Sfinții zilei

Sfintii Mucenici Leontie, Ipatie si Teodul au luat mucenicia in anul 73, in vremea persecutiei impotriva crestinilor pornite de cezarul Adrian.

Leontie a fost comandant roman in orasul Tripoli din Fenicia. Cezarul Adrian, afland ca Leontie este crestin a trimis un detasament militar pentru a-l aresta.

Ipatie, conducatorul acestui detasament, s-a imbolnavit pe drum, oastea fiind nevoita sa se opreasca. Intr-o noapte lui Ipatie i s-a aratat un inger, zicandu-i: “Daca vrei sa te faci bine, atunci striga de trei ori cu glas mare, ridicandu-ti privirea spre cer: ‘Dumnezeule al lui Leontie, ajuta-mi mie!'”.

Ipatie a descoperit ostasilor vedenia si toti au strigat dupa cum spusese ingerul.  Minunea insanatosirii lui Ipatie i-a uimit pe multi, dar mai ales un anume Teodul.  Atunci Ipatie si Teodul au luat hotararea de a lua inainte celorlati pentru a-l gasi ei primii pe Leontie.

Ajungand, Leontie le-a grait lor despre credinta in Hristos astfel incat inimile lor s-au aprins de dragoste pentru Dumnezeu. In acel moment, un nor i-a umbrit din care s-a pogorat asupra lui Ipatie si Teodul o roua minunata. Acesta a fost Duhul Sfant Care a botezat sufletele lor. Tot atunci Leontie a grait catre ei astfel: “Intru Numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh.”

Cezarul Adrian a continuat sa-i prigonesca pe Teodul si pe cei doi fii duhovnicesti ai sai. Astfel, fiind prinsi, Ipatie si Teodul au fost torturati murind prin decapitare.

Leontie a fost torturat pana cand sufletul sau s-a mutat la Domnul.

Sfintii Manuil, Savel si Ismail au fost trei frati persani, nascuti din tata pagan si mama crestina. Mama sa i-a botezat in credinta crestina. Acesti frati erau ofiteri la curtea imparatului persan. Ei au fost trimisi de imparat catre Iulian Apostatul (361-363) spre a negocia si consfinti un tratat de pace intre imperiul persan si cel roman.

In acea vreme, avea loc un festival pagan la Calcedon, motiv pentru care imparatul Iulian Apostatul aducea impreuna cu nobilii sai jertfe idolilor. Cei trei frati au lipsit de la acest festival, declarand ca sunt crestini si ca nu jertfesc idolilor.

In urma acestei marturisiri, Sfintii Manuil, Savel si Ismail au fost aruncati in temnita si apoi supusi la multe chinuri. In timp ce erau torturati, multumeau lui Dumnezeu pentru
chinurile lor: “Iisuse preadulce, scumpe ne sunt noua aceste chinuri, pentru dragostea numelui Tau!”. Dupa aceasta rugaciune, un inger s-a pogorat din cer si a luat durerea lor.

Imparatul Iulian Apostatul, vazand ca acestia nu slujesc idolilor, a poruncit sa fie executati prin taierea capului, iar trupurile lor sa fie arse. In momentul in care au fost omorati, a avut loc un cutremur in urma caruia pamantul s-a deschis si a luat trupurile mucenicilor din fata paganilor spre a nu fi arse.

Mai tarziu, pamantul a scos la iveala trupurile mucenicilor, pe care crestinii le-au luat si ingropat cu cinste.

Tot astazi, facem pomenirea:
– Patimirii Sfintilor Mucenici Isavru si cei impreuna cu dansul: Inochentie, Felix, Ermia si Peregrin;
– Sfantului Mucenic Filonid, episcopul Curiei;
– Sfantului Cuvios Pior.

Maine, facem pomenirea Sfintilor Mucenici Leontie, Ipatie si Teodul.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Sfantul Tihon se tragea din orasul Amatunda, cetate in insula Cipru, din parinti binecredinciosi si iubitori de Hristos, de la care a invatat din tinerete a cunoaste pe Hristos Dumnezeu si Sfintele Scripturi. El s-a numarat in clerul Bisericii si s-a randuit ca sa citeasca poporului durnnezeiestile cuvinte in biserica. Apoi, pentru curatia vietii lui, a fost hirotonisit diacon de Sfantul Memnon, episcop al aceleiasi cetati Atnatunda. Si ducandu-se episcopul Memnon catre Domnul, Sfantul Tihon a fost ridicat prin alegere la scaunul episcopal si a fost sfintit arhierei de marele Epifanie, arhiepiscopul Ciprului.

In acea vreme era inca in insula Cipru, multime de popor necredincios, care se tinea de ratacirea inchinarii la idoli. Deci multa osteneala a suferit Tihon, arhiereul lui Hristos, intorcand de la inselaciunea idoleasca la credinta pe oamenii care piereau in paganatatea elineasca si aducandu-i la Hristos Dumnezeu. Iar Domnul i-a ajutat in ostenelile lui, caci, scotand turma cea cuvantatoare din dintii lupilor rapitori si dracesti, a adus-o in ograda Bisericii celei sobornicesti si din capre a facut oi ale lui Hristos. El a sfaramat toti idolii care erau imprejurul Amatundei si dracestile locuinte, iar capistile lor le-a stricat.

Si vietuind multi ani si bine indreptand Biserica cea incredintata lui, s-a dus catre Domnul si a fost numit facator de minuni, caci multe minuni a facut in viata lui si dupa moarte. Dar viata lui intreaga si istoria minunilor lui nu s-au putut afla; caci din pricina invechirii vremii si a razboaielor agarenilor, precum multe sfinte biserici au fost pustiite, tot astfel au pierit si cartile bisericesti. insa din multele minuni ale lui, doua au venit la stirea noastra.

Iata prima minune: Pe cand era inca tanar in casa sa, petrecand langa parinti, l-apus tatal sau sa vanda paine; pentru ca aceea era meseria tatalui sau, ca din vanzarea painii sa-si hraneasca familia. Iar fericitul tanar dadea painea la saraci fara plata. Deci tatal lui, instiintandu-se de aceasta, a inceput a se supara asupra lui si a-l ocari. Iar tanarul, fiind insuflat de Dumnezeu, ii zicea: “O, tata, pentru ce te mahnesti, ca si cum ai suferi vreo paguba? Painile le-am dat imprumut lui Dumnezeu si am zapisul Lui cel nemincinos, Care zice in sfintele carti: Cel ce da lui Dumnezeu, va primi insutit! Iar de nu crezi cele graite, sa mergem la hambar si vei vedea acolo, cum Dumnezeu da datoria Sa, celor ce I-au dat Lui cu imprumut”. Aceasta zicand-o, a mers cu tatal sau la hambar, si, cand a deschis usa, a aflat camara care era desarta, plina de grau curat. Iar tatal sau s-a mirat cu spaima si, cazand, s-a inchinat lui Dumnezeu, dandu-I multumire. Dintr-acea vreme nu mai oprea pe fiul sau sa imparta paini la saraci cat va voi.

A doua minune este aceasta: intr-o oarecare vie, lucratorii taind vitele cele uscate, le aruncau afara; iar Sfantul Tihon, adunand acele vite uscate, le sadea in via sa si se ruga lui Dumnezeu sa-i dea la via lui patru daruri: Cel dintai, ca vitele cele uscate, fiind sadite, sa primeasca umezeala si putere vie, ca ele sa se inradacineze, sa rasara si sa creasca. Al doilea, ca acea vie a lui sa fie indestulata cu rodurile sale. Al treilea, ca strugurii sa fie dulci la gust si sanatosi. Al patrulea, ca strugurii din via lui sa se coaca mai degraba decat in toate viile.

Astfel rugandu-se, a doua zi, mergand la acele vite uscate pe care le sadise, le-a gasit pe toate rasarite si inverzite. Si incepand a creste intr-acelasi an mai presus de obicei si de firea sa, au adus mare indestulare de struguri. Si fiind strugurii inca verzi in celelalte vii, in via Sfantului Tihon strugurii se copsesera mai degraba decat la toti si erau foarte dulci la gust si foarte folositori sanatatii omenesti. Acea vie a fost lucrata multi ani nu numai cat a trait Sfantul Tihon, ci si dupa moartea lui, aducand rod cu indestulare. Si in tot anul, mai inainte de vremea cea obisnuita a coacerii tuturor viilor, in 16 zile ale lunii iunie, la pomenirea Sfantului Tihon, se aduceau la biserica sfantului struguri copti din acea vie, iar cu vinul cel stors dintr-insii, se savarsea jertfa cea fara de sange la Sfanta Liturghie.

Din aceste doua minuni se poate vedea cu indestulare ca Sfantul Tihon a fost facator de minuni si mare placut al lui Dumnezeu. Se adevereste inca la slujba lui si aceasta, ca vremea sfarsitului sau a vazut-o mai inainte si a spus aceasta si altora. Pentru sfintenia acestui facator de minuni, sa fie slavit Dumnezeul nostru acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

www.crestinortodox.ro

Sfântul proroc Amos este unul din cei 12 profeţi “mici” şi a trăit in secolul al VIII-lea înainte de Hristos. Acesta s-a născut în satul Tecoa, în pământul lui Zavulon, şi a proorocit 50 de ani. Iar Amesia, mincinosul preot al lui Vetil, bătându-l adesea, îl pizmuia şi-l defăima. A fost ucis de fiul lui Amesia, care l-a lovit cu un toiag gros la tâmplele capului, căci îl mustra pentru vicleşugul viţeilor de aur. Însă s-a dus la pământul său încă cu suflet şi, peste două zile, a murit, către anul 787, fiind îngropat cu părinţii lui.

