close

Sfinții zilei

Sfinții zilei

Joi, 31 august – Aşezarea în raclă a cinstitului brâu al Maicii Domnului; Sf. Mc. Andrei, Iraclie, Faust şi Mina

braul-maicii

Cinstitul Brîu al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, cel adus în Constantinopol într-un sicriaş de aur cu pecetluire împărătească, a fost pus în biserica pe care dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Tînăr o zidise în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, la locul ce se numea Halcopratie, adică “tîrgul de aramă”. După mulţi ani, pe vremea împărăţiei lui Leon, femeia lui, Zoe, era supărată de duhul cel necurat. Pentru aceea, împăratul şi rudele lui aveau mîhnire; deci se făceau multe rugăciuni către Dumnezeu pentru împărăteasa care pătimea.

Odată i s-a arătat o vedenie dumnezeiască, spunîndu-i că de se va pune pe dînsa Brîul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, va lua tămăduire. Împărăteasa a spus această vedenie bărbatului ei, împăratul Leon, şi îndată împăratul a rugat pe patriarh şi a dezlegat pecetea, apoi s-a deschis sicriul şi s-a aflat întreg cinstitul Brîu al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, nici cîtuşi de puţin vătămat de vechimea vremii, şi l-a sărutat pe el cu cucernicie. Cînd patriarhul l-a întins pe el deasupra împărătesei, îndată s-a scăpat de chinuirea diavolească şi a cîştigat desăvîrşit tămăduirea bolii sale.

Atunci toţi cu bucurie au preamărit pe Hristos Dumnezeu şi pe Preacurata Maica Lui cîntînd cîntări de mulţumire; iar cinstitul Brîu punîndu-l într-aceeaşi raclă de aur, l-a pecetluit cu pecetea împărătească, şi a aşezat prăznuire întru cinstea Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, întru aducerea aminte de minunea ce s-a făcut cu sfîntul ei Brîu, prin singurul darul acela, şi prin milostivirea şi iubirea de oameni a Aceluia ce S-a născut dintr-însa, adică lui Hristos Dumnezeul nostru.

Sinaxar

mai mult
Sfinții zilei

Miercuri, 30 august – †) Sf. Ier. Varlaam, Mitropolitul Moldovei şi Sf. Cuv. Ioan de la Râşca şi Secu, episcopul Romanului; Sf. Ier. Alexandru, Ioan şi Pavel cel Nou, Patr. Constantinopolului (Post)

alexandru

Sfîntul Alexandru a fost protopop şi horepiscop pe vremea Sfîntului Mitrofan, întîiul Patriarh al Constantinopolului, fiind înfrumuseţat cu toate faptele bune. Cînd s-a adunat în Niceea întîiul Sinod a toată lumea, al Sfinţilor Părinţi, Patriarhul Mitrofan, neputînd să se ducă la acel sobor, din pricina bătrîneţilor şi slăbiciunii trupeşti, a trimis pe acest Alexandru, apărător al dreptei credinţe. El, şezînd în sobor în locul patriarhului său, s-a luptat mult pentru dreapta credinţă împotriva răucredinciosului Arie. După săvîrşirea Sinodului, Alexandru întorcîndu-se din Niceea în Constantinopol, îngerul Domnului s-a arătat fericitului Mitrofan, spunîndu-i că i se apropie sfîrşitul şi poruncindu-i să-l lase după sine ca patriarh pe Alexandru, zicînd: “După zece zile îţi vei lua cununa de la Dumnezeu, iar scaunul bisericesc să-l ia, în locul tău, Alexandru, slujitorul tău”.

Deci, a venit şi dreptcredinciosul împărat, marele Constantin, împreună cu alţi părinţi, ca să cerceteze pe Sfîntul Patriarh Mitrofan care era bolnav şi zăcea pe patul morţii. Cînd l-a întrebat pe cine îl va binecuvînta să primească scaunul patriarhiei după mutarea sa, Sfîntul Mitrofan a răspuns: “Domnul mi-a descoperit că după mine va lua scaunul patriarhiei Alexandru, împreună slujitorul meu, cel vrednic de adevărata alegere şi de darul Duhului Sfînt”. Aşa s-a şi întîmplat.

Ducîndu-se Sfîntul Mitrofan la Domnul, a fost pus ca patri-arh al Constantinopolului, Alexandru. El a păstorit bine turma cea cuvîntătoare a lui Hristos şi gonea lupii eretici şi elini; pentru că nu numai cu arienii avea mare luptă, dar şi cu filosofii. Unii din aceşti filosofi, îndrăznind, se apropiau de împărat şi îl certau, că a lepădat credinţa cea veche părintească, a lepădat legile romane şi greceşti şi a primit o credinţă şi o lege nouă, care va fi, nu spre întărire, ci spre risipirea împărăţiei. Ei rugau pe împărat să le poruncească să întrebe de credinţă pe Alexandru, episcopul lui; deci, împăratul a poruncit să se facă întrebare. Alexandru, arhiereul lui Dumnezeu, deşi era neînvăţat în filosofia elinească, însă, fiind plin de Duhul Sfînt, nu s-a lepădat de întrebare.

Ducîndu-se mulţi filosofi şi voind toţi să se întrebe cu episcopul creştinesc, arhiereul i-a rugat să aleagă pe unul din ei mai înţelept şi cuvîntător şi să-l pună înaintea sa la întrebare, iar ceilalţi să asculte toţi. Sfîntul le zicea: “Altminteri nu voi putea eu, un singur om, să vă dovedesc la toţi, cînd veţi striga şi vă veţi gîlcevi; de aceea voi, filosofii, să alegeţi pe care îl ştiţi că este mai înţelept”. Deci, ei au ales unul şi l-au pus înaintea arhiereului, iar ei singuri s-au gătit la ascultare cu luare aminte.

Începînd, Preasfinţitul Patriarh Alexandru a zis către filosof: “În numele Domnului meu Iisus Hristos, îţi poruncesc să taci!” Şi îndată i s-a legat limba filosofului şi a rămas mut, neputînd zice nimic.

Văzînd aceasta, adunarea filosofilor s-a înfricoşat şi s-a ruşinat. Deci, unii din ei au fugit de ruşine, iar alţii au crezut în Hristos. Filosoful cel amuţit, văzînd prin ameninţare rătăcirea sa, iar credinţa creştinească arătîndu-i-se a fi dreaptă, a căzut la picioarele arhiereului şi i s-a dezlegat limba din amuţire, şi cu mare glas a început a slăvi pe Hristos şi s-a botezat împreună cu ceilalţi prieteni ai săi. Atunci s-a făcut bucurie împăratului şi tuturor cre-dincioşilor, încît Dumnezeu, Care a dăruit atîta putere minunată plăcutului său, se preamărea de toţi.

După aceea, Sfîntul Alexandru a omorît cu rugăciunea şi pe răucredinciosul Arie, pentru că, trecînd cîţiva ani de la Sinodul cel dintîi a toată lumea şi fiind chemat la Constantinopol acel eretic, a amăgit cu vicleşug pe dreptcredinciosul împărat Constantin, cînd l-a întrebat de crede astfel, precum Sfinţii Părinţi au întărit în Sinodul din Niceea. Iar el, avînd în sîn hîrtia ereticeştii sale credinţe, lovea cu dreapta pieptul, zicînd: “Aşa cred”. Ca şi cum învoindu-se cu credinţa cea întărită în Niceea, iar cu gîndul zicea: “Aşa cred, precum am scris cu mîna mea, şi cum am în sînul meu”. Jurîndu-se înaintea împăratului că aşa crede, şi împăratul neştiind un vicleşug ca acela, a crezut cuvintele lui cele meşteşugite; deci, l-a trimis la Preasfinţitul Alexandru, poruncindu-i să primească pe Arie întru împărtăşirea bisericească, ca pe un dreptcredincios.

Ziua de Duminică a fost rînduită ca să intre Arie în biserică spre împărtăşire. Sfîntul Alexandru se lepăda a-l primi pe el, ca pe un începător de eresuri. Fiind sîmbătă spre Duminică, în acea noapte arhiereul lui Dumnezeu, Alexandru s-a aruncat la rugăciune înaintea sfîntului prestol şi cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu ca îndată să-i ia sufletul din trup, ca să nu vadă ziua aceea, în care Arie avea să se apropie şi să ia împărtăşirea cu Sfintele Taine. Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre Biserica Sa, a hotărît să piardă pe Arie de pe pămîntul celor vii.

Sfîntul rugîndu-se astfel lui Dumnezeu, după ce s-a făcut ziuă, s-a apropiat ceasul sfintei slujbe. El a văzut pe Arie că venea din palatul împărătesc la biserică cu multă mîndrie, înconjurat de boierii împărăteşti, care erau de eresul lui şi de o mulţime de oameni înarmaţi. Apropiindu-se de locul ce se numea “Tîrgul lui Constantin”, unde era un stîlp de marmură, care avea pe sine coroana împărătească, a căzut frică asupra lui de conştiinţa ce-l mustra pe el şi de frică i-a venit nevoia cea trupească; deci, îşi căuta loc ascuns. Din întîmplare a aflat o privată a poporului, în care, intrînd el, a fost lovit cu o durere cumplită la cele dinăuntru şi a crăpat în două ca şi Iuda, iar maţele lui au ieşit prin şezut. Astfel a pierit cu ticăloşie, lepădîndu-şi sufletul cu amar!

Văzînd cei ce-l aşteptau afară că nu mai iese, au intrat la el şi l-au găsit mort în privată, zăcînd în sînge. Atunci îndată s-a înştiinţat toată cetatea de cumplita moarte neaşteptată a ereticului Arie. Deci, ereticii s-au ruşinat, iar dreptcredincioşii s-au bucurat, că Hristos, adevăratul Dumnezeu, este biruitorul vrăjmaşului şi hulitorului. Preasfinţitul Patriarh Alexandru, auzind de aceasta, a dat mulţumire lui Dumnezeu, Cel ce S-a milostivit spre Biserica Sa şi a scăpat-o de acel lup cumplit. Dreptcredinciosul împărat Constantin cel Mare, auzind de moartea lui Arie, s-a întărit mai mult în dreapta credinţă, şi dogmele Sinodului din Niceea le-a ţinut pînă la sfîrşitul său.

Astfel a fost primită înaintea lui Dumnezeu rugăciunea cea dreaptă a lui Alexandru, marele arhiereu al lui Hristos, care, ca şi cu o armă ascuţită, a omorît pe vrăjmaşul Domnului. Deci, a făcut prăznuirea bisericii celei dreptcredincioase. După aceea şi Sfîntul Grigorie Cuvîntătorul lui Dumnezeu, în cuvîntul său către constantinopolitani, îl pomeneşte, grăind cu laude: “Adevăr vă zic vouă, deoarece sînteţi ucenici ai preaalesului Alexandru, ai marelui ierarh şi propovăduitor al Preasfintei Treimi, care, cu cuvîntul şi cu lucrul a gonit rătăcirea ereticească. Aduceţi-vă aminte de rugăciunile lui cele la fel cu ale Apostolilor, prin care a pierdut pe începătorul şi povăţuitorul necurăţeniei, în locul la care vrednică era limba necurată, ca prin necinste să se izbîndească şi prin moartea cea necinstită, care cu dreptate l-a ajuns, ca să se mustre veşnic vătămarea cea purtătoare de moarte ereticească, care a pierdut multe suflete”.

Acestea le-a grăit Sfîntul Grigorie spre lauda Sfîntului Alexan-dru şi spre defăimarea răucredinciosului Arie, aducînd aminte de moartea cea necinstită a lui Arie, care s-a întîmplat la acel loc necurat, prin rugăciunea Sfîntului Alexandru. Căci, precum el a ocărît pe Fiul lui Dumnezeu, hulind dumnezeirea Lui cea întocmai puternică cu a Tatălui şi de-a pururea fiitoare, tot aşa ocară a luat prin moartea cea necinstită, izbîndindu-se ocara prin ocară.

Sfîntul Alexandru, păstorind Biserica lui Hristos ani îndestulaţi, a ajuns la adînci bătrîneţi; iar cînd a fost aproape de sfîrşit, oile cele cuvîntătoare au înconjurat patul păstorului lor şi-l între-bau: “Părinte, cui ne laşi pe noi, fiii tăi? Pe cine vei pune în locul tău, care, mergînd pe urmele tale, ar putea să îndrepte bine Biserica?” Iar el, arătînd spre cei doi bărbaţi cinstiţi, spre preotul Pavel şi spre diaconul Macedonie, a zis: “De voiţi să aveţi păstor învăţător şi strălucit prin fapte bune, alegeţi-l pe Pavel; iar de voiţi să-l aveţi numai frumos la faţă şi cu podoaba din afară cinstit, atunci alegeţi-vă pe Macedonie!” Acestea zicîndu-le, Preasfinţitul Patriarh Alexandru şi-a dat sufletul, avînd de la naşterea sa nouăzeci şi opt de ani.

După dînsul a luat scaunul patriarhal Sfîntul Pavel, întîiul patriarh al Constantinopolului cu acest nume, a cărui pomenire se cinsteşte la 6 noiembrie. Sfîntul Ioan care se numea Capadoc – căci era cu neamul din Capadocia -, a luat scaunul Patriarhiei Constantinopolului după Timotei cel răucredincios şi la sfîrşitul împărăţiei lui Atanasie ereticul. El a fost ales la acea înaltă dregătorie fără să vrea, şi ridicat de poporul cel dreptcredincios mai mult decît cu puterea împărătească; dar nu a avut pace de la răucredinciosul împărat pînă la sfîrşitul lui, fiind urît şi gonit de dînsul.

Aceasta i se făcea, fiindcă împăratul acela ţinea de eresul lui Sevir, mincinosul patriarh al Antiohiei, şi potrivnicul Sinodului a toată lumea din Calcedon al Sfinţilor Părinţi. Ereticul Sevir, urmînd lui Dioscor şi lui Eutihie, care au fost goniţi de la Sinod şi daţi anatemei, zicea că o fire este în persoana lui Hristos, cuvîntul şi trupul s-ar fi amestecat prin întrupare într-o fire, iar nu după cum ne-au învăţat Sfinţii Părinţi să credem, că în persoana lui Hristos sînt două firi, precum cîntă şi Biserica; Dumnezeu fiind din fire şi cu firea făcîndu-se om pentru noi, nu în două feţe fiind despărţit, ci în două firi neamestecate fiind cunoscut. Acelaşi răucredincios şi potrivnic al credinţei celei drepte, bîrfea cum că dumnezeirea Sfintei Treimi ar fi pătimit pe cruce împreună cu omenirea lui Hristos, şi pentru aceea îndrăznea de adăuga la cîntarea: Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, şi “Cel ce Te-ai răstignit pentru noi”, mîntuieşte-ne pe noi.

De la acel ticălos Sevir a ieşit erezia achefaliţilor, adică a celor fără de cap, numindu-se astfel pentru că n-au voit să fie sub episcopii dreptcredincioşi, care stăpîneau bisericile, după cum capul stăpîneşte celelalte mădulare, ci fiecare singur se făcea începător şi învăţător, după mintea cea nebună a capului lor. Murind episcopii cei răucredincioşi şi preoţii lor, la dînşii nu mai era rînduiala botezului după obiceiul bisericesc, nici a dumnezeieştii Liturghii, împărtăşindu-se din agneţul cel de multă vreme pregătit şi păzit, al Trupului lui Hristos. Deci, adunîndu-se în ziua Sfintelor Paşti şi zdrobind acel agneţ în părţi mici, atunci fiecare îşi alegea orice fel de credinţă nedreaptă voia, şi, luînd învăţăturii socotinţa cea adevărată, învăţau pe alţii după mintea lor deşartă. Deci multe alte eresuri au răsărit de la dînşii, potrivnic unul altuia.

Despre acestea, Nichifor Calist, istoricul bisericesc grec, scria în cartea 18, cap. 45: “Din nişte eretici ca aceia era şi răucredinciosul împărat Atanasie, care a tulburat mult Biserica lui Dumnezeu, izgonind din scaunele lor pe ortodocşii arhierei. Şi pe Sfîntul Ioan, pus din nou patriarh al Constantinopolului, voia să-l izgonească; dar l-a ajuns pe el judecata lui Dumnezeu, că moartea i-a tăiat viaţa lui”. Dar, nu este cu necuviinţă a pomeni aici de moartea acelui rău împărat, care a fost astfel: Cu puţine zile înainte de pieirea sa, a văzut în vis un om înfricoşat, şezînd pe scaun înalt şi întru slavă ca un judecător, şi mulţi stînd înaintea lui. Judecătorul acela avea în mîinile sale o carte, pe care, deschizîn-d-o, a găsit scris numele împăratului Anastasie, pe care arătîndu-l împăratului, a zis: “Eu voiam să te las să trăieşti mai mult; dar pentru necredinţa ta voi şterge din viaţa ta paisprezece ani”.

Aceasta zicînd-o, a şters pe cel scris în carte, iar împăratul, cuprinzîndu-se de frică mare, s-a deşteptat din somn tremurînd şi, chemînd pe unul din cei mai credincioşi sfetnici ai săi, anume Amantie, care era de un gînd cu dînsul în toate eresurile şi răutăţile, i-a spus lui cu mîhnire vedenia visului. Amantie, auzind aceasta şi înspăimîntîndu-se, a zis: “În noaptea aceasta am văzut şi eu o vedenie înfricoşată: mi se părea că stau în faţa împărăteştii tale feţe, ca şi cum aş sluji, şi iată o scroafă mare, alergînd, m-a apucat de haină de deasupra şi m-a trîntit la pămînt”. Nişte visuri înfricoşate ca acestea spunîndu-şi unul altuia, s-au înspăimîntat şi au chemat pe un vrăjitor, anume Proclu. Ei i-au spus lui visele lor ca să le tîlcuiască; iar acel vrăjitor le-a spus lor că degrab vor muri. Deci, nu după multe zile un tunet cu fulgere grozave a lovit în palatele împărăteşti şi a ucis pe împărat, şi astfel a pierit acel rău împărat.

