Documentar

Părintele Nicolae Steinhardt (Nicu-Aurelian Steinhardt: numele la naștere) este autorul volumului “Jurnalul fericirii” – “una din primele zece cărți ale deceniului de după 1989. Prin ea, Steinhardt a intrat în programa școlară și în atenția facultăților de litere”, notează “Dicționarul scriitorilor români”, 2002.

“Suprarealismul e de la Paris, delirul o fi bun la Zurich, la cafenea. Aici nu-i acolo. Aici se oprește trenu-n gară, nu gara la tren. Aici e țara lui Ion, a Fanarioților și a lui Soarbe-Zeamă, aici Vlad Țepeș i-a tras pe solii turci în țeapă, nu le-a spus ‘trageți întâi dumneavoastră, domnilor englezi’, iar Petrache Carp i-a arătat lui Vodă Carol că porumbul se mănâncă cu mâna, aici e pe viață și pe moarte, aici nu e decor sofisticat și suprem de nebunatic, nu-s draperii și delicii, nu-i paradis ori iad artificial, aici e ca la dugheană, ca la tejghea, ca la obor; ca la proces de clironomie; nu-i cu giuvaericale, e cu pietre, cu bolovani (și dintr-odată gândul mă poartă spre Brâncuși, țăran hotărât care-și cioplește materialul cu gesturi mari de cosaș). Aici e scăldătoarea Vitezda: te arunci ori ba. Aici, acum, acum, acum. Aici te declari băiete, aici, pe loc, alegi” — “Jurnalul fericirii”.

S-a născut la 29 iulie 1912, în comuna Pantelimon de lângă București, fiul lui Oscar Steinhardt, inginer, și al Antoanetei (născută Neuman). Clasele primare le-a urmat în particular și la școala “Clemența” din București (1918-1922), iar liceul la “Spiru Haret” (1922-1929).

De origine evreiască, s-a convertit la religia creștină ortodoxă în închisoarea de la Jilava, și-a luat numele de fratele Nicolae, și s-a călugărit după punerea sa în libertate.

Părintele Nicolae Steinhardt a lăsat și o scurtă autobiografie, iar, potrivit propriilor sale note, la liceu a fost singurul dintre elevii de confesiune mozaică înscris la cursurile de religie creștină (http://www.crestinortodox.ro).

Licențiat al Facultății de Drept a Universității din București (1934), tot aici și-a luat și doctoratul, în 1936. După aceea, până la izbucnirea războiului a continuat studiile la Paris și în Anglia.

A fost avocat în Baroul Ilfov (1934-1948), funcționar la diverse întreprinderi și instituții (1949-1959), muncitor necalificat (1964-1969). În ianuarie 1960 a fost arestat.

Despre împrejurările care au dus la arestare, Nicolae Steinhardt spunea în notele sale că s-a împăcat greu cu regimul introdus în 1947. A suferit alături de atâția alții, a fost dat afară din casă și barou și a dus-o foarte greu din punct de vedere material și sufletesc.

În anul 1959, grupul de prieteni pe care îl avea de câțiva ani a început să fie arestat, și Nicolae Steinhardt a fost chemat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării și punându-i-se în vedere că, dacă refuză, va fi arestat și implicat în “lotul intelectualilor mistico-legionar”.

Îndemnat cu putere de tatăl său, chiar certat pentru așa zisa sa nehotărâre, a refuzat să fie martor al acuzării; a fost arestat și judecat în cadrul “lotului mistico-legionar Constantin Noica — Constantin Pillat” și condamnat la 12 ani muncă silnică pentru crimă de uneltire împotriva orânduirii sociale a statului.

A fost eliberat în anul 1964, după peregrinări prin închisorile Jilava și Gherla. La 15 martie 1960 a fost botezat creștin ortodox în camera 18, de la Jilava, de către ieromonahul basarabean Mina Dobzeu. Părintele Mina a ținut să dea botezului acestuia un caracter ecumenic și i-a poftit la mica ceremonie clandestină pe cei doi preoți greco-catolici, aflați în celulă, spune părintele Nicolae.

Două decenii mai târziu, în 1980, a primit haina monahală, fiind călugărit de arhiepiscopul Teofil Herineanu. Își va petrece ultimii nouă ani la Mănăstirea de la Rohia, din Maramureș, unde a avut ascultarea de bibliotecar.

Debutul său a avut loc în “Revista burgheză” (1934). A colaborat cu articole și eseuri la “Revista Fundațiilor Regale”, “Universul literar”, “Victoria”, “Libertatea”, “Tribuna poporului”, “Secolul 20”, “Convorbiri literare”, “Viața Românească”, “Revista de istorie și teorie literară”, “Ethos” (Paris) etc. Debutul editorial a avut loc în 1934, cu volumul “In genul… tinerilor”, semnat cu pseud. Anthistius. Autor al mai multor volume de eseuri: “Între viață și cărți” (1976), “Incertitudini literare” (1980), “Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului” (1982), “Critică la persoana întîi” (1983), “Escale în timp și spațiu sau Dincoace și dincolo de texte” (1987), “Prin alții spre sine” (1988). A tradus din Alain, Anderson, Barlow, Kipling ș.a. A primit Premiul de critică al Asociației Scriitorilor din București pe 1980.

“A scris despre literatură, artă, morală, istorie și religie; despre scriitorii vechi și noi, români sau străini; era competent în teologie, deși fără studii speciale, ca și în teatru și muzică. Informația lui Steinhardt este uriașă. El pare a ști totul despre toate. O memorie excepțională îi furnizează, în orice clipă, ori de câte ori are nevoie, datele necesare și îi permite să facă orice conexiune dorește (…) Stilistic, Steinhardt este volubil până la contagiune, stăpân pe o limbă română foarte personală, în care arhaismele fac casă bună cu neologismele sau cuvintele cele mai recente, iar topica mlădiază fraza după reguli numai de el știute. O limbă ‘înțeleaptă’, îți vine să spui, cu un eminescianism, chiar dacă nu numaidecât și veche, după cum arătam. Cultura acestei limbi este la fel de frapantă ca și cultura, în general, a eseistului”, arată “Dicționarul scriitorilor români”, 2002.

Părintele Nicolae Steinhardt s-a stins din viață la 30 martie 1989. După moartea sa, chilia în care a viețuit ca monah a fost amenajată ca un mic muzeu, în care se păstrează lucrurile sale personale: manuscrise, cărți, icoane, tablouri, precum și mobilierul.

În anii din urmă, din inițiativa episcopului Maramureșului și Sătmarului, Justin Sigheteanul, Mănăstirea Rohia a alcătuit un grup de specialiști format din: Virgil Bulat, George Ardeleanu, Florian Roatiș, Ștefan Iloaie și Macarie Motogna care să lucreze la editarea operei integrale Nicolae Steinhardt.

M.Z.C.

Angajarea României în al doilea război mondial (22 iunie 1941) – în baza apartenenţei la Pactul Tripartit (23 noiembrie 1940) şi a deciziei personale a generalului Ion Antonescu – a vizat refacerea integrităţii teritoriale a ţării, grav afectată în vara şi toamna anului 1940, când Basarabia, partea de nord a Bucovinei şi ţinutul Herţa, partea de nord-vest a Transilvaniei şi Cadrileterul (circa 100.000 kmp şi 7.000.000 de locuitori, reprezentând aproximativ 33 % din teritoriu şi din populaţie) au fost ocupate succesiv de către Uniunea Sovietică, Ungaria şi Bulgaria. Analizând contextul geo-strategic şi situaţia României după rupturile teritoriale din vara anului 1940, generalul Ion Antonescu, noul conducător al statului, a considerat că refacerea integrităţii teritoriale a ţării nu se putea realiza fără sprijinul Germaniei, la acea vreme cea mai mare putere militară din Europa.

În pofida tuturor nemulţumirilor apărute la diferite niveluri ale societăţii româneşti, determinate de regimul politic nazist şi de rolul decisiv jucat de Reich în răşluirea teritorială a României, Ion Antonescu a promovat, fără reţinere, din primele momente ale preluării puterii în stat, o politică de apropiere faţă de Germania – începută de regele Carol al II-lea, în vara anului 1940. Hitler fiind interesat de poziţia strategică importantă pe care o deţinea România în sud-estul Europei şi de marile rezerve de petrol de care aceasta dispunea, a luat în calcul participarea românească la războiul împotriva Uniunii Sovietice, cu toate că i-a acordat un rol secundar în planurile de război concepute.

În acest context, la 22 iunie 1941, atunci când Germania a atacat Uniunea Sovietică, generalul Ion Antonescu şi-a asumat singur responsabilitatea angajării ţării în război şi a cerut militarilor români, prin în celebrul ordin „Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul!” să dezrobescă din „jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi” şi să readucă „în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali al Bucovinei”.

Deşi nu fusese consultat în legătură cu declanşarea ostilităţilor militare, regele Mihai I a trimis generalului Ion Antonescu (în prima zi de luptă) o telegramă prin care îşi exprima acordul cu acţiunea întreprinsă şi ura militarilor români „sănătate şi putere ca să statornicească pentru vecie dreptele graniţe ale neamului”. Declaraţii de adeziune la acţiunea întreprinsă de conducătorul statului au făcut şi liderii principalelor partide politice, reprezentanţii Patriarhiei şi Academiei Române, precum şi ai altor instituţii reprezentative ale statului, precum și foarte mulţi dintre comandanţii de mari unităţi române, care şi-au exprimat sentimentele patriotice şi şi-au mobilizat subordonaţii prin înflăcărate chemări la îndeplinirea datoriei faţă de ţară. „Este faza sfântă a reclădirii României Mari, zguduită atât de puternic de ultimele cataclisme – aprecia, în acest sens, generalul Ioan Sion, comandantul Diviziei 1 blindate. Mai mult ca oricând, astăzi, Ţara are nevoie de întreg sacrificiul nostru pentru a o face să retrăiască iarăşi între vechile ei hotare. Este idealul nostru, al tuturora, este idealul Patriei. Acest gând, adânc săpat în sufletul nostru, trebuie să constituie singurul crez pentru care toţi românii trebuie să luptăm”. „Ţara ne cheamă la lupta sfântă pentru dezrobire fraţilor din Basarabia şi Bucovina”, consemna și generalul Gheorghe Rozin, comandantul Diviziei 13 infanterie. La rându-i, generalul aviator Gheorghe Jienescu, ministru Secretat de Stat al Aerului, îndemna: „Tineret zburător: ţara întreagă aşteaptă de la voi întreg sacrificiul. A sosit ziua marilor înfăptuiri. Daţi faptei voastre motiv de legendă. Le-aţi făcut şi în timp de pace. Sunt sigur că le veţi face fără şovăire şi în timp de război, pentru a merita încrederea pe care Regele, Conducătorul şi Ţara au avut-o întotdeauna în voi. Tineret zburător: sună buciumile şi codrii răsună, urue cerul. În cântec de motoare, cântecul naţiunii, la arme, la manşe. Cu Dumnezeu înainte!”.

În cadrul Armatei „micile nemulţumiri – releva o sinteză a Corpului 3 armată – au dispărut şi fiecare este gata şi aşteaptă cu înfrigurare să-şi facă datoria faţă de ţară pentru restabilirea graniţelor noastre strămoşeşti… La toţi se poate vedea satisfacţia că, în sfârşit, au ocazia să arate opiniei publice că nu ei sunt vinovaţi de dezastrul de anul trecut şi să refacă prin munca şi jertfa lor România Mare a drepturilor noastre”. Mulţi comandanţii de unităţi şi mari unităţi sau simpli ofiţeri şi-au exprimat sentimentele prin sugestive declaraţii prin care şi-au mobilizat subordonaţii la îndeplinirea datoriei faţă de ţară.

Un mare aport în această lupta a avuto  stare de spirit în rândurile civililor, voluntariatul căpătând un caracter de masă, un mare număr de persoane, inclusiv din rândul ofiţerilor de rezervă şi din retragere solicitând reâncadrarea în armată. Numărul mare de cereri l-a determinat pe generalul Constantin Pantazi, ministrul Apărării Naţionale, să dea un comunicat prin care să roage populaţia „să nu mai facă astfel de cereri” şi să recomande ca fiecare “să-şi facă datoria în sfera de acţivitate, acolo unde se găseşte, contribuind astfel mai bine şi uşurând efortul pe front”.

Între voluntari s-au aflat tineri şi bătrâni, intelectuali şi oameni de rând. Numeroşi au fost şi militarii răniţi care, după vindecare, au refuzat să fie evacuaţi în ţară sau să efectueze concediul legal de recuperare, cerând să fie trimişi din nou pe front pentru „a-şi face datoria până la capăt”. În acest context, naţiunea română şi armata sa au acţionat exemplar pentru eliberarea teritoriilor răpite de sovietici cu un an în urmă.

1.139.594 oameni a fost înscrişi în planurile de mobilizare la 22 iunie 1941. Iniţial, acţiunile militare desfăşurate pe frontul românesc până la 2 iulie 1941 (împotriva armatelor 9, 18 şi independentă de Litoral) au avut un caracter de acoperire strategică, fiind concretizate prin constituirea unor capete de pod la est de Prut, în Basarabia, şi prin mici pătrunderi realizate în partea de nord a Bucovinei. Victoriile obţinute de armatele feldmareşalului Gerld von Runstedt la nord de mlaştinile Pripetului şi retragerea forţelor sovietice spre Uman au determinat (2 iulie 1941) trecerea la ofensiva propriu-zisă (ipoteza „München”), în cadrul căreia lovitura principală a executat-o Armata 11 germană.
Armata 3 română (comandant: generalul Petre Dumitrescu) a acţionat, în subordinea Armatei 11 germane, în nordul Bucovinei pe direcţia Storojineţ – Cernăuţi – Hotin, eliberând la 5 iulie Cernăuţiul – capitala istorică a Bucovinei, străveche cetate a lui Ştefan cel Mare. Revenirea trupelor române pe străvechile plaiuri bucovinene a fost primită cu bucurie de români. La 4 iulie 1941, la Tărnăuca, menţiona jurnalul de operaţii al Batalionului 10 vânători de munte, „steagurile şi culorile naţionale româneşti fâlfâie în bătaia vântului celei mai mari bucurii. Bătrâni, femei, copii, cu braţe pline de flori, cu ochii înlăcrimaţi de bucurie strigau din piepturile lor româneşti: Trăiască armata română, Trăiască România! Şi sărutau arma ostaşului român care i-a dezrobit. Au fost clipe de înălţare, clipe care au întărit curajul şi au îndârjit pe ostaşii români. Pretutindeni, prin satele pe unde am trecut, aceeaşi bucurie, aceeaşi veselie, aceleaşi manifestări româneşti curate”. Vestea eliberării Cernăuţiului (5 iulie 1941) a provocat în toată ţara un entuziasm „de nedescris”, după cum aprecia presa vremii. „Copii soldaţilor care au intrat în capitala Bucovinei acum 23 de ani – se arăta în ziarul „Universul” – intră azi, la rândul lor, în Cernăuţi, fraţi de sânge şi de suflet, cu pasul sprinten, cu ochi tineri, cu fruntea sus … Ne închinăm cu recunoştinţă adâncă şi sinceră pietate în faţa tuturor acelora care, prin sacrificiul lor, ne-au dat acest ceas istoric”.

Aceeaşi bucurie au manifestat românii bucovineni şi în timpul înaintării trupelor noastre spre Hotin, fosta cetate de hotar a lui Stefan cel Mare, eliberată la 8 iulie 1941. Elogiind jertfa vânătorilor de munte, care au reuşit “să înfigă din nou steagul românesc zidurile bătrânei cetăţi a lui Ştefan cel Mare”, generalul Petre Dumitrescu consemna următoarele în ordinul de zi dat pe Armata 3: “Mulţi dintre ostaşii acestei brigăzi îşi dorm somnul de veci pe aceste câmpuri de bătaie. Onoare lor! Să nu-i uităm!”. După eliberarea Hotinului, trupele române din zonă au fost dirijate spre zona Moghilev, în vederea participării la forţarea Nistrului şi a străpungerii liniei fortificate „Stalin”. Înaintând pe drumuri desfundate de ploi, uneori sub focul artileriei sovietice de dincolo de fluviu, dar primite pretutindeni cu „flori, pâine şi sare”, chiar de către populaţia satelor locuite de naţionalităţi, brigăzile 1, 2, 4 mixte munte şi 8 cavalerie au ocupat în timp util dispozitivul ordonat. Armata 11 germană (comandant: generalul Eugen von Schobert), în compunerea căreia au acţionat şi numeroase mari unități române, a eliberat partea centrală a Basarabiei, la nord de masivul Corneşti. Cooperarea de luptă româno-germană a avut ca rezultat înfrângerea trupelor sovietice din zona Bălţi și din masivul Corneşti, precum și ajungerea rapidă pe Nistru. Chișinăul – capitala Basarabiei – (și zona înconjurătoare) a fost eliberat (16 iulie 1941) prin acţiunea conjugată a Corpului 54 armată german (în compunerea căruia au acţionat şi trei divizii române), care a manevrat dinspre nord şi nord-vest, şi a Corpului 3 armată român, care a acţionat ofensiv dinspre sud-vest.

În timpul acţiunilor eliberatoare, sublocotentul Ştefan Marinescu din Divizia blindată română a înălţat pe turla bisericii “Sfânta Treime” tricolorul românesc. Seara, în jurul orelor 18, în oraş au pătruns şi primele elemente ale Diviziei 72 infanterie germane. Imediat, generalul Erik Hansen, comandantul Corpului 54 armată german, a menţionat următoarele într-o radiogramă trimisă generalului Ioan Sion: “Felicit divizia pentru frumosul success pe care l-a avut la cucerirea capitalei Basarabiei şi voi raporta conducătorului statului în acest sens”.

Eliberarea Chişinăului a constituit un prilej de bucurie pentru întreaga țară. Relevând semnificaţia momentului ziarul „Universul” consemna: “Hotarele ciuntite acum un an au fost reîntregite de ostaşul neînfricat al României. După Bucovina eliberată de sub jugul străin acum două săptămâni, iată că, numai după alte câteva zile cealaltă provincie robită – Basarabia a revenit la matcă”.

Momentul a oferit lui Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc, prilejul de a adresa un memoriu generalului Ion Antonescu prin care îşi exprima bucuria şi satisfacţia pentru că ,,am recâştigat două provincii frumoase şi că am readus milioane de suflete româneşti la vatra strămoşească”, acţiune în care ,,jertfa sângelui scump al armatei noastre glorioase a reparat ruşinea pe care cârmuitorii inconştienţi de pe vremuri au adus-o ţării noastre”. În continuare, liderul naţional-ţărănist se pronunţa împotriva continuării războiului pe teritoriul sovietic, apreciind că ,,ar fi prea pretenţios să credm că continuarea războiului germano-rus ar depinde de colaborarea noastră, precum este nu mai puţin pretenţios să proclamăm noi; România, război sfânt contra Rusiei, pentru organizarea ei internă, de stat şi socială.

Eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei s-a făcut prin lupta eroică a trei armate (1 şi 4 române şi 11 germană, cu 10 corpuri de armată – 7 române: 2, 3, 4, 5, 11, de munte şi de cavalerie şi 3 germane: 11, 30 şi 54 armată), care au avut în compunere 20 de divizii (14 române şi 6 germane), 3 brigăzi de munte, 4 brigăzi de cavalerie, 2 brigăzi de fortificaţii şi numeroase elemente neîndivizionate române. Trupelor terestre li s-au adăugat forţele Aeronauticii şi Marinei militare.

În cele 35 de zile de lupte armata română a angajat 473.103 militari (18 361 ofiţeri, 17.286 subofiţeri şi 437.456 trupă). Pierderile înregistrate (până la 31 iulie) s-au ridicat la 24.396 militari (5.011 morţi, 13.987 răniţi şi 4.487 dispăruţi. Un rol decisiv în restabilirea graniței pe Nistru a avut Armata 11 germană, Ion Antonescu (și nu numai el) recunoscânt, chiar atunci, că fără contribuție germană Basarabia și nordul Bucovinei nu puteau fi reîntregite. Bucuria a fost imensă în întreaga ţară.

Pretutindeni, pe imense pancarte, se putea citi „Români, dreptatea învinge!”, dar şi „Nici o brazdă nu se uită!”. Aluzia la Transilvania ocupată de unguri era evidentă. Aceasta cu atât mai mult cu cât, conducând lupta pentru consolidarea graniţei răsăritene a ţării, Ion Antonescu a avut în permanenţă privirea îndreptată şi spre Ardeal, transmiţând refugiaţilor transilvăneni (12 septembrie 1941): „Nici o brazdă românească nu se uită”.

I.T.

Pictor și desenator, mare peisagist și portretist, Nicolae Grigorescu s-a născut la 15 mai 1838, în localitatea Pitaru, județul Dâmbovița.

Potrivit “Mic Dicționar Enciclopedic”, Ed. Univers Enciclopedic 2005, Nicolae Grigorescu este principalul ctitor al picturii moderne române, pe care o îndreaptă pe făgașul deschis de grupul pictorilor de la Barbizon, urmat de cel al impresioniștilor (“Toamnă la Fontainebleau”, “Paznicul de la Chailly”, “Maternitate”).

Site-ul grigorescu.artmuseum.ro, al Muzeului Memorial “Nicolae Grigorescu” din Câmpina, o secție a Muzeului Județean de Artă Prahova “Ion Ionescu-Quintus”, notează că Grigorescu este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu și Ștefan Luchian, devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice și să aducă la lumină valorile profund definitorii ale spiritualității românești.

A fost al șaselea copil al lui Ion și al Ruxandrei Grigorescu. În 1843, când îi moare tatăl, familia se mută la București, în Mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătuși.

Lucrează ca ucenic (1848-1850) în atelierul miniaturistului și pictorului de biserici ceh Anton Chladek (1794-1882), execută icoane pentru biserica din Băicoi (județul Prahova) și Mănăstirea Căldărușani. În 1856, realizează compoziția istorică “Mihai scăpând stindardul”, pe care o prezintă domnitorului Barbu Știrbei, împreună cu o petiție prin care solicită un ajutor financiar pentru studii.

Pentru sfiosul şi delicatul „Nicu” (aşa semna iconiţele), norocul s-a numit tabloul istoric „Mihai scăpând stindardul”, pus în vitrina unui zugrav, într-o mahala a Bucureştiului. Tabloul a fost văzut de beizadeaua Mitică-Ghica. I-a plăcut şi a ajuns cu „Nicu” la domnitorul Barbu Ştirbei, care i-a dat o sută de galbeni pe el. Dar pasul pentru cariera tânărului atât de modest şi talentat a fost uriaş. I se comandă lucrări la biserici şi toţi meşterii vor că Nicu să creeze chipurile sfinţilor, că „le face dumnezeieşte”. Toţi stareţii îl iubesc pe zugravul-minune şi ajunge la Agapia, în Moldova.

Dar faima sosea înaintea lui. Pentru trei ani, Grigorescu uită de gândul Parisului (unde voise să plece, dar fusese respins din lipsa de studii) şi lucrează frenetic la biserica Sfinţii Voievozi. Spre 1861, la finalul superbului capitol Agapia, i se spune „sfântul Nicu”, nu „meşterul Nicu”.

În anii 1856-1857, pictează biserica nouă a Mănăstirii Zamfira (județul Prahova), apoi, până în anul 1861, biserica Mănăstirii Agapia. La intervenția lui Mihail Kogălniceanu, care îi apreciază calitatea picturii, primește o bursă pentru a studia la Paris.

„Toată noaptea visam numai îngeri şi scene religioase. Erau zile când tot ce făceam mi se părea trist, fără viaţă, fără armonie; şi atunci îmi venea să las totul baltă şi să plec în lume. Intra o rază de soare şi deodată se lumina şi biserica şi sufletul meu. Pe atunci noi n-avem niciun fel de orientare în artă. Era o carte veche, cu slove chirilice, care ne da reţete de la Muntele Athos pentru prepararea culorilor şi câteva lămuriri despre vârsta, îmbrăcămintea, viaţa şi însuşirile fiecărui sfânt”.