Sf. prooroc Amos nu trebuie confundat cu Amos, tatăl Sfântului Prooroc Isaia.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Dula.

Acesta era din Pretoriada Zefiriei, eparhia Ciliciei, şi pentru că cinstea pe Hristos şi se închina Lui, a fost adus la guvernatorul Maxim şi a fost bătut cu toiege. Povestind el cele despre Apolon şi Dafne, ca îndrăgind-o pe ea Apolon şi umblând după ea, nu şi-a câştigat pofta, a pornit pe guvernator spre mai multă urgie şi mânie. Pentru aceasta iarăşi a fost bătut peste pântece şi întins pe un grătar de fier înroşit. Apoi a fost adus la alta cercetare, şi a fost chinuit în multe şi felurite chipuri. Ulterior a fost întrebat de guvernator, despre Hristos, cum S-a întrupat şi pe cine socoteşte Dumnezeu? Iar sfântul i-a spus lui pe scurt toată rânduiala cea pentru noi. Deci, adus fiind la a treia cercetare, şi silit fiind să guste din cele jertfite idolilor, pentru că n-a voit de bunăvoie ci jertfa aceea ce cu silnicie i s-a băgat în gură a scuipat-o jos, iarăşi a fost chinuit cumplit şi şi-a dat duhul la Dumnezeu.

Sfântul Prooroc Elisei

Acesta a fost fiul lui Safat, din Aelmut, din pământul lui Ruben, şi pentru el s-a făcut semn, căci atunci când s-a născut el în Galgala, juninca cea de aur ce era în Silom a zbierat tare, încât s-a auzit şi în Ierusalim. Iar preotul a zis, din pricina arătării, că prooroc s-a născut astăzi în Ierusalim, care va strica cele cioplite, şi va zdrobi cele vărsate. Şi a făcut Dumnezeu multe semne prin mâna proorocului Elisei.

Murind, a fost îngropat în Samaria, în Sevastopoli. Acesta a proorocit pentru venirea Domnului, şi a vindecat apele din Ierihon, care erau sterpe şi sărate, zicând: “Acestea zice Domnul: vindeca-voi apele acestea”, şi s-au vindecat. A înviat şi morţi, şi a curăţit de lepră pe Neeman Sirianul, şi a făcut de s-a umplut de lepră Ghiezi, sluga lui, pentru iubirea de argint a lui, şi pentru neascultare.

Şi mort fiind, a înviat pe un mort şi a despărţit curgerea Iordanului, lovindu-l cu cojocul lui Ilie (prăznuit pe 20 iulie); dar și alte multe minuni a mai făcut.

Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi Părintelui nostru Metodie, arhiepiscopul Constantinopolului.

Sfântul Metodie, Patriarhul Constantinopolului, s-a născut în Sicilia, într-o familie bogată. Având vocaţia de a-I sluji lui Dumnezeu, Metodie s-a retras de tânăr într-o mănăstire din insula Kios, pe care a renovat-o din resursele proprii. În vremea iconoclastului Leon Armenianul (813-820), Metodie ocupa înalta funcţie numită în greacă  “apokrisiaros” ( adică avocat pe probleme bisericeşti) sub Sfântul Patriarh Nichifor (prăznuit în 2 iunie). Acesta l-a trimis într-o misiune papală la Roma şi a rămas acolo. Între timp Leo l-a îndepărtat de la patriarhie pe Nichifor înlocuindu-l cu iconoclastul Teodot din Melissinea, care era poreclit “Kassiter” (adică “omul de tablă”) (815-822). După moartea lui Leo Armeanul, Metodie s-a întors ca prezbiter şi a luptat fără încetare împotriva ereziei iconoclaste.

Împăratul Mihail cel Bâlbâit (820-829) s-a dovedit la început părtinitor al celor întemniţaţi pentru venerarea icoanelor, eliberându-i din închisoare, dar s-a răzgândit după o vreme şi a reînceput persecuţia împotriva ortodoxiei. Sfântul Metodie a ajuns după gratii într-o temniţă din Akrita. După moartea lui Mihail, conducător a fost Teofil (829-842), care deşi iconoclast şi el, l-a eliberat totuşi pe Sf. Metodie din temniţă, dovedindu-se un om de caracter şi literat, care l-a apreciat pe Metodie pentru erudiţia sa. Văzându-se liber, Sf. Metodie a reluat lupta împotriva ereticilor, tolerat fiind o vreme de împărat.

Dar, după o înfrângere într-o luptă cu arabii, Teofil şi-a vărsat nervii pe Metodie, spunând că Dumnezeu l-a pedepsit pentru că a lăsat un închinător la icoane să stea în preajma lui. Metodie a încercat să-l facă să înţeleagă că Dumnezeu îl pedepseşte tocmai pentru insulta adusă sfintelor icoane. Dar sfântul n-a obţinut decât ordinul de a fi torturat. Fiind lovit mai mult în faţă, păgânii i-au rupt falca şi i-au lăsat cicatrice îngrozitoare pe faţă. Metodie a fost transferat pe insula Antigonos şi închis într-o peşteră adâncă împreună cu doi tâlhari, unde a stat fără să vadă lumina zilei timp de şapte ani, până la moartea împăratului Teofil. În tot acest timp, sfinţii mărturisitori Teodor şi Teofan Poetul (prăznuiţi în 27 decembrie), care erau de asemenea întemniţaţi, îi trimiteau lui Metodie versuri de încurajare iar Metodie le răspundea tot în versuri.

După moartea lui Teofil, fiul acestuia Mihail al III-lea (842-867) a ajuns împărat, dar nefiind destul de matur, Imperiul Bizantin a fost condus de fapt de mama acestuia, împărăteasa Teodora, închinătoare la icoane.

Împărăteasa a încercat să extirpe erezia iconoclastă şi a dat ordin să fie eliberaţi toţi cei închişi pentru că s-au închinat la icoane. Ereticul Annios, patriarhul de atunci a fost înlăturat şi Sf. Metodie a fost făcut patriarh în locul lui. Apoi s-a organizat un sinod local la Constantinopol, prezidat de Sf. Metodie, în anul 842, în care s-a reintrodus închinarea la icoane şi s-a stabilit sărbătoarea anuală a  triumfului ortodoxiei. “Sinodikonul Ortodoxiei” compus de Sf. Metodie se cântă în prima duminică din Postul Mare.

În încercarea de a-i mânji reputaţia şi de a distruge iubirea enoriaşilor pentru el, păgânii au scos zvonuri cum că sfântul şi-ar fi încălcat castitatea. Însă blasfemiatorul a fost prins şi ruşinat în faţa tuturor. Ultimii ani ai sfântului au trecut cu pace, cu multă trudă în slujba Bisericii, renovând biserici ruinate de eretici, recuperând sfinte moaşte împrăştiate de păgâni şi mutând sfintele moaşte ale Patriarhului Nichifor de la locul întemniţării înapoi la Constantinopol.

Sfântul Metodie a murit în anul 846. El a fost apropiat duhovniceşte de Ioanichie (prăznuit în 4 noiembrie), care a proorocit că acesta va deveni patriarh şi că va muri în acel an. Pe lângă “Sinodikonul Ortodoxiei,” sfântul a mai întocmit un set de reguli pentru cei convertiţi la Ortodoxie, trei ritualuri de căsătorie, mai multe pastorale şi imnuri bisericeşti.

Sfanta Mucenita Achilina

In cetatea Palestinei, care se numeste Vivlos, vietuiau niste crestini care invatasera credinta cea in Hristos de la Sfintii Apostoli. Unul dintre aceia, cu numele Evtolmie, petrecand cu placere de Dumnezeu in cinstita insotire, Domnul i-a dat binecuvantarea Sa, iar femeia lui, zamislind in pantece, a nascut o prunca, pe care a numit-o Achilina. Si cand prunca era de patru luni, maica ei, luand-o, a dus-o la episcopul Evtalie; iar acela, insemnand pe acea copila in numele Domnului nostru Iisus Hristos, a facut-o catehumena si, dupa doua luni, a luminat-o cu Sfantul Botez.

Si cand era de un an, tatal ei, Evtolmie, s-a mutat de la cele pamantesti la cele ceresti, iar maica a crescut-o pe prunca dupa obicei, si, fiind de sapte ani, a invatat-o toate obiceiurile care se cuvin crestinilor. Iar acea copila, cu cat inainta in varsta, cu atat mai mult se umplea de Duhul Sfant si se infrumuseta cu darul lui Hristos, in care a sporit atat de mult, incat, in putinii si nedesavarsitii ani ai tineretilor sale, a calcat si a rasturnat cu barbatie poruncile paganilor imparati pentru inchinarea la idoli, precum va arata cuvantul:

Cand fecioara era de zece ani si chema neincetat pe Dumnezeu in rugaciuni, intru al saptelea an al imparatiei lui Diocletian, un oarecare Volusian, mai mult diavol decat om, a fost pus antipat al tinutului Palestinei.