După moartea lui Anastasie, a fost ales la împărăţie Iustin, bărbat dreptcredincios şi bun. Iar Amantie şi ceilalţi oameni răi ca dînsul, ajutători răutăţii lui Anastasie şi prigonitori ai Bisericii, cu dreaptă judecată au fost daţi la moarte. Astfel s-a împlinit lui Anastasie şi lui Amantie vedenia viselor lor. După pieirea acelor vrăjmaşi ai Bisericii, a luat pace şi Biserica lui Hristos şi păstorii ei. Atunci şi Preasfinţitul Patriarh Ioan, cu dreptcredinciosul împărat Iustin, cel din nou ales, şi cu tot poporul cel dreptcredincios, bucurîndu-se pentru eliberarea Sfintei Biserici de sub jugul tiraniei, au cîntat în biserică cîntări de mulţumire şi prăznuire, şi degrabă chemînd pe cei mai de aproape episcopi, patruzeci la număr, şi alcătuind un sinod local, au dat anatemei pe Sevir, mincinosul patriarh al Antiohiei, şi pe toţi cei de un gînd cu dînsul. Iar Sinodul al patrulea a toată lumea din Calcedon, l-au întărit şi l-au preamărit. El a petrecut celelalte zile ale vieţii sale întru liniştea Bisericii, binepăstorind turma cea încredinţată lui şi plăcînd lui Dumnezeu. Deci, petrecînd pe scaun trei ani, s-a dus către Domnul.

Sfîntul Pavel care se cinsteşte acum, al patrulea patriarh al Constantinopolului cu acest nume, era de neam din Cipru. El a luat scaunul după Nichita, ereticul luptător de icoane, în împărăţia lui Leon, fiul lui Copronim.

Despre acest sfînt se scrie astfel în viaţa lui Tarasie: “Pavel era bărbat îmbunătăţit şi dreptcredincios, dar fricos; căci, văzînd marea chinuire pentru sfintele icoane, care se făcea de răucredinciosul împărat multora din cei dreptcredincioşi, îşi tăinuia dreapta sa credinţă şi fără voie se împărtăşea cu ereticii. După moartea acelui dreptcredincios împărat, a voit să preamărească dreapta închinăciune a sfintelor icoane, dar n-a putut, de vreme ce nu avea ajutor deloc. Deci, lupta împotriva sfintelor icoane se întărise foarte mult în toată cetatea şi în părţile dimprejur, pentru aceasta el era foarte mîhnit. Văzînd că nimic nu sporeşte, a gîndit să lase scaunul patriarhiei, pe care nu a petrecut mai mult de patru ani. Deci, îmbolnăvindu-se, s-a dus în taină din casa patriarhiei la mînăstirea Sfîntului Flor şi a luat acolo sfînta schimă. Degrabă s-a auzit pretutindeni de aceasta şi toţi erau în mare mirare. Asemenea şi împărăteasa Irina s-a mîhnit că patriarhul a făcut aceasta, nespunînd nimănui. Ea a mers la dînsul cu fiul său, împăratul Constantin, şi l-a întrebat: “O, părinte, de ce ai făcut aceasta? Şi pentru ce pricină?”

El a răspuns: “Boala mea şi aşteptarea cea degrabă a morţii m-au adus pe mine în acest sfînt chip al schimei. Dar mai vîrtos m-a silit pe mine să las scaunul Patriarhiei, tulburarea bisericească, de vreme ce Biserica este bîntuită de eresul luptătorilor de icoane şi de reaua socoteală cea prelungită, am primit rană nevindecată multă vreme. Eu, ticălosul, de trei ori acum, cu mîna mea şi cu scrierea m-am învoit la acea ereticie; căci nici nu mi se putea mie să scap de lanţurile relei credinţe, ci s-a întîmplat şi cu limba şi cu mîna de m-am legat într-însele, de care lucru mă căiesc acum foarte mult. Iar ceea ce îmi răneşte sufletul cu mai multă şi nemăsurată mîhnire este aceasta: Văd în toate părţile pămîntului, care este sub mîna voastră, că pravila credinţei păzindu-se nemişcat şi petrecînd şi veselindu-se în credincioasa învăţătură, se înstrăinează de Biserica noastră şi pe noi ne gonesc de la sine, ca de la turma lui Hristos, ca pe nişte oi străine.

De aceea mă lepăd a fi păstorul adunării ereticeşti şi am voit ca mai bine să petrec în mormînt, decît să fiu supus anatemei date de sfintele patru scaune apostoleşti. Dar, de vreme ce Dumnezeu a dat puterea sceptrului în mîinile voastre, ca să aveţi împărătească grijă de turma creştinească de sub cer, de aceea să nu treceţi cu vederea necazurile Bisericii voastre, nici să n-o lăsaţi pe ea să petreacă mai mult în mîhnirea cea nemîngîiată, ci sîrguiţi-vă ca Biserica iarăşi să-şi primească vechea şi buna sa podoabă. Nu lăsaţi mai mult eresul cel urît, care a ieşit ca un porc din pădure, să pustiască şi să piardă via lui Hristos în vremea credincioasei voastre împărăţii, şi s-o spurce pe ea cu socoteala cea necredincioasă. Aveţi lucrător iscusit, care poate să lucreze strugurele adevăratei mărturisiri, pe care storcîndu-l în dumnezeiescul teasc al Bisericii adevărate, va umple paharul de înţelepciune şi va găti credinciosului popor băutura dreptei înţelegeri”.

Apoi l-au întrebat pe el: “Despre cine grăieşti aceasta, părinte?” El a răspuns: “Pentru Tarasie, care este mai întîi în sfaturile voastre cele împărăteşti. El este puternic, cu toiagul înţelegerii să gonească mincinoasele cuvinte cele ereticeşti, să păstorească bine turma cea cuvîntătoare a lui Hristos şi s-o adune în ograda dreptei credinţe”. Dreptcredincioasa împărăteasă Irina şi fiul ei, împăratul Constantin, auzind nişte cuvinte ca acelea de la patriarhul Pavel, s-au dus mîhniţi. Iar Pavel a zis către nişte senatori care rămăseseră la dînsul: “O, n-aş fi şezut eu niciodată pe acel scaun cînd Biserica era tulburată de chinuitori şi blestemată de cele patru scaune patriarhale. De nu se va aduna al şaptelea sobor a toată lumea şi de nu se va ridica eresul luptării de icoane, nu vă veţi putea mîntui”. Senatorii au zis: “Dar pentru ce tu în vremea patriarhiei tale ai iscălit pentru lupta împotriva icoanelor?” Pavel a răspuns: “De aceea acum am luat pocăinţă, de vreme ce atunci m-am iscălit; deci, mă tem să nu fiu pedepsit de Dumnezeu că am tăcut de frică şi nu v-am spus vouă adevărul. Însă acum mă căiesc şi vă zic că nu vă este vouă nădejde de mîntuire, de veţi petrece în eresul acela”.

După puţine zile, patriarhul Pavel a adormit cu pace. De atunci popoarele din Constantinopol au început a vorbi cu libertate şi fără de temere şi a se întreba cu ereticii despre sfintele icoane, de care, din vremea lui Leon Isaurul pînă atunci, nu era cu putinţă cuiva să deschidă gura spre apărarea sfintelor icoane. Acestea ştiindu-le despre cei trei arhierei care se cinstesc acum: Alexandru, Ioan şi Pavel, slăvim pe Dumnezeu în Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh. Amin.

Sinaxar

mai mult
Sfinții zilei

Marți, 29 august – (†) Tăierea Capului Sf. Prooroc Ioan Botezătorul; Sf. Cuv. Teodora (Dezlegare la ulei şi vin)

ioan-botezatorul

Sfîntul Ioan, Înaintemergătorul Mîntuitorului, precum a fost înaintea Domnului său cu naşterea, tot aşa i se cădea să fie înainte şi cu moartea cea de bună voie a Aceluia pe Care L-a propovăduit pe pămînt, zicînd: Vine Cel mai tare decît mine, în urma mea…Astfel a propovăduit venirea Domnului şi sufletelor care erau ţinute în iad ale sfinţilor strămoşi, căci acum s-a arătat în lume Mesia cel aşteptat. Şi precum Iisus Domnul Hristos avea să pătimească pentru păcatele oamenilor, tot aşa şi Mergătorul Său înainte a suferit moarte mucenicească pentru fărădelegea lui Irod.

Deci, aceasta s-a început astfel: Irod, care se numea Antipa, fiul lui Irod cel Mare, care a ucis pe pruncii cei din Betleem, fiind a patra odraslă rea a rădăcinii celei rele, care a stăpînit în Galileea, a luat mai întîi de soţie pe fiica lui, Areta, împăratul Arabiei, şi a petrecut cu ea multă vreme. Apoi, rănindu-se de frumuseţea Irodiadei, femeia fratelui său, Filip, a luat-o pe ea de soţie, învoindu-se astfel la pofta lui necurată. El, după dorinţa acelei desfrînate, a gonit pe femeia sa cea dintîi după lege şi a luat-o pe ea, femeia fratelui său – împotriva legii; căci chiar de ar fi murit fratele lui, tot nu i se cădea s-o ia pe dînsa, fiindcă rămăsese fiica fratelui său cea născută dintr-însa. Legea poruncea ca numai pe femeia fratelui cea rămasă văduvă, s-o ia fratele cel viu, dacă fratele cel mort nu ar fi lăsat după sine fii. Însă sînt cei ce vorbesc cu dovedire, că pe cînd trăia Filip, fratele său, Irod i-a luat pe femeia lui şi mare rău i-a făcut, făcîndu-se ca un răpitor desfrînat şi amestecător de sînge.

Irod făcînd o fărădelege ca aceasta, n-a suferit Sfîntul Ioan Botezătorul, rîvnitorul Legii lui Dumnezeu, defăimătorul păcatelor omeneşti şi propovăduitorul pocăinţei; ci mustra pe faţă pe Irod înaintea tuturor, ca pe un desfrînat şi răpitor – apucătorul soţiei fratelui său -, şi zicea: Nu ţi se cade ţie să ai de soţie pe femeia lui Filip, fratele tău. Irod, nesuferind mustrările, a poruncit să arunce pe Ioan în temniţă, legat cu lanţuri. Dar mai ales Irodiada se mînia asupra sfîntului şi voia ca îndată să-l ucidă; dar nu putea, oprind-o însuşi Irod şi păzind pe cel legat de femeia care sufla cu ucidere. Irod n-a voit să-l omoare, ştiind pe Ioan că este bărbat drept şi sfînt, şi pe care mai înainte îl asculta cu plăcere şi luînd aminte la cuvintele lui, multe le făcea bine şi se temea să-l ucidă. El însă nu se temea aşa de Dumnezeu, precum se temea de oameni, fiindcă evanghelistul Matei zice: Vrînd să-l ucidă pe el, se temea de popor, căci îl avea ca pe un prooroc… Ca poporul să nu se scoale asupra lui şi să ridice tulburare, de aceea nu îndrăznea să dea la arătare spre moarte pe proorocul Ioan Botezătorul, cel iubit şi cinstit de toţi, ci îl chinuia pe dînsul numai prin închisoare, vrînd să închidă gura cea netăcută a mustrătorului său.

Sfîntul Ioan a stat în temniţă multă vreme şi se adunau la dînsul ucenicii lui, pe care el, învăţîndu-i mult la viaţa cea îmbună-tăţită şi după Legea lui Dumnezeu, îi încredinţa pe ei despre Mesia, Care venise acum în lume şi la Care îi şi trimitea pe dînşii, precum se povesteşte în Evanghelie. Ioan, auzind din închisoare despre lucrurile lui Hristos, a trimis pe doi din ucenicii săi ca să-l întrebe pe el: Tu eşti Cel ce va să fie, sau să aşteptăm pe altul? Nu doar că neştiind de El, a trimis ca să-l întrebe, căci cum nu-L ştia pe Acela pe Care el L-a botezat? Cum nu ştia el pe Sfîntul Duh pe Care L-a văzut pogorîndu-se peste Iisus şi a auzit glasul Tatălui mărturisindu-i, şi el însuşi i-a mărturisit, arătîndu-l cu degetul şi zicînd: Iată mielul lui Dumnezeu… Ci ca ucenicii lui să vadă minunile cele preaslăvite pe care le făcea Domnul Hristos şi să se încredinţeze despre El, că Acela este Cel ce a venit ca să mîntuiască neamul omenesc.

După aceea a sosit ziua în care Irod se obişnuise a săvîrşi ziua naşterii sale. El a adunat pe boierii săi, pe voievozi, pe cei mai mari şi pe toate căpeteniile Galileei, şi le-a făcut un ospăţ mare. La acest ospăţ, fiica Irodiadei, jucînd şi plăcînd lui Irod şi celor ce şedeau cu dînsul, a cerut de la dînsul – după povaţa maicii sale cea rea, – capul Sfîntului Ioan Botezătorul. Deci, ea a cîştigat ce a cerut, căci Irod se jurase ei să-i dea orice va cere, chiar şi jumătate din împărăţie. Ticălosul, nevrînd să-şi calce jurămîntul, nici să mîhnească pe jucătoare şi pe nelegiuita ei mamă, a lepădat frica prin care se temea să ucidă pe Ioan, şi, uitînd sfinţenia aceluia, s-a umplut de îndrăzneală spre vărsarea sîngelui cel nevinovat; şi, trimiţînd îndată pe călău în temniţă, a poruncit să-i taie capul lui Ioan şi să-l aducă pe tipsie.

Astfel Mergătorul Înaintea lui Hristos a fost tăiat în temniţă, noaptea tîrziu, pentru mustrarea fărădelegii lui Irod cu Irodiada. Sfîntul Evanghelist Marcu povesteşte că acel ospăţ urît s-a numit cină. Că zice: A făcut cină boierilor săi, care s-a prelungit pînă noaptea tîrziu, şi după ce s-au îmbătat şi s-au desfătat destul prin jucarea fetei celei fără de ruşine, atunci s-a săvîrşit acea nedreaptă ucidere. Deci, aducîndu-se pe tipsie capul Sfîntului Ioan în mijlocul acelui ospăţ, picurînd încă sîngele – precum spun unii -, acel cap a grăit aceleaşi cuvinte mustrătoare: Nu ţi se cade să ai de soţie pe femeia lui Filip, fratele tău! O, ce frică s-a făcut atunci celor ce erau de faţă la ospăţul acela, cînd au văzut capul de om, aducîn-du-se pe tipsie ca o mîncare şi, curgînd sîngele, că mişcă încă buzele şi grăieşte cuvinte!

Jucătoarea, luîndu-l în mîini, fără temere l-a dus la maică-sa. Irodiada, luîndu-l, înţepa cu acul limba care mustra fărădelegea lor. Şi, batjocorindu-l din destul, nu l-a dat să-l îngroape împreună cu trupul, pentru că se temea să nu învieze cînd se va lipi capul de trup, şi să nu-i certe din nou. Deci, ucenicii lui, luînd în noaptea aceea trupul cel scos din temniţă, l-au îngropat în Sevastia; iar capul l-a îngropat Irodiada în curtea sa, în pămînt adînc, la un loc ascuns şi necinstit. Iar cum a fost luat de acolo, s-a scris pe 24 februarie, cînd se prăznuieşte aflarea cinstitului lui cap.

După uciderea Sfîntului Ioan Înaintemergătorul, acel ticălos Irod a făcut o altă răutate şi mai mare, pentru că a batjocorit pe Domnul nostru Iisus Hristos, în vremea pătimirii Sale cea de bună voie pentru noi, precum grăieşte de aceasta Evanghelistul Luca. Irod, cu ostaşii săi, ocărînd şi batjocorind pe Iisus, L-a îmbrăcat în haină luminoasă şi L-a întors la Pilat.

După acestea n-a zăbovit izbîndirea lui Dumnezeu asupra ucigaşului de prooroc şi a batjocoritorului lui Hristos; pentru că pe de o parte sîngele lui Ioan striga către Dumnezeu asupra lui – precum de demult al lui Abel asupra lui Cain -, iar pe de alta, pe lîngă alte fărădelegi, şi batjocora făcută de dînsul Domnului, trăgea asupra lui vrednică pedeapsă de la Dumnezeu, dreptul Judecător.

Deci, nu după multă vreme, s-a lipsit de împărăţie şi de viaţă cu Irodiada şi cu jucătoarea, pentru că Areta, împăratul Arabiei, voind să-şi răzbune pentru necinstea şi batjocura care s-a făcut fiicei lui, a adunat putere de oaste şi s-a dus asupra lui Irod. Asemenea şi Irod, adunîndu-şi puterea sa, a ieşit împotriva lui Areta. Deci, fiind război tare din amîndouă părţile, ostaşii arabilor au biruit pe ai lui Irod, şi i-a biruit cu tăiere mare, căzînd toată puterea lui Irod, abia scăpînd numai el singur. După aceea a fost lipsit de Cezarul Romei, de stăpînirea tetrarhiei sale şi de toate bogăţiile. El a fost trimis în surghiun împreună cu desfrînata şi cu fiica ei, mai întîi în Lugdunum, cetatea Galiei, apoi de acolo a fost dus la Ilard, cetatea Spaniei.

Acolo s-a sfîrşit în strîmtoare şi în rea pătimire, văzînd mai întîi moartea jucătoarei sale fiice care a pierit în acest chip: fiind vreme de iarnă, ea a voit să treacă rîul, care se numea Sicoris, pentru o trebuinţă oarecare şi, mergînd pe gheaţă, s-a rupt gheaţa sub dînsa şi s-a afundat pînă la grumaz. Dar prin dumnezeiască răzbunare, gheaţa i-a strîns grumazul foarte tare, încît atîrna cu trupul în apă, iar capul îl avea pe gheaţă. Ea a stat aşa spînzurată, pînă ce gheaţa cea ascuţită i-a tăiat grumazul. Deci, apa ducînd pe sub gheaţă stîrvul ei cel necurat, nu s-a aflat; iar capul i-a fost adus lui Irod şi Irodiadei, precum odată se adusese capul Mergătorului Înainte; dar nu tăiat de sabie, ci de gheaţă. Aşa a măsurat judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu, jucătoarei care a fost pricinuitoare tăierii cinstitului cap al Sfîntului Ioan.

