabilă, iar hainele ne miroseau îngrozitor, și am și înghițit zăpadă. În gară, ne așteptau niște camioane. Am urcat, ne-au făcut loc până la un lagăr improvizat, cu săli imense. Cred că fusese un hambar înainte acolo”.

Îngropați de vii

Paturile erau suprapuse, pe trei rânduri, iar scândurile pe care se dormea erau goale, fără niciun fel de așternut. Nici foc nu era în lagăr. Atunci au murit foarte mulți. ”Îi îngropa aproape de vii, goi. Fără haine, fără sicriu. Hainele erau pasate imediat altora îmbrăcați mai sumar. Cum trăgea vreunul să moară, cum îi luau tot ce avea pe el. Mai ales la încălțăminte se umbla. Îi duceau fie într-o groapă comună, fie într-un cimitir fără cruci. Scriam noi în ce zi a murit fiecare, ca să le trimitem veste rudelor. Dar notițele s-au pierdut. Cei care au supraviețuit și au venit aici au mai spus ce-și aminteau”.

Marea inspirație a lui Artur

Artur vrea să se felicite pentru inspirația de a fi practicat sport înainte. ”Acolo, depinde cum te descurcai. Era pe putere. Făcusem box, fotbal și natație. A trebuit să dau nițel din coate. Tata de aceea a supraviețuit, că am fost eu lângă el. El a revenit în țară mai devreme. Eu – la vreun an jumate după el. Dormeam lângă tata, pe cel de-al doilea nivel de paturi. Paturile erau unul lângă altul, despărțite de o scândură. A fost șansa lui că ne-am întâlnit. Altfel, n-ar fi supraviețuit lagărului”.

”Cașa”

De la Dnepropetrovsk, deportații au fost transportați la Krivoirog. ”Acolo sunt mine de fier. Trece Niprul pe-acolo. Mai târziu, aveam să ne îmbăiem în Nipru”, își amintește Artur. Deportații au fost întrebați ce meserii cunosc, pentru a fi repartizați pe echipe. Aici Artur a avut iarăși ghinion. ”Am spus că sunt ucenic, că învăț meseria de strungar, iar tata este lăcătuș mecanic. Pe tata l-au repartizat într-un atelier, iar pe mine la construcții, salahor, că nu terminasem ucenicia. Dar mai întâi am trecut pe la minele de fier. Ar fi trebuit să spun că sunt strungar, pentru că știam să lucrez pe strung, chiar dacă nu-mi terminasem ucenicia. Lucrurile ar fi stat altfel, eu însă am fost de bună credință. Curgea apa încontinuu din mină. Aveam combinezoane, dar degeaba, pătrundea apa prin ele. Ne dădea câte un kilogram de pâine pe zi. Lucram cu o rusoaică durdulie, salariată, mă împrietenisem cu ea. Reușea să mă înveselească. Munceau și sovietici în mină, dar ca salariați. Eram amărât. Slăbisem rău, aveam 54 de kilograme. Plecasem de la 74 de kg, la o înălțime de 1,78. De-atunci, nu m-am mai dezvoltat niciodată. Ne țineau cu un soi de plăcintă din arpacaș, <<cașa>> se numea, și cu mei. Erau foarte multe construcții în Dnepropetrovsk, un oraș foarte mare, distruse de nemți, în retragere. Erau construcții cu ziduri groase de un metru jumătate, chiar doi. Lucram pentru a reconstrui niște institute”.  (urmare în ediția din 14.02.2020)

                                                                                                     A consemnat Leonida Corneliu CHIFU

Dans le sud-est de la Roumanie, le puissant Danube se ramifie en une myriade de canaux, de lacs et de marais. Ce territoire sauvage et inhospitalier, dédale d’eau et de terre, devient à partir du XVIIIe siècle la terre promise des Cosaques. Venus des territoires slaves voisins, ces redoutables guerriers s’installent ici et se muent en de tenaces agriculteurs décidés à faire de cette région leur refuge.

(arte.tv)

Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea la muncă silnică în URSS (II)
(Vezi un ”Argument” în ediția din 11 ianuarie 2020)

Ar fi putut să trăiască frumos, să-și împlinească visele, să-și realizeze speranțele. Dar soarta îi pregătise, din păcate, altceva. Despre ororile pe care le-a trăit Artur Schuller, multe, cumplite, interminabile, în rândurile următoare.

Născut pe 4 iulie sau ce este comunismul

Artur, fiul lui Franz și al Josefinei, născut pe 4 iulie 1927, a avut o copilărie destul de liniștită, în pofida faptului că, pe vremea când avea 13 ani, începea cel mai mare război pe care îl cunoscuse omenirea până atunci. Casa părintească era situată pe strada Simion Bărnuțiu. Acum, nu mai e ce-a fost. ”E ceva cu etaj acolo. A cumpărat-o un negustor, care se ocupă cu toate prostiile. În casa de odinioară, am început să-mi fac prieteni și colegi români – Zaharescu se numea unul dintre ei -, care au devenit comuniști de nădejde, dar noi nu prea știam pe-atunci ce este comunismul”. Avea, din nefericire, să afle. Dar copilăria a trecut și o dată cu ea și viața liniștită, pentru că Artur n-a prea mai avut parte de liniște în viața lui. S-a întâmplat să fie etnic german (numele de familie este Schuller), fapt care i-a dăunat nespus de mult de la o vreme.

Germanii din Prahova

Am dat cu greu și după multe insistențe de Artur Schuller, dar, odată găsit, acesta s-a pus, deschis și binevoitor, pe povestit. ”Am multe nevroze. Sufăr de reumatism acut, am spondiloză cervicală, care îmi provoacă mari dureri de cap. Sistemul nervos mi-este afectat din cauza suferințelor. Am suferit prea mult la tinerețe, iar semnele se văd la bătrânețe. Peste toate astea, se adaugă neajunsurile fiecărei zile. Nu am, la anii ăștia, o locuință personală. Unul dintre fiii mei, în vârstă de 44 de ani, are probleme cu picioarele. Nu se poate deplasa decât sprijinit. Are un ajutor de un milion șase sute de mii pensie”.
Înainte de ultimul război, în Ploiești activa o comunitate germană semnificativă. Existau un Forum Democrat German și o Casă Germană. În general, etnicii germani urmau clasele primare în limba germană, după care se înscriau la instituții de învățământ în limba română. Apoi, îmbrățișau cam aceleași meserii ca românii. Nici vorbă de dispute interetnice între românii și germanii copilăriei interlocutorului nostru.

Copilăria

Mai târziu, familia lui Artur avea să se mute într-o locuință situată lângă stadion. ”Era casa unui unchi de-al meu, fratele mamei”, își amintește Artur. ”Am stat la un unchi – era prin 1925-27 – doi-trei ani. Unchiul era constructor, ridica locuințe. A primit o casă, din care ne-a cedat două camere. El avea domiciliul în aceeași curte, într-o locuință separată. Curtea avea circa 600 de metri patrați. Locuințele sunt și acum acolo, dar au băgat niște țigani”.
Îl întrebăm despre jocurile copilăriei. ”Eu m-am jucat mai mult cu verii. Fotbal, ping-pong, pititea, săritura în înălțime, peste o sfoară, hoții și vardiștii”.

Artur merge la școală

Pare că retrăiește vremurile copilăriei, așa de adâncit îmi pare în gânduri. Și când se adună, continuă: ”Prin ’34-’35, m-am înscris la Școala Evanghelică Germană Luterană, pe strada Ștefan cel Mare. În acel an, se terminase construcția bisericii. Tot acolo am făcut și grădinița. În aceeași biserică activau și adventiștii, care subînchiriaseră un spațiu. Unchiul avea doi băieți, unul cam de o vârstă cu mine, celălalt cu un an și jumătate mai mare. Am fost colegi și la școala primară germană. Școala era despărțită de grădiniță, ca și de adventiști, prin glasvanduri. Sus locuiau învățătorii, cursurile desfășurându-se la parter”. Asta până în ’44. După ce a terminat patru clase în germană, din clasa a V-a, Artur a trecut la învățământ în limba română, la Școala de pe Roșiori.

Ucenicia lui Artur

După ce a absolvit șapte clase, Artur s-a înscris ca ucenic la fosta ”Unirea”, în Râfov, peste linie. A reușit să intre ca ucenic, în ’42, cu examen, la atelierul mecanic, secția ”Repararea utilajelor petroliere”. Mai târziu, ”Unirea” a devenit Uzina ”1 Mai”. Artur își amintește:

”Patron era un etnic german, Britnov se numea. Se comporta frumos – în sensul că era un om politicos -, dar militărește. Era un tip sever, care aprecia corectitudinea”. Lui Artur n-a avut ce să-i reproșeze Britnov. Era un băiat cu un comportament exemplar, care promitea să devină un foarte bun meseriaș.

Puțin sport

Îl privesc pe bătrânelul din fața mea. Un bărbat înăltuț, încă prezentabil, deși măcinat de boli. Îl întreb dacă a practicat vreun sport. ”Da, am activat, de la 16 ani, după ce am intrat ucenic, la echipa de fotbal a Unirii. Jucam la juniori, în campionatul orășenesc. Activau pe atunci Dorobanțul, Astra, Columbia și echipe ale unor întreprinderi care s-au desființat. Nu mai știu cum se numea echipa Uzinei <<1 Mai>>, uzină care se numea Concordia pe-atunci. Am jucat ca portar”. A mai practicat box la sala de la stadion, cu maestrul Gheorghe Popescu. Activa în cadrul categoriei ”semiușoară”, ulterior la ”ușoară” (”Aveam în jur de 60-63 kg”). Îl pasiona, dar n-a putut să practice prea mult timp, pentru că ”m-au luat rușii în lagăr”.

Micul translator

Și iar curg aducerile-aminte. ”În 1940, după Dictatul de la Viena, au intrat germanii în țară. Aveam 13 ani și jumătate. Am fost cooptat de armata germană, ca translator. Văzută prin prisma vârstei mele copilărești, pentru mine a fost o perioadă mai bună. Primeam dulciuri, mâncare bună, în special cașcaval, de la soldații și ofițerii germani. M-au luat nemții la bucătăria Dumitrescu, peste podul de la Gara de Sud, ca translator. Eu am mai tras niște băieți după mine. Ne plăteau cu 6-12 lei pe oră și câte o pâine mare, proaspătă. L-am avut coleg pe fiul patronului Dumitrescu, pasionat și el de fotbal, care juca centru înaintaș”.

Ciolovecul

Dar zilele bune ale lui Artur aveau să se sfârșească în curând. Pentru totdeauna. A fost ridicat în 13 ianuarie 1945, pentru a fi deportat în URSS. Era ucenic în anul III și urma și școala, la seral. Motivul? Era de origine germană. ”Nu făcusem o zi de armată, fiind prea crud. Nici până astăzi n-am satisfăcut stagiul militar. Au venit la poarta uzinei și au trimis vorbă după mine să mă prezint la intrare. Am fost preluat de un ciolovec, cum i se spunea unui ofițer sovietic. M-a frapat la el mai întâi automatul, apoi am observat că era înarmat până în dinți. Alături de el mai era un civil român. Cel care ne-a adunat era un comisar. Eu nu știam pentru ce am fost chemat. Mi-a dat telefon chiar șeful direct, Pavelescu, despre care nu pot să spun că era om rău. El ce era să facă? Dacă-i ordin, e ordin. Foarte rar l-am întâlnit după aceea și nu i-am reproșat nimic niciodată. A murit și el în urmă cu ceva ani”.
Însă Artur nu era nici pe departe singurul vizat. ”Eram mai mulți când ne-au luat. Aveau tabel. Ne-au dus pe <<Oilor>>, unde se fabricase mobila de la Unirea. Clădirea și-a păstrat destinația încă multă vreme după aceea. Atunci era o clădire părăsită, pe care doreau s-o demoleze”. Puteam să fug cu ușurință, mulți au fugit, dar capul meu prost… Ei ne promiteau că o s-o ducem bine, că vom lucra șase luni în reconstrucție la ruși, după care vom fi repatriați. Niciunul dintre cei ridicați n-avea habar unde va fi dus și nici ce va urma. Ei știau unde ne duceau”.

Drumul calvarului

După ce au stat câteva zile pe ”Oilor”, pentru verificări, bărbați și femei au fost transportați la Gara de Sud și îmbarcați în vagoane de vite, cu destinație necunoscută pentru ei. Au mers vreo două săptămâni, cu opriri prin anumite stații colaterale, ședeau câte două-trei zile, până li se dădea liber să meargă mai departe. ”Erau multe deplasări de trupe. Ca pe front. Nu știam să citim rusește, dar cu noi erau și basarabeni, care mai rupeau și ne spuneau și nouă pe unde suntem. Până la Sighetul Marmației, am înțeles unde ne aflam. După trecerea graniței, nu prea mai știam”.
Chinurile deportaților s-au accentuat odată cu trecerea graniței peste Prut. ”Când trebuia să ne facem nevoile, ne scoteau cu automatele sub vagoane. Acolo ni le făceam. Asta însă, se întâmpla când aveam opriri. Altfel, tăiaseră câte o găurică în mijlocul vagoanelor, și acolo dădeam drumul nevoilor în timpul mersului. În vagoane, erau femei cu bărbați la un loc. Unii într-o parte, alții în cealaltă. Multe femei nemțoaice fuseseră luate de lângă bărbații lor români. Erau 50-60 de persoane într-un vagon. Ședeam în paturi suprapuse, câte doi, chiar trei într-un pat. Apucaserăm să luăm de-acasă câte o pernă și un cearceaf, fiecare ce apucase. Chiar am fost îndemnați s-o facem, pentru a degreva autoritățile de grija țoalelor noastre. Băgaseră și o sobă în vagon, dar fără lemne, Ne încălzeam unul într-altul. Aveam un burlan provizoriu pentru horn. Adunam zăpada de pe horn și o mâncam (sau beam, cum doriți!). Cât am trecut prin România, primeam apă”.