Mănăstirea Zamfira, singura din județul Prahova, care mai păstrează pictura originală realizată de Nicolae Grigorescu. Mănăstirea este situată la jumătatea drumului dintre Ploiești și Vălenii de Munte, pe teritoriul comunei Lipănești, în satul Zamfira

Potrivit grigorescu.artmuseum.ro, în 1861, tânărul Grigorescu pleacă la Paris, unde intră la Școala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sébastien Cornu (1804-1870), unde este coleg cu Auguste Renoir (1841-1919). Conștient de propriile-i lacune în formația artistică, va studia în primul rând desenul și compoziția. Părăsește însă curând acest atelier și, atras de concepțiile artistice ale Școlii de la Barbizon, se stabilește în această localitate, desăvârșindu-și educația picturală prin asimilarea experienței unor artiști ca Jean-François Millet (1814-1875), Camille Corot (1796-1875), Gustave Courbet (1819-1877) și Théodore Rousseau (1812-1867). Influențat de acest mediu artistic, Grigorescu este preocupat de însușirea unor modalități novatoare de expresie artistică, în atmosfera cultului pentru pictura “en plein air”, ce pregătește apropiata afirmare a impresioniștilor, menționează site-ul citat.

Participă la Expoziția Universală de la Paris din 1867 cu șapte lucrări, expune la Salonul parizian din 1868 tabloul “Țigăncușă”, revine de câteva ori în țară și, începând din 1870, participă la Expozițiile artiștilor în viață și la cele organizate de Societatea Amicilor Belle-lor-Arte. În anii 1873-1874, face călătorii de studii în Italia (Roma, Neapole, Pompei), Grecia și la Viena.

În 1877, este chemat să însoțească armata română în calitate de “pictor de front”, realizând la fața locului, în luptele de la Grivița și Rahova, desene și schițe ce vor sta la baza unor compoziții.

Din 1879 până în 1890 lucrează îndeosebi în Franța, fie în Bretania, la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Revenit în țară, deschide mai multe expoziții personale la Ateneul Român, între anii 1891 și 1904. Din 1890, se stabilește în țară și se dedică preponderent subiectelor rustice, într-o nesfârșită variație a motivului, pictează portrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară și numeroase peisaje cu specific românesc.

Construiește, la Câmpina, o casă, devenită apoi muzeu, potrivit site-ului art-zone.ro. Își trăiește în această casă ultimii ani de viață, 1904-1907, aici găsindu-se și ultimul său atelier, notează grigorescu.artmuseum.ro. S-a retras la Câmpina împreună cu toată familia: soția sa, Maria Danciu, și fiul său, Gheorghe Grigorescu. A ales acest oraș pentru aerul său patriarhal și, mai ales, pentru împrejurimile de o inegalabilă frumusețe: malurile Prahovei, înconjurate de dealuri acoperite de o vegetație specifică, albastrul fără sfârșit al cerului, elemente pe care le întâlnim adesea în operele sale din această perioadă.

Casa, construită chiar de artist, a ars în timpul Primului Război Mondial deoarece, din nefericire, aici fusese stabilit Cartierul General German pentru întreaga zonă, iar, spre finalul războiului, un mare incendiu a distrus-o în întregime. O parte din obiecte, în special cele de la parter, au putut fi salvate, ceea ce a făcut posibilă reconstituirea casei artistului (atelierul, sufrageria, biblioteca) în perioada 1954-1955, Muzeul Memorial fiind deschis în 1957.

Tablourile expuse provin din patrimoniul inițial al casei memoriale a artistului sau sunt împrumutate din colecțiile Muzeului de Artă din Ploiești, ca și din acelea ale Muzeului Național de Artă al României. Reconstrucția s-a desfășurat sub directa îndrumare a fiului artistului, fotografiile din timpul vieții lui Nicolae Grigorescu fiind de mare ajutor. Planurile de reconstrucție au fost realizate de arhitectul câmpinean Popișteanu, iar Nae Goage, sculptor amator și, vreme de mai mulți ani, ucenic al artistului, a contribuit, alături de Gheorghe Grigorescu, fiul pictorului, la refacerea cât mai fidelă a clădirii.

Micul Dicționar Enciclopedic scrie că Grigorescu a revoluționat mijloacele de exprimare plastică ale picturii românești, promovate de pictura academică, cu cele mai libere, mai spontane, în tușe aparente și puternic vibrate, conforme viziunii moderne (“Pe malul Siretului”, “Fete torcând la poartă”, “Iarmaroc”). Are o prodigioasă activitate de pictor de icoane și biserici, lăsând să transpară în detaliile unor ample compoziții religioase vocația sa de peisagist (bisericile de la Băicoi, Mărginenii de Jos, Zamfira, Puchenii Mari și Agapia). Pictează scene din viața rurală, figuri și portrete de țărani într-o viziune idilică, evrei din târgurile moldovenești de odinioară, precum și numeroase portrete reprezentative pentru societatea românească a epocii (“Mocanul”, “Ciobănaș”, “Țărancă cu maramă”, “Evreul cu gâscă”, “Marele Ban Herescu-Năsturel”, “Portret de femeie”, “Autoportret”). Urmând în 1877 armatele românești pe front, Grigorescu a lăsat în schițe, desene, acuarele și tablouri, de un pronunțat dinamism, o mărturie impresionantă asupra Războiului de independență (“Atacul de la Smârdan”, “Convoi de prizonieri”, “Sentinela”). După 1880, elementele de factură impresionistă ale picturii sale se accentuează, imaginile câștigând în luminozitate și atmosferă, fără însă acea caracteristică disoluție a formelor, proprie impresionismului, ci păstrându-le construcția (“Pescăriță la Granville”, “Bătrână la Brolle”, “Car cu boi pe înserat”). În ultimii 10-12 ani de viață, pictura lui Grigorescu este marcată de prevalența tonului foarte deschis al luminii, față de intensitatea pigmentară a culorii (“Car cu boi la Orații”, “Întoarcerea de la bâlci”).

În 1899, este ales membru al Academiei Române, fiind primul artist plastic căruia i se face această onoare.

Se stinge din viață la 21 iulie 1907, la Câmpina.

C.A.

La 14 iulie 1582, Palia de la Orăştie este prima traducere parţială în limba română a Vechiului Testament şi a fost tipărită de fiul lui Coresi, Şerban, împreună cu Marian Diacul, care folosesc pentru prima dată numele de români, în loc de rumân.

Pe prima pagină (foto) stă scris: „Cu bunâ voe şi destoinic mila lui Dunezeu aceaste cărţi creştineşti a să orăndite dupâ voia lui Dumnezeu cu ştirea Măriei lui Batări [Báthory] Jigmon Voivodăl Ardelului şi a Ţăriei Ungureşti, şi cu ştirea şi cu voia a toţi domnilor mari şi sfeatnici ai Ardialului: pe întru întrământura Beseareceei Sfântâ a românilor poftind tot binele ispăsenie creştinilor romăni: care ispăsenie numai de la Tine Doamne cearem printru Siângur Sfânt Fiul Tău Iisus Hristos Domnul şi Ispăsitoriul nostru Amin.”

Acest remarcabil fapt istoric, prima traducere parţială a Vechiului Testament în limba română (Palia de la Orăştie, 1582), reaminteşte celor de azi prestigiul cultural şi ştiinţific al localităţii în care a apărut şi totodată notorietatea acestuia.

Împreună cu traducerea unor părţi din Vechiul Testament, în 1582, prin „Palia de la Orăştie”, tipărirea Noului Testament de la Bălgrad (Alba-Iulia), în 1648, în limba română reprezintă cei mai importanţi paşi în cultura românească făcuţi în Transilvania, paşi premergători esenţiali, fundamentali ce pot fi încadraţi în cultura românească veche majoră, săvârşiţi în Ardeal, care prefaţează editarea Bibliei la Bucureşti în 1688.

Activitatea tipografică din secolul al XVI-lea şi al XVII-lea a fost influenţată de mişcările religioase ce au avut loc în Transilvania. Un moment de cotitură pentru Biserica Ortodoxă Română din Transilvania îl reprezintă tipărirea integrală a Noului Testament de la Bălgrad, în 1648, de către mitropolitul Simion Ştefan, pentru prima dată în româneşte. Cercetătorii care s-au aplecat asupra acestei perioade susţin că primul lucru care impresionează, la citirea tipăriturii de acum 366 de ani, este acela ca s-a folosit o limbă plăcută, mult apropiată de cea a poporului, de o mare frumuseţe literară.

Trebuie remarcat şi mesajul care răzbate din prefaţa primei ediţii integrale a Noului Testament în limba română, care punea în discuţie problema unităţii limbii literare româneşti. Textul Noului Testament de la Bălgrad este împărţit în capete sau capitole, respectiv în stihuri sau versete.

Conform unui studiu din 1988, s-a identificat numărul de 120 de exemplare ale Noului Testament menţionate ori cunoscute în diferite colecţii de carte românească. Noul Testament de la Bălgard este cartea, care alături de Cazania lui Varlaam, de la Iaşi, a deschis porţile, ferecate până atunci a limbii noastre scrise, pe care s-a clădit, în secolele viitoare, limba română literară.

Spre deosebire de toate celelalte tipărituri românești de până la ea, Palia conține o introducere substanțială, întinsă pe șase pagini, care mai întâi îl familiarizează pe cititor foarte pe scurt cu partea de conținut a Pentateuhului (2 pagini), iar apoi îi trasează contextul hermeneutic necesar înțelegerii Vechiului Testament. Cititorul este avertizat că „într-aceaste cărți a prorocilor bătrâni și între leage noa [este] mare usebitură și alesătură”. Legea veterotestamentară este împărțită în trei categorii, iar dintre care „una trebuiaște a o ținea cu mare grije”, anume Cele Zece Porunci, fiindcă ele au rolul de a indica cine îi slujește cu adevărat lui Dumnezeu și cine se află sub mânia Lui. Prescripțiile privind rezolvarea conflictelor dintre oameni (legile de tip „ochi derept ochi”) nu mai sunt valabile, fiindcă au fost desființate de Hristos. Nici legea ceremonială asociată sanctuarului („rândurile cortului jidovesc, jirtvele arsurilor, giungherilor” etc.) nu mai este obligatorie pentru creștini, fiindcă ea a fost „umbra și semnul” venirii lui Hristos.

Iată ce scria Simion Ştefan în Predoslovie (prefaţă):

„Bine ştim că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate ţările, aşea şi cuvintele acealea sunt bune carele le înţeleg toţi”.Nimic din adevărul spuselor sale nu s-a pierdut nici astăzi. Predoslovia se încheie cu bine cunoscuta figură de stil a epocii (întâlnită şi în Pravila de la Govora – 1641), pe care o utilizau scriitorii de atunci: „Socoteşte, cititorule, în ciastă carte, pentru că n-au scrisă îngerii din ceriu, ci au scrisă mână păcătoasă, din ţărână făcută”. „Noul Testament de la Bălgrad” conţine, pe lângă prefaţa mitropolitului Simion Ştefan, şi alte câteva părţi originale, cum sunt introducerile la cele patru Evanghelii, precum şi la unele capitole din Faptele Apostolilor. De asemenea, pe marginea paginilor s-a păstrat şi un „Lexicon”, care oferă sinonime şi explicaţii pentru unele neologisme şi regionalisme. Acţiunea curajoasă de traducere din limbile greacă, latină şi slavonă, în limba română, a Noului Testament şi apoi tipărirea lui, a scos în evidenţă dimensiunea teologică a ierarhului transilvănean. Astfel, această renumită scriere, „Noul Testament de la Bălgrad”, face din Simion Ştefan o mare personalitate a istoriei culturii româneşti şi bisericeşti.

Simeon Ştefan a fost mitropolit al Transilvaniei între anii 1643-1656. De asemenea, a fost un vestit cărturar al acelor vremuri, printre altele fiind traducător şi editor al „Noului Testament de la Bălgrad” (1648). A fost unul dintre cei mai mari părinţi duhovniceşti români ai veacului al XVII-lea. Pentru faptele sale sfinte, Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011. Prăznuirea lui se face pe data de 24 aprilie. Simion Ştefan era originar din Alba Iulia; nu se cunoaşte anul exact al naşterii sale. A studiat la o şcoală mănăstirească din Alba Iulia (capitala principatului Transilvaniei în acea perioadă). A devenit apoi ieromonah în mănăstirea ortodoxă din Alba Iulia. În 1643 a fost ales „arhiepiscop şi mitropolit al scaunului Bălgradului şi a Vadului şi a Maramurăşului Şi a toată Ţara Ardealului”. I-a urmat în scaunul mitropolitan Sfântului Ierarh Ilie Iorest, înlăturat din scaun şi întemniţat pentru apărarea ortodoxiei în faţa calvinilor.

În acele timpuri, Biserica Ortodoxă din Transilvania era prigonită, românii fiind excluşi din viaţa politică a principatului. Fiind prigoniţi atât din motive etnice, cât şi confesionale, românii erau supuşi unui prozelitism calvin din ce în ce mai accentuat. Marele merit al mitropolitului Simion Ştefan este extraordinara sa lucrare misionară, de înfruntare a calvinizării forţate a românilor din Transilvania. Printre altele, el accepta în cult numai limba română. Când a devenit mitropolit, Simion Ştefan a primit jurisdicţia asupra numai trei protopopiate, din cele 20 de protopopiate ortodoxe ale Transilvaniei. Celelalte, asupra cărora el nu mai păstra niciun drept legal, canonic ori pastoral, au fost preluate în mod abuziv, cu sprijinul principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea, de către calvinul Geleji Katona Istvan. Prin presiuni politice calvinii au încercat să-i impună noului mitropolit un număr de 15 obligaţii calvine, dintre care cele mai importante erau: predica să fie rostită numai din Sfânta Scriptură, învăţământul teologic sa fie făcut după catehismul calvin, Sfintele Taine să se reducă doar la pâine şi vin, cultul icoanelor să fie înlăturat. În aceste condiţii vitrege, mitropolitul Simion Ştefan a reuşit, din mila lui Dumnezeu, să păstreze neîntinată dreapta credinţă ortodoxă, precum şi cultura româneasca naţională.

În anul 1648, Simion Ştefan a tipărit la Alba Iulia traducerea în limba română a Noului Testament, iar în 1651 Psaltirea. Pe lângă valoarea culturală şi naţională a editării în limba română a acestor scrieri, mai de preţ este reuşita mitropolitului de a păstra neatinsă dreapta credinţă. Promovând cultura naţională, mitropolitul Simion Ştefan a urmărit mai ales păstrarea nealterată a învăţăturii creştine, moştenită de la înaintaşul său, Sf. ierarh martir Ilie Iorest. Simion Ştefan a murit în anul 1656.

Vechiul Testament are semnificații ascunse, care pot fi decriptate alegoric: „lada cu poruncitele” (=chivotul cu tablele Legii) simbolizează „groapa lui Hristos”, iar „cei doi sărafimi den scaunul milostivniciei” (recte cei doi heruvimi de pe capacul chivotului) prefigurează perechea de îngeri de la mormânt.

Chiar dacă revelația Vechiului Testament își are punctul terminus în Hristos („capul legiei iaste Hristos”), lectura scripturilor vechi aduce „multe folosuri și hasne”, fiindcă ne dă posibilitatea să cunoaștem „slavele lui Domnedzeu” și să înțelegem mai bine relatările din evanghelii și din scrierile apostolilor. De pildă, nu putem înțelege spusa lui Isus din Luca („Mulți flămândzi și stricați fură în zilele lu Elie proroc”), dacă nu parcurgem episodul la care se face trimitere.

Fiindcă VT are și multe contraexemple, cititorul este avertizat să ia seama cum citește, ca să nu cadă în smintire („cum cetind să nu te cumva săblăznești”) la gândul că tot ce găsim scris despre patriarhi trebuie luat drept pildă. Avraam, Isaac și Iacov „au ținut muieri mai câte multe de una și cumva să nu dzici tu că nu e păcat că au viat [=trăit] ei așa și-s sfinți”. Poligamia le-a fost îngăduită patriarhilor fiindcă ei au trăit înainte de darea legii. În plus, după cum arată Ioan Gură de Aur în „tâlcovania” lui la Geneza, patriarhii au avut soții multe fiindcă primiseră făgăduința nașterii lui Mesia. Din acest motiv „ei căuta muieri curate a lăcui cu iale să nască Mesie”. Numai că Mesia nu s-a născut în chip firesc, ci „în mare curăție”, de unde și cerința lui Hristos ca norodul Lui să fie curat și sfânt.

Principiul hermeneutic de bază poate fi rezumat astfel: „Cetiți cu inimă trezvă cum [den] pildele bunilor să învățați pilde bune, iară den pildele răilor să vă feriți să nu luați mânie lu Domnedzeu”. Pedeapsa pentru viețile „hrăbore și negândite” (i.e. semețe și necugetate) o vedem chiar pe paginile Scripturii, în istoria evreilor: Dumnezeu i-a dus în robie 70 de ani, apoi i-a nimicit „cu oaste den Rim”, încât au ajuns să se vândă „30 de jidovi într-un ban jidovesc”. Înfricoșați de asemenea evenimente din istoria poporului ales, trebuie „să ispitim [=cercetăm] cu toată inima Scriptura”, ca să-L cunoaștem pe Dumnezeu și să-L cinstim potrivit cu ceea ce a „tocmit” (i.e. rânduit) El.

V.P.

Au venit americanii! De data asta cu gânduri bune și armament pur demonstrativ. La aproape 74 de ani de la celebra operațiune „Tidal wave” îndreptată împotriva Ploieștiului, românii și americanii au făcut, în centrul municipiului Ploiești, o demonstrație de prietenie și colaborare de care cel mai mult s-au bucurat zeci de copii.

Operațiunea Tidal Wave a fost un bombardament aerian al Statelor Unite asupra rafinăriilor germane de la Ploiești. la data de 1 august 1943. În respectiva misiune au zburat 177 bombardiere grele B-24 Liberator pornind de la Benghazi, Libia, care au atacat rafinăriile de la altitudine joasă cu pierderea a 53 de avioane, 44 în fața anti-aerienei române și germane, 440 de soldați americani au fost uciși în luptă, iar 220 au fost capturați.

Rezultatul bombardamentului a fost „nicio reducere a producției de petrol înregistrată”, deci, misiunea a eșuat. Cinci piloți au primit Medalia de Onoare, trei postum, cele mai multe medalii decernate, vreodată, pentru o singură misiune de către Forțele Aeriene Americane.

Aceasta misiune a fost cea mai mare pierdere înregistrată în istorie de către aviația Statelor Unite ale Americii într-o singură misiune și una dintre cele mai costisitoare misiuni din istoria aviației Statelor Unite ale Americii. „Valul Nimicitor” s-a transformat în „Duminica Neagră”, iar Ploieștiul devenea cunoscut între aviatorii americani drept „cimitirul bombardierelor”.

În vara anului 1943, Înaltul Comandament al Statelor Unite ale Americii a desemnat „44 / Forty fourth/ Bombardament Group”, sub comanda Generalului Leon W. Johnson, să organizeze și să îndeplinească distrugerea rafinăriilor din Ploiești.

Zona din Ploiești a fost filmată în prealabil de avioane de spionaj, iar obiectivele care urmau să fie distruse erau marcate, țintele fiind nouă rafinării.

În urma marilor pierderi suferite în bombardarea Germaniei, majoritatea piloților erau demoralizați și, pentru a-i motiva, armata l-a trimis special din Hollywood pe Tex McCrary.

Astfel, Tex McCrary a zburat în mod special și a realizat un „show” pentru relaxarea piloților ce urmau să plece în misiunea respectivă. S-a prezentat și un film care începea cu o femeie goală, iar Tex anunța că vor avea de a face cu o țintă asemenea unei fecioare virgine, deoarece Ploieștiul nu a fost bombardat niciodată.

Alte zvonuri includeau și faptul că apărarea antiaeriană română nu este în cea mai bună formă, dat fiind lunga campanie din Rusia. Se dădea și exemplul unui aeroport din Italia, unde, în timpul unui raid, adăposturile erau pline de servanții tunurilor antiaeriene, astfel încât populația nu avea unde să se mai adăpostească. Pe film apărarea arăta bine, dar se menționa să nu se uite faptul că piesele de artilerie antiaeriană erau manevrate de români sătui de război.

Astăzi, la aproape 74 de ani de ani de la acel eveniment, românii și americanii nu mai sunt tabere beligerante, ci o tabără comună, bazată pe prietenie și colaborare, dovadă în acest sens fiind și activitățile desfășurate, miercuri, la Ploiești, în cadrul exercițiului Saber Guardian 2017 (SG17).

„Este vorba despre o expunere statică de tehnică militară mixtă româno-americană, care are loc în cadrul Marșului Cavaleriei, ce se execută în cadrul exercițiului Saber Guardian de către forțe armate americane. (…) Această expunere dorește să reflecte buna cooperare dintre forțele armate americane și forțele aliate printre care ne aflăm și noi”, a declarat locotenent Cristina Șaramet, ofițer relațiile publice din cadrul Bazei 2 logistică Valahia.

„Ploieștiul este un oraș frumos, foarte primitor, și ne bucurăm foarte mult să fim aici. Suntem aici ca să susținem programul Saber Guardian 2017, care este un exercițiu militar ce implică 25.000 de soldați din 23 de țări, într-o cooperare militară amplă. Trecând prin Ungaria, România, Bulgaria, am lucrat cu partenerii noștri europeni pentru a îmbunătăți modul în care conlucrăm pentru a ne asigura că susținem o apărare puternică a Europei”, a declarat cpt. Ryan Nelson.

„SG17 va începe cu activităţi de relaţionare ale militarilor români şi americani cu autorităţile şi comunităţile locale, în perioada 11-14 iulie, în garnizoane aflate pe itinerariile de deplasare către poligoanele şi raioanele de dislocare. Ei fac parte din Regimentul 2 Cavalerie din Statele Unite ale Americii şi din Brigăzile Multinaţională Sud-Est din Craiova şi 2 Vânători de Munte din Braşov. Militarii vor organiza expoziţii de tehnică sau ceremonii militare în localităţile Arad şi Sinaia (11 iulie), Ploieşti (12 iulie), Sibiu (13 iulie) şi Râmnicu Vâlcea şi Slobozia (14 iulie)”, anunţă Ministerul Apărării Naţionale.

Exercițiul Saber Guardian se organizează anual, începând cu 2013, fiind găzduit, până în prezent, prin rotație, de Bulgaria, România și Ucraina.

Pe teritoriul României, SG17 se desfăşoară în peste 20 de poligoane şi raioane de dislocare, inclusiv Marea Neagră. Printre locaţii se numără Centrul Naţional de Instruire Întrunită (CNII) „Getica” Cincu, Borduşani, Mihail Kogălniceanu, Vâlcea, Capu Midia sau Câmpia Turzii.