Si nestiind pe adevaratul Dumnezeu facatorul a toate, a inceput cu toata rautatea a prigoni pe dreptcredinciosii inchinatori ai adevaratului Dumnezeu. Deci multi viteji patimitori ai lui Hristos, sfarsind cu barbatie nevointele lor, s-au invrednicit bunurilor celor nevestejite. intr-acea vreme si fericita fecioara Achilina, care stia bine pe Dumnezeu, adeseori sfatuia pe fecioarele cele de o varsta cu ea, zicandu-le: “Ce va foloseste pe voi cinstirea idolilor celor multi si nesimtitori? Au nu stiti ca cei ce cred in ei si li se inchina lor au nadejde zadarnica, oarba, vatamatoare de suflet si diavoleasca? Caci acei zei, fiind ei insisi morti si neputinciosi, cum pot sa faca bine altora?”

Iar fecioarele cele de o varsta cu ea o intrebau: “Dar tu pe care Dumnezeu cinstesti?” Achilina a raspuns: “Pe Unul Dumnezeu, Care a facut cerul si pamantul, marea si toate cele dintr-insele; pe Acela il cinstesc si Aceluia dupa vrednicie ma inchin, Care din veci a facut bine tuturor celor ce cred intru El si nadajduiesc spre Dansul, ca El este puternic sa faca bine pana la sfarsitul lumii celor ce-L cheama pe El”. Atunci cele de o varsta cu ea i-au zis: “Noi am auzit ca pe Dumnezeul cel propovaduit de tine iudeii L-au rastignit pe Cruce, pe care a si murit”. Sfanta a raspuns: “Moartea nu are stapanire asupra Lui, pentru ca nu numai El insusi a inviat, ci si pe cei ce murisera cu moarte buna i-a rascumparat cu cinstitul Sau sange si i-a inviat. El, vazand pe om ratacit din calea cea adevarata, a voit a se intrupa si a se face om, ca sa ridice firea noastra cea cazuta si sa o povatuiasca la calea cea mantuitoare, pierzand inselaciunea diavoleasca si daruin-du-ne darul cel impreunat cu adevarul”.

Fecioarele acelea au intrebat-o: “Si cine este Acela despre care se spune ca a fost rastignit?” Achilina a raspuns: “Mantuitorul tuturor, iubitorul neamului omenesc, Care a rabdat patimirile de buna voie pentru ca pe omul cel vechi sa-l imbrace in cel nou, prin apa si prin duh. Este Cel care S-a suit pe Cruce, voind sa mantuiasca nu numai pe cei ce vietuiesc pe pamant, dar si pe cei tinuti in iad sa-i dezlege din legaturile mortii; Cel Care inviind a treia zi, a aratat cu adevarat ca, la a doua venire a Sa, are sa fie la toti invierea din morti cea de obste”. Atunci cele ce vorbeau cu dansa au zis: “Daca Acela, pentru care tu graiesti, a facut atatea bunatati in lume, atunci pentru ce iudeii, din al caror neam a fost si El, nu il au ca pe un Dumnezeu?” La acestea, inteleptita de Dumnezeu Achilina a raspuns: “Totdeauna neamul jidovesc se abate din calea cea dreapta, si avandu-si sufletul orbit de rautate si cerbicea invartosata, leapada cele ce sunt drepte si adevarate. De aceea s-au lepadat de Acela care le-a facut prea mult bine, dandu-L lui Pilat, spre a fi rastignit pe Cruce”.

Acestea graindu-le adeseori fericita cu acele fecioare, Nicodim, unul din slugile antipatului, a auzit cele spuse si, alergand la antipat, i-a spus ca in acea cetate este o fecioara care nu se supune poruncilor imparatesti pentru cinstirea zeilor, socotindu-i de nimic si numindu-i diavoli; iar pe Altul oarecare, rastignit, il propovaduieste Dumnezeu si intoarce si pe celelalte fecioare de la parinteasca cinstire de zei. Acestea aflandu-le antipatul, a trimis pe slujitori sa prinda pe fericita fecioara. Deci Sfanta Mucenita Achilina a fost prinsa spre patimire in al doilea an al antipatiei lui Volusian si al doisprezecelea an de la nasterea sa, si a fost adusa la paganeasca judecata.

Iar antipatul i-a zis mai intai: “Oare tu te impotrivesti poruncilor imparatesti si amagesti pe alte fecioare ca sa nu se supuna zeilor nostri si le indemni sa se inchine Omului Cel rastignit? Au nu stii ca imparatii au poruncit ca pe cei ce marturisesc pe Iisus sa-i dam la tot felul de munci si la pedeapsa cu moartea? Deci lasa si tu pe Cel rastignit si adu cinste si jertfa zeilor celor fara de moarte, ca sa nu ne silesti sa te dam la munci”. Fericita Achilina a raspuns: “O, antipate, de ma vei da la munci amare, imi vei fi mijlocitor a capata cununa cea nestricacioasa, pe care astept s-o iau de la Mantuitorul meu; de vreme ce pe El il marturisesc si nu ma voi lipsi de Dansul nicidecum, macar de as fi in cele mai cumplite munci. Pentru aceea nu zabovi, ci scorneste asupra mea tot felul de munci, ca sa ma cunosti ca stau inaintea ta inarmata cu credinta si nu ma tem nici de tine, nici de muncile tale”.

Iar Volusian a inceput a o indemna cu cuvinte inselatoare, zicand: “Te vad ca esti inca tanara, bineincuviintata si frumoasa; deci ma milostivesc spre tine, pentru ca de te voi da la munci, atunci indata toate madularele tale cele tinere se vor zdrobi; caci muncitorii sunt nemilostivi si, dupa cumplitele munciri, te vor da la amara moarte si te vor lipsi de tanara de viata, si nu-ti va ajuta Dumnezeul crestinesc pe care II marturisesti”. Sfanta a raspuns: “Nu-mi trebuie milostivirea ta, caci, daca ti se pare ca te milostivesti spre mine, cu aceasta mai mult voiesti sa ma vatami; deoarece te sarguiesti sa ma departezi de adevaratul Dumnezeu. Deci te rog sa nu ai mila de mine, ci te arata mai aspru, ca, din rabdarea mea, sa stii ca cei ce nadajduiesc spre Hristos raman nebiruiti”.

Deci vazand antipatul ca nu poate nicidecum sa intoarca de la marturisirea ei pe roaba lui Hristos, a poruncit sa o bata peste fata, zicandu-i: “Iata inceputul muncilor! Oare iti sunt dulci si bine primite?” Achilina a raspuns: “O, muncitorule fara de omenie, de vreme ce ai indraznit a bate fata cea zidita dupa chipul lui Dumnezeu, apoi sa stii ca nici Acela, al Carui chip il port, nu te va ierta in ziua judecatii Sale”. Judecatorul a spus: “Eu socotesc ca marii nostri zei tin in mainile lor mantuirea a toata lumea, iar in veacul ce va veni asijderea vor avea in stapanirea lor mantuirea tuturor”. Zicand aceasta, a poruncit la doi ostasi sa o dezbrace pe fecioara de hainele ei, sa o intinda pe pamant si sa o bata fara de mila, zicand si aceste cuvinte: “Achilino, unde este acum Dumnezeul tau de care ai zis ca nu ma va ierta pe mine la judecata Sa? Sa vina aici si sa te scoata din mainile mele!”

Dupa aceasta a poruncit celor ce o bateau sa inceteze, si a zis catre fericita: “Achilino, asculta-ma pe mine, cel ce te sfatuiesc de bine, lasa-ti salbaticia aceasta si te departeaza de la eresul crestinesc, daca voiesti sa scapi de munci; pentru ca cine a iesit izbavit din mainile mele, nadajduind spre Acela Care singur nu S-a izbavit, fiind rastignit? Si pe cine din cei ce-L cinstesc pe El l-au lasat imparatii nostri sa traiasca?” Sfanta Achilina a raspuns la acestea: “O, prea cumplitule muncitor, socotesti oare ca simt muncile cele puse de tine asupra mea? Sa stii aceasta cu adevarat, ca pe cat tatal tau, diavolul, iti da mestesugiri asupra mea, pe atat si mai mult Dumnezeul meu imi da putere si rabdare!”

Iar Volusian s-a mirat, vazand o vitejeasca marime de suflet ca aceea a fericitei fecioare, apoi a zis: “Te las cateva zile sa te gandesti si sa te inteleptesti a te inchina zeilor, pentru care vei dobandi si viata pe pamant si cinste vrednica de la imparat”. Sfanta l-aintrebat: “Cate zile imi vei lasa pentru aceasta?” Volusian a raspuns: “Atatea cate vei voi tu”. Achilina a zis: “Te rog pentru aceea ca sa nu-mi lasi sa ma gandesc nici o zi si nici chiar un ceas, pentru ca eu din copilarie am invatat a ma inchina la Unul Dumnezeu si a alerga la Acela Care, petrecand la ceruri, cauta spre pamant!”