După aceasta şi acel nelegiuit ucigaş Irod cu spurcata Irodiada, au pierit cu zgomot; căci se povesteşte despre dînşii că i-au înghiţit pămîntul de vii. Sfîntul Ioan, precum în viaţa sa, tot aşa şi după sfîrşit, a fost mergător înaintea lui Hristos, pentru că, apucînd înainte de pogorîrea în iad, a binevestit celor ce erau acolo pe Dumnezeu, cel ce S-a arătat în trup şi a veselit pe sfinţii strămoşi, cu care, după stricarea iadului, scoţîndu-se de acolo, după învierea lui Hristos, s-a învrednicit de multe cununi în cereasca Împărăţie; ca un feciorelnic, ca un vieţuitor în pustie, ca un învăţător şi propovăduitor, ca un prooroc, ca un Mergător Înainte, ca un botezător şi ca un mucenic. Cu ale cărui sfinte rugăciuni, să ne povăţuiască şi pe noi la calea adevăratei pocăinţe şi să ne învrednicească Împărăţiei cereşti, Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slava împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci. Amin.

Sinaxar

mai mult
Sfinții zilei

Luni, 28 august – Sf. Cuv. Moise Etiopianul; Dreptul Iezechia; Sf. Mc. Diomid; Sf. Ana Proorociţa, fiica lui Fanuel

moise-etiopianul

În părţile Egiptului era un tîlhar vestit, cu numele Moise, de neam etiopian şi negru la faţă; el mai înainte a fost rob la un stăpîn vestit, care, pentru obiceiul lui cel rău şi pentru multele feluri de ucideri, l-a gonit de la el; iar el, plecînd, s-a alăturat de tîlhari. Văzîndu-l ei că este tare cu trupul şi aspru la obicei, l-au pus mai mare peste ei înşişi. Aceasta se povesteşte despre dînsul, ca şi îndreptarea lui să fie arătată, adică ce fel de viaţă a avut şi în ce fel de pocăinţă şi plăcere de Dumnezeu a venit; căci şi greşelile sfinţilor ce au fost mai înainte nu se tăinuiesc, spre preamărirea milostivirii lui Dumnezeu, prin care se scot vrednici din nevrednici şi din păcătoşi se fac drepţi.

Deci, Moise, făcînd tîlhării şi jafuri împreună cu tovarăşii săi, mult sînge a vărsat şi a săvîrşit multe fapte necurate şi ruşinoase, făcîndu-se vestit prin răutatea sa şi înfricoşat tuturor. Între alte fapte tîlhăreşti ale lui, se povesteşte şi aceasta: el avea gînd rău asupra unui cioban de oi, pentru că, mergînd el la o faptă rea, a fost împiedicat de cîinii lui. Înştiinţîndu-se de acel păstor că paşte oile de partea cealaltă a rîului Nil, a voit să-l ucidă; dar rîul era atunci revărsat. Deci, legîndu-şi hainele şi punîndu-le pe cap, şi-a luat sabia în dinţi şi s-a dus înotînd pe rîul cel mare. Văzîndu-l păstorul de departe cum înota prin rîu, şi-a lăsat oile şi s-a ascuns. Moise, înotînd cu repeziciune, a ajuns şi, negăsind pe păstor, a tăiat patru berbeci mai aleşi, pe care, legîndu-i cu o funie, a înotat iarăşi înapoi pe rîul Nilului, trăgînd berbecii după sine. Deci, jupuindu-i, a mîncat carnea cea bună, iar din piele a făcut foale pentru vin.

Petrecînd Moise într-o viaţă rea ca aceasta multă vreme, şi-a venit în simţire după o întîmplare oarecare. Şi anume, Dumnezeu, milostivindu-Se spre dînsul, l-a chemat la pocăinţă, pentru că El nu voieşte moartea păcătoşilor, ci întoarcerea lor spre mîntuire. Deci, păcătosul s-a umilit cu inima şi, căindu-se de faptele sale cele rele, a lăsat tîlhăritul şi pe tovarăşii săi şi s-a dus în pustie la o mînăstire. El s-a dat în supunere la slujba egumenului şi a fraţilor; dar mai ales la slujba lui Dumnezeu şi vărsa multe lacrimi ziua şi noaptea, căindu-se de păcatele sale făcute mai înainte. Deci, petrecînd toate slujbele care i se porunceau cu osîrdie ostenindu-se, s-a făcut monah ales. După cîtăva vreme, luînd o chilie sihăstrească, vieţuia singur întru Domnul, curăţindu-şi prin pocăinţă greşelile făcute mai înainte.

Petrecînd el în îndreptarea aceasta, au năvălit asupra lui în chilie patru tîlhari, neştiind că el este Moise. Fiind el singur, i-a biruit şi i-a legat şi, luîndu-i în spate ca pe nişte saci umpluţi cu paie, i-a dus în mînăstire la biserică, zicînd fraţilor: “Deoarece mie nu mi se cade a face strîmbătate nimănui, iar aceştia venind asupra mea, eu i-am prins; deci, ce porunciţi pentru ei?” Părinţii au poruncit să-i dezlege şi să-i lase liberi, zicînd: “Nouă nu ni se cade să ucidem pe nimeni”. Cunoscînd tîlharii că este Moise, care mai înainte a fost vătaf de tîlhari, s-au mirat de această schimbare a vieţii lui, au preamărit pe Dumnezeu şi, umilindu-se singuri, au venit în frica lui Dumnezeu; deci, pocăindu-se, s-au făcut cu toţii monahi iscusiţi. Nu numai dînşii, dar şi alţi tîlhari, auzind de Moise, vătaful lor, că s-a pocăit şi s-a făcut monah, s-au lepădat şi ei de tîlhărit şi de toate obiceiurile cele rele şi s-au făcut monahi îmbunătăţiţi.

Acest nevoitor petrecînd în ostenelile pocăinţei, de la început au năvălit asupra lui diavolii desfrînării prin gînduri necurate şi prin pofte ispititoare, trăgîndu-l la obiceiul cel dintîi al poftei destrăbălate, după cum singur a spus mai în urmă fraţilor, zicînd: “Atîta supărare am suferit de la războiul poftei trupeşti, încît puţin de n-am căzut din făgăduinţa monahicească”.

Mergînd în schit la părintele Isidor preotul, i-a spus toate războaiele cele trupeşti. Sfîntul Isidor a zis către dînsul: “Nu te tulbura, frate, că încă eşti între cei noi începători; şi pentru aceea diavolii mai aspru năvălesc asupra ta, căutînd în tine obiceiul cel mai dinainte. Pentru gonirea lor te povăţuiesc să primeşti postirea cea din toate zilele şi înfrînarea în mîncare, ca să nu-ţi saturi pîntecele. Că precum cîinele cel obişnuit a roade oasele lîngă măcelărie, nu se duce pînă nu se închide, şi după ce s-a închis, nefiind nimeni care să-i arunce ceva, se duce topindu-se de foame, asemenea şi diavolul desfrînării şade lîngă omul care se hrăneşte pînă la săturare. Iar dacă vei petrece în post şi în înfrînare, omo-rîndu-ţi mădularele cele trupeşti, închizîndu-ţi uşa mîncării prin postire şi nelăsînd să intre în stomac săturarea, care naşte pofta trupească, atunci diavolul, ca un cîine gonit de foame, supărîn-du-se, se va duce de la tine”.

Intrînd în chilie, Moise, robul lui Dumnezeu, şi închizîndu-se, a petrecut în postirea cea de toată ziua, mîncînd o bucăţică mică de pîine seara, după apusul soarelui şi ostenindu-se mult la lucrul mîinilor. El de 50 de ori se scula în fiecare zi la rugăciunea pe care o săvîrşea în genunchi. Deşi ostenea trupul său cu osteneli şi-l ascuţea în postiri, nu înceta într-însul pofta care porneşte spre păcat. Pentru aceea a mers iarăşi la părintele Isidor şi i-a zis: “Părinte, nu pot să stau în chilia mea, luptîndu-mă de patimile trupeşti”. Iar fericitul Isidor, luîndu-l, l-a suit pe vîrful casei şi i-a zis: “Caută spre apus”.

Moise, căutînd, a văzut o mulţime de diavoli înfricoşaţi, gîlcevindu-se şi gătindu-se de război. Atunci iarăşi a grăit sfîntul: “Caută de priveşte spre răsărit”. Privind, a văzut o mulţime de sfinţi îngeri, purtători de lumină, asemenea pregătiţi de război. Zis-a Sfîntul Isidor către Moise: “Cei dinspre apus ridică război asupra sfinţilor lui Dumnezeu, iar cei dinspre răsărit se trimit de Domnul spre ajutorul neputincioşilor celor buni. Însă vezi că mai mulţi sînt aceia ce ne ajută nouă, decît aceia ce se scoală asupra noastră”. Moise, întărindu-se cu o vedenie ca aceasta şi cu cuvintele stareţului, s-a întors în chilia sa, şi iarăşi se îndeletnicea cu postire şi rugăciuni şi cu obişnuitele lui osteneli.

Dar tot nu-l părăsea din război, ci mai ales, aprinzîndu-se din nălucirile cele din visuri, pătimea supărare de la vrăjmaş. Deci, sculîndu-se, a mers la un alt stareţ oarecare, sfînt şi foarte iscusit, şi i-a zis: “Părinte, ce să fac, că visele îmi întunecă mintea şi, aprinzîndu-mi trupul, îndulcindu-mi mintea şi nălucindu-mi prin vedenia visului, mă împing la păcat”. Stareţul a zis: “De vreme ce mintea ta n-ai despărţit-o de acea dulce pătimire, care se face în năluciri, pentru aceea pătimeşti această urîtă supărare. Deci, să faci ceea ce-ţi voi zice ţie: să stai la priveghere şi încet să te obişnuieşti cu ea; să te rogi cu trezire şi te vei izbăvi de acel război”.

Moise, primind un sfat bun ca acesta de la sfîntul povăţuitor cel iscusit, s-a întors la chilie şi a început a se deprinde în privegherea cea de toată noaptea. De aceea stătea în mijlocul chiliei toată noaptea, neplecîndu-şi genunchii în rugăciune, ca să scape de biruirea cea din vis, ci se ruga stînd drept. El a petrecut şase ani într-o chinuire de sine ca aceasta, şi nici aşa nu putea să se izbăvească de supărarea trupului, care se luptă împotriva duhului – aşa voind Dumnezeu -, adică, fiind ispitit ca aurul în ulcea, să primească cea mai slăvită cunună a vieţii celei pătimitoare.

După aceasta, nevoitorul cel viteaz a găsit altă rînduială de viaţă aspră: ieşind noaptea din chilia sa, înconjura chiliile cele sihăstreşti ale bătrînilor celor din pustie, şi, luînd vasele lor de apă, pe care le găsea deşarte, le aducea apă fără să ştie ei. Apa era departe de locurile acelea, căci unii bătrîni îşi aveau chiliile lor ca la două stadii departe de apă, iar alţii ca la trei, la patru şi mai mult. Şi cum unii nu puteau să-şi aducă apă singuri, fiind bătrîni, el umplea în fiecare noapte vasele lor cu apă. Astfel ostenindu-se el, şi diavolul nesuferind să-i vadă suferinţa lui, i-a făcut – cu voia dumnezeiască -, o răutate în acest fel: într-o noapte, acest fericit iubitor de osteneală, plecînd la un puţ, diavolul l-a lovit foarte tare peste şale cu un par mare, şi a rămas acolo zăcînd ca un mort. Făcîndu-se ziuă, monahii au mers la puţ pentru apă şi au găsit pe Moise zăcînd mai mult mort.

Deci, ducîndu-se ei, au spus despre aceasta marelui Isidor, părintele schitului, iar acesta, mergînd cu fraţii, l-a luat şi l-a dus la biserică; deci, Moise, fiind slăbănogit, a bolit atîta vreme, încît abia după un an s-a întărit cu trupul. Părintele Isidor i-a zis: “Frate Moise, încetează de acum a te mai lupta cu diavolii mai presus de măsură; căci şi în această vitejie se cade a păzi măsura”. Moise, nebiruitul ostaş al lui Hristos, a răspuns: “Nu voi înceta de la luptă pînă nu vor înceta de la mine nălucirile visurilor”. Atunci Isidor i-a zis: “În numele Domnului nostru Iisus Hristos, iată, acum au încetat de la tine acele pătimaşe supărări, şi de aici înainte vei petrece în pace. Deci, apropie-te cu îndrăzneală şi împărtăşeşte-te cu dumnezeieştile Taine ale Trupului şi Sîngelui lui Hristos; însă să ştii aceasta, că pentru aceea a fost lăsat asupra ta un război trupesc greu ca acesta, ca să nu te lauzi în mintea ta că ai biruit patimile cu ale tale postiri şi nevoinţe şi ca să nu pieri, înălţîndu-te”.

Moise, auzind acestea şi împărtăşindu-se cu dumnezeieştile Taine, s-a dus la chilia sa. De aici înainte el a petrecut în pace de războaiele cele de mai înainte, luînd aminte de sine în liniştita viaţă pustnicească. După cîteva luni, fiind întrebat de-l mai supără patimile, el a răspuns: “De cînd a făcut rugăciunea pentru mine Părintele Isidor, slujitorul lui Hristos, de atunci nici un fel de supărare nu mai pătimesc”. După nişte ispitiri ca acestea, fericitul Moise a cîştigat odihnă prin milostivirea lui Dumnezeu şi a vieţuit din acea vreme restul vieţii sale fără de patimă şi fără de supărare; iar asupra diavolilor a luat de la Dumnezeu putere mare, încît el îi defăima pe aceia ca pe nişte muşte. Deci, el s-a umplut de darul Sfîntului Duh şi s-a făcut cinstit între părinţi.

Sfîntul ajungînd vestit pentru viaţa sa îmbunătăţită, a auzit despre dînsul stăpînitorul acestei laturi şi a mers la schit, vrînd să vadă pe părintele Moise. Despre sosirea acestuia i-a spus stareţului, dar cuviosul, sculîndu-se, a ieşit din chilie, vrînd să fugă şi să se ascundă într-o baltă cu trestie. Atunci l-au întîmpinat slujitorii care erau cu boierul şi l-au întrebat, zicînd: “Unde este chilia părintelui Moise?” Iar el a răspuns: “El este un bătrîn nebun şi foarte mincinos şi are viaţă necurată”. Ei, auzind aceasta, s-au mirat şi au trecut alăturea. Cînd au mers la biserică, boierul a zis către clerici: “Eu, auzind de părintele Moise, am venit să mă binecuvintez de dînsul. Dar ne-a întîmpinat pe noi un monah mergînd în Egipt, şi, întrebîndu-l unde petrece părintele Moise, el a zis multe cuvinte de hulă contra lui, numindu-l nebun, mincinos şi că ar avea viaţă necurată”. Clericii, auzind aceasta, s-au mîhnit şi au zis: “Ce fel era acel stareţ care v-a spus vouă cuvinte urîte împotriva sfîntului bărbat?” Ei au răspuns: “Un bătrîn înalt, negru la faţă şi îmbrăcat în haină proastă”.

Clericii au zis: “Acela este cu adevărat părintele Moise şi de vreme ce nu a voit să fie văzut de voi şi cinstit, de aceea a grăit acele vorbe pentru sine însuşi”. Boierul, folosindu-se mult, s-a dus, mulţumind lui Dumnezeu. Astfel Cuviosul Moise fugea de slava şi cinstea omenească şi de vorbirea cu mirenii care veneau la dînsul, precum se scrie în Pateric despre iubirea lui de străini. Odată se dăduse poruncă tuturor părinţilor vieţuitori în pustie, zicîndu-le: “Să postiţi toată săptămîna aceasta şi să faceţi Paştile”. Din întîmplare au venit nişte fraţi străini din Egipt la părintele Moise şi stareţul le-a dat să mănînce puţină fiertură. Vecinii lui, văzînd fumul, au spus clericilor: “Iată, Moise a nesocotit porunca, şi-şi face bucate!” Iar ei au zis: “Cînd va veni în sobor, atunci îl voi certa pe el”. Însă toţi ştiau postirea lui Moise. Cînd a sosit sîmbăta, Moise a venit la biserică, la cîntarea cea sobornicească, şi i-au zis părinţii înaintea tuturor: “Părinte Moise, porunca cea omenească ai căl-cat-o, iar pe a lui Dumnezeu ai săvîrşit-o”.

Încă şi în viaţa Cuviosului Arsenie cel Mare, se povesteşte: “Un frate oarecare venind de departe în schit, voia să vadă pe Cuviosul Arsenie şi, fiind dus la dînsul, l-a văzut pe el; dar nu s-a învrednicit a auzi cuvintele aceluia, pentru că stareţul şedea şi privea în jos, fără să zică o vorbă. Apoi, ieşind de la dînsul, a rugat pe clericul care îl ducea, să-l ducă la părintele Moise, care din tîlhar s-a făcut călugăr. Clericul a dus pe acel frate străin la Moise, care i-a primit pe ei bucurîndu-se; apoi i-a odihnit, i-a ospătat şi i-a eliberat, arătîndu-le multă dragoste. Deci, clericul a zis către acel frate străin: “Iată, i-ai văzut pe amîndoi, pe părintele Arsenie şi pe părintele Moise. Care din ei ţi se pare că este mai bun?” Fratele cel străin a zis: “Cel ce ne-a primit pe noi cu dragoste, acela este mai bun!” Atunci un stareţ din cei plăcuţi lui Dumnezeu, auzind aceasta, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: “Doamne, arată-mi mie lucrul acestor părinţi, căci unul fuge de oameni pentru numele Tău, iar celălalt îi primeşte pe toţi pentru numele Tău; drept aceea, care este mai desăvîrşit dintr-înşii?” Stareţul a văzut într-o vedenie două corăbii mari, înotînd pe un rîu mare; într-una era Cuviosul Arsenie şi duhul lui Dumnezeu îi îndrepta corabia cu multă linişte; iar în cealaltă era Cuviosul Moise şi îngerii lui Dumnezeu cu el, îi îndreptau corabia şi puneau faguri de miere în gura lui.