În total, în regiunea Mării Negre se vor desfăşura, în acest an, 18 exerciţii internaţionale, la care vor participa aproximativ 40.000 de militari, SG17 fiind cel mai mare şi mai complex dintre acestea.

https://www.facebook.com/plugins/video.php?href=https%3A%2F%2Fwww.facebook.com%2FForteleTerestre%2Fvideos%2F1380587961978797%2F&show_text=0&width=490

Principalele exercitii militare din cadrul Saber Guardian 2017:

11 July: Opening Ceremony (Saber Guardian 17) – Novo Selo Training Area, BGR
12 July: Special Operations Forces Demo (Black Swan 17) – Szolnok, HUN
13 July: Fire Support Coordination Exercise (GS17) – Cincu Joint Nat’l Training Ctr, ROU
14 July: Engineer Capabilities Demo (Resolute Castle 17) – CJNTC, ROU
15 July: Combined Arms Live Fire Exercise (GS17) – CJNTC, ROU
15 July: Field Training & Live Fire Exercise (Peace Sentinel 17) – Koren, Bulgaria
16 July: River Crossing (SG17) – Bordusani, ROU
16 July: Mass Casualty Exercise (SG17) – Mihail Kogalniceanu, ROU
16 July: Night River Crossing (SG17) – Valcea, ROU
17 July: Engineer Ribbon Cutting (RC17) – MK, ROU
18 July: Airborne loading operations (Swift Response 17) – Papa Air Base, HUN
18 July: Airborne operations (SR17) – Bezmer, BGR
18 July: Air Defense Artillery Live Fire (Shabla 17) – Shabla, BGR
19 July: Air Defense Artillery Live Fire (SG17) – Capu Midia, ROU
19 July: Aerial Delivery of Stryker Vehicles (SR17) – Bezmer, BGR
20 July: Live Fire Exercise / Closing Ceremony (SG17) – NSTA, BGR
20 July: Live Fire Exercise (Brave Warrior 17) – Varpalota, HUN
21 July: Airborne Loading Operations (SR17) – Papa Air Base, HUN
21 July: Airborne Operations (SR17) – Campia Turzii, ROU
22 July: Air Defense Digital Demonstration (Tobruq Legacy 17) – MK, ROU
22 July: Air Assault Operations (SR17) – NSTA, BGR
23 July: Port Operations (Dragoon Guardian 17) – Burgas, BGR

Info: În acele vremuri, teritoriul României devenise un mare producător de petrol, dar şi un important procesator, încă de la începutul secolului XX, iar Ploieştiul constituia piesa de rezistenţă a acestui domeniu industrial. În 1938, România era singura ţară din Europa exportatoare de petrol, cu o producţie de aproximativ şase milioane tone pe an. Toată industria de prelucrare românească, printre cele mai dezvoltate din lume, avea 28 de rafinării şi o capacitate de rafinare de 10 -12 milioane tone. Producţia de petrol a României se ridica, în timpul războiului, la şase milioane de tone anual, adică 35% din totalul producţiei de combustibil al celui de-al treilea Reich şi 70% din totalul producţiei de petrol brut. Tocmai de acea, încă din 1940, în zona Ploieştiului şi pe Valea Prahovei, 70.000 de militari germani au fost cantonaţi pentru protejarea câmpurilor de extrecţie şi uzinelor. Fără producţia de petrol a României de 500.000 tone lunar, Europa germană ar fi rămas cu numai 900.000 tone lunar, să confrunte un consum total de peste 1,4 milioane de tone. Practic, lipsa combustibilului ar fi transformat Wehrmachtul într-o armată de infanterişti.

Oraşul este declarat de germani „Festung Ploieşti“, adică Fortăreaţa Ploieşti, deci se dorea a fi de neatens. Generalul de aviaţie Alfred Gerstenberg a pus la punct una dintre cele mai bune reţele de apărare antiaeriană din Europa, având la dispoziţie câteva sute de tunuri de 88 mm şi de 105 mm şi multe altele de calibre mai mici. Un centru de comandă al Luftwaffe avea în subordine trei flotile aeriene de intercepţie ce totalizau 52 de avioane de vânătoare Messerschmitt Bf 109, interceptoare de noapte Messerschmitt Bf 110 şi câteva zeci de aparate IAR 80. Gerstenberg conta şi pe avertizările trimise de punctele radar din Grecia şi Bulgaria.

Armata a 9-a Aeriană compusă din Grupurile 98 şi 376 de bombardament era parţial responsabilă de organizarea acestui raid în România. Toate bombardierele erau model B-24 Liberator. Colonelul Jacob E. Smart a planificat operaţiunea din aminitirea raidului din iunie 1942, când întâlnise puţine tiruri antiaeriene, aşa că a decis să atace pe timpul zilei, cu precauţia că zborul se va efectua la mică altitudine, pentru ca radarele să nu detecteze nimic. Bombardierele au fost echipate pentru această misiune cu rezervoare suplimentare cu capacitatea de 3.100 de galoane (13.900 litri) şi câte două tone de bombe fiecare. 178 de bombardiere cu 1.751 de militari au participat la una dintre cele mai importante acţiuni aeriene plănuite de americani. Avioanele urmau să decoleze de pe aerodromul din Bengazi (Libia).

Pe 1 august, aparatele au început decolarea de pe aerodrom, dar unul s-a stricat încă din primele clipe. Deasupra Adriaticii, un avion a plonjat inexplicabil în mare. Un altul s-a întors să caute suprevieţuitori şi nu s-a mai putut alătura formaţiei. Interdicţia de a comunica prin staţiile radio a constituit un handicap care i-a oprit să se informeze pentru o ceoziune rapidă. Echipajele altor 10 aparate au ales să se întoarcă din drum. Americanii au omis total că ar putea fi descoperiţi şi au folosit chiar staţiile radio pentru a se regrupa, deşi li se interzisese clar lucrul acesta. Germanii au aflat din timp de intrarea formaţiunilor inamice pe teritoriul lor. În zona oraşului Piteşti, avioanele au coborât la o altitudine de sub 100 m, dispărând de pe radiolocatoarele germane de la Otopeni. La întoarcere, unul dintre aviatorii americani povestea: „Am zburat atât de jos, încât atingeam căpiţele de fân. Acest lucru s-a întâmplat cu o oră înainte de a atinge obiectivele principale“. Ajungând fără incidente în dreptul Piteştiului, la 105 km de Ploieşti, un grup de aparate s-a îndreptat către Câmpina, în timp ce grosul forţelor trebuia să ţină cursul spre Ploieşti, însă a greşit drumul, ţintind de fapt Bucureştiul. Comandanţii grupurilor au folosit din nou comunicaţiile radio pentru a semnala eroarea, dar la Ploieşti îi aşteptau deja aviaţia română, aviaţia germană şi sistemul de artilerie antiaeriană.

Oraşul era apărat cu o centură interioară a aviaţiei de vânătoare a Misiunii Militare Aeriene Germane în România, apărarea antiaeriană a Ploieştiului alcătuită din numeroase centuri de foc (40 de baterii grele având fiecare 4 sau 6 tunuri de 88 mm, înconjurate de alte baterii mai uşoare manevrate de români sau germani plus două centuri de „baloane de baraj“), sute de tunuri cu tragere rapidă bine ascunse în tranşee, în apropierea podurilor, pe castelele de apă, pe clopotniţele bisericilor sau camuflate în târguri şi în căpiţele de fân şi elementul surpriză, un tren mobil cu artilerie antiaeriană.

Imediat cum americanii s-au apropiat de oraş, apărătorii au dat drumul la ceaţa artificială şi au ridicat baloanele. Pufnituri gri au început să apară cu zecile, apoi cu sutele în jurul fortăreţelor argintii. Proiectilele antiaerienei făceau primele victime. Avioanele de vânătoare conduse de aşi ai pilotajului românesc, dar şi maeştri germani, alergau printre masivele aeronave mitraliindu-le din toate direcţiile şi străduindu-se să stea cu soarele în spate. Din cauza zborului la mică înălţime, artileria grea de 105 nu prea a putut fi folosită, dar tunurile de 88, de 20 şi de calibre mai mici au făcut prăpăd, trimiţând la pământ 16 liberatoare. Alte bombardiere au reuşit să arunce bombe asupra rafinăriilor Columbia, Astra Română, Unirea Orion. Escadrila 93 americană pierduse deja jumătate din avioane deasupra Ploieştiului. Aviaţia română şi germană pierduse doau cinci aparate, iar alte 11 fuseseră avariate.

Raidul american asupra instalaţiilor petroliere a generat un peisaj apocaliptic. Au fost atinse rafinăriile de petrol Columbia, Vega, Orion, Astra –Română (cel mai important obiectiv, considerată unitatea cu cea mai mare capacitate de profil din Europa), Uzinele Concordia, Metalurgica, Depoul de Locomotive, Fabrica Creuzot a C.F.R. şi staţia C.F.R., toate din Ploieşti. De asemenea, au fost atacate cu bombe şi armamentul de bord rafinăria de petrol Steaua Română şi Uzina Electrică din Câmpina, rafinăria Creditul Minier. Pagube mari s-au produs şi în oraşul Ploieşti, unde 20 de case şi penitenciarul au fost incendiate de un avion care a căzut peste ele, ca şi cazărmile Regimentului 19 Artilerie şi 32 Dorobanţi. La Câmpina au fost distruse 50 de case de către bombe explozive şi incendiare, iar alte 150 au fost avariate. De asemenea, Uzina Electrică şi staţia de cale ferată Câmpiniţa au fost distruse. Mari pagube s-au înregistrat şi la staţia C.F.R. din Ploieşti, unde s-au distrus linii şi incendiat vagoane încărcate cu muniţie, liniile telefonice şi telegrafice fiind întrerupte. La fel, Depoul C.F.R. de locomotive, unde s-a înregistrat cel mai mare număr de victime. Cel mai greu lovite au fost rafinăriile Creditul Minier de la Brazi şi Columbia din Ploieşti, în care au fost pierdute capacităţile de producţie folosite în proporţie de 100%, Steaua Română din Câmpina, căreia i-au fost afectate 70% din capacităţile folosite pentru prelucrare şi Astra Română din Ploieşti, care a rămas cu jumătate din posibilităţile necesare unei producţii normale, toate acestea însumând pagube de peste 4.604.500.000 lei.

Preţul plătit de americani a fost mare: 600 de morţi, 263 de prizonieri, 42 de aparate de zbor doborâte numai pe teritoriul României. Doar 88 de avioane s-au mai întors la baza de decolare din Libia, dar numai 33 erau operaţaionale. 180 de americani au fost luaţi prizonieri de soldaţii români. Deşi propaganda americană s-a lăudat cu succesul raidului, ascunzând proporţiile dezastrului, adevărul a ieşit la iveală la scurt timp. În raportul oficial s-a menționat că nu s-a produs o reducere semnificativă a capacităților de producție astfel încît raidul a fost evaluat drept nesatisfăcător. Bombardamentul (privit ca raid unic, nu din mai multe valuri) este pentru americani cel mai costisitor din punct de vedere al pierderilor umane și materiale din întreaga istorie a forțelor aeriene. Pentru că şi Bucureştiul a fost bombardat de trei ori în cursul războiului, locuitorii Capitalei se rugau, în 1944, când vedau avioanele americane pe cer, să se ducă la Ploieşti, oraş care a rămas o ţintă pentru aliaţi până pe 23 august 1944.  

Sursa: Istorie pe scurt

Eşecul economic al statului naţional-stalinist al dezvoltării din România a avut atât cauze structurale, cât şi cauze contingente. De primă importanţă a fost şocul petrolier din 1979, care a subminat o economie din ce în ce mai avidă de energie, determinând regimul să apeleze din ce în ce mai mult la creditul extern, în pofida exploziei dobânzilor. Astfel, expansiunea continuă a industriilor feroase, petrochimice şi constructoare de maşini petrecută de-a lungul anilor ’70, s-a tradus într-un nivel din ce în ce mai ridicat al consumului energetic şi o vulnerabilitate sporită faţă de şocurile produse în aprovizionarea externă. Cu toate acestea, analiza noastră nu susţine argumentul potrivit căruia regimul lui Ceauşescu ar fi “împrumutat funia cu care să se spânzure,” potrivit formulării lui Kotkin (2010: 28-30), o viziune împărtăşită şi de foşti membri ai aparatului central român. Spre deosebire de alte state socialiste, în România, în încercarea de a salva imensele capacităţi de rafinare construite la sfârşitul anilor ’70, majoritatea împrumuturilor nu au fost făcute la nivelul relativ redus al dobânzii, dintre 1973-79, ci la cel mai ridicat, practicat între 1979-81. Această constrângere materială a fost îndeajuns de importantă încât să determine o reconsiderare a căii de dezvoltare a României de-a lungul anilor ’80. În ultimă instanţă, însă, ideile economice ale regimului legate de continuarea industrializării, într-un spaţiu de politică internă perfect etanş, au fost cele care l-au determinat să opteze nu pentru o mai mare liberalizare şi o restrângere a industriilor mari consumatoare de petrol, ci pentru o schimbare fundamentală de direcţie: de la o economie bazată pe cererea internă şi o modernizare dependentă de schimburile tehnologico-financiare dintre Est şi Vest, la una bazată pe o austeritate forţată în zona consumului populaţiei, izolarea de finanţele şi tehnologia internaţională, şi o strategie de export dominată de imperativul substituirii importurilor.

Primul şoc petrolier (1973) nu a afectat România în aceeaşi măsură ca pe alte ţări în curs de dezvoltare pentru că aceasta a fost capabilă să îşi asigure o mare parte din necesarul de energie din zăcămintele petrolifere locale, reuşind să încheie contracte de barter cu Iranul, Irakul şi Libia, în care oferea maşini şi utilaje contra petrol (Linden, 1986). Stagflaţia de după 1973 a dus la scăderea cererii în Comunitatea Europeană, ceea ce a determinat o scădere a exporturilor româneşti către ţările dezvoltate; unele dintre aceste pierderi au fost contrabalansate, totuşi, de o creştere a cererii în alte state emergente, îndeosebi cele bogate în petrol (Lawson 1983; Linden, 1986).

Dimpotrivă, cel de-al doilea şoc petrolier, cel din 1979, şi criza datoriilor declanşată de schimbările survenite în politica monetară a statelor capitaliste centrale au pus capăt efectului de tampon pe care aceşti factori îl avuseseră asupra economiei româneşti. Principalul motiv al acestei vulnerabilitaţi a fost acela că expansiunea fără precedent a industriilor mari consumatoare de petrol şi a investiţiilor necugetate în rafinării şi instalaţii de procesare realizate pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a deceniului au triplat în mod dramatic cererea de petrol a României, de la 5 milioane de tone în 1975, la 16 milioane de tone în 1980 (Murgescu 2010: 392). Potrivit unui fost oficial din comerţ, în vreme ce rafinăriile puteau conta pe o producţie internă de 10 milioane de tone, capacitatea lor de procesare fusese mărită până la 33 de milioane de tone. Acestea şi fabricile producătoare de echipamente de rafinare aferente acestora angajau zeci de mii de muncitori şi, chiar dacă închiderea lor nu ar fi fost de neconceput, dată fiind capacitatea dovedită a statului român de redistribuire a mâinii de lucru, Ceauşescu nu a considerat-o a fi fiind o opţiune fezabilă din punct de vedere economic. Criza petrolieră din 1979 a coincis şi cu atingerea pragului maxim al producţiei de petrol din România (Ivanuş, 2004). Prin urmare, deşi, potrivit atât standardelor aplicabile ţărilor proaspăt industrializate, cât şi celor referitoare la alte ţări est-europene, România îşi menţinuse un nivel al ratei serviciului datoriei externe destul de scăzut, în 1978, ea a început să-şi crească pragul de îndatorare externă pentru a plăti importurile necesare unei triplări a cererii de petrol. Astfel, regimul a îndatorat ţara nu prin “cumpărarea” consimţământului cetăţenilor printr-o stimulare a consumului, după cum sugerează Kotkin şi Gross, ci prin infelxibila sa adeziune ideologică faţă de nişte idei economice care vedeau în masiva expansiune a industriei chimice un “al doilea val” al industrializării socialiste. Angajamentul faţă de satisfacerea nevoilor de bază a fost menţinut, dar nu a fost plătit prin îndatorare externă. După cum explica un fost planificator:

De-a lungul anilor ’60 şi la începutul anilor ’70 nu era nimic ciudat în a dezvolta acele ramuri industriale care să transforme ţiţeiul în mase plastice, fibre sintetice, produse petroliere rafinate ş.a.m.d. Totuşi, după primul şoc petrolier, ţările occidentale industrializate şi-au acordat un moment de răgaz, în care să evalueze condiţiile viitoarei dezvoltări a unor astfel de zone. Pentru Ceauşescu, însă, aceste industrii erau parte integrantă a ansamblului industrial din ce în ce mai complex necesar creării “socialismului multilateral dezvoltat” şi tocmai pe baza unei astfel de imagini a industrializării a hotărât el extinderea lor de la jumătatea anilor ’70 încolo.

Impasul a fost agravat de alte două şocuri geopolitice. Primul a fost revoluţia iraniană, care a perturbat acordurile petroliere încheiate de Ceauşescu cu Şahul Iranului şi, dat fiind că acesta era principalul furnizor de petrol al României, a trebuit găsită rapid o alternativă. Din păcate pentru regim, la scurt timp după ce locul Iranului a fost luat de Irak, războiul lui Saddam Hussein cu cel dintâi a dus la sistarea livrărilor către România (Murgescu 2010: 393). Efectul combinat al acestor două şocuri a dus la creşterea dependenţei de petrolul sovietic, situaţie ce contrazicea una dintre priorităţile de politică externă ale lui Ceauşescu: autonomia faţă de Uniunea Sovietică. Confruntat cu perspectiva renunţării la îndelung clamata sa autonomie faţă de Moscova, regimul a preferat să caute soluţii alternative.

Pe cât de mult au îngreunat şocurile petroliere strategiile economice preferate de Ceauşescu, în cele din urmă,  schimbările revoluţionare produse pe scena financiară internaţională au fost cele care au creat condiţiile favorabile pierderii legitimităţii regimului. Prima mutaţie de acest fel se referea la rata dobânzilor. În 1979, capitalul internaţional privat a devenit considerabil mai scump, ca urmare a deciziei subite a Statelor Unite de a creşte dobânzile, într-un moment în care ideile monetariste începeau să câştige influenţă în Occident (Eichengreen, 1992; Blyth, 2002; Stein, 2011). Această schimbare de direcţie în politica occidentală a dus la o creştere dramatică a dobânzilor la datoriile suverane, lăsând nenumărate ţări emergente în incapacitate de plată (Balassa, 1985; Easterly, 2001). Epoca creditelor pentru dezvoltare ieftine se sfârşise.

Potrivit datelor Băncii Mondiale, între 1976 şi 1981, datoria externă a României a sărit de la 0,5 miliarde de dolari (sau 3% din PIB), la 10,4 miliarde de dolari (sau 28% din PIB şi 30% din exporturi). În 1981, nivelul dobânzilor la datoriile externe a atins 3 miliarde de dolari, de la cele nici 8 milioane, înregistrate cu şase ani înainte. În perioada 1980-1982, ţara a fost nevoită să achite 6 miliarde de dolari creditorilor străini, iar în 1982, România avea nevoie de 80 la sută din exporturile sale în valută pentru a-şi finanţa datoria externă. Regimul a cerut iniţial ajutorul FMI, cum o făcuse şi la sfârşitul anilor ’70, când instituţia dislocase resurse pentru acoperirea pierderilor la export provocate de cutremurul din ’77 şi de inundaţii. La începutul lui 1981, comitetul executiv al FMI-ului a aprobat un împrumut de 1,3 miliarde de dolari (300% din cotizaţia României), dar teama creditorilor de o eventuală extindere a crizei din Polonia, i-a determinat să-şi retragă depozitele din România şi să închidă liniile de credit interbancar. Situaţia a fost complicată suplimentar şi de acuzaţiile băncilor occidentale potrivit cărora băncile româneşti făceau uz de practici abuzive, printre care şi operaţiuni fără acoperire, de tip “cheque kiting”.  Cererile de reeşalonare a împrumuturilor ajunse la termen au fost refuzate, ceea ce a dus la acumularea a peste 1 miliard de dolari în arierate până la sfârşitul acelui an.Ţaraa fost dată practic afară de pe pieţele de creditare internaţionale, ajungând să nu poată îndeplini condiţiile acordului stand-by semnat cu FMI-ul.

Cum rezerva băncii centrale nu se ridica decât la meschina sumă de 400 de milioane de dolari, o drastică schimbare de politică era necesară pentru rezolvarea crizei datoriilor.

 Sursa: Heterodox

Bucureştiul secolului al XIX-lea era un vast oraş-grădină, depăşit doar de Paris în privinţa suprafeţei verzi. Grădinile de agrement, grădinile fructifere şi de legume, viile, parcurile constituiau 67% din suprafaţă.

Dacă Cişmigiul era, la începutul secolului XX, cea mai mare grădină publică a urbei, Maidanul Icoanei s-a ridicat pe râul Bucureştoaia, după 1832, iar pe Colina Dobrogeană de la Grădina Botanică cresc sânziene și pot fi admirate peste 300 de specii de trandafiri şi chiparoşi de la 1890.

A merge la grădină în secolul al XIX-lea însemna „a părăsi osânda turbată – fierbinţelile teribile, caldarâmul încins, asudul cleios, tot ce avea urbea mai prăpăstuit – spre a trece într-o altă lume. Păşeai şi ştiai că-i fermecătură, într-o nesfârşită sărbătoare, fără măsură, lege ori timp (…) Să-ţi scoţi consoarta la grădină era ceremonie sanctă, declaraţie de stabilitate, legământ şi strigare în obrazul lumii şi al cerului. Trei datorii sfinte avea bărbatul bucureştean  către femeia lui: să-şi puie pirostriile la biserică în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu, să-i dea numele şi trupul său şi s-o scoaţă vara, măcar şi-o dată pe săptămână, la grădină”, scria Radu Anton Roman în „Suflet candriu de papugiu”, apărută la Noi Media Print.

Bucureştiul secolului al XIX-lea era un oraş plin de vegetaţie. În 1879, din cele 2.925 de hectare, cât se întindea oraşul, 67% erau deţinute de parcuri, vii, grădini de agrement, grădini fructifere şi grădini de legume. Restul de 14% erau construcţii şi curţi, terenuri virane – 10% şi 9% – străzi şi pieţe, potrivit “Annuaire general de la Roumanie”, Paris, 1917.

„Comparaţia Bucureştiului de la început de secol XX cu un oraş-grădină apare într-o lucrare publicată la Paris”, scrie Bogdan Andrei-Fezi în cartea sa „Bucureştiul european”, apărută la Curtea Veche. El citează: „În 1917, Eugene Pittard scria: „Suprafaţa Bucureştiului este imensă. Ea o depăşeşte cu mult pe cea a oraşelor occidentale care au acelaşi număr de locuitori (…) Astăzi se vorbeşte mult despre oraşele-grădină. Bucureştiul este un vast oraş-grădină, ceea ce îi dă, din punct de vedere al circulaţiei aerului şi al expunerii la soare, avantaje de care, după cât se ştie, puţine oraşe pot beneficia în asemenea grad”.

A existat pe la 1923 chiar şi o Casă a Grădinilor în Capitală.

Germanii şi austriecii sunt primii care proiecteză grădini la Bucureşti. „Preambulul lucrărilor pentru grădina Cişmigiu este, în 1830, sub direcţia  arhitectului A. Helft, aşa cum pot fi ele văzute pe Planul bălţii Cişmegiului”, din 1844”, potrivit lui Ioan C. Băcilă în „Bucureştiul vechi”.
Potrivit cercetătorului Bogdan Andrei-Fezi, germanul Ferdiand Lassalle va afirma că grădina Cişmigiu „întrece cu mult tot ce poate arăta Germania”, şi că în ce priveşte grădinile publice, nu există alt oraş, în afară de Paris, care se poate compara cu Bucureştiul din acest punct de vedere. Iar jurnalistul francez Frederic Dame numeşte acest parc „grădina Cişmigiu, al nostru Parc Monceau”.

Grădina din centrul Bucureştiului a fost asemuită cu Jardin des Plantes din Paris, însă grădinile franceze din acea epocă erau geometrice, iar cea bucureşteană este de tip englez.

„Cişmigiu” vine de la cişmea, din turcă, „ceşme”, ceea ce însemna instalaţia prevăzută cu pompă pentru a scoate apa, iar cişmigiul era slujbaşul însărcinat cu îngrijirea cişmelelor. Iniţial, era cunoscut sub numele de Lacul lui Dura Neguţătorul.

Cea mai veche grădină publică din Bucureşti, Cişmigiu, a fost construită după ce domnitorul Alexandru Ipsilanti a poruncit, în 1779, să se ridice o cişmea, pe latura străzii Ştirbei Vodă de astăzi. „Lângă cişmea îşi avea locuinţa supraveghetorul cişmelelor oraşului, Dumitru Suiulgi-başa, „marele cişmigiu”. Înainte de amenajare, aici se afla „o baltă de izvoare subterane, cu papură şi stuf, adăpost pentru raţele sălbatice”, scrie istoricul Alexandru Ofrim în cartea sa „Străzi vechi din Bucureştiul de azi”, apărută la Humanitas. Şi astăzi, în Grădină raţele sălbatice sunt admirate şi hrănite pe lac de copii.

