Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel este un renumit schimonah din Valea Chiliilor, din Munţii Făgăraş, care a pustnicit în primele decenii ale secolului al XVII-lea, iar metanie avea la Mănăstirea Cetăţuia „Negru Vodă”. Timp de 30 de ani s-a nevoit într-o peşteră pe care a săpat-o singur într-un perete abrupt al muntelui. O singură dată pe săptămână un ucenic îi aducea sfântului cuvios o pâine şi puţină apă, pe care le cobora până la gura peşterii cu o frânghie. Din timp în timp, egumenul Mănăstirii „Negru Vodă” îi trimitea, pe aceeaşi cale, Sfintele Taine. Pentru multa sa nevoinţă şi rugăciune, Dumnezeu l-a învrednicit să-şi cunoască timpul mutării la Domnul, timp pe care l-a săpat în piatra de deasupra mormântului, „Ioanichie Schimonah, 1638”.
Până în 1990, odoarele sfinte au fost păstrate în biserica rupestră a Mănăstirii Cetăţuia şi de atunci numeroşi credincioşi se duceau să se roage Sfântului Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel. Acest sfânt a devenit pentru credincioşi, mărturiseşte protosinghelul Modest Ghinea, stareţul Mănăstirii Cetăţuia „Negru Vodă”, tămăduitor de boli, făcător de minuni, ocrotitor al familiilor şi mijlocitor al celor care nu pot avea prunci.
Acest Cuvios plăcut lui Dumnezeu s-a născut din părinti evlaviosi, trăitori în tinutul Muscelului. Din fragedă tinerete, ascultând chemarea lui Hristos, s-a despărtit de toate plăcerile si ispitele lumii desarte si s-a retras în Mănăstirea Cetătuia, Negru-Vodă, de pe valea Dâmbovitei, unde s-a călugărit si a deprins, de la părintii îmbunătătiti ai asezământului, primele reguli ale vietii ascetice. A cunoscut pe multi dintre sihastrii care locuiau în vremea aceea în jurul mănăstirii. Datorită numărului mare de pustnici, una din vaile ce inconjoara manastirea, era numita, Valea Chiliilor asa cum si astazi pastreaza aceasta denumire..
A fost un sfatuitor al Voievodului Mihai Viteazul care dupa batalia de la Calugareni a poposit 3 luni in Cetatuia lui Negru Voda.
Minunatul Ioanichie, după ce a deprins modul de viată al călugărilor iscusiti, luând binecuvântare, s-a retras într-una din pesterile Muntelui Negru-Vodă, unde s-a nevoit aproape 40 de ani.
In timpul nevointei sale in pestera de langa manastirea actuala, era cautat pentru sfat de Voievodul Matei Basarab , de boierii si de curtenii acestuia.
Petrecând multă vreme în rugăciune si aspră nevointă, Dumnezeu i-a descoperit multe din tainele Sale, care l-au întărit să rabde toate ispitele războiului nevăzut. Cunoscându-si dinainte sfârsitul, minunatul părinte Ioanichie,si-a încrustat anul trecerii la cele vesnice 1638 pe peretele pesterii sale, apoi culcandu-se pe patul de piatra si-a dat sufletul in mainile Domnului.
Un murmur de rugaciune a umplut muntele, în ziua de 26 iulie 1638,cand cuviosul a adormit întru Domnul. Acest murmur se aude si azi de cei ce urca spre biserica Cetatuii. Firea necuvântătoare i-a slujit, căci un păianjen i-a tesut deasupra trupului o pânză, ca un epitaf. Asa, moastele Sfântului, au rămas multi ani.
Din rânduială dumnezeiască, moastele lui s-au aflat în anul 1944 de catre egumenul schitului Pimen Barbieru si de monahul Isidor, care observand grota suspendata pe munte, s-au coborat pe o franghie si astfel au descoperit pe cuviosul. . În timpul comunismului s-a dat dispozitie să fie îngropate moastele Sfântului în cimitirul mănăstirii.
După 1990 Biserica recăpătând libertatea de a-si manifesta misiunea în rândul credinciosilor, staretul reînfiintatei mănăstiri Cetătuia Negru Vodă, împreună cu tot soborul, au redescoperit moastele Sfântului Cuvios Ioanichie Schimonahul si le-a reasezat spre închinarea credinciosilor în biserica mare a mănăstirii. Astăzi ne putem închina la acest odor din Valea Chiliilor, din care ies multime de minuni, unele consemnate de vietuitorii mănăstirii, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate.
În sedinta de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din zilele de 18-19 iunie 2009 s-a aprobat canonizarea Cuviosului Ioanichie cel Nou de la Muscel (Arges), cu ziua de prăznuire la 26 iulie.
Sfântul Cuvios Ioanichie este considerat un sfant ocrotitor al familiilor si un mijlocitor al acelora ce vor a avea copii.
Din multele minuni savarsite de Sfantul Cuviosul Ioanichie amintim de tamaduirea minunata a unui copil bolnav de leucemie, a unor suferinzi de cancer, deschiderea graiului unor copii, redarea linistii si alungarea vrajbei din casele acelora ce ajunsesera la divort, precum si mijlocirea in rugaciune a celor ce mult si-au dorit a avea prunci insa chiar medicii au fost neputinciosi la cererea lor, dar sa nu se uite ca: „ceia ce este cu neputinta la oameni, este cu putinta la DUMNEZEU”.