Cum au ajuns unii români civili în lagăre sovietice

Dar povestea n-a ținut mult, pentru că unii deportați fugeau când se cobora la apă. Se amestecau ușor în mulțime, pentru că erau îmbrăcați ca acasă. Unii erau prinși, alții nu. După ce dispăruseră, nu se știa ce s-a întâmplat cu ei. Numai că, paznicii sovietici nu-și permiteau să ajungă la destinație cu efectivul de deportați incomplet. Ce făceau în această situație? ”Luau oameni din gări, la întâmplare, pentru că trebuia să raporteze la număr. Puteai fi luat din gară, după care nu s-ar mai fi știut nimic de tine. Despre noi, cei săltați de acasă, măcar mai știa cineva. Dacă scriau vreo scrisoare, bolșevicii o preluau și o rupeau, că doar nu erau proști să o expedieze. Ne-am trezit noi, etnicii germani, cu Ionești, Popești și alte identități de români. Cum ai ajuns aici?, întrebam. Păi, uite-așa!”.
Totuși, un motiv de bucurie în interiorul deznădejdii absolute căruia îi căzuse pradă tot a avut Artur. Tatăl lui fusese ridicat cu trei luni înaintea fiului și dus într-un lagăr la Rovinari, lângă Târgu Jiu. ”Nu știam că tata a fost urcat în aceeași garnitură în care mă aflam și eu. Apucasem să-i povestesc la o haltă unui paznic basarabean de pățaniile mele (Paznicii nu ședeau în vagon cu deținuții, ca să nu se îmbolnăvească). I-am povestit într-o zi că am un tată ridicat înaintea mea. M-a întrebat cum îl cheamă. El știa că la vagonul ăsta fuseseră atașate vagoane și la Târgu Jiu. S-a oferit să cerceteze dacă mai era vreun Schuller în convoi. L-a găsit pe tata și a venit să mă anunțe. Santinela m-a condus la vagonul în care se afla tata, unde am rămas, la schimb, cu un alt deținut. Intraserăm în Rusia. Tata nu mai putea de bucurie. Întreba de mama, de frați. Dar știam unde ne aflăm. N-a fost prea mult timp pentru efuziuni. Deveniserăm mai duri, din cauza războiului. Luptam pentru a supraviețui”.

(urmare în ediția din 06 februarie 2020) 

                                                                                                                       Leonida Corneliu CHIFU

S-au împlinit 130 de ani de la trecerea la cele veșnice a unuia dintre cei mai mari scriitori români, diaconul Ion Creangă. El a descris în operele sale satul moldovenesc în cel mai autentic mod posibil, cu aspecte și figuri tipice de la țară, muncă, tradiții și obiceiuri.

„Sînt născut la 1 martie 1837 în satul Humuleștii, județul Neamțului, Plasa de Sus, din părinți români: Ștefan a lui Petrea Ciubotariul din Humulești și soția sa Smaranda, născută David Creangă, din satul Pipirig”, mărturisea Ion Creangă în „Fragment de biografie”.

Ziua nașterii nu este certă, o altă variantă pe lângă 1 martie fiind data de 10 iunie 1839, conform unei condici de nou-născuți din Humulești.

Ion Creangă a mai avut încă șapte frați și surori. Tinerețea și copilăria lui sunt cunoscute cititorilor prin prisma operei sale capitale „Amintiri din copilărie”.

„Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care ma ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!”

În celebra lucrare, Ion Creangă povestea, în stilul său inconfundabil, păţaniile de la „Şcoala de Catiheţi” din Fălticeni, celebra „fabrică de popi”, locul unde marele clasic al literaturii române a cunoscut tainele Teologiei. Scriitorul mărturiseşte că a fost dorinţa mamei sale, Smaranda, ca să urmeze calea preoţiei.

Din anul 1860 până în septembrie 1872, Ion Creangă a slujit, ca diacon, la mai multe biserici ieșene. În urma unor probleme familiale și a unui conflict cu autoritățile eclesiale din acea vreme, în data de 10 octombrie 1872, diaconul Ion Creangă a fost exclus din cler.

În urmă cu aproape 25 ani, Prin Decizia 3690 din 20 iunie 1993, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, a reabilitat memoria părintelui diacon Ion Creangă, ridicându‑i caterisirea.

În 1875 l-a cunoscut pe Mihai Eminescu, în acea vreme revizor școlar la Iași și Vaslui, cu care a devenit prieten. Între 1875 și 1883, la îndemnul poetului, a scris cele mai importante opere ale sale.

Ion Creangă a trecut la cele veșnice în data de 31 decembrie 1889, în casa sa din cartierul ieșean Țicău. A fost înmormântat în 2 ianuarie 1890 în cimitirul Eternitatea din Iași.

(basilica.ro)

”România este o deschidere, un drum spre Rai, o potențială cale de acces pentru fiecare spre mântuire. Ai grijă, omule, ce faci în această viață!”.

Materialul pe care îl veți parcurge se referă la un creștin care nu are nostalgia Paradisului, întrucât ”mă aflu în Paradis”. ”Știți care este anagramarea numelui ROMÂNIA?”, mă întreabă omul, pentru a-mi oferi imediat răspunsul: OM ÎN RAI. ”România este o deschidere, un drum spre Rai, o potențială cale de acces pentru fiecare spre mântuire. Ai grijă, omule, ce faci în această viață!”. Este convins că noi, românii, avem un mare avantaj: suntem în Grădina Maicii Domnului, după cum a afirmat și Papa Ioan Paul al II-lea. Profesia sa este de a-i conduce și pe alți creștini prin Rai, pe care îl fotografiază în fiecare zi. 

Puțină biografie

S-a născut la 3 septembrie 1950, în zodia Fecioarei (”De aici provine o aplecare a sufletului meu către ordine”). Și soția este tot în zodia Fecioarei (”Când ambii soți sunt <<Fecioară>>, unul trebuie să fie opusul celuilalt, dar se completează reciproc”). Primele opt clase le-a absolvit la Podenii Vechi, comuna Bălțești (”Școala generală am făcut-o la lumina lămpii”). Studiile liceale le-a urmat la liceul ”Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte (”L-am avut profesor de limba și literatura română pe Puiu Vasilescu. Mai datorez mult doamnei profesoare Marilena Diaconescu, care m-a învățat tot ce știu în materie de științe ale naturii. V-aș ruga să menționați numele acestor dascăli ai mei”).

A terminat Institutul Politehnic București, promoția 1974 (Facultatea TCM). A lucrat o vreme la Uzinele ”23 August” București, apoi la Intreprinderea de Utilaj Greu Craiova.

Ordonanța

S-a transferat la Uzina ”1 Mai” Ploiești în 1978, unde a activat în mai multe servicii tehnice. În 1997, a fost disponibilizat prin ordonanță. Ordonanța l-a prins în corpul tehnic, serviciul ”Pregătirea fabricației” (”Am lăsat în urmă o serie de proiecte, realizate inclusiv fizic. Un exemplu: dezvoltarea familiei de strunguri paralele, tip SP 1000 (1250) x 1500-12 000 mm. Aceste produse erau realizate în fabrica de mașini-unelte, unde director era domnul Romeo Hanganu, deputatul și prefectul de mai târziu”).

Grădina Maicii Domnului

A început să umble prin țară încă înainte de a pleca din uzină, mânat de o mare dragoste pentru România și pentru poporul român (”Dragostea mă împingea spre valorile sale spirituale, de la cadrul natural până la sfintele mănăstiri. Ulterior, le povesteam colegilor și cunoscuților mei despre toate cele văzute cu sufletul”). Între timp, își cumpărase un aparat de fotografiat  (”Bucuria mea era atât de mare, încât simțeam nevoia să o împărtășesc și altora. Le dăruiam imagini. Ei îmi ziceau: <<Du-ne și pe noi pe acele tărîmuri!>>. Așa s-a născut preocuparea mea autorizată de a conduce grupuri de pelerini spre mănăstiri ori alte locuri minunate din Grădina Maicii Domnului, care este ROMÂNIA”).

DACIA sau antinostalgia Paradisului

După ce ne-a limpezit sensul adânc al numelui ROMÂNIA, investigația sa coboară și mai adânc în istoria neamului său. Dar DAC? – ne iscodește pelerinul. Dumnezeu, Adevăr, Cuvânt. Cuvântul trebuie să fie Adevăr, pentru că numai Adevărul din orice este DUMNEZEU. Dacă adăugăm ”I”de la Iubire (Legea Iubirii, cea spre care ne-a chemat Mântuitorul Iisus Hristos) și A de la Ascultare, legea de bază la daci, păstrată și astăzi în monahism, obținem cuvântul DACIA (”În nicio limbă nu mai pot fi regăsite aceste adevăruri. Cuvântul moșilor și strămoșilor noștri nu poate fi interpretat astfel de alții”).

Binecuvântarea

De atunci nu și-a mai căutat de lucru într-o întreprindere sau societate comercială. A hotărât, cu binecuvântarea Părintelui Pantelimon, duhovnicul Mănăstirii Ghighiu, să se ocupe de hrana sufletească a semenilor săi, organizând și conducând grupuri de pelerini spre ”locuri minunate”.

Este liber profesionist, autorizat ca persoană fizică. Pune afișe pe ușile bisericilor, cu consimțământul preoților, pentru că întâiul segment de pelerini se recoltează dintre cei care merg la biserică. Prin intermediul pelerinilor din Ploiești, au aflat și alții, din alte localități precum: Buzău, Brașov, Târgoviște, Vălenii de Munte, Măneciu, chiar București și Mangalia. S-a format în timp un grup de creștini cu care ține legătura și care îl însoțesc în multe pelerinaje (”În toată această perioadă, am avut posibilitatea să cunosc mulți oameni și multe locuri din această țară”).

Bucuria sau obiectivul

A doua paranteză. ”Primul meu obiectiv este sufletul. Ochiul sufletului privește prin obiectivul propriu, iar ochiul fizic privește prin aparatul foto. Am încercat să aduc acasă imagini pentru cei care n-au posibilitatea să ajungă acolo unde am ajuns eu și astfel să-și bucure și sufletul”. Cel care dorește să aducă bucurie celorlalți ne-a dezvăluit un crez al său. Crede cu tot sufletul său și cu toată rațiunea sa că singura hrană a sufletului este Bucuria (”Simt că misiunea dată de Dumnezeu mie pe parcursul acestei vieți este să împlinesc acele fapte care să aducă bucurie cât mai multor semeni ai mei. Aceasta este motivația pentru care nu voi părăsi niciodată această misiune de a conduce grupuri de pelerini spre sfintele locuri”).

Prețul e mărul

Pelerinajele au o durată cuprinsă între una și cinci zile. Durează cinci zile numai când se vizitează mănăstirile din Nordul Moldovei. Apoi: Ardealul în patru zile; două zile mănăstirile din Sudul ori Nordul Dobrogei (”Ne cazăm numai la mănăstiri. Astfel, este posibil un preț accesibil pentru cât mai mulți creștini. Îmi place să spun: prețul e mărul. Mă străduiesc ca prețul să fie cât mai mic. Cobor merele spre poalele pomului, pentru a ajunge la ele cât mai mulți credincioși. Mărul e prețul. Degeaba sunt în vârf și arătoase, dacă nu pot să ajung la ele!”).

Reversibilitatea iubirii

Am avut privilegiul să asist, prin 2005, la Muzeul Memorial ”Paul Constantinescu” Ploiești, la vernisarea unei expoziții a fostului angajat al Uzinei ”1 Mai”, intitulată ”Istorie și simbol în arta fotografică”. Era cea de-a treia expoziție a sa. Primele au fost la Muzeul de Istorie și Arheologie Prahova. Una în martie 2004, intitulată „Reversibilitatea iubirii”, expoziție florală (”O floare este oglinda sufletului. Mie îmi plac garoafele, altora narcisele, altuia… Nu se putea ca cineva să nu-și regăsească sufletul într-una dintre multele flori care au făcut obiectul expoziției”).

A doua a fost în iulie 2004. Se numea ”Ctitori și ctitorii de neam și țară”, cuprinzând 50 de tablouri. Liber profesionistul nostru a mai realizat apoi și alte expoziții, unele dintre acestea menite să întoarcă sufletele românilor de afară la matricea originară. Titlul unei expoziții era ”La izvor de dor, de neam și țară”.