A urmat, în 1844, amenajarea unui parc în jurul lacului, în vremea lui Gheorghe Bibescu. Proiectul i-a fost încredinţat arhitectului peisagist german Carl Friedrich Wilhelm Meyer, cel care a realizat amenajarea şi la parcul de la Şosea. El va fi numit directorul grădinilor publice din Bucureşti. Urma să rămână în Bucureşti 3 luni, dar a rămas până la moartea sa, în 1852.

“În 1852 apare un regulament care interzice călcarea ierbii şi ruperea florilor, pescuitul şi comportamentul zgomotos al vizitatorilor. Proprietate a Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, Parcul Cişmigiu a fost cedat municipalităţii în 1884”, scrie Alexandru Ofrim.

Vara, bucureştenii se puteau plimba cu barca pe lac, iarna, lacul se transforma în patinoar. Aici se organizau cooncursuri de patinaj („cursa de mică iuţeală” – înconjurarea lacului o singură dată, “cursa figurilor” – cu figuri acrobatice, “cursa de fond” – se ocolea de trei ori lacul), potrivit istoricului.

La intrarea dinspre strada Ştirbei Vodă se află Izvorul lui Eminescu. În secolul al XIX-lea, sacagii se aprovizionau de aici cu apa care se vărsa în Lacul lui Dura Neguţătorul, potrivit istoricilor.

Suprafaţa actuală a grădinii este de 14 hectare.

Astăzi, punctele de atracţie sunt grădina de trandafiri, rondul roman, o platformă circulară, restaurantul aflat pe insulă, Monte Carlo, chioşcul pentru orchestră, lacul, colţul cu arbori şi arbuşti dinspre Liceul “Gh. Lazăr”, colţul şahiştilor, colţul copiilor, Izvorul lui Eminescu, La Cetate, numită aşa după ruinele mănăstirii construite de logofătul Văcărescu la 1756. Păunii, lebedele albe şi raţele cu ciuf sunt atracţia zilelor noastre, dinspre intrarea din Ştirbei Vodă.

Grădina este casă pentru exemplare declarate de  arbori ocrotiţi: Platanus, Torreya nucifera – lângă Grotă, Torreya californica, Cedrus atlantica (pin roşu japonez) şi Picea excelsa inversa (molid roşu).

Jocurile copiilor, şahul, lectura, conversaţiile, hrănirea porumbeilor, plimbările cu barca sunt câteva dintre activităţile care adună bucureştenii la umbră. Festivaluri de folclor, activităţi pentru copii, dar şi Târgul statelor membre UE, care sunt organizate aici aici de-a lungul anului.

Grădina Icoanei
La mijlocul zilei, grădina cu mult nisip este traversată de multe cărucioare, biciclete, de bucureşteni. Diverse limbi pământene pot fi auzite aici, oaza fiind în apropiere de ambasade. Câteva maşini electrice sunt la dispoziţia copiilor. Din cauza suprafeţei mici, Grădina Icoanei este un loc doar pentru relaxare şi joacă, pentru citit şi “causerie”.

Pe la mijlocul secolului XIII, tinerii de pe la marginile Bucureştilor găseau loc de relaxare în zona bălţii cunoscută ca “Balta de la Icoană”. Acesta este locul pe care astăzi se găseşte oaza de verdeaţă Grădina Icoanei.

Pârâul “Bucureştioara” izvora din Balta de la Icoană, fiind astupat între 1832 şi 1846, căci Bucureştii au cunoscut mare avânt în extindere în acea perioadă. Povestea grădinii continuă. După nici trei ani apărea colţul de verdeaţă sub forma unei grădini de piaţă publică. Se numea „Maidanul Icoanei”, încă la periferie de oraş. Puţini ar fi pariat că zona va deveni peste ani centrul Bucureştiului.

Se spunea că Balta Icoanei, înconjurată de sălcii şi de stufăriş, era foarte adâncă, putând uşor înghiţi un cal cu călăreţ cu tot. Mihail Sadoveanu descrie locul, în povestirea “Despre Blata Icoanei”: “Unde-i acu grădina Icoanei, era o mocirlă mare, un fel de baltă… Veneau şi raţe sălbatice primăvara. Din balta aceea curgea un pârâu prin Scaune, la Sfântu Gheorghe”.

În 1861, Primăria a început lucrările de asanare a lacului, iar în 1872 a fost amenajată actuala Grădină a Icoanei de horticultorul Louis Leyvras.

Aleile sunt cu nisip, iar locurile de joacă au fost pavate anul acesta cu tartan. Un fir de apă străbate grădina de la un capăt la altul.
Grădina Icoanei este înscrisă în lista monumentelor istorice din sectorul 2, la adresa Piaţa Cantacuzino Gh. f.n. sector 2 (delimitată de str. pictor Arthur Verona – str. D.A. Xenopol – str. dr. Dimitrie Gerota), cu cod LMI B-II-a-B-18301.

La intrarea în parc este Monumentul lui G. C. Cantacuzino, om politic liberal, fost ministru de finanţe şi director al ziarului Voinţa Naţională, realizat de sculptorul Ernest Henri Dubois (1863 – 1931) în 1904.

În Grădina Icoanei este Gargantua restaurantul cu o cochetă terasă. De dragul localului, se impune un popas pe terasă pentru o limonadă, în răcoarea grădinii. Pentru cei care vor să petreacă o seară completă în oraş, Teatrul Bulandra este vizavi, aşa că în serile stagiunii aici pot fi văzute unele dintre cele mai bune spectacole.

Grădina Botanică
Gladiolus murielae (gladiolă stelată, originară din Africa) şi Tigridia pavonia (tigridia sau floarea tigru, originară din Mexic) atrag privirile în zona statuii lui D. Brândză din Grădina Botanică, care are o suprafaţă de 17,5 hectare.

Pe Colina Dobrogeană creşte Galium verum (Sânziene galbene, Drăgaică) – o plantă considerată magică, o plantă de care se leagă obiceiuri, credinţe, legende, iar Calycanthus occidentalis, în engleză spicebush, sweetshrub, este un arbust originar din California, care se remarcă nu doar prin florile sale, ci şi prin mirosul plăcut pe care îl emană coaja strivită a ramurilor. A fost plantat în Grădina Botanică mai întâi în 1895, apoi în 1958.

Prima grădină botanică din Bucureşti a fost întemeiată în 1860, lângă Facultatea de Medicină, de către Carol Davila. Grădina a fost mutată în spaţiul actual în 1884 de către Dimitrie Brândză, botanist român, unul dintre întemeietorii şcolii botanice româneşti, şi de către Louis Fuchs, arhitect peisagist belgian.

Grădina a fost inaugurată în 1891, după ce serele au fost construite şi populate, dar a fost afectată de inundaţia care a avut loc în 1892. Grădina a fost avariată în timpul Primului Război Mondial, când a fost folosită de trupele de ocupaţie germane, şi în al Doilea Război Mondial, când a fost atinsă de bombardamentele anglo-americane de la 4 aprilie 1944. Atunci, din cele peste 700.000 de planşe ale herbarului au fost salvate numai 200.000. Herbarul Grădinii Botanice din Bucureşti are astăzi circa 500.000 de planşe, fiind organizat pe două mari secţiuni.

Muzeul Grădinii Botanice se află situat la intrarea în Grădină, într-o clădire în stil brâncovenesc. În muzeu sunt expuse peste 5.000 de specii de plante, inclusiv 1.000 de specii exotice.

Pe lângă arbuşti precum smochinul sau rodiul, aici cresc numeroase alte plante, multe dintre ele erbacee. În Grădina Italiană sunt merişori şi în sectorul Rosarium sunt peste 300 de specii de trandafiri. Grupul de chiparoşi a fost plantat în jurul anului 1890, curând după ce grădina botanică a fost mutată în Cotroceni.

În ultimul weekend din luna iulie, Grădina Botanică va găzdui Marele Picnic ShortsUp, când vor fi proiectate filme scurte din toate colţurile lumii. În septembrie, la Grădina Botanică este expoziţie de plante cu vânzare.

Programul de vizită este în perioada 16 martie –  15 octombrie între orele 8.00 şi 20.00. Muzeul este deschis de marţi până vinery, în intervalul 10.00-15.00, iar în zilele de sâmbătă şi duminică în intervalul 9.00-13.00. Serele sunt deschise publicului vizitator în zilele de marţi, joi, vineri, între orele 10.00-15.00, iar sâmbătă şi dumincă între  9.00-13.00.

Preţuri bilete: spaţii exterioare: 5 lei biletul întreg (adulţi), 2 lei biletul redus (şcolari, studenţi, pensionari); sere: 3 lei biletul întreg, 1 leu biletul redus; muzeu: 2 lei biletul întreg, 1 leu biletul redus. Copii sub 7 ani, studenţii şi cadrele didactice ale Universităţii din Bucureşti au acces gratuit.

Aura Marinescu

Pe măsură ce ne apropiem de anul 2018, sărbătoarea națională a României – ținută la 1 decembrie – capătă semnificații tot mai ample, îndeamnă la numeroase reflecții și predispune la noi comentarii. Unele dintre acestea sunt critice, ceea ce este firesc într-o societate democratică. Un astfel de comentariu, făcut de voci mai mult ori mai puțin autorizate, se referă chiar la data sărbătorii naționale a României, la ziua de 1 decembrie. Cu alte cuvinte, este contestată data de 1 decembrie ca sărbătoare laică supremă a tuturor românilor.

Motivele pot părea unora serioase, deși unele dintre ele de-a dreptul ridicole. Să le luăm pe rând! La 1 decembrie 1918, s-ar fi unit doar o singură provincie – Transilvania – pe când România era veche, mare și independentă de mai înainte. Trebuie observat că teritoriile unite la 1 decembrie reprezintă circa 40% din suprafața și din populația României actuale și nu un cuantum infim, cum s-a insinuat. Apoi, se spune și scrie des că mai importantă decât unirea de la 1 decembrie ar fi independența de la 1877. Numai că independența proclamată la 9-10 mai 1877 se referea doar la 130,000 de km pătrați, adică la cu ceva mai mult de o treime din suprafața României Mari. Firește, independența României de la 1877 a fost foarte importantă și pentru românii din Dobrogea, Transilvania, Banat, Crișana, Sătmar, Maramureș, Bucovina și Basarabia (ei s-au și jertfit pentru această independență a țării-mamă!), dar nu i-a atins direct și imediat atunci, fiindcă erau cuprinși în alte state. În al treilea rând, s-a spus că data de 1 decembrie ar privi, totuși, prea puțini români, în raport cu masa populației și cu teritoriile alăturate Regatului României în 1918. Stricto sensu poate să fie adevărat acest lucru, numai că Ziua Națională de la 1 decembrie nu celebrează doar unirea Transilvaniei, ci marchează tot ceea ce s-a întâmplat atunci, adică este un simbol al întregului an de cumpănă 1918. În acel an, s-au unit cu Țara, prin decizii luate de adunări reprezentative și recunoscute, trei mari provincii istorice, și anume: Basarabia, Bucovina și Transilvania. La 1 decembrie, s-a desăvârșit un proces larg, în urma căruia România a ajuns de la 137,000 de km pătrați și de la circa 7,2 milioane (în 1914) la 295,000 de km pătrați și la 15 milioane de locuitori (în 1918-1919). Cu alte cuvinte, pornind numai de la realități, s-ar putea spune foarte bine că, în 1918, nu provinciile s-au unit cu România, ci invers, că România s-a unit cu provinciile sale istorice. Astfel, în Ziua Națională ne amintim de întreagă acea „oră astrală” de la finele Primului Război Mondial, prin care românii și-au luat soarta în mâini și au decis să trăiască în România. În fine, am văzut scris și că ziua de 1 decembrie nu este potrivită ca sărbătoare, fiindcă în acel moment din an este iarnă și frig, iar românii vor să meargă la iarbă verde când sunt veseli! Este rizibil! Și Crăciunul pică iarna, când este frig. De ce să nu-l mutăm, după o astfel de logică, mai spre vară!? Pe de altă parte, zilele de 24 ianuarie, de 10 mai sau de 31 august (Ziua Limbii Române) pot să fie sărbătorite foarte bine, la fel ca data de 1 decembrie. Sunt țări în jurul nostru care au câte trei zile naționale și nu se supără nimeni. Adiacent la cele spuse mai sus, se insinuează câteodată că Ziua Națională actuală a României i-ar jigni pe conlocuitorii maghiari, care – după ce că nu au fost consultați la 1918 – se simt frustrați și jigniți de sărbătoarea noastră, fiindcă Transilvania a fost ruptă din Ungaria de-atunci. Tehnic așa este: pe când România aproape și-a triplat teritoriul la 1918, Transleitania (adică jumătatea de răsărit, declarată „ungară”, a imperiului bicefal; să ne reamintim că Ungaria nu exista ca țară independentă înainte de 1920) a pierdut două treimi din teritoriul său. Lăsăm la o parte faptul că acea Ungarie a pierdut în 1918 Croația, Slovacia, Transilvania etc., adică teritorii fără majoritate ungară, pe când România a obținut numai provincii istorice cu majoritate (absolută sau relativă) românească. Dar, după cum există o măsură în lucruri, nici marea sărbătoare națională a maghiarilor de pretutindeni, de la 15 martie, nu este un prilej de bucurie istorică pentru români, fiindcă atunci (în 1848), la Bratislava, dieta revoluționară a decis (fără consultarea românilor și împotriva voinței lor) anexarea Transilvaniei la Ungaria. Cu alte cuvinte, ambele zile de sărbătoare au efect bumerang pentru fiecare din cele două popoare, dacă este să luăm în calcul numai semnificațiile istorice. Așa se întâmplă cam peste tot între vecini. Cele decise de maghiari la 15 martie 1848 nu s-au putut înfăptui la scara istoriei (fiindcă ungurii și secuii erau atunci cam 24% din populația Transilvaniei), pe când cele decise de români la 1 decembrie 1918 s-au transpus în practică (deoarece românii erau două treimi din populația provinciei). Iar hotărârea românilor a fost confirmată (recunoscută) în mai multe rânduri prin tratate internaționale. Unde este nedreptatea? Firește, nu este vorba nici despre dreptate absolută, dar pe aceasta nu o mai caută astăzi nici filosofii.

Mai recent, s-a „descoperit” încă un pseudo-motiv îndreptat împotriva zilei sărbătorii naționale: românii ardeleni nu ar fi dorit unirea cu Țara, înapoiată și balcanică, ei fiind fascinați de civilizația superioară ungară sau austro-ungară, astfel că unirea ar fi fost făcută de un grup de intelectuali cam naționaliști…

Toate datele de care dispunem în prezent arată că majoritatea românilor au dorit unirea Transilvaniei cu România și că au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigențelor democratice de atunci. Mai mult, comunitatea internațională a apreciat actul de voință națională a românilor, formulat în anul 1918, și a recunoscut realitățile decise de români. Atunci când a fost posibil, mai ales în Bucovina, dar și în Basarabia și Transilvania, minoritățile au fost întrebate, iar unii membri ai lor au și susținut apartenența la România. Insinuarea că numai un grup de intelectuali a impus unirea este ridicolă. Mai întâi, este o jignire la adresa masei de intelectuali români care au militat sincer pentru actul unirii. În al doilea rând, nu este nimic neobișnuit ca poporul să fie condus de elite și să le urmeze. Românii ardeleni au fost condamnați de asupritorii lor să nu aibă în fruntea lor lideri politici și economici puternici, ci, până târziu, doar preoți și dascăli, adică intelectuali ieșiți din sânul lor și apropiați de ei. Dar ei – românii ardeleni – nu au rămas nicio clipă fără elite și aceasta le-a fost salvarea. Decenii la rând înainte de unire, preoții și dascălii nu-și încheiau slujbele, respectiv lecțiile, fără să spună adunărilor în care vorbeau că „soarele românilor la București răsare”. Este de ajuns să fie urmărite documentele existente, rapoartele autorităților, procesele verbale ale ASTREI, protocoalele partidelor politice, asociațiilor profesionale, școlilor etc. pentru a dovedi cum s-a pregătit unirea de jos în sus și din cele mai sofisticate și savante cercuri academice până la nivelul satelor. Este clar că intelectualii au stimulat unirea, că i-au conștientizat intens pe oameni în spiritul unirii, că i-au convins de binele care avea să vină, dar cine poate să condamne acest lucru și de ce? Lozinca elitei ardelene de atunci a fost: „Țineți cu poporul, ca să nu rătăciți!”. Prin urmare, conducătorii, desprinși din popor, se ghidau după aspirațiile poporului, le justificau și le susțineau, iar poporul își urma conducătorii. Nici căile alese de popor (grupuri mari de oameni) nu erau infailibile, dar elitele și plebea, cel puțin din 1848 până la 1918, au mers concordant.

Eseuri istorice se pot scrie multe, opinii despre trecut poate exprima oricine, dar scrisul istoric trebuie lăsat istoricilor de meserie, cercetătorilor, celor obișnuiți și pregătiți să opereze cu sursele istorice. Conform specialiștilor, în epoca despre care scriem, unirea din 1918 a fost un act de voință națională românească, formulat de majoritatea populației și recunoscut prin tratate internaționale cu valoare de lege. Restul sunt chestiuni interesante, dar adiacente. Ele se cuvin studiate, relevate, dar nu augmentate, deviate, scoase din context sau falsificate.

Eseurile despre trecut au rostul lor, ca și publicistica istorică în general. Se face astăzi copios meta-istorie, istorie contrafactuală, istoria iluziilor oamenilor, istoria ideilor neviabile și a personalităților care luptau contra curentelor dominante, se evocă felurite ciudățenii și rarități, ajung să fie privite drept mituri clișeele și stereotipurile, să fie valorizate personaje considerate îndeobște negative etc. Toate acestea au loc sub soare, sunt adesea receptate mai bine de public decât temele clasice de istorie, fiindcă gustul este și el esențial în revigorarea trecutului. Dar aceste abordări nu trebuie confundate cu cercetarea trecutului dacă ele nu reprezintă așa ceva, pe de o parte, iar concluziile unor întâmplări sau fapte marginale nu trebuie impuse drept dominante, pe de altă parte.

„Noile puncte de vedere” evocate mai sus nu sunt fabricate acum – când se apropie sărbătoarea centenarului Marii Uniri – dar nici nu se reciclează acum din pură întâmplare. Acestea au o lungă istorie în urmă. Pe de o parte, ele provin din arsenalul naționaliștilor revizioniști (mai ales ungari), care au cultivat mereu, în secolul care a trecut de la 1918, ideea „nedreptății istorice” făcute Ungariei de către marile puteri, care ar fi dat cadou României „înapoiate și balcanice” înfloritoarea provincie numită Transilvania, „iluminată” timp de un mileniu de „civilizatorii Bazinului Carpatic”, adică de unguri. Limbajul detractorilor unirii nu este acum tocmai acesta – între timp formulele de exprimare s-au cizelat, s-au europenizat –, dar el se poate descifra ușor printre rânduri. Odată cu această ușoară tâlcuire, se vede limpede și sorgintea lui revizionistă, neprietenoasă la adresa poporului român. Pe de altă parte, după crearea de către Moscova leninistă a unei secții a partidului său comunist la București, în 1921, periodic, mai ales cu ocazia meteoricelor congrese ale acestei formațiuni politice de extremă stângă, se dădea cuvânt de ordine comuniștilor români să lupte pentru destrămarea României, denumită „stat imperialist, multinațional”. La fel s-a întâmplat în primul deceniu efectiv comunist (1948-1958) – „obsedantul deceniu” din literatură – când tezele lui Roller exprimau aceleași idei antiromânești. Cu alte cuvinte, până nu tocmai demult, hulirea Marii Uniri se făcea, în mod organizat și disciplinat, de către URSS și de către coloana sa a cincea, Partidul Comunist din România. Punctele comune ale celor două asalturi sunt ușor de sesizat: unirea s-a făcut pe nedrept, de către un grup de intelectuali (naționaliști/burghezi), dar mai ales de către marile puteri (învingătoare occidentale/imperialiste). Readucerea în atenție a acestor clișee ale propagandei de odinioară se explică prin apropierea centenarului Unirii, după cum spuneam. Numai că apropierea acestui centenar se produce: 1. în condițiile unei periculoase recrudescențe a naționalismului în Ungaria acestor ani, recrudescență condamnată chiar și de organismele europene din care Ungaria face parte; 2. în toiul unui acut conflict teritorial între Ucraina și Federația Rusă (moștenitoarea URSS), pe fondul căruia Pactul Ribbentrop-Molotov este valorizat pozitiv de către unii și din cauza căruia securitatea granițelor din regiune este amenințată. Lăsăm la o parte apropierea ciudată dintre Ungaria și Rusia, pe care inamicii unirii din 1918 o socotesc pur și simplu întâmplătoare…

În aceste condiții, cum să admitem și să justificăm punerea sub semnul întrebării a înfăptuirilor națiunii române din anul 1918? Nu credem în comploturi oculte, interne sau internaționale, dar nici atât de naivi nu putem fi încât să acceptăm pasivi toate aceste asalturi împotriva intereselor României. Chiar dacă toate provinciile unite cu Țara la 1918 ar fi fost simple cadouri date României de marile puteri sau rod al propagandei făcute de elite exaltate – așa cum s-a întâmplat în alte cazuri și împrejurări –, tot nu s-ar cuveni să fim cinici și să hulim, de dragul spectacolului sau cu scopul unor avantaje. Oare să nu fim capabili – noi, românii – să punem în pagină o adevărată simfonie, un imn închinat bucuriei de fi și de a trăi împreună? Oare să fim atât de ușor de prostit încât să credem că un mileniu de singurătate (în care am trăit cumva, așa cum am putut) este de preferat unui secol de unitate (neîmplinită nici aceasta)? Desăvârșiți ca popor prin secolul al IX-lea (poate prin preajma anilor 800-900), am trăit răzleți până pe la 1800, când am început să ne adunăm, convinși greu că în lume „unirea face puterea”. De altminteri, toți oamenii trăiesc în comunități de diferite feluri. Ne-am unit, în împrejurările cunoscute, în perioada 1859-1918 și nu a trecut de-atunci nici o sută de ani. Oare putem compara experiența a o mie de ani cu viețuirea (poate dezamăgitoare) din o sută de ani? De ce să fim așa grăbiți și să riscăm o judecată greșită? Ne-am unit fiindcă nu ne-a fost bine să fim separați și atacați din toate părțile. Așa au gândit generații de români care ne-au precedat și care au murit pentru unire. Iar unii dintre aceia care au sprijinit unirea nici nu au fost români ca sorginte, dar au fost convinși de binele unirii. De ce să nu scriem și istoria acelor români noi, plini de entuziasm pentru limba română și pentru istoria românească? Firește, fără să cădem în extrema de a pretinde că doar ei au făcut unirea.

Se cuvine, de aceea, să facem distincție clară între opiniile istorice rostite de amatori și rezultatele cercetărilor întreprinse de specialiști și chiar între eseurile scrise de unii istorici fără stagii în arhive și studiile cunoscătorilor, ale profesioniștilor autentici. Cu toții ne putem pronunța despre Marea Unire, fiindcă ne-am cucerit libertatea de exprimare, dar avem datoria să deosebim adevărul izvoarelor de părerea neautorizată, născută din curiozitate, teribilism, pasiuni (patimi) și/sau interese. De asemenea, înainte de sentințe unilaterale, avem obligația să comparăm. Numai așa vom putea spune dacă suntem sau nu unici sub soare și dacă ceea ce s-a petrecut la noi în 1918 se poate sau nu încadra într-o serie de fapte, trăite de mai multe popoare. Vom distinge astfel mult mai bine între acele studii de nișă menite să lămurească mai bine trecutul și acelea scrise ca să ne deruteze și să ne abată de la adevăr. În privința temei noastre, vom putea ajunge astfel la o concluzie simplă, bazată pe surse: au fost și români care nu au dorit România de la finele anului 1918, așa cum au fost și state care nu au recunoscut actele Unirii, dar majoritatea românilor și majoritatea marilor puteri au făcut-o. Înainte de a recepta excepțiile – demne și ele de a fi cunoscute și studiate – trebuie să ne convingem de acest adevăr simplu și, mai ales, nu trebuie să ne lăsăm ademeniți de pseudo-concluzii generale.