Iar Volusian, vazand pe fecioara neschimbata in dragostea adevaratului Dumnezeu, a zis intr-insul: “in zadar sunt sfaturile si ostenelile mele”. Si asa maniindu-se antipatul, a poruncit ca sa-i sfredeleasca capul ei prin urechi, cu tepusi de fier inrosite in foc. Si dupa ce muncitorii au facut aceasta, fierbinteala focului i-a strabatut creierii ei si ii curgeau creieri cu sange pe nari. Iar fericita, aflandu-se intr-o patimire ca aceea, se ruga lui Dumnezeu, zicand: “Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce m-ai hranit din pruncie si mi-ai luminat gandurile cele ascunse ale inimii cu razele dreptatii si m-ai intarit pe mine cu puterea ta cea tare si barbateasca, ca sa pot sta impotriva vrajmasului diavol; Tu, Cel ce ai descoperit adancurile intelepciunii celei adevarate si mari celor ce cred in Tine, savarseste alergarea nevointei mele si-mi fereste nestinsa faclia fecioriei mele ca si eu sa intru impreuna cu cele cinci fecioare intelepte, in nejntinata Ta camara, ca acolo sa ma invrednicesc a Te slavi pe Tine, implinitorul durerilor mele”.

Acestea graindu-le Sfanta Mucenita Achilina, a cazut ca o moarta, din pricina cumplitelor dureri. Iar antipatul, socotind-o ca a murit, a poruncit ca, tarand-o de acolo, sa o arunce afara din cetate spre mancarea cainilor, judecand-o pe dansa nevrednica de ingroparea omeneasca, de vreme ce, defaimand poruncile imparatesti, s-a lepadat de zeii romanilor. Si astfel mucenita a zacut toata ziua aruncata in drum. Iar sosind miezul noptii, ingerul Domnului a venit la fericita si, atingandu-se de dansa, i-a zis: “Scoala-te si fii sanatoasa si, ducandu-te, cearta pe Volusian ca el si sfaturile lui sunt de nimic!” Atunci Sfanta Achilina indata s-a sculat sanatoasa si, laudand pe Dumnezeu, zicea: “Multumescu-Ti Tie, Facatorule al vietii mele, Cel ce mi-ai dat sanatate si din necuratie ai izbavit pe roaba Ta; ca Tu, Doamne, mai inainte de veci ai fost, in veci vei petrece si nu este alt Dumnezeu afara de tine. Deci cu smerenie ma rog Tie, ca, dupa ce voi savarsi nevointa patimirii, la Tine sa ma invrednicesc de cununa slavei Tale si, indulcindu-ma de adevaratele Tale fagaduinte, sa Te laud pe Tine impreuna cu cetele sfintilor Tai, care au patimit pentru Tine”. Iar Domnul de sus i-a raspuns ei: “Vino, ca iti va fi tie precum ai cerut!”

Auzind fericita aceasta, s-a veselit foarte mult si a mers in cetate. Si ajungand la portile ei, indata s-au deschis singure. Deci fericita a mers la palatele lui Volusian – pentru ca o povatuia pe ea ingerul Domnului; si intrand acolo fara sa fie oprita de cineva, a stat inaintea antipatului pe cand el dormea. Iar antipatul, desteptandu-se din somn si vazand-o pe ea stand inaintea sa, s-a inspaimantat si, chemand pe servitorii sai, le-a zis: “Cine este aceasta care sta inaintea ochilor mei?” Iar ei, aducand lumanari, au zis: “Aceasta este cu adevarat Achilina, care, fiind moarta dupa bataile cele multe, ai poruncit sa fie aruncata afara din cetate spre mancarea cainilor”. Acestea auzindu-le antipatul, mai mult s-a inspaimantat si a poruncit ca, luand-o pe ea, sa o pazeasca pana dimineata. Iar dupa ce s-a facut ziua, a adus-o pe ea inaintea judecatii sale si a intrebat-o: “Oare tu esti Achilina? ”

Sfanta a raspuns: “O, om fara de lege! La ochii inimii tale fiind orbit de tatal tau, diavolul, oare nici cu ochii cei trupesti nu vezi? Eu sunt Achilina, roaba Domnului, si stau in fata ta”. Iar antipatul, stergandu-si ochii cu mana, a ramas intru nepricepere si zicea intru sine: “Daca n-a murit cand i-am gaurit capul si cand i-am scos creierii, ce fel de munci pot sa o vatame pe ea?”

Spunand aceasta, a poruncit sa o taie, zicand: “Pe Achilina, aparatoarea necuratului eres crestinesc, cea tanara cu anii, dar mare fermecatoare, care nu a cinstit pe zeii cei fara de moarte si nici nu s-a supus imparatestilor porunci, pe aceea noi ne-am ostenit mult a o pleca de la o nebunie ca aceasta, dar n-am putut sa o intoarcem. De aceea, dupa multe munci, care nu s-au atins catusi de putin de acea fermecatoare, poruncim ca, scotand-o afara din cetate, sa i se taie capul”.

O osanda de moarte ca aceasta luand fericita fecioara, a mers afara din cetate, la locul cel de taiere, la care ajungand, a cerut voie un ceas sa se roage lui Dumnezeu. Deci, ridicandu-si ochii spre cer, zicea: “Doamne Dumnezeul meu, Atotputernice, multumesc Tie ca mi-ai aratat sfarsitul patimirii mele. Pe Tine Te slavesc, Dumnezeul meu si facatorul tuturor, ca nu in desert mi-am savarsit masura alergarii mele. Te binecuvintez pe Tine, Ziditorule a toate, ca pe muncitor l-ai rusinat, iar pe mine ma invrednicesti cununii celei nestricacioase. Deci primeste in pace sufletul meu, ca, lasand pe cele pamantesti, sa castig pe cele ceresti”. Astfel rugandu-se fericita, i-a venite un glas din cer, zicandu-i: “Vino, fecioara aleasa, ceea ce ai calcat mania muncitorului si ai sfaramat boldul diavolului prin nevointa ta, primeste rasplatirea cea gatita tie”.

Acest glas venind de sus spre dansa mai inainte sa-si ridice calaul sabia spre grumazul sau, sfanta mucenita a lui Hristos a adormit desavarsit cu somn de moarte. Iar calaul, chiar vazand ca mucenita isi daduse sufletul sau, nu a trecut cu vederea porunca antipatului, ci a taiat cu sabia capul cel mort al fericitei fecioare si a curs din rana lapte in loc de sange. Iar crestinii care erau acolo, luand moastele ei cele mai scumpe decat margaritarul, ungandu-le cu aromate de mult pret si invelindu-le cu panze subtiri si noi, le-au ingropat in mormant, cu cinste, in cetatea Vivlos; iar de la mormantul ei se dadeau bolnavilor multe tamaduiri intru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru

Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel este cunoscut in popor sub denumirea de Postul Sampetrului. Este randuit de Biserica in cinstea celor doi apostoli si in amintirea obiceiului lor de a posti inainte de a intreprinde acte mai importante (Fapte 13,2 si 14,23). Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel era numit in vechime Postul Cincizecimii, datorita darurilor Sfantului Duh, care s-au pogorat peste Sfintii Apostoli.

Vechimea Postului Sfintilor Apostoli Petru si Pavel

Primele marturii despre Postul Apostolilor Petru si Pavel le avem din secolul al IV lea, in Constitutiile Apostolice. Mai tarziu vom gasi informatii despre acest post la Sfantul Atanasie cel Mare, Teodoret, episcopul Cirului si Leon cel Mare. Potrivit cercetatorilor, acest post era tinut la inceput numai in cercurile monahale si abia mai tarziu s-a extins si la credinciosi.

Durata Postului Sfintilor Apostoli Petru si Pavel

Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel nu are o durata fixa, deoarece inceputul lui este in functie de data variabila a Sfintelor Pasti. Anul acesta postul incepe luni, 12 iunie.

Acest post incepe intotdeauna in lunea dupa Duminica Tuturor Sfintilor, prima duminica dupa Rusalii – Pogorarea Sfantului Duh. Tinand seama ca mentinem Pascalia calendarului neindreptat, Sfintele Pasti se pot sarbatori intre 4 aprilie si 8 mai.  Astfel, se poate intampla ca Duminica Tuturor Sfintior sa fie dupa 29 iunie si Postul Sfintilor Petru si Pavel sa se desfiinteze. Asa s-a intamplat in anii 1945 si 1956, cand Invierea a fost praznuita pe 6 mai. In cele doua cazuri, Sfantul Sinod a hotarat sa se tina trei zile dinaintea sarbatorii Sfintilor Apostoli. O situatie similara am avut si in anul 1983, cand am sarbatorit Sfintele Pasti pe 8 mai, iar Postul  Sfintilor Apostoli Petru si Pavel a fost numai de doua zile, 27-28 iunie.

Regula spre a afla durata Postului Sfintilor Apostoli Petru si Pavel

Pentru a afla durata Postului Sampetrului din orice an, se foloseste urmatoarea regula: cate zile sunt de la data Invierii (inclusiv) din anul respectiv pana la 3 mai, atatea zile tine postul.