P.S. Ultima dată când l-am întâlnit, se pregătea pentru un pelerinaj la Mănăstirile Căldărușani, Cernica, Pasărea și Țigănești.

Numele pelerinului este Grigore Bărbulescu.

                                                                                                     Leonida Corneliu CHIFU

Ei și ce dacă eu am …Sânge albastru – Expresia vine din Spania evului mediu, când marii aristocraţi susţineau că în vinele lor curge sânge pur albastru, spre deosebire de nobilii „de categorii inferioare“, care au suferit felurite amestecuri de sânge, mai ales de sânge maur.

Alegerea culorii albastre pentru sânge se explică prin faptul că, în mare parte, costumele, blazoanele şi mai cu seamă cordoanele şi panglicele decoraţiilor erau pe atunci azurii, albastrul fiind culoarea preferată şi reprezentativă a membrilor înaltei aristocraţii. Ei doreau astfel să se deosebească atât de tagma prelaţilor, care adoptaseră veşminte de culoare roşie (de unde şi denumirea de „roşu-cardinal”), cât şi în special de „vestoanele verzi“ populare (culoarea verde fiind a vulgului şi deci considerată vulgară).

De altfel, încă la Roma şi mai ales la Constantinopol pe vremea Bizanţului, publicul se împărţea la circuri şi pe hipodrom în „albaştri“ şi „verzi“, după culoarea bluzelor călăreţilor din arenă. Rivalitatea a trecut de la spectacole în viaţa publică şi din capitală în tot imperiul, culoarea albastră fiind agreată îndeosebi de pătura nobilă. Însuşi împăratul trebuia să aleagă una dintre culori. Iustinian, pronunţându-se pentru „albaştri“, a determinat, în anul 532, o răscoală şi o ciocnire sângeroasă între cele două tabere (cunoscută sub denumirea „Nika“), din care pricină era să-şi piardă şi tronul, căci „verzii“ proclamaseră împărat pe prinţul Hypatius.

Cu timpul, expresia „sânge albastru“, care desemnează o obârşie nobilă, s-a colorat şi cu o nuanţă de ironie.

(Alexandru Petrescu)

Cineva aprinde lumina și ne dă trezirea. E 5.30 dimineața. Oricum nu prea dormisem. Eram vreo 80-100 de fete în podul casei de oaspeți, pe saltele întinse direct pe jos, iar la etajele de mai jos sunt și mai mulți tineri, băieți și fete, în camere separate, ca în tabără. E întuneric și frig și nu-mi vine să ies din sacul de dormit. Aș vrea să spun că am avut o motivație superioară de a mă ridica din pat, dar m-am gândit la coada care se va face la toaletă cu atâtea fete, așa că m-am smuls cu hotărâre din căldura patului. Îmi iau bocancii, un polar gros, trag pe mine fusta lungă, îmi leg eșarfa pe cap care nu stă nicicum parcă… tot nu mă obișnuiesc cu asta. Îmi vine iarăși în minte gândul că nu-mi vine să cred că fac asta, că viața mea s-a întors pe drumul acesta. Și alte gânduri, că parcă nu mă potrivesc în peisaj, că sunt prea…bătrână printre atâția „copii” de liceu și facultate, la care m-am și răstit un pic cu o seară înainte să facă liniște, ca să putem dormi (da, chiar eu am spus cuvintele acestea de „babalâci”, cum mi se părea pe vremuri). Apoi gânduri că am credința puțină și că nu știu în ce cred și că nu am ce căuta aici. Le cunosc gândurile astea. Cu ele mă lupt zi de zi și ele se luptă cu mine. Dar aici e diferit. Le alung ca pe niște muște agasante, îmi mai iau geanta cu aparatul foto și ies.

Facerea lumii în fiecare dimineață

De fapt, vreau să ajung pe dealul de lângă mănăstire, până nu începe slujba de dimineață. Vreau să văd „facerea lumii”. Așa spusese Părintele Pantelimon într-o prezentare a locului, cu niște imagini superbe, pe care o văzusem acum aproape trei ani și a atins ceva în mine și mi-am dorit să ajung acolo. Și la Oașa. Poate că a fost fotograful din mine care a fost atras de imagini și de promisiunea unor poze frumoase. Dar eu știu că este mai mult de atât. Fotografia a fost doar „cârligul”, momeala. Am acceptat într-un final – și nu a fost ușor, pentru că eu sau poate ego-ul meu ar prefera să creadă că sunt o fotografă bună și fac poze frumoase – că fotografia este un instrument pentru mine, care doar mă face să cunosc lumea și pe mine, care mă pune în anumite situații din care să învăț ceva, sau mă pune pur și simplu față în față cu miracolul lumii, al frumuseții incredibile a Creației, care, dacă o primești în suflet nu se poate să nu schimbe ceva în tine.

Urc gâfâind pe deal, căci corpul nu se trezise încă. Inima îmi bate nebunește și parca doar zgomotul acela amplificat al pulsului meu se aude în toată lumea. Zorile vin încet încet, și aprind zarea la răsărit cu nuanțe delicate de roz și alburiu. Soarele aruncă primele raze palide, căci este toamnă, peste lumea adormită, peste văile din jur cufundate în ceață groasă și liniște, peste satele sau orașele presărate pe câmpia pe care șerpuiește Mureșul, aici doar un râuleț, iar în depărtare se vede crestătura gigantică a cheilor Turzii. Totul este așa de frumos, încât parcă mi se oprește inima în loc. Stau în liniște și nu mai scot aparatul, oricum se aude clopotul care ne cheamă pe toți la liturghie, dar îmi promit să mă întorc pe deal după aceea.

Ce caut eu aici?

E sâmbătă și știu programul de dățile trecute când am fost la mănăstire: liturghia până la opt dimineața, apoi micul dejun, rapid, în liniște, la sala austeră cu mese lungi de lemn și băncuțe pe care ne înghesuim toți. Apoi „ascultările”, adică suntem repartizați la diferite munci. De obicei fetele la bucătărie sau curățenie, băieții la lemne, la grădină, la grajduri, la cosit, săpat sau alte munci specifice sezonului. O dată am primit o muncă tare plăcută, să culeg urzici pentru gătit sau altă dată, la Oașa, să culeg muguri de brad. Dar nu e tot timpul așa „distractiv”. Muncim până la prânz, cot la cot cu călugării și frații de la mănăstire. Nu vorbim, doar ne rugăm în timp ce muncim, fiecare după puterea lui. Poți spăla doar vasele vreo două ore sau să cureți cartofi sau ustoroi încă atâta. Acasă mi s-ar părea foarte greu dacă nu imposibil să fac așa ceva. Dar acolo e altfel. E oboseală, bineînțeles, dar e o oboseală bună. E oboseala care vine din slujire (pentru că ce faci, faci pentru toți de acolo, nu doar pentru tine și familia sau prietenii tăi ca acasă), din munca făcută cu rugăciune. De fapt, uneori îmi vine să cred că nici nu fac eu nu știu ce, ci doar sunt purtată pe valul rugăciunii celorlalți. Apoi e prânzul, mâncăm toți în liniște în timp ce un călugăr citește cu voce tare dintr-o carte cu învățături duhovnicești. Apoi iarăși strânsul mesei, spălatul sutelor de vase, pentru cine are „norocul”  să pice la bucătărie. Doar că aici nimeni nu se plânge sau nu încearcă să scape de la munca asta.

Și acum mă întreb ce caut aici. Oare ce om în toate mințile (lumești, adică) și-ar petrece timpul liber, weekendul de odihnă făcând așa ceva? Că doar ceilalți sunt studenți și au timp liber și energie, dar noi ăștia care muncim, deabia așteptăm weekendul să ne odihnim un pic (deși parcă niciodată nu reușim, pentru că avem atâtea și atâtea lucruri care trebuie făcute. Paranteză: care trebuie oare cu adevărat?). Atunci de ce să te îmbarci vineri după lucru, să conduci vreo 5 ore, să ajungi mort de obosit noaptea la Găbud, să dormi pe saltele pe jos, ca a doua zi să te trezești la  cinci jumate și să muncești toată ziua? Trăgând ca boul, cum spune zicala, mă iertați. (Apropo de tras ca boul, la jug adică, îmi vine în minte „Luați jugul Meu că este bun… Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni”. Dar cum facem asta?). Păi cine a fost știe de ce. Iar cine nu a fost, nu o să fie convins de cuvintele mele. După doar două sau trei zile acolo, intru în alt ritm. Nu sunt obosită de loc, totul e limpede și ușor, mintea mi-e limpede și liniștită, sufletul mi-e ușor, nu mă îndoiesc. Mă uit în jur și văd doar fețe luminoase. Știu că toți simt la fel. Acela este firescul lucrurilor. Dar nu știu cum să-l transpun și mai ales să-l păstrez în viața de acasă.

Conferințele

După masă poate este puțină odihnă, pentru cine dorește. Sau timp pentru pravila personală de rugăciune. Dar în curând începe conferința. Pentru că de aceea venisem fix în acest weekend la Găbud, era o tabără de tineret cu o temă care m-a atras: „Identitate și interferențe spirituale în lumea de astăzi”. În fiecare zi a taberei era o conferință cu invitați și teme foarte interesante. De exemplu, în sâmbăta aceea era conferința susținută de domnul Adrian Lemeni, „Alienarea gândirii prin divertisment”. Ce temă actuală și cine nu o simte pe pielea sa? Am simțit că am primit hrană de calitate pentru minte acolo (mintea mea, cel puțin, tânjește după așa ceva), idei interesante, semnale de alarmă, am fost purtați prin istoria umanității, prin cărți de la „Minunata lume nouă” la „Galaxia Gutenberg”, am primit exemple de viață, chei de a ne lupta cu această alienare, am întrebat și am râs, ca să nu ne luăm prea în serios. Sunt multe evenimente faine dar puține îți lasă ceva care durează, după ce senzația „faină”, distracția sau ce-o fi trece. Însă aici am simțit că am plecat cu ceva valoros, nu doar cu niște cuvinte, am plecat cu o încurajare, cu o hotărâre de a încerca în continuare a mea mică asceză din lume, a dică a-mi struni mintea și gândurile și acțiunile pentru a nu consuma fără limite divertismentul, internetul, tot ce este de consumat care de fapt ne consumă pe noi și ne consumă energia vitală și ne alienează mintea, ne alienează pe noi înșine de noi înșine, de ceilalți.

Program de mănăstire

După conferință vine cina, la fel, în liniște, fără să vorbim, ascultând pe fratele care ne citește cu voce tare, stând în picioare (oare lui nu-i e foame, nu e obosit?). Ne grăbim să mâncăm pentru că în curând sună clopoțelul, semnul că e gata masa și trebuie să ne ridicăm și nu mai primim mâncare până a doua zi după liturghie. Asta pentru cine nu are ceva provizii de ronțăit în cameră. Așa ca o paranteză, mă gândesc uneori cât de greu este să te abții dela mâncare, să te lupți cu senzația de foame (pentru că, după ce am cunoscut niște oameni foarte săraci, nu cred că noi știm cum e cu adevărat să suferi de foame), cu stomacul care tot timpul ne cere ceva. De fapt nu e stomacul, ci mintea nestrunită, pentru că corpul nostru nu are nevoie de tot ce băgăm în el.

Dar să continui cu programul unei zile la mănăstire. După cină din nou cei repartizați la bucătărie strâng mesele, spălă vasele, curăță sala, eventual mai gătesc pentru duminică. Și apoi slujba de seară, urmată de priveghere până după miezul nopții. Stăm în picioare, uneori ne mai așezăm și încet încet fiecare cedează somnului. Dar până atunci, stau la coadă la spovendanie. Îmi trec o mie de gânduri prin minte. Ce să spun? Ce este important? Ce să întreb? (pentru că e foarte important să pui întrebările potrivite). Care sunt cu adevărat problemele mele esențiale în momentul de față? Așteaptă multă lume la spovedit a Părintele Pantelimon și nu vreau să ocup mult timp. Și apoi eu mai sunt și timidă, e greu să mă deschid acolo, e greu să-ți spui greșelile în fața unui om necunoscut practic, mă intimidează să stau în fața acestor călugări pe care îi știe o țară și îi caută atâta lume. Dar știu de dățile trecute cât bine mi-a făcut. De fapt fiecare spovedanie și împărtășanie mi-a mai întors viața un pic spre bine. Acolo nu primești sfaturi sau nu te ușurezi de probleme (deși se întâmplă și asta), ci este ceva mai mult. Eu clar nu am nici cunoștințele nici cunoașterea venită din har pentru a explica așa ceva. Eu pot doar să vorbesc despre experiența mea personală și poate a oamenilor pe care-i cunosc.

Așa că stau acolo și printre gânduri și printre a încerca să mă concentrez la slujbă sau la cântările atât de frumoase, mă uit la cei care intră la spovedit. Se vede și cu ochiul liber (dacă nu-l am pe cel duhovnicesc) că ei nu ies la fel cum au intrat. Ies cu fața atât de luminoasă, cu ochii în lacrimi, de bucurie, de harul primit, cred. Și asta nu poate fi explicat cu mintea „cu care știi că este marți” (cum spunea Maica Siluana). Este una dintre tainele din biserică și trebuie să rămână așa, adică nu te poți apropia de ea decât cu credință și cu…cutremurare.