Unirea de la 1918 este cel mai înalt act de voință națională înfăptuit vreodată de români. El ne-a pus la adăpost identitatea, ne-a organizat viața națională și ne-a conferit rațiuni pentru existența noastră în viitor. Bine și drept este – așa cum fac toate popoarele civilizate – să dăm sărbătorii naționale solemnitate și frumusețe, evidențiind, mai ales pentru copii și tineri, marea sa însemnătate.

Ion Aurel Pop, sursa: Revista Clipa)

La 20 iulie 2017, Familia Regală a României aniversează împlinirea a nouă decenii de când Majestatea Sa Regele Mihai I al României a fost pentru prima oară învestit cu funcţia supremă în stat, aceea de Cap al Statului, aşa cum o denumea Constituţia din 1923.

20 iulie 1927 rămâne, ca toate succesiunile regale, o zi ambivalentă, prin faptul pierderii de către România a marelui său Suveran unificator, Ferdinand I. Însă, prin efectul imutabil al dictonului “Regele a murit. Trăiască Regele!”, transpus în dreptul succesoral dinastic prin formula franceză “le mort saisit le vif”, 20 iulie reprezintă şi data începutului primei domnii a Regelui Mihai I, şi cu aceasta începutul unor pagini pline de semnificaţie pentru istoria contemporană a României.

Şi totuşi, lucrurile se întâmplau cu 90 de ani în urmă, aproape un secol, într-o altă lume, interbelică, aflată în acel moment într-o expansiune fără precedent; o lume cu alte viziuni, cu alte idealuri, cu alte principii, decât a noastră. Faptul că Regele Mihai I se află încă printre noi şi a împărtăşit cu diferiţi jurnalişti şi scriitori amintiri din acea epocă arată că Regele nostru este un pod peste generaţii, peste vremuri, şi un adevărat manual viu de istorie.

Privind comparativ, la nivel global, Regele îşi consolidează poziţia unică în istoria lumii, prin câteva noi recorduri (pe lângă cel, foarte cunoscut, de unic supravieţuitor dintre şefii de stat în viaţă în Al Doilea Război Mondial):

– al doilea monarh ca longevitate, din lume (luând în calcul numai cei de după 1800, ale căror date biografice sunt confirmate)[1];

– monarhul cu cea mai lungă viaţă de după asumarea poziţiei, confirmată istoric;

– unul dintre monarhii cu cele mai lungi domnii verificabile, asumând caracterul forţat al abdicării din 1947, şi excluzând 10 ani, durata domniei lui Carol al II-lea[2].

Ce s-a întâmplat în aceşti 90 de ani? Probabil, în afară de înfiinţarea Dinastiei şi de Marea Unire, majoritatea lucrurilor care definesc România de astăzi. Între 1927 şi 2017, România şi-a schimbat faţa profund. Din acel an, România a trecut prin etapele de democraţie, autoritarism, dictatură, restauraţia democratică, ascensiunea comunistă, totalitarism, pentru a reveni apoi la democraţie, dar nu şi la o Constituţie legitimă monarhică.

S-au schimbat, în această perioadă, nu mai puţin de 82 de guverne, luând în calcul toate regimurile politice (inclusiv formulele cu prim-ministru interimar, şi numărând de mai multe ori guvernele cu acelaşi prim-ministru, după remanieri), ceea ce arată o instabilitate destul de cronică a executivului românesc.

Numele României s-a schimat de patru ori. Imnul României s-a schimbat tot de patru ori. Stema României s-a schimbat de şase ori (inclusiv cea mai recentă modificare, prin reintroducerea Coroanei de Oţel). Am avut şase Patriarhi şi 20 de Preşedinţi ai Academiei Române. Şi multe, multe altele.

Prin toate aceste schimbări, Regele a rămas singur, permanent, uneori actor principal al istoriei, alteori un martor influent, care a văzut şi a contabilizat toate câte se întâmplau cu ţara lui. Probabil că momentul 23 august 1944 rămâne cel în care Regele şi-a folosit toată puterea personală şi statală pentru a schimba destinul României. Dar în 90 de ani el a avut ocazia de a face acest lucru, pe planuri mai mici, zi de zi, de la rolul său în ajutorarea celor persecutaţi şi victimizaţi în Al Doilea Război Mondial, până la vocea românească unică pe care a reprezentat-o în Exil, ori în timpul negocierilor pentru admiterea în NATO şi în Uniunea Europeană.

Regele este o parte vie a istoriei României. Este şi unul dintre motivele morale pentru care, astăzi, activitatea publică a Familiei Regale este în sarcina Custodelui Coroanei, care astfel îşi consolidează poziţia de succesoare a unui simbol unic în România şi în lume. Regele continuă însă să fie informat, să fie sursa legitimităţii dinastice, decidentul final în cadrul Familiei Regale şi mai ales, de 90 de ani, purtătorul simbolic al Coroanei Române.

La Mulţi Ani, Majestate!

—————–

[1]  Pe locul I se află Marele Duce Jean al Luxemburgului (abdicat voluntar în 2000, în favoarea fiului său), care în prezent are 96, faţă de Regele Mihai, mai tânăr cu 293 de zile. Dacă includem şi Regenţii, atunci pe locul I s-ar afla Prem Tinsulanonda, Regent al Thailandei anul trecut, pentru câteva zile, născut în 1920.

[2]  Dintre monarhii unor state independente (deci excluzând pe cei ai statelor federate malaeziene şi indiene), în secolul II, în faţa Regelui Mihai s-ar afla numai Regele Sobhuza al II-lea al Swazilandului, care a domnit aproape 83 de ani, dacă includem, ca şi în cazul Regelui Mihai, perioada domniei sub o Regenţă.

avocat dr. Ioan-Luca Vlad

Cu ocazia împlinirii, la 20 iulie 2017, a 90 de ani de la proclamarea Majestății Sale Mihai I ca rege al României, vă invităm să vizionați un film-document, realizat în anul 1929:

Societatea de Cruce Roșie din România s-a înființat și a primit recunoașterea Comitetului Internațional al Crucii Roșii la 4 iulie 1876, la doi ani după aderarea țării noastre la Prima Convenție de la Geneva ”pentru ameliorarea situației răniților și bolnavilor din forțele armate în campanie”.

Printre semnatarii actului de înființare a Crucii Roșii Române (CRR) se regăseau importante personalități ale vremii: Nicolae Cretzulescu, George Gr. Cantacuzino, C.A. Rosseti, Ion Ghica, Dimitrie Sturdza și dr. Carol Davila.

Primul președinte al CRR, care își avea sediul într-o aripă a actualului Spital Colțea din București, a fost prințul Dimitrie Ghica (1876-1897).

În 1919, Societatea Națională de Cruce Roșie din România (SNCRR) adera la Liga Societăților de Cruce Roșie și Semilună Roșie, în 1954, la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949. Principiile adoptate la Conferința Internațională a Crucii Roșii, de la Viena, în 1965 și reactualizate, în 1985, au stat la baza întregii activități a SNCRR, începând cu 22 decembrie 1989.

Exerciții de prim ajutor în 1935

La 20 iulie 1876, prima ambulanță a CRR a plecat într-o misiune umanitară pe frontul sârbo-turc de la sud de Dunăre. A urmat Războiul de Independență (1877-1878), când Crucea Roșie a intervenit cu personal sanitar, ambulanțe și trenuri sanitare în sprijinul trupelor de campanie. A înființat așezăminte spitalicești în București și în diferite orașe din țară.

Între anii 1888 și 1892, societatea și-a extins activitatea prin organizarea de cursuri speciale pentru pregătirea surorilor de caritate. În 1891, s-a înființat școala permanentă pentru infirmiere, iar un an mai târziu s-a înființat un spital școală cu zece paturi.

Prin Statutul Crucii Roșii, adoptat în 1876, femeile nu puteau face parte din conducerea Societății. De aceea, în 1906, au pus bazele ”Societății de Cruce Roșie a doamnelor din România”, prima președintă aleasă fiind Irina Câmpineanu. Societatea era activă în paralel cu cea înființată în 1876 și se ocupa cu strângerea de fonduri pentru ajutorarea în caz de război și calamități, pregătind personal voluntar. În 1915, Adunarea Generală a SNCRR a aprobat fuziunea celor două entități. Cu acest prilej, Regina Maria, sub al cărei patronaj se afla Crucea Roșie la acea vreme, a adresat românilor următorul mesaj: ”Crucea Roșie, nădejdea tuturor în timp de pace, ca și în război, nu trebuie să piară. Cu toții, de la mic la mare să o sprijinim cu evlavie, cu însuflețire, cu nesfârșită dragoste”, potrivit site-ului www.crucearosie.ro.

În timpul Primului Război Mondial, misiunea Crucii Roșii a fost aceea de a completa serviciul militar al armatei prin organizarea a 58 de spitale în București și în țară. Însăși Regina Maria s-a implicat în operațiunile desfășurate în sprijinul răniților. Ulterior, CRR a oferit asistență miilor de prizonieri eliberați din captivitate, care încercau să se întoarcă la casele lor, dar și invalizilor, bolnavilor și orfanilor de război. SNCRR și-a concentrat eforturile, cu prioritate, în direcția sprijinirii acțiunilor de combatere a bolilor contagioase — tuberculoza, malaria, holera — și ridicării gradului extrem de scăzut de educație sanitară a populației.

Regina Maria în mijlocul răniților

Un moment deosebit, care a marcat evoluția Crucii Roșii în România, l-a constituit crearea Crucii Roșii a Tinerimii. În 1939, Crucea Roșie avea ca membri 72.000 de tineri. Între anii 1930-1937, în incinta Spitalului Militar s-a construit un pavilion destinat funcționării școlii de infirmiere voluntare, apoi, în cadrul coloniei de vară de la Mangalia, s-a mai construit încă un pavilion. Numărul filialelor a crescut de la 84 în 1926 la 100 în 1938, iar numărul membrilor a crescut în aceeași perioadă de la 18.000 la 30.000.

În 1940, în urma ultimatului dat de URSS, a Dictatului de la Viena și a Tratatului cu Bulgaria, când România a pierdut o parte din teritoriile sale, Crucea Roșie Română, aflată sub înaltul patronaj al Reginei Elena, a ajutat miile de refugiați. Tot în 1940, la 25 iunie, prin Convenția de la Geneva din 1929, care reglementa situația aviației sanitare aflată sub emblema Crucii Roșii pe timp de conflict armat, a fost posibilă apariția Escadrilei Albe a Crucii Roșii Române, prima escadrilă sanitară pilotată de femei.

După intrarea României în cel de-Al Doilea Război Mondial, CRR și-a mobilizat toate resursele materiale și umane pentru a acorda sprijin neîntrerupt răniților, bolnavilor, prizonierilor și refugiaților, acționând astfel în condiții de război total. Peste 2.750 de surori voluntare de Cruce Roșie și 2.430 de auxiliare sanitare ale Crucii Roșii au muncit pe front și în spital și au fost organizate șase spitale de campanie, 16 spitale de zonă interioară, 55 de cantine de gară și 40 de infirmerii.

Instaurarea dictaturii comuniste a marcat și destinul CRR, care până în 1989, și-a pierdut autonomia.

Sfârșitul anului 1989 și anul 1990 au reprezentat pentru CRR începutul revenirii la misiunea de bază a organizației. A început o perioadă de democratizare și de aliniere la standardele internaționale ale Mișcării de Cruce Roșie și Semilună Roșie. După 1990, Crucea Roșie Română a început un proces de reorganizare a activității pe baza celor șapte Principii Fundamentale ale Mișcării Internaționale: Umanitate, Imparțialitate, Neutralitate, Independență, Voluntariat, Unitate, Universalitate, notează site-ul amintit.

În 1995, a fost adoptată și promulgată Legea nr. 139 privind activitatea Societății Naționale a Crucii Roșii Române. Legea recunoaște organizația ca fiind persoană juridică de drept public, autonomă, neguvernamentală, apolitică fără scop patrimonial, bazată pe ajutor voluntar. Strategia CRR vizează, în prezent, întărirea capacității sale operaționale. Cu sprijinul financiar și moral al Federației Internaționale a Societăților de Cruce Roșie și Semilună Roșie, Crucea Roșie Română a început un program de dezvoltare organizațională pentru a răspunde tot mai prompt și corespunzător situațiilor de urgență.

Competiția echipajelor de Prim Ajutor organizată de Crucea Roșie Română, 2011

Anul 2003 a marcat un nou reper în evoluția și repoziționarea Crucii Roșii Române în societatea românească. Prin adoptarea unui nou Statut prin care s-a reușit separarea legislativului de deliberativ și prin derularea unui program de dezvoltare organizațională cu sprijinul Federației Internaționale și al Comitetului Internațional al Crucii Roșii, s-a mai făcut un pas în direcția alinierii la standardele internaționale actuale. Cu sprijinul financiar și moral al Federației Internaționale a Societăților de Cruce Roșie și Semilună Roșie, CRR a început un program de dezvoltare organizațională pentru a răspunde tot mai prompt și corespunzător situațiilor de urgență.

În 2007, Crucea Roșie Română a lansat seria Galelor Crucii Roșii, eveniment umanitar cu scopul strângerii de fonduri și ajutoare în sprijinul persoanelor vulnerabile. Prin aceste Gale au fost lansate proiecte generoase precum Banca de alimente, Puncte de prim ajutor în localitățile izolate, Ajutor la domiciliu pentru vârstnici, proiecte cărora li s-au alăturat numeroase personalități din lumea artistică, sportivă, a mediului de afaceri. De-a lungul anilor au devenit voluntari sau susținători ai Crucii Roșii artiști și sportivi ca Margareta Pâslaru, Ilie Năstase, Nadia Comăneci, Răzvan Lucescu, Sergiu Nicolaescu, Adrian Păunescu, Florin Piersic, Stela Popescu, Corina Chiriac, Leonard Doroftei, Nadia Comăneci, Angela Similea, Luminița Anghel, Horia Brenciu, Monica Anghel, Smiley, Andra, Dinu Iancu Sălăjanu, Maria Dragomiroiu, Carmen Rădulescu, Ovidiu Lipan Țăndărică, Ovidiu Komornyik, Marcel Pavel, Loredana, Elena Gheorghe, Sofia Vicoveanca, Nicolae Voiculeț, Paula Seling, Nicola, Alex Velea, Aneta Stan, Alexandra Ungureanu, membrii trupelor Iris, Direcția 5, Voltaj, Animal X, Hi-Q, Vunk, Oana Pellea, Monica Davidescu, Florina Cercel, Andrei Păunescu, Matilda Pascal Cojocărița și multe alte persoane publice care și-au asociat imaginea cu Crucea Roșie Română.

În septembrie 2012, realizatorul TV Iuliana Tudor a devenit primul Ambasador al Crucii Roșii Române. Distincția i-a fost acordată la Gala Crucii Roșii — ediția a V-a.

La 15 mai 2015, Principesa Moștenitoare Margareta a României a fost aleasă președinte al Societății Naționale de Cruce Roșie, continuând o tradiție a Familiei Regale începută de Regina Maria.

În mesajul președintelui Crucii Roșii Române se arată că ”prezența Familiei Regale alături de Crucea Roșie Română este o realitate istorică, respectată de societatea românească”.

“Suntem recunoscători nenumăratelor generații de voluntari care au acordat de-a lungul timpului ajutor tuturor celor în nevoie, indiferent de condiții. Ne mândrim cu surorile de Cruce Roșie care au alinat suferința răniților și bolnavilor în timp de război, care au tratat copii, tineri și bătrâni în timpul epidemiilor de malarie, holeră, tifos și tuberculoză, care au contribuit la reîntregirea familiilor separate de război sau de regimul opresiv. Faptele de excelență din istoria acestei organizații ne motivează și ne obligă să ne adaptăm mereu la ce este nou și să rămânem în prima linie a sprijinului umanitar. Vom continua să aducem bucurie și speranță celor care au nevoie de noi”, a declarat Ioan Silviu Lefter, directorul general al Crucii Roșii Române, în mesajul transmis în 4 iulie 2016, postat pe site-ul www.crucearosie.ro.

La 24 iunie 2017, steagul României a fost prezent la Solferino în mijlocul celor aproximativ 8.000 de voluntari ai Crucii Roșii din întreaga lume participanți la evenimentul Fiaccolata da Solferino a Castiglione, pelerinajul care a parcurs drumul pe care fondatorul Mișcării Internaționale de Cruce Roșie și Semilună Roșie, Henry Dunat, l-a străbătut în 1859, la Solferino. Atunci Dunat a parcurs 15 km pe jos, pentru a aduna femeile din satul apropiat și acorda primul ajutor răniților în urma bătăliei de la Solferino.

Sursa foto: Crucea Rosie Romana / Facebook

Crucea Roșie Română este singura organizație umanitară cu o rețea funcțională pe întreg teritoriul țării. Având 47 de filiale, aproape 2.000 de subfiliale, peste 1.300 de comisii și 5.500 de voluntari care se implică activ în activitățile umanitare, Crucea Roșie beneficiază de o structură unică, construită în cei 141 de ani de existență. Astfel, organizația este prezentă la fiecare nivel teritorial: județ, municipiu, oraș, comună și sat.

M.B.

Începută ca o curiozitate, atracţia faţă de imaginea filmată va deveni o constantă a societăţii moderne şi o parte a universului cultural şi cotidian. Dacă ar fi să comparăm cu ceva apariţia cinematografului, invenţia lui Gutenberg ar fi, probabil, cel mai potrivit termen de referinţă;căci aşa cum cartea a adus informaţiile mai aproape de fiecare individ în parte, tot aşa, pelicula ne-a apropiat de imaginile în mişcare.

Dezvoltarea de o manieră explozivă a filmului, cu tot ce presupune acesta – de la săli de proiecţie la noi invenţii tehnice, la curente artistice, la propagandă, ba chiar la lărgirea universului imaginar a fiecărui individ în parte – este un fenomen comparabil probabil doar cu revoluţia informatică. Totuşi, agresivitatea şi repeziciunea ce îi caracterizează creşterea fac în aşa fel încât filme, procede artistice sau tehnice să treacă neobservate. Se ajunge ca la un moment dat să nu mai poţi privi înapoi.

Cele trei momente în care filmele au fost luate drept maculatură, şi, deci, distruse

Apariţia cinematecilor, a filmotecilor, a videotecilor şi a arhivelor particulare, regionale sau naţionale de film, au stat atât sub semnul pasiunii pentru film, pe care personaje asemeni lui Henri Langlois au dezvoltat-o, cât şi a elementelor care fac din film o artă supusă curiozităţii şi efemerului:dubla dimensiune a cinematografului industrie şi artă;demodarea rapidă;uzarea rapidă a suportului pe care este imprimat (cea mai mare categorie a filmelor „vechi” au fost imprimate pe peliculă);tratarea imaginii filmate drept consumabil.

Putem identifica, astfel, cel puţin trei momente în care filmele au fost luate drept maculatură:în anii ’20 s-a operat prima dată spălarea sau arderea a tot ce se făcea înainte de război, din cauza cerinţelor, a evoluţiei tehnicii etc. pierzându-se cam 90% din producţia antebelică, apoi, în anii ’30, se produce o mutaţie similară, când filmul mut este înlocuit cu cel sonor, iar în anii ’50 înlocuirea peliculei de nitrat cu cea de acetat a dus la distrugerea unor filme sau măcar la condamnarea altora la uitare şi deteriorare[1]. Şi aceasta fără să mai socotim acţiunile barbare îndreptate asupra unor pelicule doar pentru că ele nu se potriveau cu regimul pe care unele ţări l-au adoptat la un moment dat.

Cum şi de ce au apărut arhivele de film? Scurtă privire istorică

Scopul cinematecilor şi al arhivelor de film este acela de a colecta, a proteja şi a încuraja proiecţia filmelor, ca documente /mărturii istorice şi ca piese de artă a ceea ce este reprezentativ pentru istoria filmului. Pentru acest motiv şi pentru crearea unor relaţii între arhivele existente a fost înfiinţat International Federation of Film Archive (Federaţia Internaţională a Arhivelor de Film sau FIAF), în Franţa, la Paris, în 1938[2]. Obiectivele pricipale pe care FIAF, arhivele, filmotecile şi cinematecile membre şi le propun sunt:colectarea şi prezervarea filmelor, ca piese de artă şi ca documente istorice;colectarea şi păstrarea documentaţiei şi a materialelor anexe a celor de mai sus;organizarea de proiecţii şi vizionări de film, folosind copii special făcute în acest scop;crearea posibilităţii de a consulta materialului şi documentaţia aferente, dezvoltând acţiuni non-profit (…) în scop educaţional şi artistic. În plus, FIAF îşi propune şi medierea relaţiilor de cooperare între membrii afiliaţi[3].

Arhiva improvizată în baie de Henri Langlois sau cum să faci să nu se piardă filme preţioase

Prin 1973, într-un articol de presă care prezenta starea Cinematecii bucureştene, criticul de film Bujor Tudor Rîpeanu punea accent pe dimensiunea educativă a acestei instituţii:„înţelegem prin cinematecă un cinematograf în care o arhivă de filme prezintă în proiecţii non-comerciale, în scopuri culturale şi educative, filme din propria colecţie”[4].

Dezbaterea cu privire la principalul rol al arhivelor de film este una destul de veche şi apare încă de la începuturile cinematografului de arhivă. Înfiinţarea cinematecilor, cu funcţia declarată de a lupta pentru protejarea operelor cinematografice de la distrugere, se petrece după a doua jumătate a perioadei interbelice. Iniţial, ea se constituie sub forma unor biblioteci de film. Prima de acest gen a fost înfiinţată la Stockholm, în 1933, apoi a luat fiinţă Reichs film Archiv (1934). În 1935 apare departamentul de film al Muzeului de artă modernă din New York şi National Film Library în Londra. În aceeaşi perioadă se naşte, sub îndrumarea lui Henri Langlois, circul cinematografic[5], pentru ca un an mai târziu să ia fiinţă Cinematheque Francaise.

Henri Langlois este un personaj definitoriu nu doar în formarea cinematecii franceze, ci şi în definirea rolului pe care aceasta urma să îl aibă în viitor. Pasionat de film, Langlois a început crearea arhivei de film ce a stat la baza Cinematheque Francaise în propria baie. Pentru că la începuturile cinematografiei materialul folosit pentru realizarea peliculelor era uşor inflamabil (conţinea nitrat), un loc răcoros şi umed putea ţine sub control rolele de film ce altfel s-ar fi transformat într-o bombă. Totuşi, acest mediu favoriza rapida deteriorare a lor.

Henri Langlois este primul care accentuează rolul cultural al proiecţiilor de film. El susţine cu tărie că păstrarea filmelor este bună, dar fără o vizionare a acestora de către spectatori, ele sunt departe de menirea pentru care au fost create. Prin punerea bazelor FIAF, Langlois a încercat să facă trecerea firească a filmelor de la exploatarea lor comercială la biblioteca de film. Deşi orice arhivă are, în fond, un scop cultural, Langlois amintea de o dilemă cu care orice instituţie de acest gen se confruntă:„… aceea de a fi prinsă între gustul publicului şi nevoia de a modela acest gust.”[6]

Apariţia şi funcţionarea bibliotecilor de film şi a cinematografelor de arhivă au avut rolul declarat de a aşeza şi de a argumenta în favoarea statului de artă al filmului. Selective şi tăcute, acestea preiau atât de sclipitoarele filme, aşezându-le în cicluri, gale şi medalioane, spre a nu fi date uitării.

Dilema denumirilor…

Denumirile viitoarelor biblioteci de filmeau pus oarece probleme, explicabile din cauza imposibilităţii găsirii unui corespondent exact pentru instituţia care păstrează şi difuzează în scop cultural educativ producţii cinematografice vechi. Urmând modelul francez, a existat o tendinţă a spaţiului latinofon şi slav de a denumi instituţia după modelul lui Henri Langlois, accentuând cumva elementul de difuzare a filmelor:Cinemateca Portuguesa, Cinemateca Uruguaya, Cinemateca Brasileira, Fundacion Cinemateca Boliviana, Cinemateca de Cuba, Cinecittà (Italia), Jugoslavenska Kinoteka, Kinoteka na Makedonija, Slovenska Kinoteka, Kinoteka (Warszawa – Varşovia, Polonia) etc.