Dezlegare la peste in Postul Sfintilor Petru si Pavel

In Postul Sfintilor Petru si Pavel, sambata si duminica se mananca peste. Avem dezlegarea la peste si pe 24 iunie, atunci cand sarbatorim Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul. Dezlegarea la peste avem si luni, marti si joi, numai daca in aceste zile praznuim un sfant cu doxologie mare si cu cruce neagra in calendar. Cand o astfel de sarbatoare cade miercuri sau vineri se dezleaga la untdelemn si vin. Daca sarbatoarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel cade miercuri sau vineri, se face dezlegare la peste, vin si ulei.

Adrian Cocoșilă

Duminică, 11 iunie, Biserica Ortodoxă a rânduit lăsatul secului pentru începutul postului Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Durata postului Sfinților Apostoli Petru și Pavel este variabilă, în funcție de data Sfintelor Paști. Dacă se întamplă ca Duminica Tuturor Sfinților, ziua în care se lasă sec pentru acest post, să fie după 29 iunie, atunci postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel se va ține, simbolic, trei zile.

În data de 11 iunie, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sfântului Luca, Arhiepiscopul Crimeei, tămăduitor de boli și ajutător în necazuri. Sfântul Luca a fost un chirurg renumit și a trăit în cele mai cumplite vremuri ale instaurării regimului bolșevic. Credința și răbdarea de care a dat dovadă în timpul păstoririi în eparhiile pe care le-a condus, alături de operațiile făcute celor suferinzi, i-au adus recunoașterea atât printre credincioși, cât și printre autoritățile ateiste ale vremii. Astăzi toți ne închinăm lui, rugându-l să ne dăruiască sănătate trupului și sufletului.

Sfântul Luca s-a născut la data de 27 aprilie 1877, în orășelul Kerci din Crimeea, în familia „provizorului” (așa erau numiți în Rusia țaristă far­maciștii) Felix Voino-Iasenețki, ca al patrulea din cei cinci copii. Tânărul Valentin a vrut să urmeze Medicina la Universitatea din Kiev, dar nu a reușit să treacă de examenul de admitere, așa că s-a preocupat de pictură și sculptură, o altă pasiune a sa, și a intrat la Drept, unde a studiat doar un an, luând decizia să revină la Medicină, căreia i-a dedicat apoi întreaga viață. După absolvirea facultății, care a coincis cu un război ruso-japonez, a ajuns medic la un spital de recuperare a ră­niților din orașul Cita, Siberia Orientală. Chiar dacă fusese șef de promoție, a declarat că vrea să fie medic de țară, să ajute oamenii care sunt în nevoi și pe care nu are cine să-i trateze. În Cita, în anul 1904, s-a căsătorit cu Ana Lanskaia, asistentă, pe care o cunoscuse fiind încă student la Kiev. Ulterior, soția l-a ajutat mult pe tânărul doctor în activitatea sa medicală. A ajuns mai târziu la o mică policlinică din Ardatov, în apropierea orașului Nijni-Novgorod, unde lucra câte 14-16 ore zilnic. A urmat apoi o perindare prin diferite spitale, mai mari sau mai mici, unde a ajutat oamenii cât a putut. În timpul acestor peregrinări li s-au născut primii doi copii, Mihail și Elena, în 1907 și 1908.

Muncă, studiu și familie

Confruntându-se în timpul lucrului cu pacienți din diferite regiuni rusești cu probleme legate de anestezie, Valentin Voino-Iasenețki începe să studieze foarte serios problematica anesteziei locale, începând redactarea unei teze de doctorat la Moscova. Din motive familiale, tânărul doctor a fost nevoit să întrerupă studiile și să profeseze în mai multe spitale din Rusia. În acest timp s-a născut Alexei, al treilea copil, în anul 1910, iar în 1913 al patrulea, pe nume Valentin. În 1915 a apărut cartea „Anestezia regională”, cu ilustrații ale autorului, care a fost și bază a tezei de doctorat. În 1916, soția Ana a fost diagnosticată cu tuberculoză, fapt pentru care Valentin a decis să se mute ca doctor în Tașkent, unde credea că se vor putea ameliora simptomele bolii, datorită climei calde. A ajuns acolo în 1917, lucrând în condiții foarte dificile. În acel an, când Rusia era încă în război, au început răscoalele și revoltele, iar mai apoi schimbarea regimului. Doctorul Valentin Felixovici Iasenețki-Voino (așa era notat numele lui atunci) își făcea datoria, chiar dacă acest fapt l-a dus spre o arestare. În aceste condiții, starea de sănătate a soției s-a înrăutățit, ea murind în octombrie 1919. Copiii, rămași fără mamă, cu vârste între 6 și 12 ani, au locuit după aceea la asistenta Sofia Belețkaia. După înființarea Universității din Turkestan, în anul 1920, decanul Facultății de Medicină i-a propus doctorului Voino-Iasenețki să se ocupe de Catedra de chirurgie.

Doctor de suflete

După moartea soției, doctorul Valentin a început să fie foarte atașat de activitatea bisericească din Tașkent, fapt pentru care Episcopul Inochentie i-a propus să devină preot, ceea ce s-a petrecut în luna februarie 1921. De atunci, părintele Valentin a început să meargă la spital și chiar la operații în reverendă, cu crucea de preot, așezând în sala de ope­rații o icoană a Maicii Domnului, în fața căreia se ruga, înainte de orice intervenție chirurgicală. Deoarece situația politică se agrava, iar preoții și ierarhii erau exilați sau întemnițați, părintele medic Valentin a fost hirotonit, în data 31 mai 1923, Episcop-vicar de Barnaul. La călugărie a primit numele Luca, în cinstea Sfântului Evanghelist, care a fost și medic, dar și pictor. La prima Liturghie ca arhiereu, în Tașkent, în data de 3 iunie, a spus la predică oamenilor care erau în catedrală: „Mie, preotului, care cu mâinile goale am apărat turma lui Hristos de o haită mare de lupi, Domnul mi-a dat o cârjă de fier, arhierească, și m-a întărit cu harul arhieresc în lupta pentru integritatea eparhiei”. În ziua următoare a fost exclus din universitate, iar pe 10 iunie arestat.

Exilul și sfânta mărturisire

Episcopul Luca a fost condamnat la exil în Siberia pentru doi ani. Drumul spre exil a fost groaznic, dar în tot acest timp sfântul doctor a făcut mai multe operații bolnavilor pe care i-a întâlnit în cale. După ce a refuzat să renunțe la practica binecuvântării cu semnul crucii a bolnavilor înainte de operație, a fost trimis în exil în ținuturile cele mai nordice. În 1926 a fost eliberat și s-a întors la Tașkent. În anul următor a fost numit Episcop de Râlsk-Kursk, apoi la Eleț-Orlovsk și Ijevsk. La scurt timp solicită conducerii bise­ricești să fie pensionat.

În 1930, după un incident legat de sinuciderea unui fost coleg, profesor universitar, Episcopul Luca a fost din nou arestat și interogat foarte dur. Ca răspuns, Sfântul Luca a început greva foamei. A fost condamnat din nou la exil pentru trei ani în re­giunea Arhanghelsk. Acolo a lucrat din nou ca doctor, iar în 1933, atunci când i-au descoperit o tumoră, a plecat la Leningrad, pentru operație. După aceasta a revenit la Tașkent, unde a lucrat într-un mic spital. În 1934 i-a fost publicată cartea „Chirurgia afec­țiunilor purulente”, pentru care a primit mai târziu Premiul Stalin. Atunci când au început încarcerările politice din 1937, Sfântul Luca a fost din nou arestat și tor­tu­rat ca să recunoască acu­zațiile ce-i erau aduse. Pleacă pentru a treia oară în exil, în regiunea Krasnoiarsk din Siberia. În timpul războiului însă își reia activitatea chi­rurgicală și pe cea de ierarh, pre­dicând și făcând misiune, la în­ceput în Krasnoiarsk, apoi la Tambov, unde se mută cu spitalul.

După război a primit mai multe distincții de stat și bisericești, cea mai mare fiind Premiul Stalin pentru elaborarea noilor metode chirurgicale în afecțiunile purulente.

În 1946, a fost transferat în Crimeea și numit Arhiepiscop de Simferopol, unde luptă împotriva obiceiurilor rele ale clerului local. El învăța că inima preotului trebuie să fie ca un foc ce iradiază lumina Evangheliei și a dragostei pentru Cruce, prin cuvânt sau prin exemplul personal. Din cauza stării de sănătate nu a mai putut opera, dar consulta gratuit și ajuta medicii locali cu sfaturi din propria experiență. În acea perioadă a ajutat foarte mult cu rugăciunea, mulți oameni vindecându-se în acest fel.

În 1956, Sfântul Luca a orbit complet, dar a continuat să săvârșească Liturghia, pe care o știa pe de rost, să predice și să conducă eparhia. S-a opus cât a putut închiderii bisericilor și oricărei prigoane din partea au­to­rităților. Încărcat de ani și de experiența unei vieți pline de mărturisire a Domnului Hristos, Arhiereul Luca s-a mutat la Domnul în data de 11 iunie 1961, mormântul său devenind foarte curând loc de pelerinaj și de vindecare. A fost canonizat în Biserica din Ucraina în anul 1995.