O mărturisire

Eu nu aveam de gând să vorbesc despre credință, voiam doar să scriu un mic text însoțitor la pozele de la mănăstire. Dar asta a ieșit. Uneori mă întreb dacă mărturisirile de credință au vreun rost. Deși pot spune din experiența personală că mărturisirile altor oameni, unul poate doi, dar și alte așa zise „coincidențe” (adevărate miracole, de fapt), întâlniri „întâmplătoare” cu oameni și cărți au declanșat și în mine întorcerea către Dumnezeu. Dar pentru fiecare este diferit, fiecare are drumul lui. Cum zicea Maica Siluana, „există mai multe căi pe Cale”.

Nu mă îndoiesc de a mărturisi de frică. Deși în zilele astea, cu toată propanganda media care a inflamat subiectul creștinismului, a zice „cred în Dumnezeu” sau „sunt creștin” e privit cel puțin cu reticență, ca o ciudățenie sau anacronism, dacă nu cu o subită înverșunare sau cu ură. Nimic altceva din ce aș spune că sunt sau că am făcut (fie ca orientare religioasă, spirituală, materială, sexuală sau pur și simplu un anumit fel de a-mi trăi viața) nu ar provoca o asemenea reacție. Uneori mi se pare că este mai ușor de acceptat în societate (în media, cel puțin) să fii de exemplu corupt sau depravat decât creștin (primele măcar au o notă de senzațional). Nu e cel puțin ciudat asta? Acum nu vreau să fac din creștini niște sfinți, martiri și victime (deși au fost și asta de atâtea ori), pentru că și noi le avem pe ale noastre, nici o grijă. Dar nu cred că am auzit vreodată ca cineva să zică de ce construim mall-uri și nu spitale, sau se ia de vreun doctor sau profesor corupt, de vreo rețea de prostituție sau de vreo aface dubioasă cu zelul cu care se ia de biserică. (PS: Nu m-aș mira ca, deși de obicei articolele mele trec cvasi-neobservate, la acesta o să mi se spună măcar câteva vorbe 🙂 )

Nu cred că ce spun eu sau oricine poate convinge pe altcineva să se întoarcă spre credință sau să-i schimbe părerile. Nici măcar nu este acesta scopul meu. Dumnezeu lucrează în viețile fiecăruia din noi, oricât de departe am fi de El (sau am crede noi că suntem departe). Nu este treaba mea să mă gândesc la cine vor ajunge cuvintele mele și ce impact vor avea sau să judec căile altora. E posibil să atingă pe cineva, sau e posibil să râmână acolo în eter, ca o sticlă cu un mesaj în ea ce plutește ani și ani pe oceane până își găsește destinatarul, dacă vreodată. Așa am și pornit la drum când am început să scriu.

Sunt un instrument

Poate e și un semn de mândrie să cred că eu pot schimba sau ajuta pe cineva. Poate că Dumnezeu alege să lucreze prin mine. Sau poate nu. Poate prin altcineva. Spunea părintele Paisie Aghioritul (din păcate nu mai găsesc citatul exact) că atunci când cuvintele noastre sunt inspirate de har ating inima oamenilor. Când sunt inspirate de egoism, camuflat sub intelnții bune de obicei (hai să te ajut, să-ți spun eu care-i calea, cum stă treaba cu credința, ce să faci, ce greșești), provoacă o reacție de respingere, fac mai mult rău. Am înțeles, sper că bine, că eu trebuie doar să scriu despre experiența mea, cu onestitate, firesc, deși de multe ori mi-e teamă să nu facă rău cuvintele mele. Să spun adevărul fără înverșunare, dar cu fermitate, ca pe un firesc al lucrurilor. Ce greu, nu? Ce greu e să primești mărturisirea altuia, care este diferit, cu același firesc.

Și aceasta a fost un lucru foarte greu de înțeles și acceptat pentru mine, că de multe ori (dacă nu întotdeauna) noi suntem doar instrumente în mâinile lui Dumnezeu. El lucrează în viețile noastre prin oameni și de aceea, de multe ori (dacă nu întotdeauna) unii oameni intră în viețile noastre pentru ca noi să ne transformăm, să ne apropiem de Dumnezeu (căci acesta este singurul scop important în viață. și asta n-o zic eu, dar o cred!). Și ca un instrument, oamenii aceștia stau în viața noastră atâta timp cât este nevoie pentru ca noi să ne „șlefuim”. Uneori stau o viață, alteori dispar, ca orice instrument, când nu mai e nevoie de el. Dar un lucru este sigur, fie îi iubim, fie îi detestăm peste măsură pe acești „oameni-instrumente”, pentru că în acest domeniu nu se poate cu jumătăți de măsură. Transformările dor, și pentru că noi suntem foarte „tari” și pentru că suntem oameni, și e greu să ne golim de sine, ne orbesc sentimentele noastre și ratăm sensul întâlnirilor.

Despre tristețe

Și să zicem că totuși nu crezi. Cum nu credeam nici eu înainte. Eu nu am avut o educație religioasă, ai mei nu erau credincioși, nu am avut vreo bunică înțeleaptă la sat, nu mergeam niciodată la biserică când eram copil, poate doar de Paște și de Crăciun. Când am crescut, nu mă consideram atee, adică nu eram cu înverșunare împotriva bisericii sau credinței (deși am zis probabil și eu la viața mea vreo două glume despre „popi”), ci era ceva ce a trecut pe lângă mine. Din necunoștință sau necunoaștere, nu știu cum e mai bine spus. Uneori îi invidiam pe cei care credeau (dar nu credeam că asta este pentru mine). După cum spuneam mai sus, nu cred că este relevantă povestea întoarcerii mele către biserică și către Dumnezeu. Dar aș vrea să vorbesc despre altceva. Despre ce este de partea cealaltă a balanței, când nu crezi, pentru că am fost și acolo.

Este tristețea, o mare tristețe. Tristețea rănilor nevindecate din tine, oricâte metode ai încerca. Este tristețea sufletului departe de Dumnezeu, care tânjește după El. Este tristețea păcatului. Mai ales asta, pentru mine era foarte greu să înțeleg, ce-i cu păcatul asta, eu nu păcătuiesc, nu am omorât pe nimeni, sunt o fată de treabă. Și asta cu păcatul e o chestie răsuflată de acum două mii de ani. Însuși cuvântul „păcat” provoacă o mică (sau mare) reacție de revoltă în oricine nu crede. Este tristețea de a fi chemat în viață la lucruri înalte sufletește și de a răspunde cu așa micime în propria viață.

Și care sunt formele acestei tristeți? De exemplu, este tristețea de a nu putea iubi necondiționat. Asta mai ales pare o utopie, nu-i așa? Câți dintre noi nu ne-am confruntat cu o iubire neîmpărtășită sau rănită care poate distruge o viață, dar, în mod paradoxal, poate fi și calea către iubire necondiționată. Dar cum? Este tristețea de a fi rănit pe nedrept, de a îndura răutăți și lovituri (mai mici sau mai mari, chiar și un cuvânt aspru) și a nu putea ierta. Adică de a-ți otrăvi sufletul cu ținerea de minte a răului, repetând în minte la nesfârșit răul ce ți s-a făcut, cu reproșuri, ură, izolare sau chiar violențe și răzbunare (chiar împotriva propriei persoane, în atâtea moduri subtile, nu vă gândiți neapărat la cuțite, pistoale și povești din filme). De câte ori nu ne putem ierta proprii părinți? Este tristețea de a vedea (dacă le vezi) tiparele vieții tale care te fac parcă să te învârți în cerc repetând aceleași și aceleași greșeli, dar a nu le putea schimba nicicum. Este tristețea de a-ți simți sufletul murdar și voința slabă, de a simți sub orice bucurie, sub orice experiență, oricât de grozavă, o neliniște, o goliciune. Este tristețea care te macină în urma loviturilor, pierderilor, morților, „moștenirilor” grele din familie. Este tristețea de a ceda tendințelor autodistructive din tine, de a ști în adâncul tău că ceva îți face rău și totuși să faci, tristețea de a încerca să obții puțină ușurare sau uitare sau sentiment de bine iluzoriu prin atâtea moduri: băutură, fumat, droguri (deh, sunt doar droguri ușoare, nu-i așa?), internet, jocuri, cumpărături, sex, relații peste relații, dependențe și complicații, dar și o izolare-singurătate-autosuficiență (chiar și spirituală) în care pare că totul e calm și tu ești bine sau pur și simplu o amorțire, o încadrare într-o viață-tipar (fie ea bună și veselă) care te ferește de a te confrunta cu cine ești cu adevărat (pentru că nu știi cine ești cu adevărat) și în interiorul căreia mori în interior. Este tristețea de a avea un gol imens înăuntrul tău care nu poate fi umplut cu nimic (decât cu Dumnezeu).

A duce greul

Știu că pentru fiecare din noi problemele pe care le avem și le-am avut sunt cele mai grele – e crucea noastră și are greutatea pe care o putem duce. Dar fără a compara, mă gândesc la mărturiile celor închiși în timpul comunismului, pe nedrept, pentru credința lor, îndurând torturi, umilințe și lucruri pe care noi nici nu le putem citi fără să ne chircim, dar mai să le ducem, care nu au renunțat la credința lor, nu și-au turnat prietenii. Mulți dintre ei au făcut mai mult de 20 de ani de închisoare în condiții de exterminare. 20 de ani!!! Am citit sau văzut în documentare mărturisirile lor și am rămas uimită și am plâns când ei spuneau, bătrâni și luminoși și smeriți, mulți dintre ei deveniți călugări care revărsau iubire și ajutau pe mii de oameni, că și-au asumat această jertfă a vieții lor, că mulțumesc lui Dumnezeu că le-a dat ocazia să-și curețe sufletul de patimi și să învețe cea mai înaltă treaptă a iubirii, iubirea de vrăjmași, adică să se roage pentru ei, să plângă pentru ei, să-i ierte. Și să mărturisească, împreună cu atâția sfinți, că fără Hristos aceasta este imposibil pentru un om de realizat.

Acesta este un nivel foarte înalt la care probabil majoritatea nu vom ajunge în viața noastră, pentru că probabil ar fi o cruce prea grea, care ne-ar strivi, dar aproape oricare din „tristețile” scrise mai înainte sunt prea mari pentru un om pentru a le putea schimba, pentru a le putea duce, pentru a putea îndura. De astea nu te poți detașa sau medita la ele. Și apoi, ce e mai trist, e că până nu începi cât de cât să te vindeci nu vezi răul pe care îl faci tu, pur și simplu fiind așa (un om de treabă și fără păcate, da?!) și perpetuând durerea și răspunzând la fel în tot felul de moduri mai mult sau mai puțin subtile. Și bineînțeles, când ești tu rănit, nu îți poți vedea mândria, invidia, egoismul, neiubirea și așa mai departe.

Pe fiecare ne-a „agățat” ceva

Dar acum să nu se creadă că ortodoxia este doar pentru ăștia triști și cu probleme. Dar cumva ajută 🙂 mai ales dacă te întorci mai târziu pe calea aceasta, îți frământă aluatul ființei pentru a-l putea primi pe Dumnezeu. Apropo de asta, îmi place foarte mult un citat de la Noica „Pentru viața spirituală condițiile bune sunt proaste”.

Mă gândeam la tinerii pe care i-am văzut la Găbud, sunt sigură că nu necazurile i-au adus acolo, erau pur și simplu prea tineri, se vedea în ochii lor. Dar, după cum povesteam împreună cu doi tineri pe care i-am luat în mașină de la Timișoara la Găbud, pe fiecare din noi ne-a „agățat” ceva pentru a ajunge la mănăstire, la credință. Pe unul colindele tradiționale de la Ascor, pe altul un prieten, pe altul o „coincidență” sau ca pe mine, fotografia și o melodie de Pink Floyd 🙂 din prezentarea Mănăstirii Oașa în cadrul unei conferințe cu părintele Pantelimon și Părintele Iustin în urmă cu vreo trei ani. De fapt, a fost vocea lor, felul în care vorbeau, dincolo de ce spuneau, la care a răspuns sufletul meu. Și apoi au urmat multe altele.

Vindecarea

Nu vreau să zic că dacă crezi în Dumnezeu toate problemele ți se rezolvă în mod magic, că o să ai o viață ușoară, o să fii fericit. Orice om și orice doctrină care propune asta cred că este o minciună. Dar Dumnezeu poate să-ți schimbe viața în feluri în care nici nu visezi. Poate să-ți transforme în aripi cochilia de melc. Asta pot să aduc mărturie din viața mea.

Asta nu înseamnă că tu nu mai trebuie să faci nimic, dimpotrivă. Este foarte important efortul personal, strădania, voința. Când mă mai cred eu importantă și mă gândesc că am realizat ceva, încerc să-mi aduc în minte cuvintele părintelui Paisie Aghioritul care spunea că eforturile noastre sunt ca un șir de zero-uri, mai multe sau mai puține, însă vine Hristos și pune un Unu în față li dă adevărata măsură și valoare a eforturilor noastre.