Cuviosul Moise, petrecînd mulţi ani în nevoinţele pustniceşti, s-a învrednicit de rînduiala preoţească după o descoperire dumnezeiască. Deci, cînd l-a ridicat întîi la treapta preoţiei şi a fost îmbrăcat în stihar, episcopul a grăit către dînsul: “Acum părintele Moise este alb cu totul!” Moise a zis către episcop: “Stăpîne, oare cele din afară fac pe preot alb, sau cele dinăuntru?” Ca şi cum ar fi zis: “Oare îmbrăcămintea dinafară, care acoperă trupul, face vrednic pe om de preoţie, sau bunătăţile cele dinăuntru?” Episcopul, voind să-l ispitească dacă este cu adevărat rob al lui Hristos şi dacă are bunătăţi înăuntru, a zis clericilor: “Cînd va intra Moise în altar, să-l goniţi; apoi să vă duceţi după dînsul, să ascultaţi ce va grăi”. Clericii au făcut aceasta şi l-au izgonit din altar, zicîndu-i: “Arapule, ieşi afară”.

El, ieşind şi stînd la loc deosebit, se ocăra pe el, zicînd: “Cîine, bine ţi-a făcut! Bine ţi-a făcut, trup negru! Dacă nu eşti vrednic, cum îndrăzneşti a intra în altar? Nu eşti om, şi pentru ce te duci la oameni, care sînt slujitorii lui Dumnezeu?” Clericii, auzind aceste cuvinte ale lui, au spus episcopului. Episcopul a poruncit să-l cheme iar în altar şi l-a hirotonit preot. După aceea, l-a întrebat, zicîndu-i: “Părinte, ce-ai gîndit cînd te-am izgonit şi cînd te-am chemat iar?” Moise a răspuns: “M-am asemănat cîine-lui care cînd este gonit, fuge, şi cînd este chemat se întoarce iar, alergînd degrabă”. Episcopul a zis: “Cu adevărat un om ca acesta este vrednic de dumnezeiescul dar; pentru că celor smeriţi Dumnezeu le dă har”.

Acestui părinte i s-a făcut şi mai înainte o ispitire ca aceasta. Cînd era încă între noii începători, odată, fiind adunare de fraţi în schit, părinţii au vrut să-i ispitească smerenia lui şi l-au defăimat, zicînd: “Pentru ce arapul acesta umblă printre noi?” El, auzind aceasta, a tăcut. Fraţii, cînd erau să plece, l-au întrebat, zicîndu-i: “Părinte Moise, nu te-ai tulburat cînd te-au defăimat părinţii?” El le-a răspuns cu cuvintele psalmistului: M-am tulburat şi n-am grăit…

După primirea rînduielii preoţeşti, Cuviosul Moise, petrecînd 15 ani şi împlinind de la naştere şaptezeci şi cinci de ani, a adunat şaptezeci şi cinci de ucenici şi s-a sfîrşit muceniceşte într-acest chip: într-una din zile, şezînd cu fraţii, a zis: “Sculaţi-vă şi fugiţi de aici, că astăzi barbarii vor veni în schit să taie pe monahi”. Fraţii i-au zis: “Părinte, tu pentru ce nu fugi?” El a zis către dînşii: “Eu am atîţia ani şi aştept ziua aceasta ca să se împlinească cuvîntul Stăpînului meu Hristos, Care a zis: Cel ce ridică sabia, de sabie va muri! Fraţii au grăit: “Nici noi nu vom fugi, ci vom muri cu tine”.

El le-a zis: “Eu n-am nevoie de aceasta, însă fiecare să se păzească pe sine cum petrece”. Fraţii, sculîndu-se, au fugit, rămînînd dintre ei lîngă dînsul numai şapte. După un ceas le-a zis: “Se apropie barbarii”. Unul din cei şapte fraţi, temîndu-se, a fugit din chilie într-un loc oarecare. Barbarii, intrînd, au tăiat pe părintele şi pe cei şase fraţi care erau cu dînsul. Fratele care fugise, şezînd în locul lui unde se ascunsese, a văzut cerul deschis şi şapte cununi luminoase pogorîndu-se din cer. După ducerea barbarilor, întorcîndu-se el în chilie, a găsit pe părintele şi pe fraţi tăiaţi, iar trupurile lor zăcînd în sînge. După aceasta, venind şi ceilalţi fraţi, le-au îngropat trupurile plîngînd.

Aşa a fost sfîrşitul Cuviosului părintelui nostru Moise arapul, care din tîlhar se făcuse monah şi care, prin adevărată pocăinţă, a plăcut desăvîrşit lui Dumnezeu. Lui nu numai Raiul, dar şi cerul i s-a deschis ca unui mucenic, şi s-a învrednicit de cununa slavei, cu ale cărui rugăciuni să ne povăţuiască şi pe noi la adevărata pocăinţă şi iubitorul de oameni Stăpînul Hristos, Dumnezeul nostru, să ne învrednicească Împărăţiei cereşti, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sinaxar

mai mult
Sfinții zilei

Duminică, 27 august – Sf. Cuv. Pimen cel Mare; Sf. Mc. Eutalia, Fanurie şi Osie, Ep. Cordovei Duminica a XII-a după Rusalii (Tânărul bogat); Ap. I Corinteni XV, 1-11; Ev. Matei XIX, 16-26; glas 3, voscr. 1

pimen

Cuviosul Pimen era de neam egiptean. El, luînd pe cei şapte fraţi ai lui, s-a dus în una din mînăstirile vieţuitorilor din pustia Egiptului şi s-a făcut monah împreună cu dînşii. După cîţiva ani, maica lor văduvă, pornindu-se din fireasca dragoste către fiii săi, s-a dus la dînşii, voind să-i vadă; dar nu s-a învrednicit de vederea feţei lor. Ducîndu-se ea la biserică, aştepta venirea lor; dar cînd ei au venit la biserică şi ea li s-a arătat lor, atunci ei au fugit înapoi şi, intrînd în chilie, au încuiat uşa. Apropiindu-se ea de uşă, a început a bate şi a-i striga de afară, plîngînd cu umilinţă. Dar ei nu i-au deschis, nici nu i-au răspuns. Femeia plîngînd mult la uşa chiliei lor, a auzit-o părintele Anuvie, fratele lor cel mai mare, şi, intrînd la dînşii pe altă uşă, a zis către Pimen: “Ce să facem cu bătrîna aceasta care plînge şi nu se duce de aici?”

Pimen, sculîndu-se şi apropiindu-se de uşă, a zis: “Bătrîno, pentru ce plîngi?” Ea, auzindu-i glasul şi nevăzîndu-l, fiind uşa închisă, a zis: “Voiesc să vă văd, fiii mei. Nu sînt eu maica voastră? Nu v-am aplecat la pieptul meu şi v-am hrănit? Acum, fiind la bătrîneţile cele de pe urmă, m-am tulburat mai mult auzind glasul tău şi neputînd să te văd, deci aş voi să vă văd, mai înainte de a mă sfîrşi”. Pimen i-a zis: “Aici voieşti să ne vezi, sau în veacul ce va să fie?” Ea a zis: “O, fiilor, dacă aici nu vă voi vedea oare acolo vă voi vedea?” Pimen a zis: “Dacă vei răbda cu mărime de suflet să nu ne vezi aici, acolo cu adevărat ne vei vedea, că aşa nădăjduim noi spre iubirea de oameni a lui Dumnezeu”. Ea, auzind cele grăite, a zis: “Dacă, cu adevărat, vă voi vedea acolo, atunci nu voiesc să vă mai văd aici!” Deci, ea a plecat cu bună nădejde, bucurîndu-se şi voind ca mai bine să-i vadă în viaţa ce va să fie, decît în această viaţă vremelnică.

Fericitul Pimen, petrecîndu-şi zilele şi anii în pustniceştile nevoinţe şi stăruind neîncetat în rugăciuni, sporea în faptele mona-hiceşti cele bune şi se întărea cu ajutorul lui Dumnezeu asupra nevăzutului potrivnic; iar trupul, care se lupta asupra duhului, îl omora şi îl obosea prin multe osteneli ca pe un rob. Deci, supunîndu-l duhului în slujbă, s-a suit la vîrful nepătimirii şi a fost mare între părinţii pustnici, ca cel desăvîrşit în fapte bune.

Într-o vreme oarecare, mai-marele acelei ţări a voit să-l vadă pe părintele Pimen. Deci, a trimis la dînsul un vestitor, rugîndu-l să nu-l oprească de a veni la dînsul. Stareţul s-a mîhnit foarte mult, şi se gîndea în sine şi zicea: “Dacă aceştia vor începe a veni la mine şi a mă cinsti, apoi vor începe a veni la mine şi mulţi oameni din popor, care mă vor supăra, îmi vor strica liniştea şi mă vor lipsi de darul smereniei, pe care cu multă osteneală l-am cîştigat din tinereţe prin dumnezeiescul ajutor; deci, voi cădea în cursa mîndriei”.

Gîndind el în sine aşa, n-a voit să-l vadă pe mai-marele acelei ţări, şi l-a rugat prin acelaşi vestitor să nu vină la el, că nu poate să-l vadă, mai ales că se va duce din locul acela. Acel stăpînitor s-a mîhnit de un răspuns ca acesta şi a zis: “Pentru păcatele mele nu m-am învrednicit a vedea pe omul lui Dumnezeu!” Deci, dorind el foarte mult ca, prin orice întîmplare, să vadă pe sfîntul stareţ, a aflat un meşteşug ca acesta. A prins pe fiul surorii stareţului şi l-a închis în temniţă, ca şi cum ar fi făcut o faptă rea, nădăjduind că stareţul va mijloci către dînsul pentru nepotul său, şi aşa îl va vedea. El a zis către slugile sale: “Dacă va veni părintele Pimen, îndată voi elibera pe tînăr; iar dacă nu va veni, atunci nu voi lăsa nepedepsit pe cel ce a greşit, pentru că greşeala lui este mare”.

Auzind aceasta maica tînărului, sora lui Pimen, a alergat degrabă în pustie la fratele său şi, ajungînd la sihăstreasca lui chilie, a început să bată în uşă şi să-l roage cu multă tînguire ca să se ducă la stăpînitorul acelei ţări, să-l roage să-l elibereze pe fiul ei, că el a făgăduit că, dacă se va duce la el, va lăsa liber pe cel legat. Sfîntul stareţ nu i-a deschis uşa, nici nu i-a răspuns. Sora sa, bătînd mult cu rugăminte şi cu lacrimi şi văzîndu-se neauzită, a început a defăima şi a-l ocărî, zicîndu-i: “Nemilostivule, neîndu-rătorule, împietritule, nedumnezeiescule şi răule cu obiceiul, cum nu te înduplecă spre milă tînguirea mea cea cu atîtea lacrimi, că fiul meu, pe care singur îl am, este în primejdie de moarte?” Stareţul a trimis pe un ucenic să-i zică: “Du-te de aici, că Pimen nu are copii şi nu-l doare pentru aceea”. Sora sa s-a întors cu amar, tînguindu-se şi defăimînd pe fratele său.

Stăpînitorul acelei ţări, auzind de aceasta, a zis către prietenii săi: “Spuneţi stareţului, ca măcar o scrisoare de rugăminte să scrie către mine, şi voi elibera pe nepotul său!” Pentru aceea mulţi au sfătuit pe sfînt să scrie acelui stăpînitor. Deci, stareţul a scris astfel: “Poruncească stăpînirea ta să cerceteze bine pricina tînărului cel greşit, şi de se va afla ceva într-însul vrednic de moarte, să moară, ca, prin pedeapsa cea vremelnică, să scape de chinurile cele veşnice; iar de nu se va afla vinovat de moarte cel greşit, atunci, nepedepsindu-l, să-l eliberezi!” Mai-marele acelei ţări, citind scrisoarea stareţului, s-a minunat de mărimea de suflet cea îmbunătăţită şi de socoteala acelui bărbat; şi, cunoscîndu-l că este adevărat plăcut al lui Dumnezeu, îndată a eliberat pe tînărul acela.

Au venit odată nişte eretici la Avva Pimen şi au început a grăi de rău pe arhiepiscopul Alexandriei, cum că de la preoţi are hirotonia. Iar bătrînul, tăcînd, l-a chemat pe ucenicul său şi i-a zis: “Pune masa şi fă-i să mănînce şi-i trimite cu pace”.

Cuviosul Pimen, fugind de slava cea deşartă şi de cinstea omenească, s-a dus aiurea. El a umblat prin diferite locuri mulţi ani. Apoi, sălăşluindu-se iar în pustia Egiptului, a petrecut într-însa pînă la bătrîneţe, prin osteneli pustniceşti plăcute lui Dumnezeu, fiind părinte la mulţi monahi.

Deci cuviosul, învăţînd pe ucenici despre smerita cugetare, după cum şi singur era smerit cugetător, le-a adus lor spre pildă o povestire despre un stareţ oarecare – poate chiar despre el însuşi -, zicînd: “Un monah egiptean, nu demult, petrecea la un loc liniştit aproape de Constantinopol, avînd şi o chiliuţă mică. S-a întîmplat de a trecut pe acolo dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Tînăr, care, înştiinţîndu-se că acolo petrece un monah, a lăsat pe toţi care erau cu dînsul şi, schimbîndu-se ca unul din ostaşii săi cei simpli, s-a dus la chilia stareţului şi a bătut la uşă.

Monahul, deschizîndu-i uşa, nu l-a cunoscut că este împărat, şi l-a primit ca pe un ostaş simplu. După facerea rugăciunii a stat, iar împăratul a început a-l întreba: “Părinte, cum petrec părinţii care sînt în Egipt?” Monahul a zis: “Toţi se roagă pentru mîntu-irea voastră”. Atunci împăratul, privind prin odaia stareţului, nu a văzut nimic, decît numai o coşniţă spînzurată la perete şi într-însa puţină pîine uscată şi a zis către stareţ: “Părinte, dă-mi binecu-vîntare ca să gust puţin”. Atunci stareţul sîrguindu-se îndată, a turnat apă şi sare în blidişor, apoi, punînd nişte bucăţi de pîine uscată, au mîncat împreună, apoi i-a adus împăratului să bea un pahar cu apă.

După aceasta, împăratul i-a zis lui: “Oare ştii cine sînt eu?” Atunci i-a grăit lui: “Eu sînt împăratul Teodosie”. Auzind aceasta, stareţul îndată i s-a închinat lui. Iar împăratul a zis către dînsul: “Fericiţi sînteţi voi, monahii, fiind liberi de grijile tulburătoare ale lumii acesteia; deci, avînd viaţă fără de gîlceavă, vă îngrijiţi numai de mîntuirea sufletelor voastre, cum să cîştigaţi viaţa cea veşnică şi cereştile bunătăţi. Cu adevărat îţi spun ţie, că eu în împărăţie m-am născut şi acum sînt împărat, dar niciodată n-am mîncat pîine cu aşa dulceaţă, şi nici nu am băut apă, precum am mîncat şi am băut astăzi!”

Stareţul i-a zis lui: “De vreme ce noi, monahii, toate mîncăru-rile noastre le facem cu rugăciune şi cu binecuvîntare, de aceea, chiar proaste de sînt ele, se prefac totuşi în hrană dulce; iar în casele voastre, toată osteneala mîncărurilor făcîndu-se fără rugă-ciune, cu multă gîlceavă şi cu vorbe deşarte, de aceea bucatele voastre nu primesc îndulcitoarea binecuvîntare”. Apoi împăratul, sărutînd pe stareţ, s-a dus. El a început de atunci a cinsti foarte mult pe monahul acela; iar stareţul, temîndu-se de înălţarea cea pierzătoare şi de mîndrie, ca nu cumva pentru cinstea omenească să-şi piardă smerenia sa şi să se lipsească de darul lui Dumnezeu, s-a sculat de acolo, a fugit şi s-a dus iarăşi în Egipt.

Sfîntul Pimen, spunînd ucenicilor săi o povestire ca aceasta, îi povăţuia la smerenie şi la abaterea de la cele deşarte, de la laude şi de la cinstiri, care nu aduc folos monahilor, ci numai pagubă. Îi mai învăţa încă pe ei şi celelalte fapte bune. Deci, învăţătura lui era lucrătoare şi putea pe toţi să-i povăţuiască spre mîntuire. Că, precum viaţa lui cea asemenea cu îngerii era chip al faptei bune, tot asemenea şi cuvîntul lui era la toţi de folos. La el veneau nu numai noii începători, ci şi cei ce îmbătrîniseră în călugărie; şi, întrebîndu-l despre folos, primeau de la dînsul răspunsuri înţelep-ţite de Dumnezeu, spre zidirea sufletelor lor. Ei le scriau pe ele în cărţile părinţilor, dintre care unele se povestesc şi aici.

Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicînd: “Cum se cuvine să stăm în chilie?” I-a răspuns lui: “A şedea în chilie, cea la arătare este: rucodelia (lucrul mîinilor), a mînca o dată în zi, a tăcea şi a citi. Iar în ascuns a spori în chilie, aşa este: a purta prihănirea de sine în tot locul, oriunde vei merge, a nu te lenevi de ceasul slujbelor bisericeşti şi de cele ascunse. iar de se va întîmpla în vreo vreme a şedea fără rucodelie, intrînd la slujbă, fără tulburare să săvîrşeşti pravila, iar sfîrşitul acestora, tovărăşie bună cîştigă şi te depărtează de cea rea; căci omul care îşi păzeşte rînduiala sa, nu se tulbură”.