Sfântul Luca al Crimeei în România

În anul 2013, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât înscrierea numelui Sfântului Luca al Crimeei în calendarul Bisericii noastre, cu ziua de pomenire 11 iunie. Părticele din cinstitele sale moaște au ajuns în București la paraclisul Institutului Național de Endocrinologie „C.I. Parhon”, la Biserica Șerban-Vodă și la capela Spitalu­lui Clinic de Urgență Floreasca.

(Sursa: Ziarul Lumina)

Sfântul Mucenic Timotei a trăit în timpul împăratului Iulian Apostatul (361-363). Pentru sfințenia sa a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Dintre minunile sale amintim cum a ucis un balaur care îi omora pe călătorii de pe un drum ce ducea la Prusa: i-a aruncat balaurului în gură un acoperământ cu care se acoperea Euharistia din Sfântul Altar. O altă minune a fost învierea unui împărat cu numele Areta.

Cetatea Prusiei este în părţile Bitiniei şi se învecinează cu Frigia şi Misia, fiind aproape de muntele Olimpului. În această cetate a fost episcop Sfântul Timotei, iar pentru curăţenia şi sfinţenia sa a luat de la Dumnezeu darul facerii de minuni, căci pe balaurul care se încuibase sub un chiparos, într-o peşteră, şi care vătăma animalele şi oamenii, el l-a ucis cu rugăciunea şi cu semnul Sfintei Cruci, aruncându-i în gură un acoperământ cu care se învelea sfinţita pâine pe dumnezeiescul jertfelnic.

El a înviat pe un împărat cu numele Areta, care zăcea de o boală foarte grea şi care era aproape de porţile iadului. De asemenea, şi pe o împărăteasă oarecare a întors-o de la moarte la viaţă şi, din întunericul închinării de idoli, a adus-o la lumina sfintei credinţe.

El toate bolile le-a tămăduit cu darul cel dat lui şi alte multe minuni a făcut, cu puterea lui Hristos. Şi a luminat turma sa cu învăţătura şi pe mulţi din cei necredincioşi i-a întors la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu.

Dar, după ce a venit împărat Iulian Paravatul, care, lepădându-se de Hristos, s-a închinat idolilor şi a început a prigoni cumplit Biserica lui Hristos, atunci Sfântul Timotei şi mai mult se ostenea în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, întărind pe cei credincioşi în credinţă; iar pe cei necredincioşi certându-i pentru rătăcirea lor.

Aflând acestea, păgânul Iulian a trimis să-l prindă şi, ulterior, l-a aruncat în temniţă. Iar pe când sfântul şedea legat, mulţi veneau la el şi-i învăţa despre Hristos, adevăratul Dumnezeu. Şi s-a înştiinţat de aceasta Iulian, că episcopul cel creştin, chiar şi legat, învaţă credinţa sa pe cei ce se duc la el, şi a trimis să-l oprească, ca să nu mai propovăduiască numele lui Iisus. Dar el nu a ascultat pe împăratul cel păgân şi fără de lege, ci făcea fără de temere cele cuviincioase lui.

Văzând acestea, împăratul s-a mâniat şi, trimiţând un călău, i-a tăiat capul în temniţă. Credincioşii au luat sfântul lui trup, l-au îngropat cu cinste; iar de la mormântul lui se dau tămăduiri de neputinţe şi de boli, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru.

Sfântul Chiril a fost pe vremea împăratului Teodosie cel mic, nepot de soră fiind lui Teofil, arhiepiscopul Alexandriei şi urmaş în scaun.

Fost-a încă şi apărător al celui de-al treilea Sfânt Sinod a toată lumea ce s-a adunat în Efes (431) şi a surpat pe rău credinciosul Nestorie, care învăţa multe hule împotriva stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu. Deci strălucind întru multe bune isprăvi, s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Sfintelor cinci fecioare canonice: Tecla, Mariamni, Marta, Maria şi Enata.

În zilele lui Savorie împăratul perşilor, aproape de satul Aza, era un oarecare preot, Pavel cu numele, plin de bogăţie, având întru a sa sinodie cinci canonice, fecioare. Deci acestea se aflau împodobite şi strălucite cu lumina virtuţilor, liturghisind Pavel şi cântând împreună slujba cu ele, care se aflau ziua şi noaptea lucrând poruncile lui Dumnezeu. Iar urâtorul de bine diavolul, nesuferind sporirea lor cea după Dumnezeu, văzând-o cum creşte pe toată ziua şi se întinde spre cele mai bune, a pregătit pe un oarecine să vestească la Tars pe întâiul vrăjitor împărătesc că se afla un oarecare preot creştin plin de bogăţie, şi că de voieşte să câştige bogăţia lui, să-l aducă înaintea sa, împreună cu fecioarele pe care le are întovărăşite. Căci acestea nelepădându-se de credinţa lor, el va dobândi toată avuţia lor, dându-le pe ele spre tăiere. Atunci îndată a fost adus preotul împreună cu fecioarele, şi cu toată averea sa. Şi intrând satana în inima preotului, a zis către arhimagul: “Pentru ce ai luat banii mei, nefăcându-ţi eu nici un rău?” Şi acela răspunzând i-a zis: “Pentru că eşti creştin, şi nu păzeşti poruncile împărăteşti”. Şi Pavel i-a zis: “Şi ce-mi porunceşti să fac?” Iar acela i-a răspuns: “De te vei închina soarelui şi vei mânca sânge de jertfe, ia-ţi ale tale şi du-te la casa ta”. Atunci ticălosul căutând împrejur şi văzându-şi averea jos zăcând, a zis: “Fac toate câte îmi vei zice”. Şi închinându-se soarelui, a mâncat şi din sângele jertfelor cel închegat şi a băut din el. Iar întâiul vrăjitor împărătesc, a zis către Pavel: “Înduplecă şi pe fecioarele cele împreună cu tine ca să facă, ceea ce tu ai făcut, şi să se însoţească cu bărbaţi, şi atunci luaţi-vă bogăţia şi mergeţi unde voiţi”. Deci Pavel apropiindu-se de fecioare le-a zis: “Întâiul vrăjitor ne-a luat banii noştri, şi ne îndeamnă să facem voia împăratului şi aşa ne va da înapoi toate ale noastre. Şi iată eu am mâncat şi am băut din sângele jertfelor, şi m-am închinat soarelui şi focului. Deci prin mine vă îndeamnă şi pe voi ca să faceţi aceasta, şi mai apoi să luaţi ale voastre şi să vă duceţi”. Iar fecioarele ca într-o unire mai întâi scuipând în faţa lui i-au zis: “De ce ai cutezat tu a face aceasta şi a ne îndemna încă şi pe noi? Iată că un al doilea Iuda te-ai arătat. Acela pentru bani a dat la moarte pe Învăţătorul şi Stăpânul nostru, şi câştigând banii s-a spânzurat după ce L-a vândut pe El. Iată şi tu, ticălosule, ca un al doilea Iuda, pentru bani ţi-ai pierdut sufletul tău, şi nici ai venit întru cugetare despre bogatul acela, ce avea mulţi bani şi zicea: Suflete ai multe bunătăţi, mănâncă, bea, veseleşte-te. Pentru aceasta a auzit: Nebunule, întru această noapte vor cere sufletul tău de la tine, iar cele ce ai gătit, ale cui vor fi? Deci îţi zicem ţie, stând înaintea lui Dumnezeu, că amândouă întâmplările, şi a bogatului şi a Iudei, se vor împlini de tine”. Şi iarăşi l-au scuipat pe el în faţă, ca pe un lepădat. Atunci, din porunca întâiului vrăjitor, fără de cruţare au fost bătute multe ceasuri fecioarele, care suferind toiegele ziceau:

“Noi ne închinăm Domnului nostru Iisus Hristos, iar poruncilor împărăteşti nu ne plecăm, iar tu fă ce voieşti”. Iar întâiul vrăjitor, uneltind în toate chipurile ca să câştige banii lui Pavel, a hotărât ca prin mâna lui Pavel să taie cu sabia capetele cinstitelor fecioare, socotind că Pavel nu se va pleca a face aceasta, şi astfel va câştiga toţi banii, dând morţii şi pe Pavel împreună cu sfintele fecioare. Iar ticălosul Pavel, auzind aceasta şi iarăşi căutând împrejur şi văzându-şi banii, a zis: “Fac toate câte îmi vei porunci”. Şi luând sabia a stat aproape de fecioare, iar sfintele văzându-l s-au spăimântat, şi cu glas au zis către el: “Ticălosule! pastor fiind, ai ieşit împotriva turmei tale, ca un lup sălbatic ca să ne omori pe noi? Acesta este sfântul trup şi sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, pe care îl primim din necuratele tale mâini? Să ştii că sabia din mâna ta este pentru noi viaţa veşnică, şi noi cu adevărat ne ducem la Domnul nostru Iisus Hristos, iar tu, precum mai înainte ţi-am zis, degrabă îţi vei pierde sufletul împreună cu bogăţia, prin spânzurare şi te vei duce spre tovarăşul tău Iuda”. Acestea şi altele i-au vorbit, şi făcând mai întâi rugăciune, li s-au tăiat capetele de către Pavel. Atunci a zis întâiul vrăjitor către Pavel: “Să ştii Pavele că la nici unul din oameni nu am văzut atâta iscusinţă şi isteţime ca la tine. Pentru aceasta fără de ştirea împăratului nu te pot face slobod, căci vestindu-i-se lui prin mine pentru tine, întru mare cinste te va pune; deci acum veseleşte-te împreună cu noi, şi dimineaţă vom face cunoscut cele pentru tine”. Iar ticălosul acela a răspuns: “Fie precum ai poruncit”. Şi în noaptea aceea trimiţând întâiul vrăjitor pe slugile sale, le-a poruncit ca să lege grumazul lui Pavel cu o funie şi să-l spânzure, şi aşa cu silnicie şi-a lepădat sufletul său. Iar dimineaţa întâiul vrăjitor, după ce l-a aflat spânzurat, spunea că el singur s-ar fi spânzurat, şi a poruncit ca să-l pogoare şi să-l arunce spre mâncare câinilor. Şi aşa au luat sfârşit cele mai înainte zise de sfintele femei, îndoita moarte preaticălosul Pavel suferind.

calendar-ortodox.ro

În cursul unui război pe care Imperiul Roman l-a purtat împotriva perşilor, în anul 298, împăraţii de atunci, Diocleţian şi Galeriu au hotărât să îndepărteze din armata romană pe toţi aceia care erau creştini.