Îmi aduc aminte și ce mi-a spus o dată un părinte, la litaniile mele nesfârșite despre problemele și stările cu care mă confruntam. Încet, subtil, Dumnezeu vindecă sufletul omului. Iar apoi, ca pentru a primi o confirmare, am citit într-o carte ceva atât de izbitor de logic: Dacă Dumnezeu a făcut sufletul omului, tot El îl poate vindeca.

Acum problema este că în zilele noastre oricine îl interpretează pe Dumnezeu cum îi place, sau face o varză de concepte și păreri personale sau chiar se crede el însuși Dumnezeu. Pentru cine n-a trăit, cum nu trăisem nici eu înainte, degeaba îmi explica cineva sau citeam despre asta, că e așa o bucurie care nu este egalată de nimic din lume, liturghia, spovedania, împărtășania, postul, viața în Biserică. Nu zic că e doar o bucurie, de multe ori îmi vine să dau cu capul de pereți că nu înțeleg, că nu simt prezența lui Dumnezeu (că vreau trăiri înalte), că nu reușesc să mă rog, că nu reușesc să nu judec, că nu…

Dar eu mi-aș dori pentru toți oamenii să trăiască asta. Doar că nu pot să o spun, cel puțin nu direct, pentru că poate cuvintele mele greșesc și îndepărtează mai mult. Eu am încercat multe (poate nu la fel de multe sau de puține ca alții), tot felul de meditații, yoga, terapie. Cred că și căutările își au rolul lor, și rătăcirile, și toate acestea au avut rolul lor în a mă forma și a îmi da ceva și a mă aduce aici unde sunt acum, e calea mea. Sunt recunoscătoare pentru ea și pentru tot ce am trăit și pentru toți oamenii pe care i-am întâlnit pe ea (cum ziceam, Dumnezeu lucrează prin oameni și este peste tot). Dar ce am învățat eu este că, dacă continui la nesfârșit să umblu pe mai multe căi, să caut vindecare și sens pe mai multe căi, nu ajung niciunde. Și cred că în final – și asta nu zic doar eu, ci alți zeci și zeci de oameni mai luminați ca mine mărturisesc – dacă cauți cu adevărat, nu poți ajunge decât la Dumnezeu. Sufletul nostru însetează de asta și nimic altceva din lumea aceasta nu îl poate împlini.

(Claudia Tanasescu – claudiatanasescu.com)

Până una-alta, iaca d-acilea un thriller, că tot îmi petrec o bună parte din timp alături de colegii mei academicienii, la biblioteca Academiei. 🙂

„În 21 mai 1991, puțin după ora unu după-amiaza, un foc de armă s-a auzit într-un WC din Chicago. Un bărbat de 41 de ani a fost împușcat mortal în cap. Nimic neobișnuit în orașul lui Al Capone. Atât doar că mortul era un savant român, discipol al lui Mircea Eliade și crima nu se petrecuse într-un cartier al gangsterilor, ci într-unul din cele mai renumite campusuri universitare din America. Filozoful și istoricul Ioan Petru Culianu a murit la 41 de ani și nici astăzi, după 28 de ani, nu s-a aflat nici cine este ucigașul și nici cauza asasinatului”.

https://evz.ro/cabala-divinatie-ritualuri-sectante-securitate-si-kgb-straniile-si-macabrele-coincidente-din-asasinatul-lui-ioan-petre-culianu.html

(Mihnea Petru Pârvu)

Filozoful și istoricul Ioan Petru Culianu a murit la 41 de ani și nici astăzi, după 28 de ani, nu s-a aflat nici cine este ucigașul și nici cauza asasinatului.

Nici astăzi, după 18 de ani de când a murit în cap, FBI nu a reușit să afl e cine și de ce l-a împușcat pe discipolul lui Mircea Eliade. În schimb, în jurul morții sale, s-au țesut legende care de care mai bizare.

În 21 mai 1991, puțin după ora unu după-amiaza, un foc de armă s-a auzit într-un WC din Chicago. Un bărbat de 41 de ani a fost împușcat mortal în cap. Nimic neobișnuit în orașul lui Al Capone. Atât doar că mortul era un savant român, discipol al lui Mircea Eliade și crima nu se petrecuse într-un cartier al gangsterilor, ci într-unul din cele mai renumite campusuri universitare din America. Filozoful și istoricul Ioan Petru Culianu a murit la 41 de ani și nici astăzi, după 28 de ani, nu s-a aflat nici cine este ucigașul și nici cauza asasinatului. S-au vehiculat tot felul de ipoteze. Ba că ar fi fost ucis de KGB sau de Securitatea convertită în noul SRI – pe motiv că eminentul profesor era un critic virulent al regimului Ion Iliescu și tocmai fusese publicat un interviu care i-ar fi semnat condamnarea la moarte – ba că ar fi fost homosexual și ar fi fost o crimă pasională, ba că eruditul ar fi făcut parte din niște secte, și multe alte bazaconii. Culianu, plecat din țară de 22 de ani, era un inamic al comunismului și publicase multe articole vehemente în această privință. Ar fi putut fi eliminat cu mult timp în urmă dacă se dorea acest lucru. Nici varianta cu „crima homosexuală” nu a ținut, că omul era logodit și se pregătea să se însoare. Interviul în cauză, luat de Gabriela Adameșteanu și publicat în revista „22” nu era nici pe departe așa de periculos pentru noua putere instalată în România, că nu făcea nicio dezvăluire. Cât despre apartenența sa la te miri ce grupări mistice conspiraționiste, ipoteza e o fantezie a presei americane preluatăși de a noastră. Ioan Petre Culianu era profesor de „Istoria religiilor”. Un singur lucru este cert. Savantul primise în ultima vreme mai multe amenințări cu moartea. Polițiștii din Chicago și, mai apoi, FBI-ul au audiat peste 100 de oameni și n-au ajuns la nicio concluzie. Totuși, după moartea sa, s-au coagulat, ca într-un veritabil „policier”, o serie coincidențe stranii. Iar Ioan Petru Culianu avea ca motto sintagma: „Nimic nu este întâmplător”.

Om de știință și clarvăzător

Ioan Petru Culianu, somitate în domeniul istoriei religiilor, dar și un critic vehement al noului regim instalat la București după Revoluție, se trăgea din boierii Culianu, familie ce avea legături de rudenie si cu alte personalități ale vremii, cum ar fi Garabet Ibrăileanu sau Mihail Sadoveanu. După ce a devenit student la Litere, în București, student eminent fiind, Securitatea a încercat să-l racoleze, însă Culianu a refuzat să colaboreze. Ca urmare, este marginalizat și nu i se mai publică lucrările. Reușește, însă, la 22 de ani, să obțină o bursă în Italia, unde cere azil politic. Aici suferă și de o depresie, încearcă să se călugărească și are, spun unele surse și o tentativă de sinucidere. Locuiește mai apoi în Franța, Olanda și se stabilește în Statele Unite, ca profesor la Universitatea din Chicago unde ajunge cu sprijinul lui Mircea Eliade cu care avusese o amplă corespondență în exilul său. Ulterior, relația sa cu Eliade se va răci, în urma dezvăluirii cum că marele filozof ar fi fost simpatizant al mișcării legionare.

Până la moartea sa, reuşise să înveţe opt limbi. Avea statutul paradoxal de om de ştiinţă şi clarvăzător, practicant al mai multor tehnici de divinaţie, care le spunea studenţilor că „totul e în minte”. Ioan Petru Culianu era întotdeauna presat de timp şi se temea că iroseşte prea mult timp, spunândule celorlalţi că va muri tânăr.

Expert în cabala, magie și ritualurile sectelor

Ca şi omul de ştiinţă, scriitorul nu rezista ispitei de a citi viitorul. Iar viitorul României, ţara pe care o părăsise în secret, fără măcar a-şi anunţa familia de la Iaşi, îl prezisese în 1986, într-o povestire satirică SF pe care puţini au luat-o în seamă : „Intervenţia zorabilor în Jormania”, ce anticipează nu doar evenimentele din decembrie ’89, ci şi desfăşurarea şi efectele lor. O primă ciudățenie.

Culianu era expert în cabala, magie şi ritualurile sectelor. Unii au spus că susţinători fanatici ai unor grupări secrete i-au curmat viaţa. S-a vehiculat atunci și numele grupării New Age. Jurnalistul american Ted Anton a scris: „Este clar că ceva anume în scrierile lui Culianu sfida raţionalul. Cumva a convins pe cineva că reprezintă un pericol. Culianu a crezut întotdeauna că un scriitor, atunci când manipulează cuvintele, manipulează şi lumea întreagă. Era un învăţat care, dacă iubea ceva, iubea puterea creativă a gândirii mistice, pe care o considera pierdută în lumea modernă. Plănuia să publice o «Enciclopedie a Magicului» după modelul Istoriei Religiilor a lui Mircea Eliade. Poate că cineva nu dorea ca această carte să vadă lumina tiparului”. Anthony Yu, prieten şi coleg al dispărutului, îi spunea aceluiaşi jurnalist: „Locul crimei este semnificativ din punct de vedere ritual. Toaleta este un loc care implică umilire simbolică şi fizică, murdărire, impuritate; este cel mai profan loc în care să-ţi sfârşeşti viaţa. De fapt, m-am întrebat adesea dacă nu a fost un omor religios”.

Anticomunist și monarhist convins

La început euforic după înlăturarea lui Ceaușescu, devine sceptic și, după mineriade, atacă virulent conducerea lui Ion Iliescu și a structurilor represive. Se referă la Securitate ca fiind de o „stupiditate epocală, dar și de o profunzime nemaivăzută”. Scrie zeci de articole cu remarci acide la adresa noii nomenclaturi și participă la emisiuni radio ale posturilor Europa Liberă sau BBC, denunțând confiscarea Revoluției. Iar în ultimul său interviu, publicat în aprilie 1991 în revista „22” a spus că cei ce au murit la Revoluție sunt victimele unei puneri în scenă a KGB-ului. Tot în aprilie se întîlnise, la Chicago, și cu Regele Mihai declarând că restaurarea monarhiei este singurul pas spre întoarcerea la normalitate a României.

A fost sau n-a fost mâna securiștilor?
Culianu afirmase în mai multe rânduri că Securitatea încă funcţionează ca parte a SRI, deşi oficialii români susţineau că a fost desfiinţată în timpul Revoluţiei. Recent, însă, însuși Virgil Măgureanu declara într-un interviu dat sussemnatului, în Evenimentul zilei, că SRI-ul s-a bazat la înființarea sa tot pe foștii ofițeri de Securitate. Generalul de Securitate Ion Mihai Pacepa, fugit din România în anul 1978, a descris omorârea lui Ioan Culianu ca cea a „primului român asasinat în această ţară”, conform The New York Times. Pacepa a mai precizat că Ioan Culianu a fost ucis pentru că a sugerat că Securitatea continuă să opereze pe teritoriul României. Fostul consilier al lui Ceauşescu a mai explicat că modul cum a fost asasinat profesorul Culianu, cu o glonţ în ceafă, reprezintă „semnătura Securităţii”.

Amenițările și concluzia polițistului american
Sora lui, Tereza Petrescu, a declarat cu trei zile înainte de a fi ucis Culianu, că acesta a chemat-o să o anunţe că a anulat călătoria sa în România, deoarece se temea pentru siguranţa lui”, se arată tot în The New York Times, din 17 ianuarie 1993. Logodnica lui Culianu, Hillary Wiesner (foto), doctorandă la Universitatea Harvard, a declarat și ea că românul şi-a schimbat înfăţişarea şi şi-a cumpărat o poliţă de asigurare de viaţă, după ce a început să primească ameninţări. „Un asasin ar fi folosit un pistol de calibru mai mare şi trăgea mai multe focuri, în timp ce ucigaşul lui Culianu a tras un cartuş de calibru mic. De asemenea, este puţin probabil ca autorul să fi fost un asasin plătit, deoarece acesta nu ar fi ales un loc atât de vizibil ca toaleta pentru bărbaţi, unde oricine ar fi putut intra, în orice moment”, a explicat detectivul McGuire.

Plâns de unii și înjurat de alții
Cert este că, în țară, după moartea sa, în timp ce ziare precum România liberă, Expres sau „22” îl deplângeau, în revista extremistă și naționalistă România Mare se făceau referiri extrem de vulgare la scena morții. Fugarul Ion Mihai Pacepa, fostul șef al spionajului românesc, a reclamat însă felul în care execuția poartă semnele KGB și cum afirmația lui Culianu legată de Securitate și implicarea rușilor la Revoluție i-au pecetluit soarta.

Pacepa mai releva și faptul că fosta Securitate s-a folosit de mișcarea de dreapta ca un front de acoperire, fiind o tactică mai veche a acesteia, dovezile lăsate fiind mult prea evidente, greșelile făcute fiind aproape puerile, ca și când legionarii ar fi vrut să fie incriminați. După asasinarea lui Culianu, Ion Iliescu a declarat că un oficial american i-ar fi spus ca această crimă nu este una politică, lucru negat ulterior de administrația americană.