Odată, un frate i-a spus Avvei Pimen, zicînd: “De voi vedea vreun frate, despre care am auzit vreo greşeală, nu vreau să-l bag pe el în chilia mea; iar de voi vedea vreunul bun, mă bucur împreună cu el”. I-a zis lui bătrînul: “De faci fratelui celui bun puţin bine, îndoit fă cu celălalt, că acela este cel neputincios. Căci era cineva într-o obşte, anume Timotei, şi auzind egumenul veste de un frate pentru o ispită, l-a întrebat pe Timotei de el. Iar acesta spunîndu-i despre ispita fratelui, egumenul l-a sfătuit să-l scoată afară din obşte.

Deci, după ce l-a scos, s-a pus ispita fratelui asupra lui Timotei, pînă ce s-a primejduit. Şi plîngea Timotei înaintea lui Dumnezeu, zicînd: “Am greşit, Doamne, iartă-mă!” Şi i-a venit lui glas, zicînd: “Timotei, să nu socoteşti că această ispită ţi-am făcut ţie pentru altceva, decît numai că ai trecut cu vederea pe fratele tău în vremea ispitei lui””.

Apoi fratele l-a întrebat: “Dar dacă voi vedea greşeala fratelui meu, oare mi se cade mie să-l acopăr pe el?” Iar el i-a zis lui: “De vom acoperi greşelile fratelui şi Dumnezeu le va acoperi pe ale noastre; şi oricînd o arătăm pe a fratelui şi Dumnezeu o arată pe a noastră”.

Trecea odată Părintele Pimen cu Avva Anuv prin părţile Diolchiei. Şi venind împrejurul mormitelor, au văzut o femeie cumplit rupîndu-se şi plîngînd cu amar. Şi stînd, luă aminte la dînsa şi păşind puţin mai înainte, s-au întîlnit cu unul şi l-a întrebat pe el Avva Pimen, zicînd: “Ce are femeia aceasta, căci cu amar plînge?” Şi i-a zis lui: “A murit bărbatul ei şi fiul şi fratele”. Şi răspunzînd Avva Pimen a zis către Avva Anuv: “Îţi zic ţie, că omul de nu va omorî toate voile trupului şi nu va agonisi plînsul, acesta nu poate să se facă călugăr. Că toată viaţa lui şi mintea la plîns este”.

Întîmplatu-s-au unii din părinţi de au venit în casa unui iubitor de Hristos, între care era şi Avva Pimen. Şi cînd mîncau ei, s-a pus înaintea lor carne şi au mîncat toţi, afară de Avva Pimen. Şi se mirau bătrînii că nu mînca, ştiind ei dreapta lui socoteală. Iar după ce s-au sculat de la masă, i-au zis lui: “Tu eşti Pimen şi aşa ai făcut?” Le-a răspuns lor bătrînul: “Iertaţi-mă, părinţilor, voi aţi mîncat carne şi nimeni nu s-a smintit; iar eu de aş fi mîncat, fiindcă mulţi fraţi vin aproape de mine, erau să se vatăme, zicînd: “Pimen a mîncat carne şi noi să nu mîncăm?”” Şi s-au minunat de socoteala lui cea dreaptă.

Un frate a zis către părintele Pimen: “Părinte, mă tulbur şi voiesc să mă duc de aici”. Stareţul a zis: “Pentru ce pricină voieşti să te duci?” Fratele a zis: “Aud cuvinte nefolositoare de la un frate care vieţuieşte aici şi mă smintesc”. Stareţul a zis: “Nu sînt adevărate cele ce ai auzit”. Fratele a zis: “Cu adevărat, părinte, sînt adevărate, că cel ce mi-a spus mie este credincios”. Stareţul a răspuns: “Nu este credincios cel ce ţi-a spus ţie, că de ţi-ar fi fost credincios, nu ţi-ar fi spus ţie unele ca acestea, iar tu singur, nevăzînd, să nu crezi niciodată cuvintele cele auzite; că nici Dumnezeu, auzind strigarea Sodomei, n-a crezut pînă ce singur S-a pogorît ca să vadă cu ochii Săi. Strigarea Sodomei şi Gomorei şi greşelile lor s-au înmulţit la Mine mai mult; deci, mă voi pogorî ca să văd de este după strigarea lor“. Fratele a zis: “Părinte, eu cu ochii mei l-am văzut pe el greşind”.

Acestea auzindu-le stareţul, a căutat spre pămînt şi a luat de jos un pai mic şi a zis fratelui: “Ce este acesta?” Fratele a zis: “Acesta este un pai”. Atunci stareţul, căutînd spre înălţimea casei şi arătînd spre bîrna pe care era rezemat acoperişul, a zis: “Dar aceasta ce este?” Fratele a răspuns: “Aceasta este bîrna”. Şi a zis stareţul către frate: “Pune întru inima ta, că păcatele tale sînt ca bîrna aceea, iar greşeala fratelui de care grăieşti este ca paiul acesta, şi nu vei mai avea tulburare”.

Aceste cuvinte ale Sfîntului Pimen auzindu-le părintele Sisoe, care se întîmplase atunci şi dînsul acolo, s-a minunat şi a zis către dînsul: “Cum te voi ferici pe tine, părinte Pimene! Cu adevărat, ca nişte pietre de mult preţ sînt cuvintele tale, pline de har şi de slavă”. Atunci părintele Pimen a grăit iarăşi: “Scris este că cele ce le-au văzut ochii tăi, pe acelea să le mărturiseşti; iar eu grăiesc vouă: chiar şi cu ochii de veţi vedea, să nu credeţi îndată”. Apoi a spus o întîmplare ca aceasta:

“Un frate oarecare a fost batjocorit de diavol printr-o nălucire ca aceasta: vedea pe un oarecare frate făcînd păcat cu o femeie şi se tulbura cu gîndul, luptîndu-se cu patima poftei; deci, ducîndu-se, i-a lovit pe ei cu piciorul său, zicîndu-le: “Lăsaţi-vă de acum! Pînă cînd greşiţi?” Cînd, iată că află snop de grîu, iar nu oameni. Pentru aceasta vă grăiesc vouă, ca nu îndată să credeţi, chiar şi cu ochii de aţi vedea”.

Au întrebat unii din părinţi pe Avva Pimen, zicînd: “De vom vedea vreun frate păcătuind, voieşti să-l mustrăm?” Le-a zis lor bătrînul: “Eu cu adevărat, de voi avea trebuinţă să trec pe acolo şi-l voi vedea păcătuind, trec pe lîngă dînsul şi nu-l mustru”.

Părintele Anuvie i-a zis lui: “Ce ai putea zice lui Dumnezeu, dacă ai vedea pe cel ce greşeşte şi nu l-ai mustra pe el?” Pimen a răspuns: “Aş zice lui Dumnezeu: Doamne, Tu ai poruncit: Scoate mai întîi bîrna din ochiul tău, şi atunci vei vedea să scoţi şi paiul din ochiul fratelui. Deci, am păzit cuvîntul Tău”.

Au venit unii din bătrîni la Avva Pimen şi i-au zis: “De vom vedea pe fraţi că dormitează în biserică, voieşti să-i îmboldim ca să fie treji la priveghere?” Iar el le-a zis lor: “Eu cu adevărat, de voi vedea pe fratele că dormitează, pun capul lui pe genunchii mei şi-l odihnesc”.

A întrebat un frate pe Avva Pimen, zicînd: “Mă văd pe mine că oriunde mă duc, aflu sprijin”. I-a zis lui bătrînul: “Şi cei ce ţin în mînă sabie, au pe Dumnezeu, Care îi miluieşte pe ei în această vreme. Deci de vom fi treji, face cu noi mila Sa”.

Altul l-a întrebat: “Ce voi face ispitelor acestora ce mă tulbură?” I-a zis lui bătrînul: “Să plîngem înaintea bunătăţii lui Dumnezeu cu toată osteneala noastră, pînă ce va face cu noi mila Sa!”

Zis-a Avva Pimen: “Mulţi din părinţii noştri s-au făcut viteji la nevoinţă, însă limpezimea cugetelor prin rugăciune, unul cîte unul”. Apoi a zis: “Dacă omul se va prihăni (învinui) pe sine, rabdă pretutindeni”.

Zis-a iarăşi: “Unde inima ta nu are vestire, nu lua aminte”.

Zis-a iarăşi: “De te vei socoti pe tine de nimic, vei avea odihnă, ori în ce loc te vei afla”.

Zis-a iarăşi: “Voia, odihna şi obişnuinţa acestora surpă pe om”.

Zis-a iarăşi: “De vei tăcea, vei avea odihnă în tot locul unde vei locui”.

Zis-a iarăşi: “Nu este călugăr cîrtitor, nu este călugăr cel ce răsplăteşte răul cu rău, nu este călugăr mînios”.

Un frate iarăşi a întrebat pe părintele Pimen, zicînd: “Părin-te, am făcut un păcat greu şi voiesc ca trei ani să petrec în pocăinţă”. Stareţul a răspuns: “Este mult!” Fratele a zis: “Atunci porunceşte ca să mă pocăiesc un an”. Stareţul iarăşi a răspuns: “Este mult!” Auzind aceasta, ceilalţi fraţi au zis: “Apoi pînă la patruzeci de zile se cuvine a petrece în pocăinţă?” Iar stareţul iarăşi a răspuns: “Este mult!” Şi a adăugat: “Eu socotesc că de se va pocăi omul din toată inima şi de va pune gînd tare, ca de acum să nu se mai întoarcă la păcat, apoi în trei zile îi primeşte Dumnezeu pocăinţa lui! Toate cele peste măsură sînt ale dracilor”.

Alt frate a întrebat pe Cuviosul Pimen, zicînd: “Cum se cuvine să petreacă omul?” Stareţul a răspuns: “Vedem pe Daniil că nu s-a aflat asupra lui clevetire, decît numai în slujbele Domnului Dumnezeului lui petrecînd”. Sfîntul a arătat cu aceste cuvinte, că aşa se cade omului să vieţuiască, adică toată viaţa lui să nu fie altceva decît numai slujire către Domnul Dumnezeu.

Altul l-a întrebat: “Cum aş putea să mă păzesc de vicleşugu-rile vrăjmaşilor?” Părintele a răspuns: “Cînd căldarea are foc dedesubt şi arde, nu îndrăznesc muştele sau alte vieţuitoare să se atingă de dînsa; iar cînd se răceşte, atunci şi muştele şed pe dînsa, şi tîrîtoarele cad înăuntru. Aşa şi monahul care se sileşte cu osîrdie la lucrurile cele duhovniceşti, vrăjmaşul nu îndrăzneşte a se apropia şi a-l supăra; iar cei ce petrec în nebăgare de seamă şi în lenevire, vrăjmaşul se apropie cu înlesnire de ei şi-i supără precum voieşte”.

Au întrebat oarecare părinţi pe Avva Pimen: “Cine este cel ce zice: Părtaş sînt eu tuturor ce se tem de Tine?” Şi a zis bătrînul: “Duhul Sfînt este care zice”.

Zis-a Avva Pimen: “De vei vedea cîteva lucruri şi vei auzi cuvinte, să nu le povesteşti aproapelui tău, căci este surpare de război”.

Un frate a venit la Avva Pimen şi i-a zis lui: “Semăn ţărîna mea şi fac dintr-însa milostenie”. I-a zis lui bătrînul: “bine faci!” Şi s-a dus cu osîrdie şi a sporit milostenia. Şi a auzit Avva Anuv cuvîntul şi i-a zis lui Avva Pimen: “Nu te temi de Dumnezeu, aşa grăind fratelui?” Şi a tăcut bătrînul. După două zile a trimis Avva Pimen la fratele şi i-a zis lui, auzind şi Avva Anuv: “Ce mi-ai zis alaltăieri, că mintea mea era aiurea?” Şi a zis lui fratele: “Am zis că semăn ţărîna mea şi fac dintr-însa milostenie”. Şi a zis Avva Pimen: “Am gîndit că pentru fratele tău cel mirean ai grăit; iar dacă tu eşti cel ce faci lucrul acesta, nu este lucru călugăresc”. Iar el auzind, s-a mîhnit, zicînd: “Alt lucru nu ştiu, decît acesta şi nu pot ca să nu semăn ţărîna mea”.

Deci, după ce s-a dus, i-a făcut lui metanie Avva Anuv, zicînd: “Iartă-mă!” Şi a zis Avva Pimen: “Şi eu de la început ştiam că nu este lucru călugăresc, dar după socoteala lui am grăit şi m-am străduit spre sporirea dragostei, iar acum s-a dus mîhnit şi tot la fel face”.

Altul l-a întrebat despre gîndurile cele rele care năvălesc asupra lui, cum ar putea să scape de dînsele. Sfîntul a grăit: “Lucrul acesta este asemenea unui bărbat care are foc în stînga şi un vas cu apă în dreapta, şi, de se arde de foc, ia apă din vas şi-l stinge. Focul închipuie gîndurile cele rele pe care vrăjmaşul le aruncă în inima omului, ca nişte scîntei în casă, ca să se aprindă de pofta păcatelor; iar apa este ca să se arunce la rugăciune către Dumnezeu”.

Părintele Anuv l-a întrebat iar despre gîndurile cele rele care ies din inimă şi despre poftele cele deşarte. Stareţul i-a răspuns din Sfînta Scriptură: “Oare se preamăreşte securea fără de cel ce taie cu ea? Sau se înalţă fierăstrăul fără cel care îl trage? Drept aceea şi tu să nu le întinzi gîndurilor celor rele spre ajutor mîinile învoirii tale, nici te îndulci cu ele şi rămîn nelucrătoare”.

Un frate a mers la Avva Pimen şi şezînd cîţiva împreună, au lăudat un frate, că este urîtor de rele. Zis-a Avva Pimen celui ce a vorbit: “Şi ce este urîciunea de rele?” Şi s-a uimit fratele şi nu a găsit ce să răspundă şi, sculîndu-se, a cerut iertare de la bătrînul, zicînd: “Spune-mi, ce este urîciunea de rele?” A zis bătrînul: “Urîciunea de rele aceasta este: Să urască cineva păcatele sale şi pe aproapele său să-l îndrepte”.

A zis iarăşi: “Omul care învaţă, dar nu face cele ce învaţă, este asemenea cu fîntîna; că pe mulţi îi adapă şi-i spală, iar pe sine nu se poate curăţi, ci de toată întinăciunea este plină şi toată necurăţenia într-însa se află”.

Părintele Iosif a întrebat pe părintele Pimen despre post, zicînd: “Cum se cade să posteşti?” Stareţul a răspuns: “Eu voiesc ca din toate să mănînc puţin şi să nu mă satur”. I-a zis Avva Iosif: “Cînd erai mai tînăr, nu posteai din două în două zile, avvo?” Şi a zis bătrînul: “Am postit cu adevărat şi trei şi patru zile şi o săptămînă; dar, cercetînd toate acestea, părinţii cei mari au aflat că în fiecare zi este bine să mîncăm cîte puţin; şi ne-au dat nouă calea împărătească, că este mai uşoară şi mai lesnicioasă, ca mintea să nu se înalţe”.

Povestit-au unii lui Avva Pimen, despre un călugăr, că nu bea vin. Şi le-a zis lor: “Vinul nu este al călugărilor”.

Un egumen de la o mînăstire mare a întrebat pe părintele Pimen, zicînd: “Cum pot să cîştig umilinţă?” Stareţul a răspuns: “Cum se poate să fie umilinţă în inima aceea în care sînt putinele de brînză, vase de unt şi multe alte griji pentru cele dinafară”.

Apoi l-a întrebat pe avva pentru trîndăvie. Şi i-a zis lui bătrînul: “Trîndăvia stă peste tot începutul şi nu este patimă mai rea decît dînsa, iar de o va cunoaşte omul că aceasta este, se odihneşte”.

Un frate iarăşi a întrebat pe părintele Pimen, zicînd: “Ce este a se mînia cineva în zadar pe fratele său?” Şi a zis: “Orice nedreptate îţi va face fratele tău şi tu te vei mînia pe el, în zadar te mînii. Chiar de îţi va scoate ochiul tău cel drept şi îţi va tăia mîna ta cea dreaptă şi te vei mînia pe el, în zadar te mînii. iar de te desparte de Dumnezeu, atunci să te mînii tare”.

Altul a întrebat pe stareţ: “Este bine oare a grăi sau a tăcea?” Stareţul a răspuns: “Cel ce grăieşte pentru Dumnezeu, face bine; şi cel ce tace pentru Dumnezeu, asemenea face bine”.

Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen: “Ce voi face?” I-a zis Avva Pimen: “Scris este: Fărădelegea mea voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu“. “Deci ce voi face?” Şi i-a răspuns bătrînul: “Cînd Dumnezeu ne va cerceta, de ce trebuie să ne temem?” Şi i-a zis lui fratele: “De păcatele noastre”. Deci i-a zis bătrînul: “Să intrăm dar în chilia noastră şi Domnul ne va ajuta nouă în toate”.

Dar răspunsurile lui nu erau cu bună înţelegere numai la diferite întrebări, ci şi afară de întrebări. În Pateric se află multe cuvinte folositoare ale lui, dintre care spunem unele. Părintele Pimen a zis: “Cînd omul voieşte să zidească o casă, adună multe lucruri de trebuinţă, ca s-o poată alcătui. Aşa şi noi, să luăm din toate bunătăţile cîte puţină parte şi să zidim în noi casa cea sufletească”.

A zis iar: “Aceste trei capete sînt de trebuinţă omului, adică: să se teamă de Dumnezeu, să se roage adeseori şi să facă bine aproapelui”.