Pentru spaţiul anglo-saxon s-a preferat o denumire mai tehnică a arhivei de film, titulatură care favorizează aspectul de prezervare a filmelor (pe lângă acestea funcţiona şi un cinematograf):Filmarchiv Austria, Bundesarchiv – Filmarchiv Berlin (Departament de Film în Arhiva Naţională), National Film and Sound Archive (Australia), National Film and Television Archive (Marea Britanie), National Film Archive of India, Film Archive (Noua Zeelandă) etc. Aceeaşi denumire e adoptată şi de alte ţări:National Film Archive (Grecia), Film Arşivi (Turcia) The Finnish Film Archive (Finlanda), Korean Film Archive etc.

…şi soluţia românească:la noi ca la nimeni, două titulaturi pentru aceeaşi instituţie

La noi, ca în multe cazuri, s-a preferat o soluţie mai complicată, de vreme ce şi Arhivă Naţională de Film (înfiinţată în 1957) şi Cinemateca (născită în 1962). Deşi în mod normal sunt două titulaturi care definesc una şi aceeaşi instituţie în spaţiul românesc, Arhiva Naţională are ca atribuţiuni păstrarea filmelor, iar Cinemateca este doar cinematograful în care se difuzează filmele de arhivă. Pentru cine cunoaşte pe deplin termenii, folosirea ambilor, în maniera românească, naşte confuzii. Mai mult chiar:la noi, Cinemateca nu deţine niciun film. Programele difuzate aici sunt editate de către documentarişti şi redactori din Arhiva de Film, iar Cinemateca e doar o secţie din cadrul ei.

Dacă în memoria colectivă Cinemateca a fost totuşi identificată cu o sală de cinematograf, trebuie precizat faptul că nici măcar aceasta nu a aparţinut Arhivei. În concluzie, denumirea de Cinematecă nu a fost dată nici măcar sălii în care se desfăşurau proiecţiile de film;aceasta, pe motiv că Arhiva Naţională de Film nu avea dreptul legal să aibă în patrimoniu o sală de cinematograf. În fond, la noi, Cinemateca desemnează acţiunea, intitulată la început „Seara prietenilor filmului”, de a proiecta nişte filme în diverse locuri din Bucureşti. Altfel spus, Cinemateca a fost şi este încă doar un nume publicitar al Arhivei Naţionale de Film (ANF).

Exploziile din strada Masaryk şi crearea Arhivei Naţionale de Filme, cu un intermezzo la Jilava

Un lucru e cert:apariţia Arhivei Naţionale de Film nu a fost o prioritate în România. Instituţia a fost creată cu un scop, nu neapărat cultural, ci mai degrabă restrictiv:pentru a controla acest mijloc de propagare a diverselor informaţii despre lumea aflată dincolo de Cortina de Fier. Totuşi, apariţia şi funcţionarea cinematografului de arhivă denotă o dragoste de film. Câteva întrebări rămân totuşi:cum s-a născut această arhivă de filme şi de ce?

Autorităţile conduse de Gheorghe Gheorghiu-Dej aveau destul de multe lucruri de făcut pe la jumătatea anilor ’50 în ceea ce priveşte îndreptarea societăţii româneşti pe calea cea dreaptă a comunismului;însă, pe o vară caniculară, o parte dintre peliculele de nitrat adunate în procesul de naţionalizare în clădirea Romfilm, din strada Thomas Masaryk, s-au autoaprins şi au explodat. De teamă ca acest lucru să nu se repete s-a decis mutarea rolelor rămase la Jilava, în fostul sediul al bateriei XIII-XIV din Primul Război Mondial. Ulterior s-a decis şi înfiinţarea, în 4 iulie 1957, a Arhivei Naţionale de Film, instituţie aflată în subordonarea Ministerului Învăţământului şi Culturii. Nici nu se punea problema de a se crea un cinematograf de arhivă. Singurele atribuţiuni erau de colectare şi arhivare a filmelor[7].

Încercare de recuperare:„Seara prietenilor filmului” şi oamenii din spatele Cinematecii

Au intrat în colecţia Arhivei filmele naţionalizate în 1948 şi cele aflate în difuzare în acel moment. La întemeiere, arhiva deţinea 128 de filme de lung metraj şi 20.000 de bobine de filme neidentificate. Ulterior, prin aplicarea Legii depozitului legal (pentru filmele produse şi difuzate în România), în 1987, colecţia de filme a ajuns să conţină 280.000 de bobine, dintre care peste 7.500 de filme de lung metraj[8]. Ideea de bibliotecă de film s-a dovedit a fi mai degrabă una secundară. Ca urmare a procesului de naţionalizare şi de eliminare a unei importante părţi din intelectualitatea românească, „noii stăpâni” s-au văzut în situaţia de a avea o cantitate considerabilă de filme, multe materiale fiind fragmentare, şi au considerat utilă menţinerea unui control asupra domeniului filmului.

Cinemateca română a luat fiinţă în 1962, la doi ani după ce Arhiva Naţională de Film a aderat la FIAF. Principalii artizani ai naşterii Cinematecii au fost Dumitru Fernoagă, directorul Arhivei Naţionale de Film, celebrul cineast Ion Popescu Gopo şi jurnalistul şi criticul de film Tudor Caranfil. Alături de ei mai sunt două nume de care se legă destinele şi istoria Cinematecii bucureştene pentru următorii 30 de ani:Mihai Tolu (redactor-şef) şi Aura Puran (şef de birou). Ultimii doi, mai puţini cunoscuţi marelui public, s-au aflat – împreună cu echipa pe care au condus-o – în spatele fenomenului pe care l-a reprezentat Cinemateca vreme de câteva decenii.

La 24 februarie 1962, sub numele sugestiv „Seara prietenilor filmului”, Cinemateca şi-a început activitatea[9]. Sala care a găzduit acest eveniment a fost cea a cinematografului I.C. Frimu, iar programul a fost dedicat în exclusivitate producţiilor lui Ion Popescu Gopo. Proiecţiile au continuat sub denumirea de „Serile prietenilor filmului” şi s-au desfăşurat sporadic în incinta sălii Vasile Alexandri a Teatrului „Ion Creangă” până în iunie 1963. Un alt sediu al Cinematecii în perioada sa itinerantă a fost sala de la Cinematograful Carpaţi, de pe Bulevardul Magheru. Abia în 1965, Cinemateca se stabilizează, primind sala Union cu o capacitate totală de 250 locuri[10]. Singura modificare majoră se produce în 1982, când sala Union este închisă, iar cinematograful de arhivă se mută pe strada Eforie, sală a cărei capacitate maximă era de 420 de locuri.

Interpretări ale regulementelor, după cum convenea nomenclaturii de partid

Aderarea la Federaţia Internaţională a Arhivelor de Film a dus la posibilitatea îmbogăţirii colecţiilor impunând, în acelaşi timp, şi apariţia unei săli de proiecţie. În una dintre lucrările de perfecţionare realizate în cadrul ANF, Mihai Tolu, responsabilul principal al programului Cinematecii, explică pe scurt regulamentul de funcţionare al acesteia conform cu normele internaţionale:„Funcţionarea cinematografelor de arhivă fiind reglementată de FIAF era necesar ca proiecţiile Arhivei să aibă loc într-o sală proprie aflată sub controlul ei direct. Apoi vizionările trebuie să aibă caracter necomercial, garantat de un număr limitat de spectacole cu acelaşi film. Accesul în sală era permis numai pe bază de abonamente, iar prezentarea trebuie făcută cu respectarea drepturilor de copyright”[11].

Întrucât normele Federaţiei Internaţionale a Arhivelor de Film stipulau încurajarea proiecţiilor cu caracter educativ, dar nu în scop comercial, Cinemateca a fost concepută să utilizeze doar o singură sală, iar intrarea să se facă pe bază de abonamente. În plus decretul nr.353/1957, în baza căruia funcţiona Arhiva de Film, avea multe lacune faţă regulamentele FIAF. Când apăreau diverse probleme, interpretările se făceau după cum convenea nomenclaturii de la Bucureşti. Au apărut nişte mici modificări prin decretul 472 din 20 decembrie 1971, când FIAF a solicitat revizuirea regulamentelor de funcţionare din 1957. În niciun caz, însă, o extindere a ANF pe segmentul de difuzare de film nu era posibilă fără un terţ, care avea dreptul să exploateze comercial filmele.

Cinemateca, aproape de colaps

Deoarece existau cheltuieli de publicare a caietului-program, de întreţinere a sălilor etc. de la început, ANF a fost considerat un fel de partener al acestor acţiuni, nu un proprietar care desfăşoară o acţiune. Din acest motiv au existat o sumă de parteneri sau „tovarăşi de drum, care ne luau banii şi ne lăsau datoriile”, după cum îi numeşte fostul redactor-şef adjunct, Aura Puran. Printre aceştia, de-a lungul vremii, s-au numărat:Asociaţia Cineaştilor din România (ACIN – devenită Uniunea Cineaştilor – n.r.) din 1963 până în anii 1974-1975;ulterior, după o perioadă când ANF a încercat preluarea Cinematecii în regie proprie, partener de drum a devenit Întreprinderea Cinematografică a Municipiului Bucureşti (ICMB).

În anul 1973, la momentul aniversării unui deceniu de funcţionare, Cinemateca se afla aproape de închidere. Articolele din revista „Cinema” şi nu numai se întreceau în a prezenta dificultăţile cu care se confrunta cinematograful de arhivă din Bucureşti. Spre exemplu, într-un articol din ianuarie 1973 se relata că programul era afişat „scris de mână” şi fără ca numele regizorilor să fi fost trecute în dreptul filmelor. Această hârtie era lipită într-un colţ al uşii de la intrare, în fiecare sâmbăta, conţinând repertoriul pentru toată săptămâna. „Nici vorbă să citim în presă cum se obişnuia pe vremuri (acum 7-8 ani) programul anticipat! Nici vorbă să putem conta pe un bilet sigur, cum era pe vremea abonamentelor”[12].

Problema organizării a fost rezolvată chiar în cursul anilor următori, când parteneriatul cu ACIN a fost dizolvat, iar în locul acestui partener, pentru colectarea baniilor proveniţi din încasări a fost numită Întreprinderea Cinematografică a Municipiului Bucureşti;aceasta, în limita veniturilor obţinute din abonamente şi bilete, permitea posibilitatea tipăririi programelor şi, eventual, a unor afişe.

Oferta Cinematecii:de la două filme lunar la 60, din 1973

Dincolo de toate schimbările şi modificările interne survenite de-a lungul vremii, ceea ce a atras publicul la Cinematecă au fost oferta şi programul prezentat. Aceasta, în cei 30 de ani de comunism pe care îi urmărim, a crescut continuu, dar lucrurile s-au păstrat la un nivel peste medie din punct de vedere al calităţii.

Există multe variaţii care au influenţat punctual anumite perioade din istoria Cinematecii, dar tendinţa a fost de creştere a numărului de filme care puteau fi vizionate aici. Dacă la început, în 1963, se difuzau doar două filme lunar, în 1967 numărul lor ajunsese la 15, iar din 1973 cifra nu a mai scăzut sub 60 de filme lunar. Orele de proiecţie sunt şi ele semnificative în această discuţie cantitativă:dacă pentru cele 45 de proiecţii lunare ale celor două filme care rulau în cadrul „Serii prietenilor filmului”, în 1963, se alocau în medie câte 3 ore zilnic, spre sfârşitul perioadei, Cinemateca avea circa 12-14 ore de proiecţii în fiecare zi. Cifrele din 1988 arată că un film avea în medie cam 2-3 proiecţii şi erau 66 de filme difuzate în 173 de proiecţii lunar.

Toată această ofertă a Cinematecii a trebuit sistematizată şi ulterior prezentată de aşa manieră încât publicul să revină. În fond, publicul nu avea acces la Arhiva de Film decât prin intermediul programelor care erau concepute de redactorii care lucrau aici.

Pe de altă parte, oferta Cinematecii a fost nevoită să ţină cont întotdeauna de convenţiile internaţionale stabilite de FIAF. Potrivit acestora, o arhivă de filme nu are dreptul să prezinte filme a căror licenţă de exploatare a expirat decât de două ori pe stagiune şi numai la un singur cinematograf cu rol educativ şi necomercial – cinematograf aflat în proprietatea arhivei respective[13]. Totuşi, prin intermediul aceleiaşi instituţii şi a legăturilor cu celelalte arhive de film, patrimoniul filmografic s-a îmbogăţit de la an la an. În dese rânduri Cinemateca putea include în ciclurile sale aproape toate creaţiile unui cineast, dispunând de pelicule pe care regimul nu le cumpăra pentru a fi date în cinematografie – pentru că nu rentau din punct de vedere financiar sau pentru că aveau probleme ideologice.

Cicluri de film, medalioane, retrospective, gale şi matinee

Împărţirea programului Cinematecii a fost făcută în mai multe categorii de teme:cicluri, medalioane, retrospective, gale, matinee, reluări şi completări. Există o serie de diferenţe între aceste tipuri de teme, bazate pe nivelul de culturalizare propus de Cinematecă. Aşadar, un ciclu de filmeste o structură compozită, incluzând filme ale mai multor cineaşti şi având o tematică laxă, generală. De obicei, este şi cea mai mare formă de încadrare a filmelor din cuprinsul programului. Ciclurile se puteau întinde doar pe perioada cuprinsă într-un caiet-program, după cum puteau de asemenea să o depăşească. Se cunosc cicluri „cu tradiţie”, care se întind pe durata unui an de zile sau chiar se regăsesc stagiune de stagiune. Exemplu concret:ciclul (celebru de-acum) „La cererea abonaţilor cinematecii”, a cărui existenţă a început undeva prin 1975 şi care se regăseşte şi astăzi în program.

Medalionul cinematograficse referă la activitatea unui singur regizor, actor sau scenarist, prezentând producţii cinematografice realizate de acesta. Este tema cea mai restrânsă pe care a propus-o Cinemateca. Conţine filme relativ puţine ca număr, cele mai importante. Spre exemplu medalionul Peter O’Toolea cuprins următoarele opt filme:„Ombre Bianche-Umbre Albe” (1959), „Becket” (1964), „The Night of the Generals-Noaptea Generalilor” (1967), „How to steal a million-Cum să furi un milion” (1967), „Lion in the winter-Leul Iarna” (1968), „Goodbye, Mr. Chips-Adio, Domnule Chips” (1969), „Murphy’s War-Războiul lui Murphy” (1971), „Man of La Mancha-Omul din La Mancha” (1972)[14].

Conţinutul tematic al retrospectiveiface referire la activitatea unei şcoli cinematografice, a unei cinematografii locale etc. Pot să fie filme diferite ca gen, regizor, distribuţie, ţară de producţie chiar, cu respectarea limitei stabilite. În această categorie pot fi incluse şi omagierile mai multor cineaşti:Retrospectiva filmului australian:1896-1956[15]sau Omagiu unor autori şi actori dispăruţi 1987[16].

Termenul de galăinclude prezentări de film legate de un eveniment anume. Cantitativ, acestea sunt destul de reduse, adesea doar la una-două proiecţii. În perioada de care ne ocupăm cele mai multe gale au avut caracter propagandistic:a se vedea, de pildă, Gala Cinematecii dedicată aniversării a 35 de ani de la proclamarea republicii[17].

Matineele, aşa cum le spune şi numele, sunt programe de dimineaţa, la care, de obicei, se proiectează filme pentru copii sau programe de scurt metraje. Acestea apar în program prin 1966 şi dispar definitiv cu stagiunea 1973-1974. De exemplu, în stagiunea 1967-1968 figurează la capitolul matinee duminicale Scurt metraje japonezepentru data de 26 Mai, iar pentru săptămâna următoare, în 2 iunie, Simfonia Brigăzilor[18].

Alte forme de prezentare de scurt metraje au fost completările şi spectacolele de rezervă. Reluările filmelor în acelaşi an se puteau face în luna septembrie, dar din programul stagiunii trecute. Între toate aceste forme de prezentare a materialelor din arhivă, ciclurileaveau cea mai mare pondere;era mai uşor să construieşti un repertoriu într-o temă mai vastă decât să te restrângi doar la filmele unui autor sau actor.

Cenzura şi mitul filmelor interzise

Caietul-program al Cinematecii era conceput de un număr mic de oameni:Mihai Tolu, responsabilul principal al comitetului de redacţie, Aura Puran şi directorul arhivei, la care, pentru o perioadă, s-au mai adăugat şi diverşi membri consultanţi. Aceştia trebuiau să convingă permanet două segmente diametral opuse:cinefilii şi cenzura. Ideea că la cinematograful de arhivă se proiectau filme „cu probleme”, unele chiar cu anumite restricţii, are un miez de adevăr, însă exagerarea a dus la construirea unui mit, ajungându-se să se creadă că la Cinemateca au rulat filme interzise de regim.

Toate filmele treceau prin cenzură. Totuşi, responsabilii cu programul aveau şi ei o regulă:filmul nu se taie;fie intră integral, fie deloc. Pe de altă parte, măsura cu care cenzorii cântăreau cele 2-3 proiecţii ale Cinematecii era diferită de proiecţiile din reţeaua România Film. Pentru cei maxim 1.000 de spectatori se aproba un ciclu dedicat regizorului polonez Andrei Wajda, în care cap de afiş putea fi „Cenuşă şi diamant”, un film interzis în anumite perioade. Dincolo de subiecte tabu precum nazismul sau filme al căror conţinut era îndreptat împotriva comunismului, exista o plajă foarte largă de pelicule aprobate cu relativă uşurinţă. Moralitatea puritană era mai nuanţată aici, însă şi aşa existau unele sperietori precum „filme cu homosexuali sau curve”. Totuşi, deşi calitatea filmelor era net superioară celor difuzate în reţeua de cinematografe, cultura cinematografică solidă în România „Epocii de aur” a fost un bun de „lux”, din cauza restricţiilor de spaţiu şi a eforturilor mari la care se supunea un spectator pentru a putea viziona un film.

„Găseam uneori acea bucată de istorie sau mai degrabă de realitate pe care părinţii mei mi-o povesteau”

Ce căutau oamenii la Cinematecă şi la ce erau ei receptivi? Cel mai bine descrie situaţia un fost spectator al Cinematecii din anii comunismului:erau atenţi „La tot! De la vestimentaţia actorilor, pe care la noi nici măcar în vitrine nu o puteai admira, la diversitatea de lucruri şi obiecte care nouă ne lipseau. Nu că nu le-am fi avut deloc, căci într-o perioadă găseai, dar ce ne lipsea era acel altceva decât ideologia politică prezentă peste tot. Găseam uneori acea bucată de istorie sau mai degrabă de realitate pe care părinţii mei mi-o povesteau şi care acum lipsea cu desăvârşire”.

Să asişti, noaptea, la coada din faţa Cinematecii, aşteptând deschiderea ghişeului, la poveşti despre filme interesante, să citeşti scurtele citate dintr-un caiet-program împrumutat de la un vecin de suferinţă – acesta era „luxul” pe care autorităţile comuniste îl ofereau publicului cinefil din România acelor vremuri. Cei care frecventau Cinemateca, studenţi, oameni în vârstă, absolvenţi de studii superioare, dar şi celelalte categorii sociale, aveau două lucru în comun:pasiunea pentru film şi dorinţa de a avea acces şi la un alt tip de cultură şi de mesaj. Informarea, care e azi la îndemâna oricui (şi care a devenit agresivă prin intermediul publicităţii), era posibilă doar prin lecturarea materialului prezentat în citatele caietelor-program, prin achiziţionarea şi lecturarea celor două reviste de specialitate[19]şi prin intermediul celor care povesteau, popularizând, la coadă, informaţia despre un film sau altul. Ascunderea deliberată a acestei instituţii, care se bucura doar de o scurtă menţionare zilnică în „Scînteia”, la rubrica Cinema, precum şi imposibilitatea de a obţine un abonament, chiar dacă preţul său nu constituia o problemă (25-30 de lei), limita şi mai mult rândurile celor care şi-ar fi dorit să ajungă să vadă un film la Cinematecă. Dar, dincolo de statistici, date, documente, stau nenumărate poveşti de viaţă – ale celor care s-au aflat la coadă, să cumpere bilete, şi ale celor care pregăteau fiecare proiecţie în parte. Iar noi vă prezentăm, în cele ce urmează, câte o poveste din fiecare categorie. „Vizionare plăcută”.

Anul acesta se împlinesc o sută de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial. România a cedat presiunilor Antantei, în august 1916, astfel s-a pornit la luptă cu euforie, cu gândul la fraţii de dincolo de Carpaţi. Însă perdeaua de fum a euforiei naţionale s-a ridicat rapid, lăsând loc unei realităţi tragice: România lupta pe două fronturi, cu o armată echipată necorespunzător şi cu un sprijin extern precar. Pierderile au fost mari, statul a fost aproape de dispariţie, dar finalul războiului i-a adus României mai mult decât ceruse: împlinirea celui mai mare proiect de ţară, Unirea tuturor provinciilor româneşti.

Recunoașterea internațională a independenței de stat a României la Congresul de pace de la Berlin (1878) a consfințit rolul de actor modern, de sine stătător al statului român în această parte a continentului.

Datorită poziției geostrategice, cu trei mari puteri în imediata apropiere (Imperiul Otoman, Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Țarist), care nutreau interese diferite în sud-estul continentului european, guvernul român a înțeles necesitatea unor relații de alianță cu puteri europene.

În plan european, Germania se temea de o lovitură militară surpriză a Franței, după înfrângerea acesteia din urmă în conflictul din 1870-1871, care s-a încheiat cu Tratatul de la Frankfurt din 10 mai 1871. În acest sens, semnarea alianței germano-austriece (1879), completată în 30 mai 1882, la Viena, prin aderarea Italiei, în formatul cunoscut drept Tripla Alianță, a consfințit apariția, în fapt, a unui bloc de alianțe cu scop de apărare mutuală în cazul unui atac armat venit din partea unui stat terț.

Părțile semnatare se angajau să ofere ajutor militar în cazul în care una dintre părți era atacată, potrivit versiunii electronice a Proiectului Avalon al Universității Yale. Tratatul semnat la Viena avea un caracter ”pur defensiv și prudent”, potrivit textului documentului. Austro-Ungaria viza controlul Balcanilor, Rusia dorea Strâmtorile, însă atât Berlinul cât și Viena percepeau Rusia ca fiind o putere continentală de care trebuiau să țină cont în exercitarea intereselor lor.

Cancelarul Otto von Bismarck a fost cel care a luat inițiativa demarării negocierilor pentru implicarea României în sistemul de angajamente al Triplei Alianțe, pentru a nu lăsa Rusia să își sporească influența în Balcani, mai ales după ce țarul rus se retrăsese, în 1878, din Liga celor Trei Împărați (1873) și din care mai făcea parte împăratul austro-ungar. La câțiva ani după semnarea tratatului de la Viena pentru constituirea Triplei Alianțe, Otto von Bismarck poartă negocieri secrete cu Rusia și la 18 iunie 1887 semnează Tratatul de Reasigurare prin care cele ”două părți contractante își declară neutralitatea una față de alta în cazul în care ar fi atacate de o parte terță”. Prin tratat, Germania recunoștea ”drepturile istorice obținute de Rusia în Peninsula Balcanică și, conform protocolului adițional secret semnat, dreptul acesteia asupra apărării Mării Negre pentru protejarea intereselor sale naționale”.

În contextul configurării alianțelor la nivel european, premierul român Ion C. Brătianu a avut întâlniri cu ministrul de externe austriac Gustav von Kalnoky și cu Otto von Bismarck, în august — septembrie 1883, prilej cu care a discutat pe marginea textului de bază al tratatului pe care România avea să îl semneze cu Germania și Austro-Ungaria. În urma definitivării detaliilor tratatului, la 18/30 octombrie 1883, miniștrii de externe D. A. Sturdza și Gustav von Kalnoky au semnat, la Viena, tratatul secret prin care România și Austro-Ungaria se angajau sa-și ofere ajutor în cazul unui atac neprovocat. Documentul era compus dintr-un preambul și șapte articole, potrivit volumului ”Texte și Documente privind Istoria Modernă a Românilor 1774-1918” (2011). Articolul 2 stipula de asemenea: ”dacă România va fi atacată fără ca din partea ei să fi existat vreo provocare, Austro-Ungaria va trebui să-i acorde în timp util ajutor și asistență împotriva agresorului. Dacă Austro-Ungaria ar fi atacată în aceleași împrejurări în vreuna din zonele statelor limitrofe României, va fi de îndată casus foederis pentru România”. Articolul 5 prevedea ca tratatul ”să rămână în vigoare timp de cinci ani”, ”iar dacă niciuna dintre părți nu îl va denunța cu un an înainte de expirarea lui sau dacă niciuna din înaltele părți contractante nu va cere revizuirea lui, el va fi considerat ca prelungit pentru încă trei ani”. Germania a aderat la tratat la 18/30 octombrie.