Ion Iliescu s-a referit la Ioan Culianu de multe ori ca fiind un „smintit” sau ca el „și-a meritat soarta, fiind un destabilizator”. Trebuie menționat că pe 21 mai 2010, la Iași, la exact 19 ani după asasinat, casa în care a copilarit Ioan Culianu a fost demolată. În afară de strania coincidență a datei, imobilul era declarat monument istoric, fiind construit în 1801 și protejat prin lege, deci dărâmarea s-a făcut ilegal.

Implicarea Securității în alte asasinate

Dizidenții anticomuniști din exil au fost ținta unor atentate și au primit la rându-le amenințări mai mult sau mai puțin voalate. Printre aceștia s-au numărat și membrii secției românești a Europei Libere, ca Noel Bernard, Emil Georgescu, Preda Bunescu, Monica Lovinescu sau Paul Goma, acesta din urma supraviețuind la doua tentative de asasinare. Aceste acțiuni au continuat și după Revoluție. În martie 1991, Dumitru Mazilu, fost membru al Frontului Salvării Naționale, care a reclamat și el deturnarea Revoluției de comuniști, scria o carte despre acest lucru. A fost atacat în casa lui din Geneva, înjunghiat superficial și i s-a furat manuscrisul.

Ultima zi din viațăși ancheta

Pe 21 mai 1991, Ioan Petru Culianu intra, la prânz, în toaleta de la etajul trei al Universitatii din Chicago, după ce terminase de predat un curs. În cabina alaturată se afla asasinul, care s-a ridicat pe scaunul de la WC și l-a împușcat în ceafă pe Culianu cu un pisol Beretta, de calibrul 25. După împușcătură un student descoperă cadavrul profesorului. Polițiștii din Chicago, iar apoi FBI, au luat în calcul mai multe posibilități. Una dintre ele a fost uciderea lui Culianu de către un student nemulțumit, dar nu au ieșit la iveală dovezi în acest sens. Nu s-au găsit probe nici în cazul implicării unui grup ocult în asasinat, ținând cont de domeniul de studiu al lui Ioan Culianu.

Dar, în urma cercetărilor, a reieșit ca Ioan Petru Culianu primise amenințări, nu numai telefonice, dar și scrise, unele fiind din partea organizațiilor de extremă dreaptă precum „Fiii lui Avram Iancu” și „Vatra Românească”, despre care Culianu era de părere că fuseseră create de Securitatea convertită în noul SRI. Despre aceste amenințări el îi povestise și surorii sale, Teresa Petrescu, dar și dizidentului Dorin Tudoran care, la rându-i, după moartea savantului, a fost și el amenințat cu moartea telefonic.

Piste false

Detectivul Rober McGuire, şeful Departamentului de Poliţie din Chicago, a explicat atunci că nu mai puţin de 100 de persoane au fost audiate, însă chiar şi aşa au rămas multe întrebări fără răspuns. Prietenii lui Culianu susţineau că uciderea sa putea fi legată de o conferinţă ştiinţifică în care a încurajat misticismul, conferinţă desfăşurată cu o săptămână înainte de moartea sa. Alţii s-au întrebat dacă nu cumva întâlnirea avută de profesorul Culianu cu Regele Mihai şi faptul că încuraja revenirea la monarhie n-ar fi contribuit la asasinarea sa. Poliţiştii americani au avut şi o ipoteză mult mai simplă, conform căreia Ioan Culianu ar fi victima unui jaf. Totuşi, scenariul cu cea mai mare „priză” a fost acela că profesorul Culianu a fost asasinat din cauza criticilor aduse Guvernului Român. După Revoluţia din 1989, Ioan Culianu a scris peste 30 de articole în Free World, un ziar în limba română din Brooklyn, prin care condamna noul guvern şi pe Ion Iliescu, noul preşedinte al României. Subiectul asasinării lui Ioan Culianu a fost dezbătut pe larg în presa americană.

Povestea ultimului interviu

Ultimul interviu pe care l-a dat Ioan Petru Culianu (foto) i-a fost luat de scriitoarea Gabriela Adameșteanu și a fost publicat în aprilie 1991, cu o lună înainte de asasinat, cu titlul: „Lumea est-europeană: o tragică pierdere de timp, de oameni, de energie”. Puțini sunt, însă, cei care știu că interviul a fost luat, pe 2 decembrie 1990, la restaurantul preferat al lui Mircea Eliade din Hyde Park, Chicago. De altfel, marele dispărut a fost liantul discutiei dintre cei doi, precum și laitmotivul interviului publicat, ulterior, în „22”, pe atunci una dintre cele mai influente publicații independente de comentariu politic din România. Nicidecum situația din România și vederile lui Culianu despre securiștii aflați încă la butoane în țară. Doar o mică parte a textului se referă la aceste aspecte. S-a spus că declarațiile sale din acest material i-ar fi atras moartea. O simplă lectură a sa nu te poate convinge de acest fapt. E mai mult o discuție, o șuetă, decât un interviu clasic. Dar tocmai de aceea, textul este viu și la fel de actual acum, după aproape trei decenii. Interviul a acoperit o arie largă de subiecte, printre care cultura americană, mișcarea New Age, controversa privitoare la Eliade și, bineînțeles, situația politică a țării noastre. Una dintre întrebarile-cheie a fost: „Când te întorci în Romania?“. „Am să vin în vară, în iunie, s-o văd pe mama“, a venit raspunsul. S-a întors, dar mort.

Întâmplări și coincidențe macabre

Un complex de împrejurări bizar, în care a intrat și un accident de mașină suferit de scriitoare, a făcut ca interviul să fie publicat abia în 5 aprilie 1991. Dar doar o parte, pentru că o a doua parte a apărut în același an, dar în România liberă, textul integral fiind publicat abia în 2001, tot în revista „22”, chiar în ziua în care se împlineau zece ani de la asasinat.

O altă întâmplare macabră a mai avut loc. În ziua paginării textului publicat în aprilie ’91, Gabriela Adameșteanu nu era în redacție și textul a apărut ilustrat cu două icoane, în loc de fotografiile făcute de ea.

Gabriela Adameșteanu a aflat știrea despre moartea istoricului religiilor când era plecată din țară. Când s-a întors, la redacție o aștepta un plic expediat din Statele Unite.

Era unul dintre exemplarele de „semnal“ ale ultimei cărți a lui Culianu, „Călătorii în lumea de dincolo”, ce urma să apară peste o lună. Dedicația scrisă pe pagina de titlu, în care îi mulțumea pentru interviul publicat în revista „22”, implica, din nou, o ciudată coincidență. Titlul în engleză al cărții, „Out of this World”, precum și data dedicației, 21 mai 1991, astfel alăturate, erau un ultim „semnal“ de la Culianu: cartea îi fusese expediată cu doar câteva ore înainte ca el să plece „în lumea de dincolo“.

Dragii mei,

In aceasta postare aveti un film despre una din istoriile de la Valea Plopului unde acum se afla Pr. Nicolaie Tanase, sute de orfani si zeci de batrani.

Povestea este din timpul comunismului si arata ce fel de oameni erau atunci si ce preocupari aveau.

Este o povestea pentru toata lumea, dar mai ales pentru persoanele nascute dupa 1990, care se intreaba ce faceau copii si tanara generatie fara calculatoare, fara telefoane android si alte minuni ale tehnologiei. Am mai spus ca tanara generatie CITEA MULT.

Este si pentru parintii din ziua de azi, care nu mai stiu cum sa-si “protejeze” copii de munca si de Ortodoxie care in opinia lor ii indobitoceste.

In film aveti povestea ridicarii unei biserici care se facea ziua cu copii si batranii care nu puteau fi arestati, iar NOAPTEA SE FACEA CU RESTUL OAMENILOR LA LUMINA LUNII, asta pentru ca in comunism nu prea aveam curent pentru ca se faceau economii.

OAMENII CARE LUCRAU NOAPTEA SE DUCEAU A DOUA ZI LA MUNCA unde au construit o industrie care producea de la ace de cusut la avioane, baraje, cai ferate,metroul, sistemele de irigatii si altele care nu mai exista acum. Deci nu se duceau la distractie ci munceau din greu.

Materialele de constructii erau foarte greu de procurat, mai ales daca era vorba de constructia unei biserici.
Va rog sa urmariti filnul care nu dureaza mult. DATI CLIC PE LINKUL DE MAI JOS.

Dupa ce vedeti filmul, va rog sa comparati genaratiile de atunci si de acum si sa-mi spuneti parerea voastra despre ce credeti ca s-a intamplat cu romanii intre timp.

Cum s-a ajuns de la copii si adolescentii care carau betonul cu galeata ca sa ridice o biserica in comunism la cei de azi care se duc la marsuri LGBT si rag contra Bisericii?

Daca credeti ca e de folos va rog sa distribuiti!

Doamne ajuta!

(Cătălin Rusu)

Hachi – pe numele şi renumele său, Constantin Hârlav – m-a rugat frumos să-mi scriu nişte amintiri din vremuri apuse pentru o revistă la care-i senior editor, Atitudini, scoasă de Casa de cultură din Ploieşti. am amânat, am amânat… într-o zi, greu, am scris… dar nici un cuvânt din cele ce urmează nu conţine adevărul, doar îl imită, timid şi umbrit… şi totuşi…

Motto:
„Timp ca un parfum cu tăiş / peste gâtul zilei duios”
Ion Stratan

Cum trec deceniile, cum şi memoria noastră devine mai selectivă, de parcă ar vrea să ne confirme că folosim cam zece la sută din creier, de restul dispensându-ne cu inconştienţă genetică. Poate, totuşi, sectorul unde se depozitează amintirile e limitat, astfel că unele trec „în adormire”, ca nişte spioni infiltraţi în teritoriul inamic. La răstimpuri, vreo madlenă proustiană provoacă răbufniri, izbucuri din peşteri uitate de vreme. Cu prilejul uneia dintre ultimele schimbări de domiciliu, am dat peste nişte file vechi, ciornă pentru un răspuns la o reclamaţie. Madlena asta a scos din adânc o întâmplare de demult, în care un prieten găsise de cuviinţă să mă pârască la organele de partid. Ficţiunea sa a rămas ficţiune, am ieşit bine din situaţie, el a rămas ficţionar, ba chiar, pe drept, unul dintre cei buni. Valoarea şi caracterul nu merg totdeauna de mână. Nu prea m-am ferit de prieteni, a aşteptat s-o facă Altcineva, cum spune vorba românească. Deci nu am nici păreri de rău. Ba chiar am mici/mari bucurii, adesea, scrisori, mesaje, telefoane, semne de la cei care-şi aduc aminte că exist. Plonjonul în trecut de acum e lipsit de madlenă. E voluntar. Parţial şi poate trădător…

Se făcea că venisem la Casa de Cultură din Ploieşti [Palatul Culturii] ca director. Era prin iulie 1981. Cel de dinaintea mea – Nelu Stan – fusese trecut discret pe un post de muzeograf la Casa Hagi Prodan, după ce, plin de entuziasm, ieşise din restaurantul Berbec [se spune că prin geam… dar nu există dovezi materiale] şi se dusese la Cenaclul literar „I.L. Caragiale” [sala 136] ca să reproşeze condeierilor de-acolo supunerea faţă de documentele de partid, lipsa de reacţie la lipsurile cotidiene şi la minciunile organelor. Ieşise ceva scandal, dar cetăţeanul scăpase neaşteptat de ieftin, doar cânta frumos muzică populară şi lumea îl iubea [cum îl iubeşte şi azi]. Aşadar, se făcea că răspunderea mea principală era să pun cu botul pe labe „disidenţa” de la Cenaclul, pe care-l şi frecventam, de altfel, ca făptuitor de poezii, proze şi piese de teatru scurt. Venit şi făcut: am preluat conducerea [lovitură de palat!], am stabilit rotaţia la moderarea şedinţelor care se ţineau în fiecare joi şi un program strict – în deschidere se citea o poezie patriotică [doamna Georgescu, care ne aducea cozonac de Crăciun şi de Paşti, sau doamna Enoiu, amândouă pensionare bucuroase să se afle constant în centrul atenţiei], apoi treceam la treburile serioase, cineva făceau un excurs prin presa literară [românească sau de-aiurea] ori susţinea o disertaţie pe o temă de interes literar [frumoase şi provocatoare de dezbateri erau ale lui Nino Stratan, Costin Lupu, Anton Tănăsescu, Artur Teodorescu, Călin Angelescu, Florin Toma şi încă alţi câţiva ale căror nume, vai, au trecut în uitare]. Punctul de forţă era cel al lecturii de texte originale, subiect de critică pe text, aplicată, rea în sensul bun al termenului, dreaptă şi fără iertăciune, dar, mai cu seamă la Nino, de o neasemuită delicateţe. Cu excepţia primul punct din „ordinea de zi”, care era marele paravan, tot ce se petrecea la şedinţele de cenaclu era dedicat literaturii, chiar culturii în general, pentru că nu de puţine ori aveam momente muzicale [momente de jazz!], expuneri de diapozitive şi de filme despre arte plastice, deja foloseam şi un computer Sinclair pentru editarea digitală de text şi imagine! La acest cenaclu citiră din scrierile lor de început scriitori azi maturi precum Ioan Vintilă Fintiş, Florin Toma, Ioan Mihai Cochinescu, Mariana Criş, Martin Culcea, Călin Angelescu et alii… Pusesem „disidenţa” la index, împăcasem şi capra, şi varza, şi lupul, adică creasem imaginea de linişte şi pace de care era nevoie pentru ca fiecare să-şi vadă de ale lui, noi de-ale literaturii, tovarăşele de la Secu [cum se făcuse că de noi răspundeau numai femei!] de-ale lor, activiştii [tov. Roşu, tov. Marinică, tov. ŞteBaicu] să nu se vaiete. Aşa am putut edita, păcălindu-i pe toţi [poate că se şi lăsau păcăliţi…], Caietele Nichita Stănescu, din 1984 până în 1089, dar nu am putut scoate Revista Nouă decât în 1990… Caietele acelea ar trebui expuse permanent undeva, precum şi numărul 6 din revista tribut geobogzian „Urmuz”, scoasă la aniversarea a 60 de ani de la seria originară (1988).