A zis iar: “Neagoniseala, răbdarea şi dreapta socoteală, aceste trei însuşiri sînt trebuincioase vieţii monahiceşti; că scris este: “De vor fi cei trei bărbaţi, Noe, Daniil şi Iov, aceştia se vor mîntui”. Noe este chipul necîştigării, Iov al răbdării, iar Daniil al dreptei socoteli. Deci, de se vor afla aceste trei însuşiri în monah, Dumnezeu, Care îl mîntuieşte, petrece într-însul”.

A mai zis iar: “Monahul, dacă va urî două lucruri, poate să fie liber de lumea aceasta”. Fratele l-a întrebat: “Care sînt aceste lucruri?” Stareţul a răspuns: “Odihna cea trupească şi slava cea deşartă”.

A zis iar: “În Evanghelie este scris: Cel ce are haină s-o vîndă şi să cumpere sabie. Adică, cel ce are odihna trupului său, s-o lase şi să primească viaţa aspră şi calea strîmtă”.

Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicînd: “Ce voi face, că sînt luptat de curvie şi mă înfierbînt la mînie?” Zis-a bătrînul: “Pentru aceasta zicea David, că pe leu îl batem şi pe urs îl sugru-măm; adică, mînia o tăiem, iar curvia cu osteneli o strîmtorăm”. Apoi a adăugat lui: “David cînd s-a luptat cu leul, apucîndu-l de grumaji, îndată l-a ucis. Şi noi cînd vom înfrîna gîtul şi pîntecele nostru, vom birui cu ajutorul lui Dumnezeu pe diavolul şi pe leul, care este trupul nostru”.

Şi a zis iar: “De n-ar fi venit în Ierusalim Navuzardan arhimagherul – mai-marele bucătarilor împăratului Babilonului -, templul Domnului nu s-ar fi ars. Aşa şi între noi, dacă nu va intra îmbuibarea şi odihna pîntecelui, nu se va aprinde focul poftei păcatului, şi mintea noastră, care se împotriveşte păcatului, nu va cădea niciodată în războiul vrăjmaşului”.

A zis iarăşi: “Precum albinele se gonesc cu fum şi se ia dulceaţa ostenelilor lor, aşa şi odihna trupului se goneşte din suflet cu frica Domnului şi se ia de la trup tot lucrul cel bun”.

În sfîrşit, a zis iar: “Precum spătarul împărătesc stă gata totdeauna înaintea împăratului, tot aşa se cade şi sufletului să fie gata asupra diavolului desfrînării”.

Părintele Pimen, auzind de un frate oarecare că posteşte cîte şase zile, iar în a şaptea gustă puţină hrană şi avea mînie asupra fratelui, i-a zis: “Ai învăţat a posti cîte şapte zile, iar de mînie nu ai învăţat a te înfrîna în nici o zi!”

Un preot de la o mînăstire, auzind despre nişte fraţi că intră deseori în cetate, se spală în baie şi nu se îngrijesc de mîntuirea lor, s-a mîniat pe ei şi, venind în sobor, a luat chipul monahicesc de pe dînşii. Căindu-se după aceasta, s-a dus la părintele Pimen şi i-a spus ce a făcut acelor fraţi. Stareţul i-a grăit: “Oare nu ai şi tu ceva din omul cel vechi, sau te-ai dezbrăcat de dînsul desăvîrşit?” Iar preotul a zis: “Mă împărtăşesc de omul cel vechi”. Iar bătrînul i-a zis: “Iată că şi tu eşti ca şi fraţii; că deşi puţin te împărtăşeşti din vechime, însă eşti supus păcatului”. Auzind cuvîntul acesta de la stareţ, s-a umilit şi, ducîndu-se, a chemat pe fraţii cei mîhniţi şi s-a pocăit înaintea lor; apoi i-a îmbrăcat iar în chipul monahicesc.

Odată, părintele Isaac s-a dus la părintele Pimen şi, văzîndu-l că îşi turna apă pe picioare, ca unul ce avea îndrăzneală către dînsul, i-a zis: “Cum s-au obişnuit unii a-şi obosi trupurile cu asprime!” Stareţul i-a răspuns: “Noi nu ne-am învăţat a fi ucigaşi de trupuri, ci de patimi”.

Apoi a zis iar: “Este un om care se vede că este tăcut, dar în inima lui osîndeşte pe alţii. Unul ca acela neîncetat grăieşte! Şi este altul care de dimineaţă pînă seara grăieşte cu limba şi totuşi păzeşte tăcerea, fiindcă cele de folos nimic nu grăieşte şi nu osîndeşte pe aproapele”.

Un frate a venit la Părintele Pimen şi i-a zis: “Avvo, multe gînduri îmi vin şi mă primejduiesc din pricina lor”. Şi l-a scos pe el bătrînul afară şi i-a zis: “Întinde braţele şi opreşte vîntul!” Iar el a zis: “Nu pot să fac aceasta”. Şi i-a zis bătrînul: “Dacă asta nu poţi s-o faci, nici gîndurile nu le poţi opri să nu vină; alt lucru este însă să le stai împotrivă”.

Părintele Iosif spunea, zicînd: “Noi şezînd odată la părintele Pimen, era între noi un frate tînăr cu numele Agaton, către care stareţul voind să grăiască ceva, l-a numit părinte, zicîndu-i: “Părinte Agatoane!” Noi i-am zis stareţului: “Fratele este tînăr, pentru ce îl numeşti părinte?” Stareţul a răspuns: “Gura lui cea tăcută m-a făcut să-l numesc părinte!” Apoi părintele Pimen a zis: “Fratele care petrece cu aproapele, este dator să fie ca o piatră cioplită; ocărît fiind să nu se mînie, preamărit fiind să nu se înalţe”.

Întrebat a fost Avva Pimen: “La cine se potriveşte cuvîntul cel scris: Să nu vă grijiţi pentru ziua de mîine?” I-a răspuns lui bătrînul: “S-a zis pentru omul care se află în ispită şi se împuţinează. Să nu se îngrijească, zicînd: “Cîtă vreme am în ispita aceasta?” Ci mai vîrtos să socotească zicînd în fiecare zi: astăzi. Căci ajunge zilei răutatea ei“.

Un frate i-a zis lui Avva Pimen: “De voi da fratelui meu puţină pîine sau altceva, mă tem că-mi pierd plata, zicînd că faptele se fac pentru plăcerea oamenilor”. I-a zis lui bătrînul: “Deşi pentru plăcerea oamenilor se fac, noi să dăm trebuinţa fratelui”. Şi i-a spus şi această pildă: “Doi oameni erau plugari şi locuiau într-o cetate. Şi unul dintr-înşii semănînd, a făcut puţine necurate, iar celălalt, lenevindu-se, nu a făcut nimic. Deci făcîndu-se foamete, care din amîndoi poate să trăiască?” A răspuns fratele: “Cel ce a făcut cele puţine şi necurate”. I-a zis lui bătrînul: “Aşadar şi noi să semănăm puţine, chiar şi necurate, să nu murim de foame!”

Şi iarăşi: “Răutatea niciodată nu goneşte răutatea; dar de-ţi va face cineva rău, tu să-i faci bine, ca, facerea ta de bine către el să strice răutatea lui”. La această faptă bună, precum şi la altele, Cuviosul Pimen singur învăţa cu lucrul, căci mai înainte de venirea lui de la schit în Egipt, era acolo un stareţ cinstit de toţi.

Părintele Pimen mergînd în Egipt, mulţi au părăsit pe acel stareţ şi au început a veni la Pimen; deci, pentru aceea acel stareţ a început a se mînia asupra părintelui Pimen, a-l zavistui şi a vorbi rele de dînsul.

Părintele Pimen, auzind despre aceasta, s-a mîhnit şi a zis către fraţii săi: “Ce să facem, căci aceşti oameni ne-au aruncat în necaz părăsind pe stareţul cel atît de sfînt şi de cuvios şi venind la noi, care nu sîntem nimic? Cum vom tămădui mînia cea contra noastră a acelui mare părinte? Să facem puţine bucate şi să căutăm puţin vin, să ne ducem la stareţul şi să mîncăm cu dînsul, doar aşa se va milostivi sufletul lui!” Deci, făcînd bucatele şi cîştigînd voie, au mers la acel stareţ şi au bătut în uşa chiliei lui. Ucenicul aceluia, auzind, a întrebat: “Cine sînteţi?” Ei au zis: “Spune părintelui tău că Pimen cu fraţii săi au venit să se binecuvînteze de la dînsul”. Ucenicul, mergînd, a spus stareţului, iar el, auzind, a zis: “Du-te, spune-le să se ducă de aici, că nu am vreme să-i văd!” Cînd ucenicul a spus aceasta la cei ce veniseră, aceia au zis: “Nu ne vom duce de aici pînă ce nu ne vom învrednici a ne închina stareţului”. Şi stăteau în arşiţa soarelui lîngă uşa chiliei.

Stareţul, văzînd smerenia şi răbdarea celor ce veniseră, s-a umilit şi le-a deschis uşa şi i-a primit cu sărutare; deci, şezînd, au vorbit cu dragoste şi au mîncat din cele aduse. Apoi stareţul acela a zis: “Cu adevărat, nu numai acelea ce le-am auzit despre voi sînt adevărate, dar şi însutit mai mari lucruri bune văd în voi!” Din acea vreme, stareţul s-a făcut iubit prieten al părintelui Pimen. Astfel ştia Cuviosul Pimen să strice răutatea celui ce vrăjmăşuia contra lui şi a fi prin aceea şi altora pildă.

Un frate a venit la Avva Pimen în a doua săptămînă din Postul Mare şi mărturisindu-şi gîndurile şi dobîndind odihnă, i-a zis: “Puţin de nu m-am împiedicat să vin aici astăzi”. Şi i-a zis lui bătrînul: “Pentru ce?” Zis-a fratele: “Am gîndit, ca nu cumva pentru post nu-mi vei deschide”. I-a zis lui Avva Pimen: “Noi nu ne-am învăţat a închide uşa cea de lemn, ci mai vîrtos uşa limbii”.

Cuviosul Pimen mai putea încă să folosească pe alţii uneori şi cu tăcerea, ca şi cu cuvîntul. Odată, au venit pentru cercetare preoţii acelui loc, la mînăstirea în care era petrecerea cuviosului. Părintele Anuvie, vrînd să le facă lor puţin ospăţ după putere, a intrat la Cuviosul Pimen şi i-a spus despre aceasta. Dar Pimen nu i-a dat răspuns, ci a tăcut multă vreme. Părintele Anuvie s-a dus mîhnit. După aceea i-au zis lui fraţii care se întîmplaseră la dînsul: “Pentru ce n-ai dat răspuns părintelui Anuvie?” Stareţul le-a răspuns: “Eu la aceasta n-am unelte, căci acum sînt mort, iar mortul nu vorbeşte; deci, să nu mă socotiţi pe mine că sînt cu voi”.

Aceasta a făcut-o stareţul ca să nu fie chemat cu dînşii la masă, că şi aceasta se povestea de dînsul: cînd era chemat de fraţi să mănînce împreună cu dînşii, mergea plîngînd, ca şi cum nu voia, căci se păzea să-şi sature pîntecele şi se temea a nu asculta pe fraţi, ca să nu-i mîhnească.

Un monah de la un loc îndepărtat, auzind de viaţa cea îmbu-nătăţită a părintelui Pimen, a venit să-l vadă şi să se folosească de cuvintele lui. Stareţul a primit pe acel monah cu cinste şi, sărutîn-du-se unul cu altul, au şezut. Monahul cel venit a început a vorbi cu stareţul din dumnezeiasca Scriptură, despre lucruri nepricepute şi despre lucruri cereşti. Iar părintele Pimen, întorcîndu-şi faţa, tăcea, nedînd nici un răspuns celui ce vorbea.

Deci, monahul acela, vorbind mult din Sfînta Scriptură şi necăpătînd nici un răspuns de la stareţ, fiindcă tăcea, a ieşit din chilie mîhnit şi a zis către ucenicul stareţului: “În zadar am suferit eu atîta osteneală în cale, căci pentru dînsul am venit aici, iar el nu voieşte să vorbească nici un cuvînt cu mine!” Ucenicul, intrînd la stareţ, i-a zis: “Părinte, acel cinstit bărbat a venit pentru tine, fiind slăvit între monahii laturii sale. Pentru ce nu vorbeşti cu dînsul?” Stareţul a răspuns: “Acesta din cei de sus este şi vorbeşte de cele cereşti, iar eu sînt din cei de jos şi ştiu a vorbi de cele pămînteşti. De ar fi vorbit fratele acela care a venit la noi, despre patimile sufleteşti şi despre neputinţele trupeşti, i-aş fi răspuns; dar, de vreme ce el vorbeşte despre lucruri înalte, eu nu ştiu nimic de acelea”.

Ucenicul, ieşind la monahul acela, i-a zis: “Părinte, să ştii că stareţul nu degrabă începe a vorbi din dumnezeiasca Scriptură; ci, dacă cineva îi vorbeşte despre patimile sufleteşti, aceluia îi răspunde”. Atunci monahul acela, umilindu-se, a intrat la stareţ şi i-a zis: “Părinte, ce să fac, căci sînt stăpînit de patimi?” Atunci stareţul privind spre dînsul cu faţa luminoasă, i-a zis: “Acum bine ai venit! Deschide-ţi gura ta pentru acestea şi o voi umplea de bunătăţi”. Deci, a vorbit cu dînsul destul, cum să biruim războaiele care se ridică asupra noastră. Monahul acela, folosindu-se foarte mult din cuvintele stareţului cele insuflate de Dumnezeu, a mulţumit lui Dumnezeu că s-a învrednicit a vedea pe un părinte sfînt ca acela şi a auzi vorba lui. El s-a întors la locul său bucurîndu-se, ca cel ce a aflat dobîndă multă şi folos sufletesc.

A întrebat Avraam pe Avva Pimen, zicînd: “Cum ne luptă pe noi dracii?” Şi i-a zis lui Avva Pimen: “Pe noi ne luptă dracii? Nu se luptă cu noi, cîtă vreme facem voile noastre. Că voile noastre s-au făcut draci şi ei sînt care ne necăjesc pe noi, ca să le împlinim. Iar de voieşti să ştii cu cine s-au luptat dracii, apoi află că cu Moise şi cu cei asemenea lui”.

Un alt monah, anume Isaac, a venit la părintele Pimen şi l-a găsit pe el şezînd, ca şi cum era în uimire. Deci, aşteptînd multă vreme şi văzîndu-l pe dînsul venit în sine, i-a făcut metanie, zicîndu-i: “Părinte, spune-mi mie unde ai fost cu mintea ta?” Iar el, fiind silit de rugăminte, a zis: “Mintea mea era acolo unde Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, plîngea lîngă cruce. Deci şi eu aş fi voit ca acolo să plîng totdeauna!”

Un cuvios mare între părinţi ca acesta, care toată fapta bună a trecut-o cu viaţa şi fiind de folos tuturor cu cuvîntul, avea atîta smerenie în mintea sa, încît deseori el zicea cu suspin: “Eu voi fi aruncat în locul acela în care va fi aruncat satana”.

Dar Domnul, pe smeritul Său rob, l-a înălţat în locul sfinţilor îngeri şi în locaşurile drepţilor şi ale cuvioşilor; căci, după viaţa sa pămîntească plină de mulţi ani, l-a sălăşluit pe dînsul în cereştile acoperăminte, unde anii nu se împuţinează şi unde toţi sfinţii, stînd înaintea scaunului slavei dumnezeieşti, slăvesc totdeauna pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia să-I fie slava şi de la noi, păcătoşii, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Notă – Despre acest cuvios părinte Pimen vezi şi cuvîntul din Prolog în 14 zile ale lunii februarie, cum izgonea diavolii cu cuvîntul. Dar se ştie că între cuvioşii părinţi se mai află un părinte cu numele Pimen – pomenindu-se în Limonariu – care era de neam din Galatia şi mai pe urmă cu anii. Cel dintîi a vieţuit în pustiile Egiptului, pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel Tînăr, precum este arătat în viaţa aceluia. Iar cel de-al doilea a fost după 150 de ani şi a vieţuit pe vremea împăratului Mauriciu, în pustia Palestinei ce se numeşte Ruva, nevoindu-se în zilele părintelui Sofronie, patriarhul Ierusalimului şi ale lui Ioan Evirat, scriitorii cărţii care se numeşte Limonariu. Pentru aceasta este de trebuinţă ca şi viaţa celuilalt cuvios Pimen să fie pomenită aici, întîi pentru folos, iar al doilea pentru a şti deosebirea între acei doi cu numele de Pimen.

mai mult
Sfinții zilei

Sâmbătă, 26 august – Sf. Mc. Adrian şi Natalia, soţia sa; Sf. Mc. Atic

adrian

 

Iată una dintre cele mai măreţe povestiri despre o soţie ce-şi îndeamnă soţul să sufere mucenicia. Este o pildă supremă de credinţă neclintită, care ştie că scurta pierdere a soţului aici, pe pământ, pentru Hristos, înseamnă a-l dobândi din nou, de-a pururea, în împărăţia cerurilor.

Născut din neam ales, Adrian avea douăzeci şi opt de ani, fiind în floarea tinereţii, puternic şi chipeş, bine chivernisit în slujba împărătească. Avea o soţie tânără şi frumoasă, numită Natalia, cu care era căsătorit de treisprezece luni.

Într-o zi, în vremea ultimei mari prigoane a creştinilor, sub Împăratul Maximian, douăzeci şi trei de creştini au fost aduşi înaintea Împăratului şi chinuiţi crunt, aproape de moarte. Adrian era unul dintre dregătorii împărăteşti ce priveau suferinţele acelor oameni şi auzeau cu câtă vitejie îşi apărau credinţa în Hristos.

Apoi, pe când mucenicii zdrobiţi în bătaie erau duşi la palatul tribunului spre a li se înscrie numele, Adrian i-a întrebat ce nădăjduiau să dobândească îndurând asemenea suferinţe. Ei i-ai vorbit despre negrăita frumuseţe şi slavă a raiului şi i-au citat din 1 Corinteni 2, 9: Cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea a auzit, nici la inima omului s-au suit, acestea au gătit Dumnezeu celor ce iubesc pe dânsul.