Prima reînnoire a tratatului a fost în 1892, apoi prin protocolul semnat la Sinaia la 30 septembrie 1896 și ulterior prin tratatul semnat la București la 17 aprilie 1902. Ulterior la 5 februarie 1913, la București, a fost semnată Alianța dintre Austro-Ungaria și România, ce reconfirma și reînnoia tratatul din 1892. În conformitate cu Articolul 1 din tratat, ”Înaltele Părți Contractante își făgăduiesc pace și prietenie și nu vor intra în nicio alianță sau legământ îndreptate contra vreunuia din Statele lor”. Caracterul defensiv al tratatului era stipulat în Articolul 2, conform căruia: ”Dacă România, fără nicio provocare din parte-i, ar fi atacată, Austro-Ungaria e ținută să-i dea ajutor și sprijin în timp potrivit, contra agresorului. Dacă Austro-Ungaria ar fi atacată în aceleași împrejurări într-una din părțile ținuturilor sale vecine cu România, casus foederis se va ivi de îndată pentru aceasta din urmă”. Prevederile alianței celor două state rămâneau în vigoare până la 8 iulie 1920, potrivit Articolului 7, iar dacă nu era denunțat de una dintre părți înainte de data respectivă putea fi prelungit pentru un termen de șase ani și așa mai departe, potrivit volumului ”România în Relațiile Internaționale 1916-1918” (Demiurg, 2008).

În replică la constituirea Triplei Alianțe, celelalte două mari puteri continentale Rusia și Franța au semnat la 18 august 1892 convenția militară de alianță, care stabilea încă din preambul potențialul inamic, respectiv ”forțele Triplei Alianțe”, conform preambulului convenției, potrivit versiunii electronice a documentului, disponibil la http://avalon.law.yale.edu.

De asemenea, cele două state semnatare mergeau mai departe, stipulând precis natura ajutorului militar pe care și-l ofereau una alteia în cazul apărării față de un atac al Germaniei, respectiv Franța se angaja să furnizeze 1.300.000 de soldați, iar Rusia circa 700.000-800.000 de militari. Convenția avea șapte puncte, iar cel de-al șaselea punct specifica faptul că ”prezenta convenție este în vigoare atât timp cât există Tripla Alianță”. Treptat, acestui al doilea bloc de state, se vor alătura Marea Britanie, în 8 aprilie 1904, ca urmare a semnării înțelegerii anglo-franceze, cunoscute și ca Antanta Cordială, și ulterior a acordului anglo-rus, din 31 august 1907.

Asasinarea, la 15/28 iunie 1914, la Sarajevo, a prințului moștenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand, și a soției sale, Sofia, de către Gavrilo Princip, a fost pretextul declanșării Primului Război Mondial, la care au participat 33 de state, cu o populație de peste 1 miliard de locuitori. Amploarea acestei prime conflagrații mondiale din istoria umanității este dată de bilanțul înregistrat de circa 10 milioane de morți și 20 de milioane de răniți, pagubele materiale fiind evaluate la peste 278 miliarde de dolari, precum și de urmările conflictului, dintre care amintim retrasarea granițelor naționale, mai ales pe continentul european, și destrămarea imperiilor austro-ungar, german, otoman și rus, conform volumului ”Istoria României în date” (2003).

Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, la 15/28 iulie 1914, beneficiind de asigurările Germaniei că va interveni în cazul în care Rusia se va implica militar în favoarea Belgradului. La 19 iulie/1 august, Germania a declarat război Rusiei, care s-a aliat Serbiei.

Atașatul militar al Austro-Ungariei la București maiorul Randa transmitea la 6 iulie 1914 un raport către feldmareșalul Conrad von Hotzendorf în care-l înștiința asupra șanselor slabe privind o eventuală cooperare militară cu România. ”În ceea ce privește politica externă, aici, (…), rolul preferat este cel de mireasă curtată și, mai ales, de mare putere. (…) După părerea mea, dacă nu intervine ceva deosebit, România va continua, în planul politicii, să alerge după doi iepuri atât timp cât acest lucru va fi posibil; o astfel de politică este, de altfel, foarte comodă, întrucât în cazul unei complicări a situației politice, aderarea, la timpul oportun, la forța cea mai puternică poate aduce avantaje sigure”, aprecia atașatul militar imperial-regal de la București, potrivit volumului ”România în Timpul Primului Război Mondial” (Editura Militară, 1996).

Câteva zile mai târziu, la 10 iulie 1914, atașatul militar al Austro-Ungariei la București expedia, de la Sinaia, un nou raport care avea să ajungă la Viena 17 iulie 1914 și care explica discuția avută cu regele Carol I și poziția acestuia față de atentatul de la Sarajevo. ”Explicațiile regelui (Carol I — n.red.) permit concluzia că acesta dorește o soluționare pașnică a conflictului dintre Austro-Ungaria și Serbia. În timpul convorbirii, regele a evitat să răspundă la întrebarea, vizibil neplăcută pentru el, ce se referea la poziția României în cazul unei complicații. Majestății Sale i-a scăpat afirmația că (…) asasinarea moștenitorului Tronului aduce Monarhiei un viitor complet sumbru, ceea ce constituie motivul unui profund pesimism. (…) Asasinatul de la Sarajevo l-a pus pe regele Carol într-o situație din cele mai penibile. Pe de o parte, el era legat de Germania și Austro-Ungaria prin obligații de tratat, iar pe de altă parte dezvoltă relații de parteneriat politic cu Serbia. Brutala acțiune de provocare comisă de partea sârbă la adresa Austro-Ungariei l-a surprins într-un mod foarte neplăcut”, potrivit sursei menționate anterior.

Regele Carol I (domnitor 1866-1881; rege 1881-1914) a primit, la 18/31 iulie 1914, un mesaj din partea împăratului Germaniei, Wilhelm al II-lea, prin care îi cerea ca România să intre în Război de partea Puterilor Centrale. Germania promitea guvernului de la București, Basarabia, sudul Bucovinei (Suceava și Rădăuți) și anumite concesii pentru românii din Transilvania. În data de 16 septembrie 1914, Wilhelm al II-lea explica împăratului austro-ungar Franz Josef necesitatea implicării României alături de Puterile Centrale în operațiunile militare, potrivit volumului ”România în Relațiile Internaționale 1916-1918” (2008).

La 17/30 iulie 1914, reprezentanții guvernelor Antantei transmiteau guvernului român acordul țărilor lor privind unirea Transilvaniei cu România, în schimbul participării armatei române la război împotriva Puterilor Centrale, conform volumului ”O Istorie Sinceră a Poporului Român” (ediția a IV-a, 2008).

În cadrul Consiliului de Miniștri pentru Afaceri Comune, desfășurat la Viena, la 29 iulie 1914, a fost primit raportul ministrului plenipotențiar imperial-regal de la București, contele Ottokar von Czernin, în care acesta făcea referire la convorbirea avută cu regele Carol și ”din care a reieșit că, indiferent de situație, România își va menține neutralitatea față de Tripla Alianță, excluzând eventualitatea cooperării armatei române în baza tratatului respectiv”, conform documentului citat în volumul ”România în Timpul Primului Război Mondial”. Aproape zilnic erau transmise de la Viena telegrame către legația diplomatică austro-ungară din București și către guvernul român prin care se exercitau presiuni pentru intrarea României în război de partea Triplei Alianțe în schimbul ”promisiunii de alipire a Basarabiei și chiar a județului sârbesc Negotin”.

La 1 august 1914, contele Czernin transmitea o telegramă de la Sinaia în care informa Viena: ”Brătianu dă asigurări privind respectarea principiilor neutralității stricte. (…) Brătianu a dat din nou expresie celor mai solemne asigurări cu privire la respectarea fermă a neutralității necondiționate a României.” Guvernele Germaniei și Austro-Ungariei transmiteau guvernului de la București mesaje prin care cereau ca România să intre în război de partea Puterilor Centrale.

În ciuda presiunilor externe transmise de guvernele celor două blocuri antagonice guvernului României de a se implica în operațiunile militare, Consiliul de Coroană de la Sinaia din 21 iulie/3 august 1914 avea să hotărască starea de neutralitate a României. Cu acel prilej, Ion I. C. Brătianu spunea: ”Noi cerem ca România să rămână neutră. Tratatul nu ne obligă, dar chiar ne-ar obliga, România nu poate admite ca aliații săi să dispună de soarta ei, fără ca măcar să-și fi dat osteneala de a ne vesti. (…) Să rămânem neutri. După toate prevederile, războiu va fi probabil lung. Vom mai avea deci prilejul să ne spunem cuvântul”, potrivit volumului ”Texte și Documente privind Istoria Modernă a Românilor. 1774-1918”.

Unul dintre cele mai vechi ziare post decembriste din România, Evenimentul Zilei, a împlinit 25 de ani de la înfiinţare. Apariția „ziarului lui Cristoiu”, cu marea bulină roșie pe frontispiciu, a schimbat faţa presei româneşti nu numai de după decembrie 1989, dar și a presei moderne. Pentru că dincolo de cele mai tari știri despre ce se întâmpla în spatele ușilor închise de la Cotroceni, Palatul Victoria și restul instituțiilor guvernamentale, Evenimentul Zilei a pus faptul divers în paginile tuturor ziarelor.

Fondat în 1992 de Mihai Cârciog, Cornel Nistorescu și Ion Cristoiu, EVZ a revoluționat piața media din România, conform Wikipedia.

Primul număr din Evenimentul zilei a apărut pe 22 iunie 1992 în format broadsheet, producând un impact instantaneu pe piața cotidianelor.

Foarte repede, EVZ a ajuns la un tiraj de aproximativ 850.000 de exemplare. În 1993, ziarul a înregistrat și cea mai mare medie de exemplare vândute pe zi – în jur de 675.000 de bucăți.

În 1997, după despărțirea de Ion Cristoiu și după șocul provocat de câteva valuri succesive de plecări, noua redacție a fost preluată de Cornel Nistorescu (director) și Sorin Tapai (redactor-șef), iar ziarul s-a repoziționat editorial, renunțând treptat la abordările de tip popular si poziționându-se pe piața media ca un ziar quality.

Cumpărat în 1998 de trustul german de presă Gruner&Jahr, vândut apoi în 2003 către trustul elvețian Ringier, EVZ a fost preluat în februarie 2010 de omul de afaceri Bobby Păunescu, ale cărui investiții în zona media mai cuprind o televiziune (B1 TV), un săptămânal economic (Capital) și o serie de publicații locale.

Trecut de la formatul berliner la cel compact, EVZ mai păstrează puține legături cu ziarul inventat de Ion Cristoiu. Cea mai pregnantă moștenire rămâne brandul EVZ, probabil cel mai influent din media autohtonă postdecembristă.

Cu o producție editorială situată în zona premium, cotidianul se adresează unui public urban și educat. Ediția online a ziarului a cunoscut o dezvoltare accelerată în ultimii ani, fiind în prezent una dintre cele mai accesate pagini de internet din mass-media românească.

Pe 11 octombrie 2010, Evenimentul zilei a ajuns la 6.000 de numere.

E.B.

Anul acesta, România împlinește 160 de ani de când a procesat pentru prima dată petrol în rafinăria de la Râfov, lângă Ploiești, care a fost și prima rafinărie din lume, fondată în anul 1857 de frații Teodor și Marin Mehedințeanu.

Țara noastră are însă o tradiție mult mai veche în industria petrolieră. Extracția petrolului în România — folosit vreme îndelungată pentru ungerea osiilor la care, pentru iluminatul curților boierești ori în tratarea unor boli la oameni și animale — datează din timpuri foarte vechi.

Potrivit istoricului Gheorghe Buzatu, cele mai vechi mărturii documentare despre existența unor izvoare de țiței se referă la cele aflate în Moldova (ținutul Bacăului). Un document provenind din cancelaria domnilor Ilias și Ștefan, fiii și urmașii la tron ai lui Alexandru cel Bun, amintea la 4 octombrie 1440 de satul „Lacacești pe Tazlăul Sărat, în dreptul păcurei”. După această dată, informațiile documentare care semnalează prezența în Moldova a unor „fântâni de păcură” se înmulțesc. La 1646, exploatările de păcură din județul Bacău au reținut atenția călugărului străin Bandini, care ne-a lăsat o descriere detaliată a lor, scrie istoricul în cartea „O istorie a petrolului românesc”, ediția a II-a revăzută și adăugită, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2009.

Începând din secolul al XVI-lea se întâlnesc mențiuni privitoare la exploatările de păcură din Muntenia (județul Prahova). Cea dintâi — din 22 noiembrie 1517 — atestă, printre punctele de hotar ale satului Secăreani (azi Țintea), locul numit „la Păcuri”. Peste numai câteva decenii sunt amintite primele exploatări de țiței. Astfel, un zapis din veacul al XVIII-lea certifică faptul că, la 1676, moșnenii din satul Hizești-Păcureti, „precum și părinții lor (străbunici, bunici și tați) au stăpânit, în deplină proprietate, domeniul Hirești pe care se găseau puțuri de petrol’. Ținându-se seama de generațiile pomenite în zapisul citat, reiese că începuturile exploatării petrolului la Hizești pot fi coborâte până către 1550.

„Așa după cum se poate observă, mențiunile documentare din veacurile XV-XVI utilizează cu consecvență termenul de păcură pentru locurile sau exploatările de petrol ori țiței consemnate în cuprinsul Țărilor Române. Cercetările au stabilit că termenul de păcură — derivând din latinescul piculă și întâlnit în documente numai în limba română — vine să confirme că, în ținuturile noastre, a existat ‘o exploatare necontenită a produsului respectiv din epoca română și până în vremurile noastre. Este foarte probabil că și dacii ar fi cunoscut, înainte de dacoromâni, păcură și s-o fi utilizat…”, scrie istoricul în cartea menționată.

În Țările Române, exploatarea petrolului s-a făcut mult timp, până la începutul veacului nostru, prin mijloace și cu metode rudimentare. Secole de-a rândul s-au folosit așa-numitele „puțuri”, „groape” sau „băi de păcură” exploatate de mănăstiri, de boieri, de moșneni sau de domni. Pe la mijlocul veacului al XIX-lea au căpătat o largă răspândire puțurile de petrol dintre care multe erau săpate până la adâncimi de peste 250 metri. Din 1780, izvoarele vremii atestă exportarea primelor cantități de păcură în Turcia și în Austria. Totodată, în deceniile 5-6 ale secolului al XIX-lea, importante cantități de petrol au luat drumul Austriei și al Rusiei. Astfel, numai Moldova a trimis în cele două imperii vecine circa 384.000 „ocale” încasând 230.460 lei.

Tot către mijlocul secolului al XIX-lea se înregistrează o creștere a cererilor de petrol, ca urmare a intensificării consumului de lampant, un subprodus obținut atunci prin distilarea petrolului brut. Acest derivat a căpătat în foarte scurt timp o largă întrebuințare, la început pentru iluminatul public, apoi pentru cel casnic. Începând din 1840 se trece la construirea celor dintâi distilerii (Lucăcești-Bacău), în fapt mici ateliere în care prelucrarea petrolului se făcea în cazane rudimentare.

De-abia în a două jumătate a secolului al XIX-lea au intrat în funcțiune primele rafinării dotate cu instalații moderne.

Cea dintâi a fost construită în 1857 la Râfov, lângă Ploiești, cam în apropierea autostrăzii București-Ploiești de astăzi, de către Teodor Mehedințeanu și a trecut, un an mai târziu, în proprietatea fratelui său, Marin Mehedințeanu. „Fabrica de gaz“ a fraţilor Mehedinţeanu a fost pornită cu echipamente din Germania şi, în acelaşi an, calităţile petrolului lampant obţinut la Ploieşti au făcut ca proprietarii să câştige prin licitaţie concesiunea pe mai mulţi ani a iluminării cu gaz a Bucureştilor. Contractul a început a fi executat la 1 aprilie 1857, când, prin înlocuirea uleiului de răpită cu produsele furnizate de rafinăria din Râfov, „Bucureștii au devenit cel dintâi oraș din lume iluminat în întregime cu țiței distilat”.

Mehedinţeanu se documentase şi făcuse comenzi prin vestul Europei, în speţă în Franţa şi Germania. El şi-a realizat proiectului în primăvara anului 1857, când „fabrica de gaz” a intrat în funcţiune, pe numele fratelui său, Marin Mehedinţeanu, arendaşul unor întinse zăcăminte de ţiţei pe moşia Păcureţi, Prahova. Instalaţiile rafinăriei erau destul de primitive, toate utilajele fiind formate din vase cilindrice din fier sau fontă, încălzite direct cu foc de lemne. Aceste utilaje au fost comandate în Germania firmei Moltrecht ce construia cazane pentru fabricarea uleiurilor din şisturi bituminoase. Distileria de petrol a lui Marin Mehedinţeanu a fost construită pe o suprafaţă de 4 ha şi avea o capacitate de lucru pe an de 2.710 tone (în medie 7,5 tone/zi).

Potrivit istoricilor prahoveni, locul unde a fost instalată „fabrica” a fost multă vreme controversată, atât în paginile publicaţiilor petroliere (precum, în rândul întâi, imbatabilul „Moniteur du Pétrole Roumain”, 1900-1948), cât şi în lucrările de istorie, care au situat-o consecvent la Râfov, lângă Ploieşti, pentru ca, în 1970, profesorul Mihai Apostol să stabilească cu precizie că era în discuţie „marginea oraşului Ploieşti, în apropiere de actuala gară Ploieşti-Sud, pe unde vine bariera Râfov“. Acelaşi profesor vorbeşte de funcţionarea rafinăriei tot „la bariera Râfov (str. Buna Vestire, nr. 174), rămasă în proprietatea familiei Mehedinţeanu, mai precis a succesorilor lui Marin (decedat în 1861), care la 1899 au vândut-o unui anume M. Mitrany. În 1857, apare o a doua rafinărie la Ploieşti (falimentată după numai câţiva ani), la „bariera Rudului” – proprietatea lui Eduard Madasch. Potrivit lui Mihail Sevastos, autorul monografiei Ploieştilui, în etapa ulterioară, harta Ploieştilor a fost îmbogăţită cu noi rafinării, în 1866, 1879, 1872, 1880, 1884, 1894, 1905, 1906 şi 1910, pentru ca în 1937 numărul lor să ajungă la un total de 15.

Din aprilie 1858 lămpile cu gaz lampant s-au întrebuințat și pentru iluminatul public al Iașiului, pentru ca de-abia în 1859 procedeul să fie introdus în primul mare oraș european — Viena.

În anul 1857, totalul producției Țărilor Române a însumat 275 tone țiței brut. Cu această cifră, România s-a înscris ca fiind cea dintâi țară în statistică mondială a producției petroliere, înaintea altor state mari producătoare de combustibil lichid, precum Statele Unite ale Americii (1860), Rusia (1863), Mexic (1901) sau Persia (1913).

Investițiile masive de capitaluri străine au permis valorificarea unor întinse terenuri petrolifere la acea vreme, mai scrie istoricul Gheorghe Buzatu. De asemenea, s-a întreprins studierea geologică a regiunilor petrolifere, îmbunătățindu-se metodele de extragere prin extinderea după 1900 a sistemelor de sondaj mecanic. În prelucrarea țițeiului s-au dobândit succese însemnate prin intrarea în funcțiune a câtorva mari rafinării: Steaua Română — Câmpina (1897); Româno-Americană — Ploiești (1905);Vega — Ploiești (1905).

Modernizările introduse în industria de țiței, cererile crescânde pe piețele internă și externă au determinat după 1895 sporirea producției „aurului negru” într-un ritm accentuat. Astfel, dacă în 1895 s-au extras 80.000 tone țiței brut, producția a urcat la 250.000 tone în 1900; 614.790 tone în 1905; 1.352.407 tone în 1910; 1.885.619 tone în 1913 și 1.673.145 tone în 1915. Nivelul atins în 1913 — cel mai ridicat dinaintea izbucnirii primului război mondial — a situat România pe locul al patrulea în lume, între țările producătoare de combustibil lichid (după S.U.A., Rusia și Mexic).

Până la primul război mondial, consumul intern de derivate petroliere, deși a cunoscut o linie ascendentă, a rămas totuși „slab”, mai scrie istoricul în cartea sa. În general, el nu a depășit 40% din producția realizată. Cele mai solicitate erau produsele inferioare: păcura și lampantul. Păcura servea la punerea în mișcare a motoarelor din întreprinderi și îndeosebi pentru uzul locomotivelor. În lipsa unor însemnate cantități de cărbune superior, România trecuse încă din ultimii ani ai veacului al XIX-lea la reorganizarea transportului de căi ferate pe baza de reziduuri petroliere. Ca urmare, statul a devenit unul dintre cei mai mari consumatori interni de derivate petroliere, fapt ce a impulsionat creșterea producției. Între 1900 și 1905 consumul intern de reziduuri a înregistrat un spor de 700%, iar cel de uleiuri minerale, de 752%. În același timp, consumul de benzină a urcat doar cu 12,51% și cel de lampant (care a pornit însă de la o cifra importantă) cu 28,8%.

Până la primul război mondial, cea mai mare parte a producției de țiței a României era destinată exportului. Acesta a înregistrat un spor continuu până la 1913, și anume 77.656 tone în 1900; 214.345 tone în 1905; 586.151 tone în 1910; 1.036.446 tone în 1913. Principalele derivate exportate au fost lampantul și reziduurile. După 1900 a fost solicitată mult și benzina. Printre principalele țări importatoare de țiței românesc s-au aflat până la 1913 Franța, Marea Britanie, Germania, Austro-Ungaria, Italia, Turcia și Belgia.

După 1914 exportul de produse petroliere românești a scăzut, ca urmare a doi factori importanți: izbucnirea războiului mondial care, conducând la închiderea Strâmtorilor Marii Negre, a lipsit România de piețele tradiționale aprovizionate pe cale maritimă. Apoi, în decursul primelor luni ale conflictului mondial, Guvernul român însuși a recurs treptat la „prohibirea exportului” de produse foarte căutate în vreme de război: reziduurile, țițeiul brut, benzină și parafină. Toate aceste derivate nu s-au exportat după aceea decât în compensație cu alte mărfuri străine necesare României și interzise la export în alte țări.

Știrileproprahova.ro

Deşi atentatul de la Sarajevo a fost considerat ca fiind detonatorul direct al Primul Război Mondial, acest asasinat a fost doar pretextul razboiului. Cauzele acestui prim conflict mondial au fost mult mai complexe: concurenta economica, imperialismul si nationalismul,  disputele anterioare nerezolvate precum lipsa surselor de materie primă şi de pieţe de desfacere pentru industria central-europeană, sistemul de alianţe, guvernarea fragmentară, întârzieri şi neînţelegeri în comunicaţia diplomatică, cursa înarmărilor etc.

De asemenea, tendinta Germaniei de a deveni cea mai mare putere militară a Europei şi de a înlătura supremaţia navală a Marii Britanii a produs tensiuni mari între cele două țări. Imperiul Austro-Ungar era caracterizat de nemulțumirea și agitatia nationalităţilor, ținute cu greu într-un stat unitar.

Astfel, arhiducele Austriei, Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Austro-Ungariei, dorea ca imperiul dualist să-şi menţină autoritatea asupra unei mari parţi a teritoriilor locuite de slavii de sud, măsură cu care naţionaliştii pro-sârbi nu erau de acord. Aceştia s-au constituit în organizaţia secretă ”Mâna neagră” şi au hotarât că arhiducele trebuia lichidat. Prilejul s-a ivit în ultima zi a vizitei lui Franz Ferdinand şi a soţiei sale, principesa cehă Sofia Chotek de Hohenberg, la Sarajevo, în Bosnia, la data de 15/28 iunie 1914.