Sfinții Mucenici Nicandru și Marcian au trăit în secolele III – IV și au fost ostaşi în armata romană în legiunile de la Dunăre şi îşi îndeplineau serviciul militar la Durostorum (Silistra de astăzi), în provincia romană Moesia Inferior. În cursul unui război pe care Imperiul Roman l-a purtat împotriva perşilor, în anul 298, împăraţii de atunci, Diocleţian şi Galeriu, au hotărât să îndepărteze din armata romană pe toţi aceia care erau creştini, considerând că aceştia nu luptă cu destulă vitejie pentru a apăra hotarele sau integritatea Imperiului Roman.

Astfel, în cetatea Durostorum au mărturisit pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi au suferit pentru El moarte martirică doi ostaşi din armată romană şi anume Marcian şi Nicandru. Aflându-se că sunt creştini şi recunoscând ei înşişi acest lucru au fost aruncaţi în închisoare şi îndemnaţi să nege pe Hristos şi să jertfească zeilor.

Refuzând aceste îndemnuri la apostazie au fost supuși la chinuri, ca să se lepede de credința lor: au fost înțepați cu sulița, pârjoliți în foc, puși pe cărbuni aprinși și bătuți cu toiegele, apoi li s-a turnat apă sărată peste rănile deschise și au fost târâți prin cioburi ascuțite, zdrobindu-li-se astfel fețele, însă nu au renunţat la credinţa creştină, ci au rămas statornici în credinţa lor şi l-au mărturisit în continuare pe Iisus Hristos. Astfel, din dispoziţia imperială în ziua de 8 iunie 298, li s-au tăiat capetele.

Astfel, cei doi Mucenici ai lui Hristos şi-au primit cununa cea neveştejită a măririi, pentru tăria credinţei lor.

Tradiția spune că Nicandru era tatăl unui copil și că soția lui, Daria, l-a așteptat timp de 10 ani să se întoarcă de pe câmpul de luptă (ceea ce n-a împiedicat-o să înțeleagă și să prețuiască jertfa mărturisitoare a bărbatului ei).

Sub chipul de cârciu­mar, lucra apostoleşte în taină ca un episcop, iar prin învăţăturile şi sfătuirile sale de Dumnezeu insuflate, aducea pe elini şi pe iudei la Biserica lui Hristos, iar pe cei păcătoşi îi povăţuia la pocăinţă.

Sfântul Teodot, tăinuitul rob al lui Hristos, a trăit în Ancira Galatiei pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian. El a fost episcop al Bisericii din cetatea Ancira Galatei și lua în taină trupurile sfinţilor mucenici, care se ucideau în acea vreme pentru Hristos şi se aruncau spre mâncarea câinilor, a fiarelor şi a păsărilor, şi le îngropa cu cinste. Iar când a scos noaptea din apă trupurile celor şapte fecioare înecate în iezer, atunci a fost prins de ighemonul Teotecn şi, fiind muncit cumplit, a luat sfârşit de sabie.

Una dintre ele, Sfânta Tecusa, i-a apărut în vis lui Teodot și i-a cerut să scoată trupurile lor din lac și să le îngroape. În urma acestui vis, Teodot a ieșit împreună cu un credincios să împlinească dorința muceniței. Conduși de un înger al Domnului, el a reușit să afle unde sunt trupurile fecioarelor și să le îngroape. Dar acest însoțitor l-a trădat pe Teodot judecătorului, mai-marele Teotechi. După ce a fost supus la mai multe chinuri, a primit mucenicia prin tăierea capului.

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă sărbătorește pe Sf. Mc. Zenaida și pe Sf. Cuv. Sebastiana.

În această lună, în ziua a şasea, este pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Ilarion cel nou, egumenul mănăstirii Dalmaţiei.

Fericitul acesta Ilarion a trăit pe vremea împăratului Nichifor Patriciul şi a lui Stavrache şi a lui Mihail Rangave şi a lui Leon Armeanul iconomahul şi a lui Mihail Travlos şi a lui Teofil iconomahul.

La anii 802, trăgându-se cu neamul din Capadocia, care se numea şi Caramania, având tată pe Petru, iar maică pe Teodosia. Tatăl său era cunoscut împăratului, fiindcă el da pâine la masa împărătească. După ce s-a născut Cuviosul şi a fost înţărcat de către dânşii, a fost dat la şcoală ca să înveţe cu osârdie Sfintele Scripturi. Iar când s-a făcut de 20 de ani, evangheliceşte a lăsat pe tată, pe maică, casa, bogăţia şi pe toată lumea şi s-a făcut monah în mănăstirea ce se numea a Xirochipiului, ce se afla în Constantinopol, apoi s-a dus de acolo, şi a mers în mănăstirea ce se numea a lui Dalmat, acolo unde a luat marea şi îngereasca schimă, adică s-a făcut schimnic.

Având pururea pomenitul ascultare, smerenie şi linişte, a slujit în gradina mănăstirii zece ani, apoi, după ce şi-a curăţit sufletul de toată patima şi l-a strălucit cu virtuţile ca soarele, atunci prin harul cel dumnezeiesc s-a făcut făcător de minuni, căci a izgonit dintr-un tânăr un duh necurat ce îl bântuia; pentru aceasta şi egumenul mănăstirii l-a făcut pe el preot şi fără a voi el. Iar după ce s-a săvârşit egumenul acela după trecerea a câţiva ani, s-a dus sfântul din mănăstire şi a trecut la locul cel numit Opsichiu şi de acolo s-a dus în mănăstirea Cataronilor.

Monahii mănăstirii sale, fiind înştiinţaţi de aceasta, au vestit pe Sfântul Nichifor, care era atunci patriarh; iar patriarhul, la rândul lui, a vestit împăratului Nichifor Patrichie, îndemnându-l ca să trimită şi să aducă înapoi pe cuvios. Pentru aceasta, ascultând cuviosul de îndemnurile împăratului şi ale patriarhului, s-a întors înapoi şi s-a făcut egumen şi arhimandrit, după cum era acolo aşa obiceiul a se face, hotărându-se de sinod.

Şi a petrecut cuviosul opt ani, păstorind turma lui Hristos. Iar când a ajuns împăratul Leon Armeanul, la anii 813, şi a lepădat închinăciunea sfintelor icoane, atunci şi cuviosul acesta Ilarion s-a dus la împărat şi fiind ispitit de către acela cu oarecare momeli şi îngroziri, ca să nu se închine sfintelor icoane, sfântul a mustrat pe împărat şi fără de Dumnezeu şi nou Iulian paravat l-a numit pe el.

Pentru aceasta din cuvintele acestea s-a mâniat împăratul şi după ce l-a îngrozit că are să-l supună la multe nesuferite chinuri l-a băgat în temniţă. După oarecare vreme, iarăşi a adus pe sfântul înaintea sa şi i-a spus aceleaşi cuvinte, pe care i le zisese şi întâi. Apoi l-a dat pe el patriarhului celui de un cuget cu el, adică lui Teodot Melsino, care se numea şi Casiter, ca să-l înduplece pe el. Şi fiindcă nu a ascultat cuviosul, l-a închis într-o temniţă întunecoasă şi multe zile a trăit acolo în mizerie. Asta pentru că se poruncise ca să nu i se dea nici pâine, nici apă, nici altceva spre hrană. Aflând aceasta, monahii şi ucenicii lui s-au dus la împărat zicând: “Dă-ne pe pastorul nostru, o împărate, şi după puţin îl vom pleca să săvârşească voia ta”. Iar împăratul, înşelându-se de îndemnarea aceasta, le-a dat lor degrabă pe sfântul. Sfântul petrecea în mănăstirea sa, luând putina întărire din slăbirea şi mizeria de mai dinainte, scăpându-se de foametea ce pătimise în temniţă.