Se mai făcea că nu eram mulţumiţi cu puţin, şi mai făceam şi şedinţe speciale, la care veneau personalităţi de marcă ale culturii româneşti din acea vreme. Nino Stratan sintetizează într-un interviu aceste întâmplări: „Aş vrea să amintesc aici serile foarte interesante pe care le-a promovat cenaclul nostru în vremea în care director al Palatului Culturii era domnul Florin Dochia – au fost şi oameni care în epocă îşi riscau situaţia pentru ca astfel de seri să fie posibile – şi la care au participat, cu prilejul medalioanelor „Virgil Mazilescu” sau „Daniel Turcea”, oameni de cultură ca Andrei Pleşu, Victor Rebengiuc, Sorin Dumitrescu, Coriolan Babeţi sau Mihai Şora.” De adăugat şi numele lui Nichita Stănescu, pentru care se făcu un Festival [era voie doar la doi ani] şi nişte Colocvii [tot în anul liber] şi care fu subiect pentru „Logica ideilor vagi”, o conferinţă a „muzeografului de la Tescani” Andrei Pleşu, pentru care binemerită, între alţii, cu precădere, dr. Rodion Galeriu. [în foto, desigur G. Liiceanu cuvântă la Palatul Culturii – o mie nouă sute optzeci şi cât?]

Se mai făcea că cenaclurile prahovene se întâlneau între ele, periodic, la fiecare acasă, ieşea de frumoase recitaluri şi de minunate chefuri – obiceiuri acum uitate, în vâltoarea vieţii cotidiene şi a capitalismului aflat de atâta vreme pe gura prăpăstiei…

Altfel, dragii mei, de mortuis aut bene, aut nihil…

(Florin Dochia – staredelectura.blogspot.com)

Biblioteca Județeană a ”sădit” arborele genealogic Eminescu

Cu ani în urmă, scriam, sub acest titlu, despre o inițiativă rodnică a Bibliotecii Județene ”Nicolae Iorga” din Ploiești. Este vorba despre realizarea unor ”arbori” genealogici ai marilor scriitori, clasici și moderni, literați sau istorici din cultura română. Prima astfel de ”epură” genealogică era destinată familiei Eminovicilor. Scriam atunci:
”Într-un dreptunghi de 2,10/1,70 metri se află, în portrete și date biografice, strămoșii cei mai îndepărtați, rubedeniile contemporane ale poetului și ”urmașii urmașilor” acestora, până în contemporaneitatea cea mai strictă”.

Dinspre partea lui Matei

Putem spune că este deopotrivă o lucrare de artă – prin cromatica discretă, dar vie în același timp, prin ingeniozitatea așezării sub formă ”arboricolă” a întregului neam eminovician – dar și o contribuție științifică, de istorie literară.

Un întreg colectiv al Bibliotecii Județene ”Nicolae Iorga”, secția de ”Carte documentară”, a lucrat, timp de mai bine de o săptămână, la înlăturarea legendelor, adevărurilor apocrife, prejudecăților, falselor atribuiri, stabilind cu acribie cursul din amontele cel mai îndepărtat (străbunicul pe linie paternă – secolul XVII – până la stră-strănepoții poetului din partea lui Matei, unul dintre frații lui Eminescu), care ne sunt ”contimporani”. Astfel, este trecută în arbore, cu fotografie, cea care s-a stins în urmă cu peste două decenii în Germania, și anume Yolanda Eminescu, o distinsă șefă de catedră în materie de drept internațional, la universitățile din Berlin și Bremen.

Eminescu la 37 de ani

Arborele a comportat anumite dificultăți în stabilirea iconografiei adecvate la mulți dintre frații sau nepoții lui Eminescu. Imaginile iconografice au iscat îndelungi și dure controverse: este cel adevărat sau este un alt frate sau altă soră? Câțiva dintre mulții copii ai lui Gheorghe și ai Ralucăi Eminovici au murit de mici. De aici dificultățile și responsabilitatea opțiunii pentru un portret sau altul.

Nu poți să nu remarci coerența și armonia incintei expoziționale din holul mare al bibliotecii. Arborele genealogic Eminescu este flancat de cele patru portrete ale poetului, în mărime apreciabilă, omologate de marii eminescologi. Surpriza o reprezintă chipul cvasinecunoscut al lui Eminescu la 37 de ani.

Noaptea

Vizitatorii au avut o surpriză dintre cele mai întristătoare, mai adâncitoare în ei înșiși cu putință. Facies-ul poetului, aflat după a doua criză de obnubilare mintală (1883, 1886), revelă o surpare lăuntrică ireversibilă. Privirea mândră, când liric–blândă, când oțelit–sfredelitoare a lui Eminescu este acum goală, pierdută în zări pe care doar intuițiile lui de geniu puteau să le întrezărească prin noaptea care se înstăpânea decisiv în el. Ochii sunt ca niște cratere stinse, chipul – cu palori selenare – învederând adipozități și oboseală care cere din adâncuri un infinit repaus.
După nu multă vreme, într-un alt articol, mai consemnam:

La Biblioteca Județeană a ”răsărit” și arborele genealogic Caragiale

Bunicul din Idra și Karaboa, străbunicul

”Biblioteca Județeană ”Nicolae Iorga s-a îmbogățit cu încă un ”arbore”. Este deja realizată și expusă în holul mare genealogia aproape completă a marelui clasic Caragiale pe distanța temporală de la bunicul dramaturgului pe linie paternă, venit din insula Idra, din ”arhipelagul” grecesc, și de la străbunicul pe linie maternă, neam de prosperi negustori brașoveni (Karaboa se numea)”.
Ca și la încrengătura familială a Eminovicilor, această panoramare a unui neam întreg a fost realizată cu multă acribie științifică, dar și cu reale valențe plastice și artistice.

Oglinda neagră

S-a urmărit deopotrivă interesul științific, de istorie literară, dar și desenul artistic, agreabil, nedidactic.

Caragiale tinde să fie, după ultimele articole și studii critice, mai ”contemporan” cu noi (dacă sintagma poate comporta un comparativ de superioritate) decât Eminescu. Acești poli ai spiritului românesc – lirismul înalt, de gravă reflecție al lui Eminescu și satira ”inclementă” a lui Caragiale (”Oglindă neagră”, așa s-ar traduce numele său) – nu mai au căutare într-o lume fără nici un Dumnezeu.

Un îndemn

Din păcate, acești ”arbori”, cărora li s-a adăugat, la un moment dat, și cel al lui marelui cărturar Nicolae Iorga, nu mai există în holul Bibliotecii Județene. Poate că aceste realizări ar trebui reactualizate periodic și scoase, din când în când (măcar la câte un deceniu distanță), la iveală în holul Bibliotecii Județene, ca posibilă incitare la lectură și ca o cercetare de istorie literară.   

                                                                                                                          Leonida Corneliu CHIFU

Documentar

Sursa:
http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/tribunapoporului/1908/BCUCLUJ_FP_P2514_1908_012_0072.pdf

Ladies, mistress & gentlemen, ziariști, marinari, ingineri, oameni de cultură, femei frumoase și deștepte, precum și alți bețivi, că aștia-mi sunteți în listă, vă prezint, astăzi, o premieră galactică și chiar universală.

Numărul ZERO, numărul PILOT, Capul de serie al Evenimentului zilei din 21 iulie 1992.

Ultima „perie” a ceea ce avea să devină cel mai important cotidian al țării de atunci și până în prezent. Număr care cred că s-a tipărit doar în câteva exemplare. Pe unul dintre ele l-a adus azi la redacție Vasile Surcel, fost tehnoredactor și reporter al „Bulinei roșii”, în prezent, la 68 de ani, redactor pe online la EVZ. Deci, încă se poate 🙂 Altul știu că e în posesia lui Miron Manega.

Pe prima pagină a rarului exemplar se regăsesc autografele lui Ion Cristoiu, regretatului Daniel Tomescu, a „Nașului” Sorin Roșca Stănescu, și a primului patron al ziarului, Mihai Cârciog și încă a cuiva, nu-mi dau seama exact cine. Da’ poate mă ajută cineva 🙂

În acest număr istoric – în care bulina nu era roșie, încă – și pe care vă recomand să-l citiți pe full-screen, veți găsi nume astăzi necunoscute cititorilor și chiar profesioniștilor, dar și câteva ale celor care au rezistat în presă până în cotidianul nostru îmbibat de banal, din pasiune sau de pe urma altor boli mintale 🙂

De la începuturile sale intrauterine, EVZ îi mai are azi pe inventar doar pe Cristoiu – ca editorialist, Mirel Curea, Cristian Popa, Vasile Surcel și, din când în când, pe Daniel Nanu, colaborator pe Sport și Sorin Ovidiu Balan, tot colaborator, recent reîntors pe Investigații. Apoi, în ordinea sosirii, vine Dan Andronic, apoi eu, de la nr. 203 – februarie ’93, Alecu Racoviceanu – în iulie’93, Simona Ionescu – din august 1993, dacă nu m-a lăsat memoria – și Petrisor Cana, imediat după ea. Cam ăștia suntem ăia vechi. Dar mai sunt și alții, mai tineri, care vor fi mai buni ca noi 🙂 Că au avut de la cine învăța, dacă au vrut.

Enjoy! Că-i pe gratis 🙂

L.E. Uitai de Cora Muntean și Iulian Chifu Și ei prezenți la apel 🙂

(Mihnea Petru Pârvu)

Sâmbătă, 29 iunie, se împlinesc 200 de ani de la naşterea istoricului şi scriitorului Nicolae Bălcescu, om politic, figură marcantă a Revoluţiei paşoptiste şi mare patriot român. Prin diversitatea perspectivelor deschise şi prin multiplicitatea aptitudinilor, Bălcescu poate fi revendicat în mod egal de istorie, economie, politică şi literatură, iar povestea sa de viaţă, glorioasa sa existenţă, este marcată de multă suferinţă şi de dispariţia sa prematură, în mizerie şi singurătate, departe de ţară, la doar 33 de ani…

Nicolae Bălcescu s-a născut la Bucureşti, la 29 iunie 1819, în „mahalaua Boteanului”, în zona în care astăzi se află Biserica Italiană.

Tatăl său, Barbu (Bărbuceanu) Petrescu, provenea dintr-un neam obscur, fiind fiul unui fost căpitan de seimeni, lipsit de avere. Prin căsătoria cu Zinca Petreasca – Bălceasca, fiica unui logofeţel de vistierie şi nepoata unui popă avut, el intrase în posesia unei jumătăţi din moşia Bălceşti de pe Topolog, Argeş, de 900 de stânjeni, precum şi a altor proprietăţi mai mici.

Naşterea viitorului mare luptător revoluţionar, care va prelua numele mamei, a venit, aşadar, într-o perioadă de prosperitate a familiei sale.

Doar că, surprins de mişcarea lui Tudor Vladimirescu în poziţia de sameş al Doljului, Barbu Petrescu se refugiază cu familia la Braşov, nu înainte de a se împrumuta pentru a plăti vistieriei, anticipat, sumele pe care urma să le încaseze de la contribuabilii din judeţ. La întoarcere, nu izbuteşte sa recupereze sumele de la datornici şi îşi ruinează familia, lăsând, la moartea sa, în 1825, o moştenire grea.

Zinca, rămasă văduvă, cu cinci copii – Nicolae fiind al patrulea apărut în familie, după Constantin, Maria, Sevastiţa, şi înaintea lui Barbu – va porni o acţiune judiciară pentru recuperarea datoriilor, care se va întinde, fără succes, pe următorii douăzeci de ani.

Despre situaţia extrem de dificilă a familiei vorbea Zinca într-una din numeroaselel jalbe adresate autorităţilor: „pentru că eu am cinci copii şi mă stenahoricesc neavînd nici hrana cea din toate zilele, precum este ştiut de obşte”.

La vârsta de 7 ani, Nicolae Bălcescu începe să înveţe limba greacă, acasă, apoi, începând cu anul 1832, studiază la Colegiul Sf. Sava, impresionându-i pe colegi şi profesori cu vocaţia sa precoce, fiind deosebit de inteligent şi entuziast. Era coleg cu Ion Ghica, iar unul dintre profesorii săi era Ion Heliade Rădulescu. Nicolae petrecea zile întregi pentru studiul documentelor şi realiza, extrem de metodic, extrase din marii cronicari, orizontul lecturilor sale fiind deosebit de vast: de la Plutarh, Xenofon, Tucidide, Tacit, Cezar, la Napoleon, Frederic cel Mare, Gibbon sau Jomigny.