Auzind aceste vorbe, Adrian s-a dus la cel ce scria şi i-a spus: „Scrie şi numele meu împreună cu cele ale sfinţilor aceştia; şi eu sunt creştin“. Când împăratul a auzit aceasta, l-a întrebat: „Ţi-ai pierdut minţile?“ Adrian a răspuns: „Nu mi le-am pierdut, ci mi le-am aflat!“ Astfel că a fost întemniţat împreună cu ceilalţi.

Când soţia sa Natalia a aflat prima dată de întemniţarea lui, s-a mâhnit. Însă când a aflat că era întemniţat pentru Hristos, s-a bucurat mult, căci în taină era creştină. A îmbrăcat veşminte frumoase şi a dat fuga la temniţă să sărute legăturile soţului ei. L-a binecuvântat pentru hotărârea de a muri ca mucenic şi l-a sfătuit să rămână tare, îndemnându-i pe cei împreunăprinşi să se roage pentru el. Apoi Adrian a trimis-o înapoi acasă, rugând-o să fie liniştită şi să nu se teamă pentru el.

Apropiindu-se clipa muceniciei lui, temnicerii i-au îngăduit să meargă acasă şi să-şi ia rămas bun de la familie. Văzându-l că vine, Natalia, crezând că şi-a pierdut curajul şi a fugit din temniţă, a încuiat uşa casei şi a strigat la el, învinovăţindu-l că este un lepădat de Hristos şi iubitor al vieţii acesteia. I-a adus aminte de cuvintele Domnului, cel ce se va lepăda de mine înaintea oamenilor, mă voi lepăda şi Eu de dânsul înaintea Tatălui meu care este în ceruri (Mat. 10, 33). Se numea pe sine nenorocită, căci el o împiedica să se bucure de slava de a fi numită soţie de mucenic. Blagoslovenia pe care se aştepta să o primească, spunea ea, se preschimbase în nenorocire.

Dar când a aflat că ţelul venirii lui era altul decât îşi închipuia, de îndată supărarea i s-a schimbat în bucurie, şi l-a sărutat. Iar Adrian a strigat: „Blagoslovită eşti tu, soţia mea! Tu ai ajuns să-L cunoşti pe Dumnezeu, pentru ca soţul tău să se mântuiască. Cu adevărat, soţia mea, tu îţi iubeşti bărbatul! Blagoslovenia îţi va fi deci cunună, căci deşi nu ai îndurat tu însăţi chinurile, ai fost părtaşă la suferinţele mucenicilor prin mila faţă de ei“.

Luând-o de mână, el s-a întors împreună cu ea la temniţă. Pe drum a vorbit cu ea despre ceea ce trebuie să facă cu averea lui. Ea l-a îndemnat să nu se îngrijească de cele pământeşti, ci să cugete la bunătăţile cereşti. Intrând în temniţă, slujitoarea lui Dumnezeu Natalia a căzut înaintea sfinţilor mucenici şi, sărutându-le lanţurile, a văzut că rănile lor erau pline de puroi. Îndată şi-a trimis slujnica acasă să aducă pânză fină şi feşe. Când toate au fost aduse, Natalia a legat rănile mucenicilor cu mâna ei şi, pe cât se putea, le-a alinat suferinţele de neîndurat, slujindu-le în temniţă şapte zile, până când au plecat la judecată.

A venit şi ziua când Adrian avea să îndure bătăile pe care ceilalţi le primiseră. Toţi l-au îmbărbătat: „Du-te cu îndrăznire şi ruşinează-l pe tiran!“ Natalia îl îndemna şi ea: „Îndreaptă-ţi mintea, stăpâne, numai către unul Dumnezeu, şi inima ta să nu se teamă de nimic! Scurte sunt caznele, dar cele ce urmează sunt fără de sfârşit; scurtă este suferinţa, dar slava muceniciei veşnică. Suferă durerea numai puţină vreme şi curând te vei bucura cu îngerii. Dacă slujind pe împăratul cel pământesc, te-ai îngrijit să aduni şi dajdia cea mai mică, necruţându-ţi sănătatea şi fiind gata să mori în luptă, oare nu ţi se cade acum să înduri tot felul de cazne cu încă mai multă vitejie, şi să mori pentru Impăratul ceresc, cu care tu însuţi ai să împărăţeşti?“

Îndurând cu vitejie bătăile şi răspunzând cu linişte şi iscusinţă cuvintelor zeflemitoare ale împăratului, Adrian a primit loviturile călăului cu asemenea seninătate, încât împăratul s-a înfuriat. Când pântecele lui Adrian a plesnit de bătăi, Maximian a pus capăt caznelor şi l-a trimis împreună cu ceilalţi înapoi în temniţă.

Din nou binecuvântata Natalia l-a îmbărbătat şi l-a mângâiat. Îmbrăţişându-l, ea îi spunea:

„Fericit eşti tu, stăpâne, că te-ai învrednicit a fi în rândul sfinţilor mucenici!

Fericit eşti tu, lumina ochilor mei, căci suferi pentru Cel ce a suferit pentru tine. Iată, de acum vei vedea slava Lui şi te vei face părtaşul ei, căci cel ce este părtaş suferinţelor Lui va fi părtaş şi al slavei Lui!“

Pe când vorbeau, Natalia a înmuiat o pânză în sângele lui şi şi-a uns trupul cu el. Peste câteva zile, după ce iarăşi legase rănile mucenicilor, Natalia şedea la picioarele lui Adrian şi zicea:

„Te rog, stăpâne al meu, adu-ţi aminte de legătura nunţii noastre, de şederea mea alături de tine în vremea suferinţelor şi de dorinţa mea ca tu să dobândeşti cununile. Roagă pe Domnul Hristos, Dumnezeul nostru, să mă ia împreună cu tine, astfel ca, aşa cum împreună am trăit în viaţa aceasta plină de păcate, tot aşa să trăim laolaltă nedespărţiţi în viaţa cea fericită. Te rog, stăpâne al meu, când vei sta înaintea Domnului Hristos, cere mai întâi îndurare pentru mine; căci sunt încredinţată că orice vei cere, Domnul îţi va da ţie, căci rugăciunea ta este plăcută înaintea Lui, ca şi stăruinţa ta. Dar tu ştii necredinţa acestor oameni şi lipsirea de Dumnezeu a împăratului şi mă tem că mă vor sili să mă mărit cu altul, cu un om necredincios şi păgân. Atunci se va întina patul meu, şi legătura noastră se va rupe. Cu stăruinţă te rog, ocroteşte-ţi soţia, aşa cum Apostolul ne-a învăţat; dăruieşte-mi, ca răsplată a curăţiei mele, să mor împreună cu tine!“

Curând apoi chinuitorii veniră la temniţă cu o nicovală şi un baros de fier, căci împăratul hotărâse să-i omoare pe toţi cu acele unelte. Natalia i-a rugat pe călăi să-l lovească întâi pe Adrian, căci se temea că va slăbi în hotărârea lui, de va vedea moartea celorlalţi.

Deci s-au dus mai întâi la Adrian. Însăşi soţia lui i-a ridicat picioarele pe nicovală. Cu o lovitură puternică, chinuitorii au sfărâmat fluierele picioarelor mucenicului şi i-au tăiat picioarele. „Rogu-te, stăpâne, robule al lui Hristos, spunea Natalia, cât mai eşti încă viu, întinde braţul ca să ţi-l sfărâme, şi vei fi deopotrivă cu ceilalţi mucenici ce au suferit mai mult decât tine!“

Sfântul Adrian întinse braţul spre ea, iar ea luându-l, îl puse pe nicovală. Călăul, lovind puternic braţul, îl sfărâmă, şi îndată Sfântul Adrian îşi dete sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Natalia a izbutit să ia în taină scumpul lui braţ acasă. Ea l-a uns cu mir scump, l-a învelit într-o pânză de purpură şi l-a aşezat la capul patului. Restul moaştelor lui Adrian şi ale celorlalţi douăzeci şi trei dimpreună cu el au fost duse în Bizanţul aflat în apropiere, de către câţiva creştini ce fugeau de prigoana lui Maximian.

După o vreme, unul dintre bărbaţii de seamă a dobândit încuviinţarea împăratului să se însoare cu frumoasa văduvă a lui Adrian. Auzind de cugetarea aceluia, Natalia îndată s-a pregătit să fugă la Bizanţ, la locul unde erau păstrate moaştele soţului ei. Ea s-a aşezat la rugăciune, cerând ajutorul lui Dumnezeu. Pe când se ruga, de multa osteneală şi de mâhnire Natalia a aţipit şi iată că unul dintre sfinţii mucenici i s-a arătat în vis şi i-a spus: „Pace ţie, Natalia, roaba lui Hristos! Să ştii că Dumnezeu nu te-a trecut cu vederea şi nici noi nu am uitat bunătăţile tale, pe care le-ai făcut îngrijindu-ne în vremea întemniţării noastre. Stând înaintea feţei lui Hristos, stăruim ca să dea ţie să ajungi degrabă la noi“.

Fericita Natalia l-a întrebat: „Spune mie, mucenice sfinte, dacă stăpânul meu Adrian stă împreună cu tine înaintea Domnului Hristos“. Iar mucenicul i-a răspuns: „El şi-a luat locul înaintea Stăpânului chiar mai înainte de noi! Însă tu grăbeşte şi ia fără zăbavă o corabie şi mergi la locul unde sunt trupurile noastre. Acolo Domnul ţi se va arăta şi te va călăuzi la noi“.

Trezindu-se din somn, Sfânta Natalia îndată a lăsat toate şi, luând cu ea doar braţul Sfântului Adrian, a plecat de acasă. Ajungând la malul mării, a zărit o corabie gata să plece spre Bizanţ, care părea că o aşteaptă pe ea. Urcându-se în corabie, a văzut acolo creştini, bărbaţi şi femei, care fugeau de prigoana răului Maximian, şi a adus mulţumire lui Dumnezeu.

La miezul nopţii, diavolul s-a arătat creştinilor de pe corabia Nataliei. El a luat chipul unuia ce călătorea pe o corabie venind din răsărit, având cu el pe alţii în chip de corăbieri. Diavolul i-a întrebat pe corăbierii creştini, vorbindu-le ca şi cum ar fi fost cârmaci: „De unde sunteţi şi încotro mergeţi?“ Creştinii au răspuns: „Suntem din Nicomidia şi mergem la Bizanţ“. Vrăjmaşul le-a răspuns: „V-aţi abătut din cale; întoarceţi-vă spre port!“ Zicând aceasta, diavolul voia să-i amăgească şi să-i ducă la pierzare. Iar creştinii, crezând mincinosul sfat, prinseră să întoarcă corabia şi să plutească spre port.

Dar deodată li s-a arătat Sfântul Mucenic Adrian, strălucind de lumină, şi a strigat cu glas mare: „Ţineţi calea pe care aţi urmat-o înainte, şi nu luaţi în seamă cuvintele vrăjmaşului, ce negreşit vă găteşte pierzarea!“ Spunând acestea, mucenicul s-a arătat mergând înaintea lor pe apă, iar diavolul a pierit cu corabia.

Fericita Natalia ridicându-se, l-a zărit pe Sfântul Adrian mergând înaintea corabiei şi a strigat: „Este soţul meu – este Adrian care a venit să ne scape!“Îndată el s-a făcut nevăzut.

Vântul le-a fost prielnic, iar călătorii sosiră la Bizanţ, lângă biserica unde fuseseră îngropate trupurile sfinţilor mucenici, şi toţi au coborât din corabie plini de bucurie. Apropiindu-se de trupurile mucenicilor din biserică, Sfânta Natalia a căzut înaintea lor cu nespusă veselie, sărutându-le şi vărsând lacrimi de bucurie. Aşezând braţul Sfântului Adrian lângă trupul lui, ea a îngenuncheat şi s-a rugat îndelung. Apoi, când a sfârşit, s-a ridicat şi a dat bineţe fraţilor şi surorilor aflaţi acolo, căci mulţi creştini credincioşi se adunaseră în locul acela. Ei au primit-o cu bucurie. Una dintre familii a luat-o în casa lor şi au stăruit să se odihnească, căci vedeau că este istovită de călătorie.

Pe când dormea, Sfântul Adrian i s-a arătat în vis şi i-a spus: „Bine ai făcut venind aici, roaba lui Hristos şi fiică a mucenicilor. Intră întru odihna cea gătită ţie de Domnul. Vino şi primeşte-ţi răsplata cuvenită!“

Trezindu-se din somn, Sfânta Natalia a povestit visul creştinilor de acolo şi le-a cerut să se roage pentru ea. Curând apoi a adormit din nou.

După un ceas, credincioşii au venit să o trezească, însă au văzut că răposase, căci sufletul ei cel sfânt plecase la odihna cea veşnică împreună cu Domnul. Cu nespusă bucurie, ei au îngropat-o în biserică, alături de soţul ei.

mai mult
Sfinții zilei

Vineri, 25 august – Aducerea moaştelor Sf. Ap. Bartolomeu; Sf. Ap. Tit (Post)

bartolomeu

După sfîrşitul mucenicesc al Sfîntului Apostol Vartolomeu, care a suferit de la păgîni pentru Hristos în Alvana, cetatea Armeniei celei mari, credincioşii, luînd cinstitul lui trup, l-au pus într-o raclă de plumb şi l-au dus într-aceeaşi cetate. De la moaştele apostolului se făceau multe minuni, dîndu-se tămăduire bolnavilor. Pentru aceea, mulţi din cei necredincioşi se întorceau la Hristos. Iar slujitorii diavoleşti, popii cei necuraţi şi chinuitorii, auzind şi văzînd cu ochii minunile acelea, nu numai puterile lui Dumnezeu nu le cunoşteau, dar se şi mîniau asupra cinstitelor moaşte ale apostolului, necăjindu-se în inimile lor.

Deci, adunîndu-se cu vrăjmăşie şi cu mînie, au luat racla de plumb în care erau puse moaştele şi au aruncat-o în mare, socotind să le scufunde în adîncul mării. Ei au aruncat încă şi alte patru racle cu moaştele altor sfinţi mucenici, ale lui Papian, Luchian, Grigorie şi Acachie. Dar, în loc ca raclele acelea să se afunde în adînc, ele au plutit ca nişte luntre, mergînd astfel pe deasupra apei şi purtînd comorile cele fără de preţ în ele; mai ales racla apostolului fiind de plumb, stătea neafundată în apă, mai presus de fire. Acea raclă se făcuse uşoară şi, ca o corabie purtîndu-se cu a lui Dumnezeu puternică îndreptare, înota pe mare în mijlocul raclelor muceniceşti, pentru că, spre cinstea Apostolului Vartolomeu, două erau de-a dreapta şi două de-a stînga.

Deci, raclele acelea mergînd cu minunată înotare, s-au în-dreptat spre Bosforul Traciei, la Propontis, şi au trecut strîmtoarea Helespontului; apoi, trecînd marea Egee şi Ionică, au ajuns în Sicilia, şi, lăsînd Siracusa în stînga, au plecat spre apus şi au ajuns la insulele Lipar. Acolo a stat racla apostolului, iar raclele celorlalţi sfinţi mucenici, petrecînd pe apostol la Lipar, l-au lăsat şi s-au despărţit, unde i-a poruncit voinţa dumnezeiască fiecăreia să meargă sau să stea. Racla lui Papian a plecat în Sicilia; a lui Luchian, în Mesina; a lui Grigorie, în Calabria; iar a lui Acachie, în Ascalon, cetate care se numeşte astfel. Despre toate acestea s-a făcut descoperire de la Dumnezeu lui Agaton, episcopul insulei Liparului; iar el cu clerul şi poporul, mergînd la malul mării şi aflînd acolo racla cu moaştele apostolului, s-au umplut cu toţii de bucurie şi au grăit: “O, Lipare, de unde ţi-a venit ţie o bogăţie ca aceasta? Cu adevărat că te-ai mărit şi te-ai proslăvit acum; deci, dănţuieşte acum şi saltă, primind în mîinile tale pe acest mare folositor al tău, care te cercetează pe tine, şi pe mijlocitorul cel către Dumnezeu!” Apoi a strigat către dînsul: “Bine ai venit la noi, apostole al lui Hristos!”

Deci, toţi se minunau şi preamăreau puterea lui Dumnezeu, cum racla aceea de plumb cu moaştele sfîntului nu s-au afundat în apă, ci mai uşoară decît luntrea a venit la dînşii o cale atît de lungă, înotînd pe mare, nu cu mînă omenească, ci ocîrmuindu-se de dumnezeiasca putere. Apoi, luînd racla aceea cu moaştele, au dus-o în biserică cu cîntare de psalmi şi cu dănţuire, şi a curs mir din sfintele moaşte ale apostolului, prin care se tămăduiau bolile cele nevindecate. Aceste cinstite moaşte au petrecut în insula aceea mulţi ani, pînă la împărăţia lui Teofil, luptătorul împotriva icoanelor. Iar în zilele lui, cu voia lui Dumnezeu şi pentru păcatele oamenilor, agarenii au prădat insula Liparului. Iar un boier din cetatea Vinenda, anume Sicard, care de demult auzise de minunile apostolului, din credinţa cea fierbinte către sfîntul, a chemat din cetatea Amanfiei nişte oameni corăbieri şi, făgăduindu-le că le va da lor averi îndestulate, i-a rugat să meargă cu corabia la insula Liparului, ca de acolo să aducă la dînsul comoara aceea sfîntă cu moaştele Sfîntului Apostol Vartolomeu.