Aceeaşi zi reprezenta pentru sârbii din Bosnia-Herţegovina, deveniţi supuşi ai imperiului în 1908, un alt simbol, cel al înfrângerii în faţa Otomanilor în bătălia de la Kossovopolje şi al luptei pentru independenţă. Astfel, după participarea la slujba religioasă ţinută în capela hotelului unde erau cazaţi, arhiducele Frantz Ferdinand împreuna cu soţia sa s-au alăturat cortegiului manifestanţilor.

O primă încercare de asasinare a arhiducelui şi a ducesei a avut loc în drum spre primăria oraşului, când sârbul Nedeljko Cabrinovic a aruncat o bombă spre maşina în care se aflau înalţii oaspeţi. Cei vizaţi au scăpat nevătămaţi, dar au fost răniţi doi însoţitori ai acestora şi şase persoane din rândul privitorilor.

La hotel, Franz Ferdinand este furios și îi spune primarului următoarele cuvinte:„Eu vin la Sarajevo ca prieten şi sunt primit de o bombă!”. Soţia sa, Sophia, încearcă să-l calmeze. În timpul recepţiei ce a urmat, arhiducele îl întreabă, cu umor şi cinism, pe generalul Potiorek, guvernatorul provinciei şi responsabilul cu securitatea cuplului imperial, dacă trebuie să se mai aştepte la încă o bombă. Potiorek îl asigură că nu e cazul, dar insistă totuşi că ar trebui schimbat programul vizitei. În loc să meargă, conform planului, la muzeu, el sugerează arhiducelui să plece direct la Konak, unde trebuia să ia prânzul, sau să rămână la hotel până la sosirea armatei. Franz Ferdinand decide însă că vrea să meargă la spital pentru a vedea cum se simte colonelul Merizzi. Statul său major decide atunci schimbarea rutei:maşina trebuia, în mod normal, să părăsească strada principală şi să facă dreapta la Podul Latin, apoi să o ia pe strada Franz Joseph spre direcţia centrului. În schimb, s-a decis rămânerea pe strada principală, care era destul de largă, cât mai mult timp posibil înainte de a se îndrepta spre spital. Franz Ferdinand, deşi nu o arăta, era destul de neliniştit, nu pentru el, ci pentru Sophia. De aceea, a vrut să o convingă pe soţia sa să nu vină cu el la spital, dar ea a refuzat.

Totuși, în ciuda celor întâmplate, Franz Ferdinand a refuzat să îşi întrerupă vizita şi, după primirea festivă de la primărie, a insistat să facă un tur al oraşului. Soţia sa a încercat să-l convingă să renunţe la acest tur, dar stăruinţele sale au fost zadarnice.

Printr-o coincidenţă tragică am putea spune, Gavrilo Princip era acolo, în apropiere, supărat şi furios probabil din cauza eşecului planului. Nu mai are starea de spirit necesară pentru a se gândi la un nou plan şi, de fapt, nici intenţia de a mai ucide. Şi dintr-o dată, în faţa ochilor îi apare, la mai puţin de doi metri depărtare, cuplul imperial.

Avea încă bomba şi revolverul asupra lui. A ezitat un moment, deoarece persoana cea mai aproape de el nu era arhiducele, ci Sophia. Princip a reacționat mai mult din instinct:a scos pistolul și a tras. Avea să mărturisească la proces că a întors capul în momentul tragerii și că nu mai știe de câte ori a tras sau asupra cui. Gavrilo trăsese de două ori:primul glonț l-a atins pe Franz Ferdinand, atingându-i vena jugulară, iar al doilea a lovit-o pe Sophia în abdomen. Spectatorii din jur s-au aruncat asupra sa, unul dintre ei trăgându-l de braț. N-a mai reușit să-și folosească arma, dar a reușit să înghită cianura care, ca și în cazul lui Cabrinovic, n-a avut un efect letal.

Victimele au fost duse la spital, unde s-a constatat moartea lor.

La fel ca Nedeljko Cabrinovic, şi Princip a fost arestat imediat după atacul ucigaş. În acel moment, Princip nu avea împlinit majoratul, de aceea nu a fost condamnat la moarte, ci la 20 de ani de închisoare la Theresienstadt (astăzi Terezin, Cehia), unde a murit peste patru ani de tuberculoză.

Conform legislației din imperiu, persoanele sub vârsta de 20 de ani nu puteau fi condamnați la moarte, putând primi o sentință de maxim 20 de ani de închisoare. Cabrinovic a primit 15 ani de închisoare și moare de tuberculoză în 1916; Gavrilo Princip a primit 20 de ani, murind și el în închisoare în 1918. Dintre ceilalți complici, toți cei de peste 20 de ani, Danilo Ilic, Misko Jovanovic și Veljko Cubrilovic, sunt condamnați la moarte și executați în februarie 1915. Cvjetko Popovic primește 30 de ani de închisoare, dar este eliberat în 1918, iar Vaso Cubrilovic, după ce primește 16 de închisoare este eliberat în 1918 și a devenit ministru după 1945, murind abia în 1990.

În minutele imediat următoare atentatului, mașina imperială s-a îndreptat rapid spre reședința guvernatorului. Nimeni nu și-a dat seama de gravitatea rănilor suferite de cei doi. Franz Ferdinand, conștient încă, se gândea înainte de toate la soția sa. Potiorek a mărturisit ulterior că l-a auzit șoptindu-i ”Nu-i nimic, nu-i nimic!”.

Sophia și-a pierdut cunoștiința și s-a prăbușit pe genunchii soțului ei care începuse să sângereze din ce în ce mai rău. Princip trăsese la ora 10.30. La 10.45 a murit Sophia, iar 15 minute mai târziu și Franz Ferdinand. O lună mai târziu, Austro-Ungaria declara război Serbiei.

A doua zi după atentat, sicriele cu trupurile neînsufleţite au fost duse la gara din Sarajevo, cortegiul funerar fiind condus de mai multe batalioane de infanterie şi de cavalerie. Tunurile din cetate au tras o salvă de doliu, după care trenul s-a pus în mişcare. Înmormântarea a avut loc la Viena, într-un cadru restrâns.

Franz Ferdinand s-a născut în Graz, Austria, fiind fiul cel mare al arhiducelui Karl Ludwig (fratele cel tânăr a lui Franz Josef al Austriei) şi al prinţesei Maria Annunciata (a doua soţie a lui Karl Ludwig). Când avea 12 ani, unchiul său ducele Francisc al V-lea de Modena a murit, numindu-l pe Franz Ferdinand moştenitor.

Asasinarea moştenitorului tronului şi a soţiei sale a dus la escaladarea tensiunilor din Europa şi, o lună mai târziu, Austro-Ungaria declara război Serbiei, deşi aceasta acceptase condiţiile din ultimatumul pe care îl primise. Intrarea altor puteri europene în război, la începutul lunii august, a dus la declanşarea primei mari conflagraţii a secolului trecut, în care au murit mai mulţi oameni decât în oricare alt război care avusese loc până atunci.

Denumită drept ”Împuşcătura care s-a auzit în toată lumea”, focul de armă care a dus la moartea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei a declanșat prima conflagrație mondială din istorie.

Scopul politic al asasinatului a fost acela de a urgenta desprinderea provinciilor de sud ale Imperiului Austro-Ungar în vederea formării unei noi entități statale denumită Yugoslavia sau Marea Serbie.

Cel de-Al Doilea Război Balcanic s-a declansat în 1913 între Bulgaria pe de o parte şi Grecia şi Serbia si Muntenegru de cealaltă parte.

In istoria noastră lungă şi complicată am avut parte de multe lupte cu vecinii, cu imperiile care ne-au călcat sau intentionau să ne ocupe ori să ne împartă, cu năvălitori, cu tot ce putea încerca un popor statornic. Situaţia noastră s-a complicat enorm şi prin faptul că am rămas o insulă latină într-o mare slavă, lovită dintr-o parte de o forţă fino-ugrică. Şi rezultatele s-au văzut: poporul român latin a fost redus tot mai mult ca si areal de răspândire, până a ajuns cam la situaţia de astăzi. Nu mai există români in câmpia panonică, deşi ei existau înainte de sosirea ungurilor, erau chiar foarte mulţi. Românii din sudul Dunării au ajuns o minoritate persecutată şi nu se ştie dacă in câteva zeci de ani vor mai exista. La fel şi în Balcani.

Bulgaria a aparut ca stat pe harta Europei si in urma jertfei noastre de sange care ne-a adus independenta, in razboiul de la 1877-1878, la Plevna, Grivita, Rahova si Smardan. Pana atunci, toti patriotii nationalisti bulgari asupriti de imperiul otoman isi gaseau refugiu si protectie in Romania, de unde isi puteau desfasura fara interventii sau obstructionari activitatea lor nationalista.

Dupa aparitia Bulgariei, la un moment dat, chiar s-a vehiculat intens ideea unirii Romaniei si Bulgariei sub sceptrul regelui Carol I, dupa detronarea tarului Alexandru de Battemberg (1879-1886). Chiar Stambolov, dictatorul Bulgariei, i-a oferit regelui Carol I al Romaniei coroana Bulgariei.

Manifestul adresat romanilor, la 1885, de catre patriotul bulgar Zaharia Stoianov, seful delegatiei venite la Bucuresti spre a pregati uniunea personala a Bulgariei cu Romania, reliefa sentimentele bulgarilor fata de Romania, cel putin atunci. Un fragment: „Nu exista un singur bulgar, mai mult sau mai putin inteligent si patriot, care sa nu fi calcat pamantul liber al Romaniei si sa nu se fi folosit de ospitalitatea frateasca a romanilor. Intr-o epoca de jumatate de secol, intr-o epoca neagra si groaznica pentru noi, privirea poporului bulgar a fost pururea atintita asupra malului stang al Dunarii. Tot ce era onest si nobil, tot ce avea vreo initiativa era cuprins de ideea de a salva patria sa nenorocita, tot ce n-a putut sa respire in Bulgaria robita, lucra si traia in sfanta Romanie. Imi aduc aminte, precum isi aduc aminte toti amicii mei, ca cuvintele: Romania, Bucuresti, Ploiesti, Giurgiu, Braila, Galati, si asa mai departe, au fost pentru noi cuvinte sfinte si egale cu cuvinte din Sfânta Scriptură. Cand vreunul din patriotii nostri, prigonit crud de guvernul otoman, scapa in fine din ghearele strainului neindurator, el gasea refugiul intr-un oras al Romaniei. Da, fratilor romani, pamantul vostru a fost pentru noi pamantul fagaduit. La inceputul renasterii noastre nationale, cele dintii voci care ne trezira din somnul robiei, s-au auzit în România. Tara voastra a fost pentru noi focarul luminat al libertatii, speranta in viata noua, in progres. Desi vasali puterilor sultanului, romanii au ingaduit, ba chiar au patronat organizarea comitetelor revolutionare, au permis lui Pernovski sa pronunte discursurile sale infocate, au permis lui Liuben Karavelov tiparirea ziarelor „Svoboda” si „Nezavisimosti”. Voi ati permis neastamparatului Botev sa ne trimita „Cuvantul refugiatului bulgar” si apoi sa editeze „Znamea”, organe de publicitate care, daca ar fi aparut acum in Bulgaria, ar fi indignat desigur elementele din care se compune tagma tradatorilor patriei noastre mult incercate. Pamantul vostru a hranit pe apostolii libertatii bulgare, pe luptatorii uriasi ai independentei noastre… Salutare dar pamantului sfant al Romaniei, fie binecuvantat! Romania a fost a doua patrie pentru mii de martiri ai noştri.”

Dupa eliberarea Bulgariei simpatia poporului roman a ramas nemarginita pentru noi. La 1885, cand dusmanul navali sub zidurile Slivnicei si Vidinului, cand am fost parasiti de Europa intreaga, atunci numai in Parlamentul roman s-a gasit o inima plina de compatimire pentru noi; numai in Parlamentul roman s-a ridicat o voce pentru cauza dreapta a poporului bulgarului… Din Romania ne vin razele binefacatoare ale libertatii, razele desteptarii noastre morale… Cu intristare si amaraciune ne gandim ca pana acum n-am rasplatit cu nimic poporul roman pentru toate acestea. In temelia libertatii noastre zac osemintele fiilor Romaniei , iar noi nici doua cuvinte de multumire n-am pronunţat până acum…”.

Impresionanta aceasta dovada de prietenie, nu-i asa? La acel moment parea ca noi si bulgarii vom fi ca fratii, chiar se punea problema unirii sub aceeasi domnie, a regelui Carol I al Romaniei, ba chiar marele Mihai Eminescu pusese un pariu pe aceasta tema, dupa un document recent descoperit. Atunci, de unde atata ura a bulgarilor impotriva noastra, doar dupa cativa ani? De unde si de ce? Au fost doua lucruri care i-au transformat pe bulgari din cei mai mari prieteni ai nostri in unii dintre cei mai indarjiti dusmani. Dar sa vedem contextul în care s-a petrecut această transformare.

Dupa razboiul ruso-romano-turc din 1877-1878, in urma caruia Bulgaria a aparut pe harta, pacea de la San Stefano (3 martie 1878) le dadea bulgarilor un teritoriu imens, cu iesire la patru mari, respectiv Marea Neagra, Marea Egee, Marea Adriatica si Marea Marmara. Dar pacea de la Berlin (1878) le reducea acest teritoriu, lasand sudul in mana Turciei, pentru a potoli Rusia, care dorea pentru acest nou vasal al sau, respectiv Bulgaria, un teritoriu cat mai vast, pentru a-i fi mai usor sa ajunga la Istambul, cheia Marii Negre si iesirea spre Mediterana, conform planului imperial schitat inca de Petru cel Mare. Cum era si firesc, Rusia vedea in acest razboi si aceasta pace doar o simpla etapa spre intinderea posesiunilor ei cat mai mult spre Istambul, in asa fel incat Marea Neagra sa devina o mare ruseasca.

Stapanind cheia Marii Negre, stramtorile, acest lucru ar fi devenit un fapt implinit. De aceea, timp de mai bine de doua sute de ani, Rusia a dus nenumarate razboaie impotriva Imperiului Otoman, omul bolnav al Europei, cum ii spuneau diplomatii secolului XIX, pentru mostenirea acestui imperiu. Cand Rusia, respectiv Imperiul Tarist, a ajuns prea departe, au intervenit inclusiv militar puterile occidentale, marile imperii coloniale, care isi vedeau amenintate posesiunile de ambiţiile nemăsurate ale ţărilor.

Imperiul Britanic se temea de extinderea rusilor in Asia Centrala, de unde ar fi putut ajunge sa ameninte perla coroanei, India. De aici a izbucnit razboiul Crimeei (1853-1856), unde Franta si Anglia au luptat alaturi de turci impotriva rusilor, pentru a le stavili avantul expansionist. Aici a avut loc legendarul atac al cavaleriei usoare. In urma infrangerii Rusiei, diplomatii occidentali au decis crearea unui bloc solid care sa poata sta in calea ambitiilor expansioniste ale Rusiei către Balcani şi Istambul.
Cea mai buna solutie gasita este crearea unui bloc romanesc solid, mai ales ca romanii nu erau slavi si s-ar fi impotrivit tendintelor expansioniste ale Rusiei care ar fi incercat sa faca legatura cu slavii sudici, respectiv sarbii si bulgarii. In acest context ar trebui privita unirea de la 1859, doar la trei ani dupa incheierea razboiului Crimeei. Mai ales ca dupa acest razboi, Moldovei i se inapoiaza sudul Basarabiei, aproximativ actualul Bugeac, parte din Basarabia răpită la 1812.

La 1878, razboiul ruso-romano-turc aduce independenta Romaniei si aparitia pe harta lumii a Bulgariei, mai intai imensa, conform tratatului de la San Stefano, apoi redusa aproximativ in limitele ei etnice, conform Congresului de la Berlin. Era oarecum normal, patru milioane de bulgari stapanind un teritoriu de opt milioane de locuitori, doar ungurii mai aveau astfel de pretenţii.

Referitor la noi, rusii ne iau sudul Basarabiei si „ne dau in schimb” Dobrogea, teritoriu pe care ei nu l-au stapanit niciodata, deci nu prea aveau cum sa-l dea. Dobrogea, majoritar populata de romani, a fost stapanita de turci pana atunci, iar inainte de acestia a fost in cuprinsul Tarii Romanesti a lui Mircea cel Batran, iar inainte de el, in voivodatul romanului Dobrotici, de unde ii vine si denumirea. Dobrotici, aliatul lui Mircea cel Batran, murind fară urmaşi şi-a lăsat voivodatul acestuia.

Megalomania si agresivitatea Bulgariei se accentuara, pretentiile sale asupra teritoriilor smulse Turciei intrecand orice asteptari. Simpatia Rusiei se muta asupra Serbiei, in timp ce Austro-Ungaria sustinea Bulgaria, in dorinta ei de a slabi Serbia si eventualele ei pretentii asupra teritoriilor locuite de sarbi din cuprinsul monarhiei dualiste. Razboiul intre fostii aliati devenise inevitabil, iar acum sarbii si grecii fac propuneri de alianta Romaniei, desi initial toti o doreau in afara disputelor. Cancelariile europene se indreptau tot mai mult asupra Romaniei, devenita factor de echilibru, mai mult, ea devenise arbitrul în Balcani.

Desi tarul Nicolae al Rusiei amenintase direct pe cei ce ar porni razboiul intre frati, la 16/29 iunie 1913, la ordinul direct al tarului Ferdinand al Bulgariei, bulgarii dezlantuira un atac devastator asupra sarbilor pe intregul front. Cu toate ca exista o alianta secreta intre Romania si Puterile Centrale, intre care si Austro-Ungaria, inca din 1883, interesele Romaniei si opinia publica ii cereau sa mearga impotriva bulgarilor sustinuti deschis de Austro-Ungaria.

La 20 iunie/3 iulie 1913 primul ministru Titu Maiorescu supunea regelui Carol I decretul de mobilizare al armatei române.
Intentia comandamentului roman era sa ocupe Cadrilaterul cu o armata secundara si in acelasi timp forta principala sa treaca Dunarea si sa inainteze rapid catre Sofia spre a dicta incetarea razboiului si incheierea pacii. Regele Carol trecea pentru a doua oara Dunarea in fruntea armatei romane. Prima data pentru a aduce independenta Romaniei si sa ajute la crearea statului bulgar. A doua oara, 36 de ani mai tarziu, pentru a da o lectie vecinului ingrat si agresiv şi pentru a aduce linişte Balcanilor. Corpul V de armata, sub comanda generalului Culcer, cu o divizie de rezerva, ocupa Cadrilaterul pana la linia Turtucaia – Balcic. In acelasi timp masa principala trecuse Dunarea intre Bechet si Turnu Magurele. Corpul I armata si divizia 1 cavalerie au trecut pe vase pe la Bechet, indreptandu-se spre Rahova, iar divizia 1 cavalerie sub comanda generalului Bogdan apuca oblic spre sud-vest, spre nodul de comunicatii Ferdinandovo, taind retragerea din fata sarbilor a armatei bulgare comandate de generalul Kutincev. O brigada bulgara trecuse deja de Ferdinandovo si se indrepta spre Sofia prin pasul Ginci, cand ariergarda intra in contact cu divizia de cavalerie a generalului Bogdan (10 iulie). Acesta manevra foarte bine, incat bulgarii, desi superiori, crezura ca au in fata trupe mult mai numeroase. Prin telegrama expediata de generalul Sirakov si interceptata de romani, acesta spunea ca are in fata avangarda unui corp de armata cu sapte baterii de artilerie. Bulgarii se demoralizara si intreaga brigada a fost luata prizoniera de divizia lui Bogdan. Armata lui Kutincev se descompuse, dezertorii si prizonierii fiind dezarmati si lasati să se întoarcă la casele lor.

Sub protectia acestei flancgarde, corpurile II, III si IV, cu o divizie independenta de cavalerie si cateva divizii de rezerva trecura Dunarea pe la Corabia. Podul pregatit dinainte, construit din portiere de cate cinci pontoane metalice cuplate, a fost lansat in sapte ore, succes remarcabil pentru pontonierii romani. Ajunse pe teritoriul bulgar, trupele noastre inaintara cu viteza in cateva zile fiind in Balcani. Corpul I era la Orhania, ocupand trecatoarea Arab-Konak, poarta Sofiei. Din inaltimea pasului, soldatii romani vedeau noaptea luminile capitalei, iar aviatorii romani, utilizand pentru prima oara aeroplanul in razboi, planau deasupra Sofiei. Corpul IV era la Etropol, iar elemente inaintate la Tatar-Bazargic, inaintand pana la 10 km de Filippopol, recunoasteri de patrule facura legatura cu armata greaca.

In 18 zile armata romana fusese mobilizata, concentrata, trecuse Dunarea si ajunsese la 20 km de Sofia si 10 km de Filippopol, trecuse Balcanii si facuse legatura cu armata greaca. Capitala inamica, Sofia, lipsita de aparare, era la dispozitia romanilor. La 5/18 iulie, regele Ferdinand al Bulgariei adresa regelui Carol al Romaniei rugamintea de a stopa inaintarea trupelor romane, declarandu-se gata de a primi conditiile Romaniei si a incepe tratativele de pace. Interventia din Bulgaria a aratat capabilitatile si entuziasmul armatei romane, prezentandu-se la mobilizare un numar mult mai mare decat cei chemati, dar a relevat si unele slabiciuni, cum ar fi vulnerabilitatea la epidemii. Din pacate, in entuziasmul general, nu s-au tras învăţămintele necesare.

Pacea s-a incheiat la Bucuresti, tratativele fiind conduse de Titu Maiorescu. Romania iesise din acest razboi cu Cadrilaterul, cu un prestigiu european considerabil marit, dar si cu un dusman implacabil in care toata ura nascuta din invidie, deziluzie si umilinta indurata lua proportii exaltate. Desi generalul Fiicev, delegatul Bulgariei la Bucuresti, recunostea ca Bulgaria achita nota de plata la care o condamnase lacomia si miopia ei politica.

Si datorita interventiei in razboiul balcanic, relatiile Romaniei cu Puterile Centrale au continuat sa se raceasca iremediabil, in schimb Romania se apropia din ce in ce mai mult de alianta franco-rusa. Nu degeaba Nicolae Iorga a spus „campania din Bulgaria a fost primul capitol al războiului României în contra Austro-Ungariei.”

Cauza războiului a fost neînţelegerea asupra împărţirii teritoriilor pierdute de turcii otomani în timpul Primului Război Balcanic, care a luat sfârşit la 30 mai 1913, în care aceste țări fuseseră aliate. Pentru Bulgaria, războiul oferea ocazia de a ocupa întreaga Macedonie şi de a domina Balcanii, în timp ce pentru Serbia şi Grecia războiul însemna şansa de a împărţi între ele Macedonia şi de a împiedica hegemonia Bulgariei.

Ca urmare, la 16 iunie 1913, regele Ferdinand al Bulgariei ordona trupelor sale să atace poziţiile sârbe şi greceşti, declarând în acelaşi timp război acestor țări. Bulgarii au fost copleşiţi numeric pe frontul grecesc și totul a fost transformat într-o ofensivă grecească pe întreaga linie a frontului la 19 iunie.

În 27 iunie 1913, România declara război Bulgariei, și intra în al doilea război balcanic. Noul război a chemat România la o intervenţie militară în Bulgaria. Când trupele româneşti au invadat nordul Bulgariei şi se apropiau de capitala Sofia, Bulgaria a cerut armistiţiu.

Un armistiţiu a fost semnat la 18 iulie, iar schimbările teritoriale au fost reglementate în tratatele de la Bucureşti şi de la Constantinopol:

• Bulgaria a pierdut cea mai mare parte a teritoriilor câştigate în primul război balcanic;
• Serbia a devenit puterea dominantă în Balcani;
• Grecia a obţinut Salonic şi împrejurimile, plus cea mai mare parte a coastei Traciei Occidentale.

A fost doar o înţelegere temporară. Zece luni mai târziu luptele au reînceput, odată cu primul război mondial.

M.C.