Pentru a-şi completa educaţia, lua lecţii particulare de filosofie, cu bănăţeanul Eftimie Murgu, care fusese obligat să părăsească catedra de la laşi, ca urmare a ideilor sale revoluţionare.

În anul 1838, Bălcescu se înrolează voluntar în cadrul oştirii, primind gradul de iuncher. Aici iniţiază un curs pentru a-i învăţa pe ostaşii regimentului 3, aflat în garnizoana Bucureşti, scrisul şi cititul, aritmetica şi geografia. Ofiţerii care asistau la prelegeri se întrebau nedumeriţi cum a putut cineva „să măsoare pămîntul şi să numere cîte lighioane de oameni şi de limbi mai sunt pe faţa lui”.

În octombrie 1840, Bălcescu este arestat sub acuzarea de participare la un complot – aşa-numita „conspiraţie Filipescu” – îndreptat împotriva cârmuirii lui Alexandru Ghica, alături de doctorul în drept de la Paris, Dumitru Filipescu, conducătorul grupului, de foştii săi profesori Eftimie Murgu şi Vaillant, de alţi câţiva, între care Marin Serghiescu, Sotir Ţăranu, serdarul D. Macedonski, fost căpitan al lui Tudor. Complotiştii ar fi preconizat abolirea relaţiilor iobăgiste şi împroprietărirea ţăranilor, dar discutaseră şi un proiect de Constiţutie, care proclama drepturile omului, înlăturarea privilegiilor, decretarea unei noi forme de guvernământ, constituirea de organe reprezentative şi independenţa naţională sub garanţia puterilor.

Sentinţa în procesul complotului de la 1840 a fost deosebit de aspră: patru acuzaţi au primit 10 ani de muncă silnicä, alţi cinci pedepse de 8 ani, doar Bălcescu, fiind minor, a luat 3 ani, pe care îi va ispăşi la închisoarea (mănăstirea) Mărgineni, în condiţii greu de descris, care aveau să-i ruineze iremediabil organismul plăpând. Este eliberat la 21 februarie 1843, la plecarea domnitorului Ghica şi venirea lui Bibescu.

Va cocheta, o vreme, cu ideea de a trece în Moldova, pentru a obţine un loc la o catedră la Academia Mihăileanä, ca şi Ion Ghica, dar planul său nu se realizează, apoi, din dorinţa de a-şi păstra libertatea de opinie, refuză o slujbă bine remunerată, oferită de noul domnitor Gh. Bibescu.

Împreună cu Christian Tell încearcă, fără succes, înfiinţarea unei „Biblioteci militare”, iar din octombrie 1843 ia parte, alături de Heliade, Tell, Voinescu II, Bolliac, Laurian, Bolintineanu, Negulici, Alexandrescu, Goleşti şi alţii, la o „soţietate literară”, unde „autori lacomi de slavă primesc aplauze sau şuierături”.

Întâlnirile, care se ţineau miercurea în casele lui I. Voinescu II se discuta despre unificarea limbii literare, preconizându-se o apropiere între „diferiţi scriitori şi sisteme”, spre a găsi un numitor comun şi a face să dispară „acest al doilea Babel”.

Sub acoperirea reuniunilor literare, activa însă organizaţia secretă „Frăţia”, cu un program revoluţionar şi o strictă disciplină conspirativă, înfiinţată din iniţiativa  lui Bălcescu, Ghica şi Tell, „într-un moment de exaltare şi de elan patriotic, angajându-se să se consacre ridicării poporului şi să se supună, cu pericolul vieţii şi averii, la hotărârile ce se vor lua în comun.”

La 8 februarie 1844, după câteva săptămâni de muncă intensă în arhive, încheie lucrarea „Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum”, pe care o trimite la Iaşi „Propăşirii”, unde începe să apară, începând cu cu numarul 119 din 21 mai 1844, marcând astfel debutul publicistic al lui Nicolae Bălcescu.

După acest succes răsunător, fiind încurajat, Bălcescu va continua cu şi mai mult avânt activitatea istoriografică, expediind, tot către „Propăşirea”, „Comentarii asupra bătăliei de la Cîmpii Rigăi” şi „Cosova”.

Întemeiază, în anul 1844, alături de ardeleanul August Treboniu Laurian, revista „Magazin istoric pentru Dacia”, publicaţie de izvoare şi studii privind istoria naţională, în primele tomuri – din anii 1845 şi 1846 – contribuţia lui Bălcescu fiind substanţială  – „Cuvînt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor”, articolul „Românii şi fanarioţii”, studiul de excepţională valoare „Despre starea soţială a muncitorilor plugari în Prinţipatele Române în deosebite timpuri”, completarea cercetării anterioare despre instituţiile ostăşeşti – „Puterea armată şi arta militară la moldoveni în timpul măririi lor” – şi, în fine, patru portrete istorice – loan Tăutul, Miron Costin, Spătarul loan Cantacuzino şi Postelnicul Constantin Cantacuzino.

În paralel cu activitatea publicistică, Bălcescu călătoreşte prin toate teritoriile locuite de români – Ţara Românească, Moldova, Transilvania, Bucovina – , precum şi prin Franţa şi Italia.

La moşia lui Costache Negri de lângă Galaţi, la Mînjina, îi cunoaşte pe V. Alecsandri şi Alecu Russo şi îl revede pe M. Kogălniceanu, căruia îi adnotase cu viu interes „Histoire de la Valachie” şi îi trimisese copii ale cronicilor munteneşti manuscrise.

În anul 1845, când societatea literară a tinerilor din Bucureşti se transformă într-o asociaţie literară, fiind condusă de către un comitet în frunte cu lancu Văcărescu, Bălcescu este ales secretar literar, însă rămâne pentru o scurtă vreme în această funcţie, până în mai 1846, de teama unui conflict cu autorităţile, ca urmare a articolelor publicate în „Magazin”.

Bălcescu îşi scoate apoi „un paşaport pe soroc, de patru luni, spre a merge prin Giurgiu în Europa”.

Bălcescu se va implica, în Franţa, în revoluţia din februarie 1848 şi, inspirat de aceasta, revine la Bucureşti pentru a participa la Revoluţia din 11 iunie, fiind timp de două zile ministru de externe şi secretar de stat al guvernului provizoriu instaurat de revoluţionari, aflându-se de partea liberalilor şi militând, printre altele, pentru împroprietărirea ţăranilor şi instituirea votului universal.

Din nefericire, niciuna din măsurile preconizate de Bălcescu nu a putut fi aplicată până la capăt, politica guvernului provizoriu şi a locotenenţei fiind şovăitoare, contradictorie, departe de programul de la Islaz. Fiind în minoritate, Bălcescu nu a putut avea o influenţă determinantă asupra mersului lucrurilor, iar scrupulele sale legate de legalitate, modestia, l-au împiedicat să treacă la acţiune pe cont propriu.

La 13 septembrie 1848, este arestat de către autorităţile Imperiului Otoman care au înăbuşit revoluţia, reuşeşte să evadeze, plecând în Transilvania, de unde a fost expulzat apoi de către autorităţile habsburgice.

În primele luni ale anului 1849, trece prin Trieste, apoi prin Atena şi ajunge la Constantinopol, apoi, la Debreţin, se întâlneşte cu Lajos Kossuth, conducătorul revoluţiei maghiare, încercând un aranjament „pacificator” între revoluţionarii români transilvăneni şi cei maghiari. Lajos Kossuth îi va face lui Bălcescu „o impresie bună”, fiind de acord cu „proiectul” revoluţionarului român.

La 2 iulie 1849, Bălcescu se găseşte la Pesta, unde este semnat „proiectul de pacificare”, un acord româno-maghiar cu revoluţionarii unguri. Avram Iancu şi revoluţionarii săi se declară de acord să rămână neutri faţă de acţiunile militare ale maghiarilor, aceştia însă nu îşi respectă promisiunile şi se ajunge din nou la conflict. În acelaşi timp însă trupele imperiale contrarevoluţionare habsburgice şi ruse intră în Transilvania şi revoluţia maghiară condusă de Kossuth este înfrântă.

Ca istoric, marea sa operă a fost „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, pe care a scris-o în exil, începând cu 1849, rămasă în manuscris şi publicată de Alexandru Odobescu, în perioada 1861 – 1863.

Bălcescu se stabileşte, pentru o vreme, la Paris, unde încearcă să coaguleze forţele revoluţionare europene aflate în exil, pentru întemeierea unei confederaţii europene.

Bălcescu fusese dezgustat de compromisurile pe care unii dintre foştii tovarăşi de idei le consimţeau ca să se adapteze împrejurărilor schimbate, fiind sătul mai ales de zâzaniile, intrigile şi demagogia ce continuau să dăinuie în cercurile emigraţiei. Bălcescu tinde, spre sfârşitul anului 1850 – începutul anului 1851, să se retragă din cotidianul apăsător între cărţile şi documentele de unde scotea „Istoria lui Mihai Vodă Viteazul”, dându-şi seama, probabil că tuberculoza nu-i va mai lăsa mult răgaz de trăit.

La 27 februarie 1851, îl prevenea pe Ghica, pe un ton care trăda, sub formă de glumă, o profundă tristeţe: „Eu, iubite Ghica, sufăr mult de piept şi poate oi da ortul popii. Doctorii mă asigură că am numai plămînul stâng atacat şi că cu îngrijiri multe mă pot doftori. Am intrat într-o cură. Domnul ştie ce rezultat o ieşi”.

Se stabileşte în apropierea Parisului, la Ville d’Avray, însă în starea sănătăţii nu survine nicio ameliorare.

Apoi, la 27 septembrie 1850, i se eliberează, la Paris, un paşaport, „au nom de Sa Majesté l’Empereur des Ottomans”, iar în primăvara anului 1852, pleacă la Constantinopol, de aici la Galaţi şi încearcă să pătrundă în Ţara Românească, însă autorităţile nu-i permit, deşi era bolnav şi voia să o vadă pe mama sa, care era în vârstă şi bolnavă.

Medicii îi sfătuiesc să se stabilească în Italia, unde clima e mult mai blândă, iar Bălcescu trece prin Malta, pe la Napoli şi se stabileşte la Palermo, în Sicilia, la hotelul „Alla Trinacria”.

Firul existenţei lui Bălcescu avea să se curme tragic, la o vârstă la care alţii cunosc primele trepte ale împlinirii. La Palermo, într-o cameră modestă a hotelului Trinacria, în mizerie şi singurătate, îşi dă ultima suflare, la 29 noiembrie 1852, la doar 33 de ani.

Corpul său a fost aruncat într-o groapă comună din cimitirul Capucinilor, iar toate încercările ulterioare de a i se găsi rămăşiţele pământeşti – începând cu cea din anul 1863, organizată în perioada ministeriatului la culte al lui Al. Odobescu – au eşuat.

Opera lui Bălcescu, absolut excepţională, elaborată în mai puţin de 9 ani, cuprinde studii de istorie socială, biografii istorice, articole politice şi ocazionale, impunătoarea monografie neterminată şi testamentară „Românii sub Mihai Voievod Viteazul”. Bibliografia sa însumează 22 de lucrări antume, dintre care 4 publicate sub anonimat, şi alte patru lucrări postume.

Bălcescu considera că intelectualului român îi revine îndatorirea de a lupta pentru înaintarea patriei, la nevoie cu preţul jertfei de sine, un principiu care şi astăzi, la 200 de ani de la naşterea sa, trebuie să ne pună serios pe gânduri.

Nicolae Bălcescu s-a remarcat prin forţa sa intelectuală deosebită, prin puritatea excepţională a sufletului său, şi reprezintă una din figurile cele mai luminoase ale istoriei româneşti.

(Razvan Moceanu – rador.ro)

Auuuuuch! That’s hurt! North Atlantic, December 1994. M/N Hagieni

Pentru că mâine, 29 iunie, e ziua tizului meu Sfântu Petru – tot un fel de marinar la bază – și pentru că un ochi albastru s-a închis – îmi fac cadou amintirea unei nopți de coșmar din Decembrie 1994.

În cei peste doi ani petrecuți pe mișcătoarele cărări, pe 13 nave diferite și cu peste 100.000 de mile petrecute între cer și apă, n-am întâlnit furtună ca atunci. Eram în cel de-al doilea voiaj și am crezut că întind copita la numai 25 de ani. Remember Paul Apostol, că eram together și mâine e și ziua ta?

A fost ca în clipul de mai jos, numai că era noapte, ploua aproape pe orizontală, navigam pe o râie de cargou care huruia înfiorător și am avut și o duzină de blackout-uri în tot atâtea ore. Am acostat la Philadelphia, în Chester Dock, pe Delaware, cu două ore înainte de revelion, pe 31 Decembrie 1994.

În rest, fără exagerare, a fost cam ca ce-i în clipul de mai jos. Enjoy!

(Mihnea Petru Pârvu)