Împăratul văzând că monahii nu au gând să-şi plinească făgăduinţa lor, ci numai l-au înşelat, i-a pedepsit pe monahi, iar pe sfântul l-a băgat iarăşi în temniţă. După aceea, l-a trimis la mănăstirea ce se numeşte a lui Foneu, care se află la marginea cetăţii şi acolo l-a închis în temniţă şase luni spre a fi chinuit mai mult, pentru că egumenul mănăstirii aceleia era om aspru, sălbatic şi nemilos.

La ceva timp, împăratul l-a adus din nou în palat pe sfântul şi cu îmbunări încerca ca să-l înşele şi, fiindcă nu a ascultat, a poruncit să-l închidă pe cuviosul în mănăstirea ce se numea a lui Cuclovie. Apoi, după ce au trecut doi ani şi șase luni, a scos pe sfântul de acolo şi l-a închis în temniţa care se numea a Numerilor. După aceea l-a bătut cumplit şi de acolo l-a izgonit la cetatea Protilion. Iar după ce Leon Armeanul a fost omorât cu sabia, chiar ăn biserica în care întâiaşi dată ocărâse şi aruncase la pământ icoana lui Hristos, după ce Leon rău şi-a lepădat sufletul său şi a împărăţit Mihail Travlos la anii 820, atunci şi sfântul acesta a fost slobozit din temniţă şi a fost găzduit de către o oarecare femeie creştină în casa ei şi ea i-a slujit şapte ani.

Împărăţind fiul lui Travlos, adică Teofil luptătorul de icoane, la anii 829, a adunat înrăutăţitul pe toţi cei ce se făcuseră mai înainte mărturisitori pentru sfintele icoane şi i-a zăvorât în temniţă. Atunci fericitul acesta Ilarion a fost întrebat dacă voieşte să se supună împărăteştii porunci. Dar, fiindcă sfântul a mustrat pe Teofil că este fără Dumnezeu şi înşelător, a primit 117 toiege pe spate şi după aceea a fost izgonit în insula Afusia, care este aproape de insula Alona, ce se afla sub arhiepiscopul Priconisului. Acolo sfântul, săpând într-o piatră, şi-a făcut o chiliuţă mică şi îngustă şi prin rugăciunea sa a scos apă şi a petrecut acolo 8 ani. Iar după ce s-a săvârşit Teofil, Teodora, soţia lui, a adunat în Constantinopol pe toţi mărturisitorii şi cuvioşii părinţi, ce se aflau în izgonire, şi după ce a întărit şi a aşezat Ortodoxia, prin înălţarea şi închinarea sfintelor icoane. Atunci şi Cuviosul Ilarion şi-a luat iarăşi mănăstirea sa strălucind-o cu minunile. Deci 3 ani mai trăind după aceasta şi cu plăcere de Dumnezeu îndreptând pe ucenicii săi, s-a mutat către Domnul, fiind de 70 de ani.

În prima zi după Rusalii, Biserica Ortodoxă sărbătorește Sfânta Treime.

Sărbătoarea Sfintei Treimi a fost așezată a doua zi după praznicul Pogorârii Sfântului Duh, când se descoperă oamenilor și a treia Persoană a Sfintei Treimi, Sfântul Duh, pentru a arăta că mântuirea oamenilor este lucrarea lui Dumnezeu, Unul după ființă, dar care are trei fețe sau ipostasuri, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

Arhimandritul Ilie Cleopa spunea în volumul care reunește predici ținute la praznicele împărătești și la sfinții de peste an, că învățătura despre Sfânta Treime este greu de înțeles, dar este spre folosul nostru să înțelegem câte ceva. Și îl cita în acest sens pe Sfântul Maxim Mărturisitorul: “Cunoștința Sfintei și celei de o ființă Treimi este sfințire și îndumnezeire pentru îngeri și pentru oameni”.

Este absolut necesar să cunoaștem despre Sfânta Treime cât este cu putință omului. Dar oricât am învăța, nu-i destul căci nici îngerii, nici heruvimii, nici serafimii nu pot dogmatisi și teologhisi despre Preasfânta Treime, însă toți suntem datori să învățăm cât putem, arăta părintele Cleopa.

Persoanele Sfintei Treimi sunt Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Tatăl este nenăscut și nu are cauză. El este izvorul celorlalte două persoane. Fiul este născut din Tatăl mai înainte de toți veci, precum se naște cuvântul din minte, iar Duhul Sfânt purcede din Tatăl și Se trimite în lume prin Fiul.

O imagine a Sfintei Treimi suntem noi oamenii care avem minte, cuvânt și duh, căci suntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Creștinul este și trebuie să fie permanent un locaș al Presfintei Treimi. Tatăl se sălășluiește mai ales în voința noastră. Iisus Hristos Cuvântul se odihnește în mintea noastră. Iar Duhul Sfânt, pe Care Îl primim la botez, se odihnește în inima noastră, arată părintele Ilie Cleopa. (sursa: vol. “Predici la praznice împărătești și la sfinții de peste an”, 1996).

Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh (Rusaliile) are loc la cincizeci de zile de la sărbătoarea Învierii Domnului (Sfintele Paști).

Cincizecimea (gr. pentekoste; lat. pentecoste — cincizeci de zile) este, potrivit Dicționarului de teologie ortodoxă (1994), evenimentul și sărbătoarea pogorârii Duhului Sfânt după învierea lui Hristos, anunțată în Vechiul Testament de profeții mesianici. Este denumită “capătul sărbătorilor”, adică evenimentul cu care se încheie istoria mântuirii realizată de Hristos.

În această zi, când Duhul Sfânt a venit în lume și S-a pogorât peste Sfinții Apostoli, s-a întemeiat la Ierusalim Biserica lui Hristos.

Cincizecimea constituie însă nu numai originea Bisericii, ci și modelul ei. Duhul Sfânt care a fost dăruit comunității apostolice primare, apostoli și ucenici, a înzestrat-o cu tot ceea ce era necesar organismului creștin: propovăduirea Evangheliei, Sfintele Tainele, harismele, diaconia. Existența istorică și orice acțiune sacramentală a Bisericii depind acum de invocarea Duhului Sfânt.

După ce Sfinții Apostoli au primit Duhul Sfânt, trăgând sorți, s-au dus în toate părțile pământului să vestească Evanghelia mântuirii și credința în Iisus Hristos, începând de la Ierusalim. Iar prin Sfinții Apostoli, Duhul Sfânt a fost transmis în lume tuturor celor ce cred în Hristos, prin Sfintele Taine ce se săvârșesc în Biserică de către preoți și episcopi.

Semnificația Cincizecimii constă în aceea că de acum Duhul Sfânt pătrunde definitiv în istorie neexistând timp și spațiu fără prezența personală, venirea reală și lucrarea efectivă a lui Dumnezeu.

Despre venirea pe pământ a celei de a treia persoane a Preasfintei Treimi, a vorbit însuși Mântuitorul Iisus Hristos în seara Cinei de Taină: “Eu vă spun adevărul. Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, îl voi trimite la voi”. (Ioan 16, 7)

Duhul Sfânt S-a pogorât peste Sfinții Apostoli, duminică dimineața, în ziua Cincizecimii, în chip de limbi de foc, nu în chip de porumbel ca la Botezul Domnului, spune arhimandritul Ilie Cleopa (vol. “Predici la praznicele împărătești și la sfinții de peste an”, 1996).

Venirea Sfântului Duh peste Apostoli, care se găseau în foișorul Cinei de Taină, de pe muntele Sion, este descrisă astfel: “Când a sosit ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc. Și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi… Și toți erau uimiți și nu se dumireau, zicând unul către altul: Ce va să fie aceasta? Iar alții, batjocorindu-i, ziceau că sunt plini de must… ” (Fapte 2, 1-13).

Chiar în acel ceas, Sfântul Apostol Petru a rostit prima sa predică în fața mulțimii, mărturisind că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Care a venit pe pământ pentru mântuirea oamenilor. Auzind ei cuvântul lui, au întrebat ce să facă, iar Apostolul Petru le-a răspuns: “Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și veți primi darul Duhului Sfânt (Fapte 2, 37-38)”.

La cuvântul Apostolului Petru au crezut în Hristos și s-au botezat în ziua aceea ca la trei mii de oameni.

Sfântul Mucenic Luchilian și cei împreună cu el sunt pomeniți în calendarul creștin ortodox la 3 iunie.
Sfântul Luchilian a trăit în timpul împăratului Aurelian (270-275), a locuit aproape de Nicomidia și a fost slujitor într-un templu păgân. S-a creștinat către bătrânețe, devenind propovăduitor al adevărului evanghelic.

A fost prins și adus la judecată înaintea prefectului Nicomidiei, Silvan. În fața autorităților a mărturisit că este creștin. A fost bătut și apoi aruncat într-o temniță unde se mai aflau patru tineri, închiși pentru Hristos. Aceștia se numeau Ipatie, Paul, Dionisie și Claudiu.

Au fost duși cu toții la Bizanț unde au fost condamnați la moarte, tinerii prin decapitare, iar bătrânul Luchilian a fost spânzurat pe o cruce. O tânără creștină, pe nume Paula, care îi îngrijise în timpul drumului și în perioada detenției, iar după moarte le-a îngropat trupurile, a fost prinsă de autorități, torturată și decapitată în același loc cu cei pe care îi slujise.

(sursă: vol. “Viețile Sfinților”)