Acesti sfinti au trait în cetatea Edesei ce se afla în Siria, pe vremea împaratiei lui Iustin cel tânar. Fiind patrunsi de dragoste dumnezeiasca, s-au dus la sfânta cetate si, închinându-se lemnului celui de viata facator, au mers la Mânastirea Sf. Gherasim si au fost tunsi monahi de Sf. Nicon, cel ce era atunci egumen. Dar au iesit din mânastire mai înainte de a plini cele sapte zile, pe care este obicei sa le pazeasca monahii cei nou tunsi. Si mergând înainte la pustiu, au ramas în el patruzeci de ani, traind cu toata nevointa si cu petrecerea cea grea. Ioan a ramas în pustiu pâna la sfârsit; iar fericitul Simeon s-a întors la sfânta cetate si, închinându-se mormântului Domnului celui de viata purtator, s-a rugat lui Dumnezeu ca sa fie ascuns de catre oameni. Si prefacându-se ca este nebun, s-a dus la cetatea Emesa si, aratând multe minuni cu acea prefacere a lui, a raposat în Domnul. Si s-au cunoscut dupa moartea lui minunile lui. Iata cea mai de pe urma:
Acesta era fiul lui Vuzi, din Arira, pamântul parintilor, si a proorocit 20 de ani, apucând mai înainte de întruparea Domnului cu patru sute saptezeci si sapte de ani. Iar când au fost robiti evreii în Babilon, a fost dus si el împreuna cu ei. Si dupa ce a proorocit multe proorocii poporului iudeu, a dat si acest preamarit semn, adica: sa ia aminte la râul Babilonului cel numit Hovar si, când vor vedea ca seaca, atunci sa aiba nadejdea ca va sa vina asupra Babilonului secera pustiirii; iar când vor vedea cresterea apei, atunci sa aiba nadejdea ca se vor întoarce la Ierusalim.
Sfântul si marele Profet Ilie, acest inger intrupat in carne ce a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide si inchide cerurile, era de origine din Tesvi in Galaad. Traditia apocrifa, care a transmis aceste detalii despre nasterea Profetului, precizeaza ca el era din tribul lui Aaron si deci era Preot. Dar nu se gaseste nici o urma despre acestea in relatarea Scripturii pe care o rezumam in cele ce urmeaza (cf. III Regi 17-20 ; IV Regi 1 si 2).
Sora a sfântilui Vasile cel Mare (praznuit la
Tot în aceasta zi, aflarea moastelor sfântului Serafim de Sarov.
Pe vremea împărâţei păgânului împărat Iulian, depărtatul de Dumnezeu, s-a pornit o cumplită prigoană împotriva creştinilor, ca un vifor şi furtuna, încât s-a tulburat toată lumea. El dăduse poruncă, trimiţând ighemoni aspri, în toată stăpanirea Romei, prin toate ţările şi cetăţile, ca toţi creştinii din toată seminţia şi neamul şi de toată vârsta, să fie daţi fara de milă la cumplite chinuri. Cu o nedreaptă poruncă ca aceea, Iulian, întărîtându-se cu mânie şi cu vrajbă împotriva lui Hristos şi a robilor Lui, a stricat legile cele drepte, şi a umplut Răsăritul şi Apusul de sîngele creştinilor.
Acest sfânt a trait în Sevastia Capadociei, în zilele împaratului Diocletian, si pentru faptele sale bune si pentru smerenia sa a fost facut episcop al Pidahtoei. Fiind prins si cercetat de Filomarh ighemonul, împreuna cu 10 ucenici ai sai, si rabdând multe chinuri împreuna cu dânsii, si-a primit sfârsitul prin sabie. Se povesteste ca mai înainte de a fi prins, mergând la manastirea sa, nu si-a aflat ucenicii, pentru ca erau prinsi mai-nainte. Întâmpinând cerbul, pe care îl crescuse la mânastire, l-a binecuvântat si s-a rugat ca sa nu fie vânat de vânatori nici el, nici semintia lui; ci în toti anii la pomenirea sfântului sa aduca si el, si cei ce se vor naste din el, câte un pui de cerb în dar pentru obste. Si astfel în fiecare an, la pomenirea sfântului, dupa citirea Sf. Evanghelii, venea cerbul în biserica si aducea puiul si degrab iesea. Iar crestinii strânsi acolo junghiau cerbul si se ospatau, bucurându-se în slava si cinstea sfântului.
Aceasta mucenita a trait pe vremea Împaratului Diocletian, tragându-se cu neamul din Iconia. Din pricina prigonirii crestinilor, a luat pe Fericitul Chiric, în vârsta de trei ani, si a mers la Seleucia. Aflând însa si acolo aceeasi pornire împotriva crestinilor, a venit la Tarsul Ciliciei, unde chinuia pe crestini ighemonul Alexandru, om crud si salbatic la fire. Acesta, prinzând pe Mucenita Iulita, a batut-o, luând si copilul de la dânsa. Dar neputând ighemonul sa-l traga la sine cu maguliri si cu mângâieri, caci copilul se uita întins la maica sa, si abia putând vorbi, chema numele lui Hristos, ighemonul l-a lovit cu piciorul în pântece, si l-a aruncat de pe scari. Lovindu-se cu capul de zid, copilul si-a spart capul, si asa si-a dat sfârsitul. Iar fericitei Iulita, dupa multe chinuri, nevrând ea sa se lepede de Hristos, i s-a taiat capul si asa a luat cununa muceniciei.


Asa se face ca dupa un timp a fost hirotonisit, fiind chemat la preotie. Prin rugaciune si studiul Scripturilor, Mihail a aratat cum preotia si calugaria merg impreuna, atragând harul discernamântului si al patrunderii inimilor si situatiilor. Intelegerea neputintei omenesti l-a facut iubitor si ingaduitor cu oamenii, totdeauna mângâiendu-i si rugânde-se pentru ei, incât adeseori s-au implinit si minuni prin rugaciunile lui.