Plecînd ei cu corabia şi ajungînd la insula aceea, au luat acea dorită bogăţie duhovnicească şi s-au întors la locul lor. Iar cînd boierul Sicard a fost înştiinţat despre moaştele sfîntului, că se apropiau de dînşii, a ieşit întru întîmpinare cu episcopul şi cu mulţime de popor cu corăbiile pe mare şi, primind cu bucurie pe apostolul lui Hristos, l-au dus cu cinste în cetatea Venenda, şi, punîndu-l în biserica cea mare, i-a aşezat praznic luminos. Din acea vreme se prăznuieşte aducerea cinstitelor moaşte ale acestui sfînt apostol, în ziua a douăzeci şi cincea a lunii august; zi în care cinstitele lui moaşte au fost aduse în Venenda. De la ele se dau multe tămăduiri de toate neputinţele, cu rugăciunile apostolului şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos.

Sinaxar

mai mult
Sfinții zilei

Joi, 24 august – Sf. Sfinţitţ Mc. Eutihie şi Cosma Etolul; Sf. Mc. Tation

sfintii-toti

Sfîntul Evtihie (Eutihie) avea ca patrie Sevastopolul. El, auzind de buna vestire a lui Hristos, şi-a lăsat părinţii şi rudele şi s-a apropiat de iubitul ucenic al lui Hristos, de Apostolul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu. Deci, urmînd obiceiurilor lui şi fiind următor vieţii aceluia, învăţase de la dînsul cereasca înţelepciune, şi scosese darul lui Dumnezeu ca dintr-un izvor.

Umplîndu-se el de rîvna apostolească, a dezrădăcinat din temelie înşelăciunea idolească. Asemenea şi pe Sfîntul Apostol Pavel aflîndu-l, ca steaua pe soare, i-a urmat lui, ostenindu-se împreună cu dînsul în propovăduirea cuvîntului şi răbdînd bărbăteşte toate primejdiile. Pentru aceea este numit ucenic al amîndurora, al Sfîntului Evanghelist Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, şi al Sfîntului Apostol Pavel. Numindu-se el apostol – între cei mai mici apostoli -, deşi nu se află în numărul celor şaptezeci de apostoli, însă s-a cinstit cu numire apostolească, ca unul ce s-a ostenit cu cei mai mari apostoli întru buna vestire a lui Hristos şi ca unul ce a fost sfinţit de dînşii episcop la slujirea cuvîntului şi la jertfe. Evtihie a străbătut multe ţări, propovăduind pe Hristos, nu numai cu dînşii, ci şi singur. El nu umbla singur, ci avea călător împreună pe îngerul lui Dumnezeu, care îl întărea şi îi spunea mai înainte cele ce avea să i se întîmple. El suferea pretutindeni legături şi bătăi, şi pătimea cu bărbăţie pentru Domnul său.

Odată, fiind chinuit de foame în temniţă, i s-a adus pîine de o mînă nevăzută, cu care se întărise atît, încît socotea muncile întru nimic. Iar cînd l-a dezbrăcat ca să-l chinuiască, şi cînd i-a strujit trupul cu unghii de fier, a curs din cinstitul lui trup, mir de bună mireasmă şi a umplut văzduhul de bună mirosire. După aceea, fiind aruncat în văpaia focului, s-a auzit tunet din cer şi s-a pogorît o ploaie mare, încît a stins focul; iar sfîntul a rămas viu şi nevătămat, slăvind pe Dumnezeu. Altădată a fost dat spre mîncare fiarelor; dar şi acelea s-au îmblînzit înaintea feţei lui, şi s-au făcut ca nişte miei.

Ceea ce este mai de mirare, este faptul că unui leu, dîndu-i drumul asupra lui, acela a grăit cu glas omenesc, propovăduind măririle Mîntuitorului Hristos. Atunci s-au mirat şi s-au spăimîntat toţi, care se uitau la acea privelişte. Dar ce minune este pentru că Cel ce a putut de demult să deschidă gura măgarului lui Valaam, să vorbească ca oamenii, oare nu putea să rînduiască gura leului ca să grăiască omeneşte, spre mustrarea şi ruşinarea păgînilor, şi spre mărirea atotputerniciei Sale? Deci şi aici tot Domnul este, cum a fost şi acolo, făcînd minuni. Însă cum Sfîntul Apostol Evtihie şi-a săvîrşit nevoinţa alergării sale, despre aceasta se povesteşte în Prolog că s-a sfîrşit fiind adus legat de la Efes în patria sa, Sevastopol. Slujba din Minei pomeneşte în ce chip s-a sfîrşit, zicînd că i s-a tăiat capul cu sabia, fiind încununat de Iisus cu coroana biruinţei.

Notă – Unii povestesc despre Sfîntul Evtihie că ar fi fost tot acela care se pomeneşte în Faptele Sfinţilor Apostoli la cap.3. Era un tînăr oarecare, anume Evtihie, care, şezînd la fereastră, ameţit de somn, a căzut jos din acea casă, de la rîndul al treilea şi, murind, l-a înviat Sfîntul Apostol Pavel. Dar de această înştiinţare vrednică de credinţă n-am aflat încă, şi nu se pare să fi fost tot acel Evtihie care a căzut, căci era din Troada, precum se arată tot în cap. 3 al Faptelor Apostolilor, care zice: Am venit în Troada… Patria acestui apostol Evtihie care se cinsteşte acum era Sevastopolul.

Deci, cetatea Troada este în Frigia, iar Sevastopolul în Palestina. Deşi zic cei ce socotesc că Evtihie este unul şi acelaşi cu tînărul din Troada, care a căzut din casă de la rîndul al treilea, fiind ucenic al Sfîntului Ioan cuvîntătorul de Dumnezeu, însă nu se potriveşte cu sfîrşitul. Aceia spun de Evtihie, care este în Faptele Apostolilor, că a propovăduit în Spania, şi acolo s-a dus la Domnul. Iar acest Evtihie care se cinsteşte acum, aducîndu-se de la Efes în Sevastopol, patria sa, s-a sfîrşit prin tăiere cu sabia.

mai mult
Sfinții zilei

Luni, 21 august – Sf. Ap. Tadeu; Sf. Mc. Vasa; Sf. Mc. Donat diac., Romul pr., Silvan diac. şi Venust

tadeu-apostolul

Sfântul Apostol Tadeu, numit si Levi, era din cetatea Edesei, evreu de neam, foarte iscusit si învatat în dumnezeiestile Scripturi.

Deci suindu-se la Ierusalim ca sa se închine, în zilele lui Ioan Botezatorul, si auzind propovaduirea lui, minunându-se foarte de viata lui îngereasca, s-a pocait de pacatele sale si s-a botezat de la dânsul.

Dupa aceasta vazând pe Hristos si minunile ce se faceau de catre Dânsul si auzind învatatura Lui, a urmat dupa Dânsul pâna la mântuitoarea patima.

Iar dupa Inaltarea Domnului, s-a întors în patria sa, Edesa, si, dupa fagaduinta Mântuitorului fata de regele Abgar (vezi 16 august), l-a tamaduit pe acesta de lepra lui si l-a botezat.

Si învatând si luminând pe altii multi, si facând biserici, umbla si cerceta cetatile Siriei. Si mergând la Berit, cetatea din Fenicia, si învatând si acolo pe multi si botezând, s-a mutat cu pace catre Domnul.

Iar moastele Sfântului Apostol Tadeu au fost aduse la Constantinopol – dimpreuna cu cele ale Apostolului Andrei – de catre Sfântul marele mucenic Artemie (preznuit la 20 octombrie), în anul 377.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Mucenite Vasa, împreuna cu copiii ei: Teognie, Agapie si Pistos.

Aceasta mucenita a trait în zilele împaratului Maximian Galerius (305-311), si era din cetatea Edesa. Si însotindu-se cu un popa idolesc, anume Valerie, a nascut trei copii cu dânsul: Teognie, Agapie si Pistos, pe care i-a crescut în dreapta credinta, pentru ca ea era credincioasa si crestina de la stramosii ei.

Fiind pârâta de însusi barbatul sau, a stat de fata cu copilasii ei înaintea Antipatului Vicarie, si marturisindu-se ca este crestina, pe dânsa si cu cei doi copii mai mici au închis-o în temnita, iar pe Teognie, fiul ei cel mai mare, l-au spânzurat. Apoi au adus pe Agapie, al doilea fiu al ei, si l-au batut cumplit; iar maica-sa îl îmbarbata si-l îndemna la rabdare; dupa aceea i-au despuiat pielea capului pâna la piept. Iar în vremea când îl despuiau, zicea nevoitorul lui Hristos zicerea aceasta vrednica de pomenire: “Nu este lucru mai dulce decât a patimi cineva pentru Hristos”. Dupa aceasta au adus si pe al treilea fiu ce-l chema Pistos; si marturisind credinta în Hristos, si fiind supus la tot felul de chinuri li s-au taiat la toti trei fratii capetele.

Iar maica lor Vasa, atunci se afla în temnita fara mâncare, primind însa hrana din mâna îngerului. Apoi scotând-o din temnita, i s-a poruncit ca sa urmeze dupa Vicarie, care mergea în Macedonia. Si acolo silind-o ca sa jertfeasca si nevrând sa asculte, a fost supusa la nenumarate chinuri, ca sa fie silita sa aduca jertfe. Apoi a fost trimisa la consularul Cizicului, care vazând ca nu se supune sa aduca jertfe la idoli, a poruncit sa i se zdrobeasca madularele, si asa, taindu-i-se capul, si-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Teoclita, facatoarea de minuni.

Aceasta sfânta a trait pe vremea împaratului Teofil, urâtorul de Hristos, si era de neam din latura optimatilor; parintii ei erau Constantin si Anastasia. Crescuta fiind din pruncie cu placerea de Dumnezeu, a fost însotita cu barbat al carui nume era Zaharia, fara sa se sminteasca ea cât de putin de însotirea cu el. Caci de atunci multe si nenumarate milostenii facea, dându-se pe sine la îndeletnicirea dumnezeiestilor cuvinte, si tot lucrul bun cu lesnire îl facea, împlinind poruncile Scripturilor. Lucra înca toata ziua si slujea la trebuintele saracilor ce veneau la casa sa si la toti cei din casa. Iar când a venit vremea mutarii sale, chemându-si toate rudeniile si cunoscutii, le-a spus si ziua mutarii sale si cele ce erau sa se lucreze în urma. Iar minunile ce au urmat dupa adormirea sa, cu neputinta este noua a le scrie, prescurtare întrebuintând.

mai mult
Sfinții zilei

Sâmbătă, 19 august – Sf. Mc. Andrei Stratilat; Sf. Cuv. Timotei, Agapie şi Tecla

andrei-stratilat

În aceasta luna, în ziua a nouasprezecea, pomenirea Sfântului Marelui Mucenic Andrei Stratilat si a celor ce s-au savârsit împreuna cu dânsul doua mii cinci sute nouazeci si trei de ostasi.

Andrei stratilatAcest sfânt a trait în zilele împaratului Maximian. Ostindu-se spre partile Rasaritului, împotriva puterii persilor, care intrase în hotarele romanilor, si chemând pe Hristos în ajutor, si înduplecând si pe ceilalti ostasi ca sa-i fie în ajutor, înfrânsera pe persi si astfel biruind pe vrajmasi, a întors pe însotitorii lui la credinta în Hristos. Fiind însa pârât el cu ai lui a fost adus înaintea voievodului Antioh ca un vinovat si întins pe un pat de fier încins cu foc, iar ostasilor ce erau cu dânsul, li s-au bagat mâinile în catuse. Dupa aceea rândui Antioh alti o mie de ostasi sa-i scoata din hotarele tarii; dar si pe acestia, învatându-i sfântul, îi întoarse la credinta în Hristos. Antioh a poruncit sa li se taie capetele cu sabia.

Viata sfântului marelui mucenic Andrei Stratilat, dupa Sinaxarul parintelui Macarie de la Manastirea Simonos-Petras (Muntele Athos).

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Timotei, Agapie si Tecla.

Slavitul Mucenic Timotei era cu neamul din Palestina, si fiind desavârsit si la viata si la cuvânt, a fost facut învatator al dreptei credinte. Deci fiind prins, si stând de fata la Gaza înaintea lui Urban, a spus ca este din partea crestinilor. Atunci a fost batut rau si chinuit în tot felul si nicidecum întorcându-se, a fost bagat în foc, unde si-a primit sfârsitul. Si în aceeasi cetate, Agapie si Tecla Vizianca tinându-se de credinta lui Hristos, au fost dati la fiare, si si-au luat prin ele cununa muceniciei.

Sinaxar

mai mult
Sfinții zilei

Vineri, 18 august – Sf. Mc. Flor, Lavru, Polien şi Leon (Post)

flor-lavru

În aceasta luna, în ziua a optsprezecea, pomenirea Sfintilor Mucenici Flor si Lavru.

Flor si LavruAcesti sfinti au fost dupa trup frati gemeni, si aveau mestesugul de taietori în piatra, pe care-l învatasera de la Sfintii Proclu si Maxim care marturisisera pentru Hristos. Dupa ce au marturisit dascalii lor pentru Hristos, ei s-au dus la Iliric, în tara Dardaniei, în cetatea Ulpianilor, unde cercând pietre de metaluri, îsi savârseau mestesugul lor pe lânga Licon ighemonul. Apoi au fost trimisi de acesta catre Liciniu feciorul Elpidiei împarateasa. Liciniu dându-le bani, le-a poruncit sa zideasca o capiste idoleasca, dându-le si planul acesteia. Dar sfintii luând banii, i-au împartit la saraci; si noaptea se rugau catre Dumnezeu, iar ziua lucrau tare si înfrumusetau locasul; si peste putine zile l-au si ispravit, fiind sfintii ajutati si întariti de îngeri. Atunci îndata Merentie popa cel idolesc a crezut în Hristos, crezând mai înainte si fiul sau Atanasie, caci îi tamaduisera sfintii ochiul cel orb al lui. Si strângând mucenicii lui Hristos saracii, carora le dadusera banii, au legat idolii cu streanguri de grumaji, si i-au tras jos.

Dupa aceea, aprinzând lumânari multe, au închinat biserica lui Dumnezeu si o sfintira lui Hristos, zicând: “Slava Tie, Hristoase Dumnezeule, lauda Apostolilor si bucuria mucenicilor”, înainte-mergând cinstita Cruce.

Iar daca a aflat Liciniu de aceasta, a poruncit sa se aprinda un cuptor si sa bage în el pe saracii care luasera banii si sfarâmasera idolii; în care aceia si-au dat sufletele.

Iar Sfintii Flor si Lavru, fiind legați la roata unui car, au fost batuti, apoi au fost trimisi la ighemonul Licon, care i-a bagat într-un put adânc, unde se rugau lui Dumnezeu si pentru cei ce aveau sa le faca pomenirea, si pentru bunastarea lumii, pentru încetarea prigoanei; și așa și-au dat sufletele. Peste câtiva ani au fost scoase cinstitele lor moaște din puț, și asezate cu cinste în racle, care izvorau miruri și izvoare de tamaduiri celor ce se apropiau de ele.

Sinaxar

mai mult
Sfinții zilei

Joi, 17 august – Sf. Sfinţit Mc. Miron; Sf. Mc. Straton, Ciprian şi Tirs

miron

În aceasta luna, în ziua a saptesprezecea, pomenirea Sfântului Sfintitului Mucenic Miron.

Miron muceniculAcest sfânt a trait în zilele împaratului Deciu (249-251) si ale lui Antipatru domnul Ahaiei. El era cu vrednicia preot bisericii, cu buna întelegere, bogat si de neam cinstit, iubit fiind si de Dumnezeu si de oameni. În ziua Nasterii lui Hristos intrând Antipatru în biserica, sa prinda pe crestini ca sa-i chinuiasca, Sfântul Miron umplându-se de râvna dumnezeiasca, l-a înfruntat. Drept aceea a fost mult chinuit si silit ca sa aduca jertfa la idoli. Dar el a refuzat; atunci i-au scos fâsii de piele de la umeri pâna la picioare, dintre care el luând una, a azvârlit-o în obrazul lui Antipatru. Dupa aceasta a fost supus sfântul la felurite chinuri. Iar apoi a fost dus de acolo la Cizic, si acolo, prin sabie, i s-a taiat capul, si asa si-a primit cununa muceniciei.

Viata sfântului mucenic Miron, dupa Sinaxarul parintelui Macarie de la Manastirea Simonos-Petras (Muntele Athos).

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Straton, Filip, Evtihian si Ciprian.

Acesti sfinti mucenici aflându-se în Nicomidia, întradins se duceau la priveliste, de învatau poporul ce se strângea acolo si-i scoteau din închinarea la idoli, si-i aduceau la credinta lui Hristos. Odata, vazând domnitorul privelistea fara de oameni, si aflând ca sfintii mucenici învata poporul sa paraseasca viata de veselie si ca traiesc alta viata noua, calcând obiceiurile lor cele parintesti, a poruncit de au adus pe sfinti înaintea lui cu graba. Acestia stând de fata si marturisind ca ei tin credinta în Hristos, si ca nu vor înceta a învata pe altii, au fost adusi la priveliste si dati la fiare salbatice. Si fiind paziti nevatamati de ele au fost chinuiti în alte multe feluri. În cele din urma bagându-i în foc, au luptat lupta cea buna pentru Hristos, si biruind au luat cununa.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Tirs, Levchie, Coronat si cu sotiile lor.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preasfintei Stapânei noastre Nascatoarei de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria în Armatia.

mai mult
Sfinții zilei

Miercuri, 16 august – Sf. Mahramă a Domnului; †) Sf. Martiri Brâncoveni Constantin Vodă cu cei 4 fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache; †) Sf. Cuv. Iosif de la Văratec (Post)

icoana-abgar

În aceasta luna, în ziua a saisprezecea, pomenirea aducerii Icoanei celei nefacute de mâna a Domnului Dumnezeu si Mântuitorului nostru Iisus Hristos, din cetatea Edesei, în pazita de Dumnezeu împarateasa cetatilor a Constantinopolului.

Icoana nefacuta de mânaFacând multe minuni Domnul si marele Dumnezeu si Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pentru a Sa bunatate, precum este scris în Sfintele Evanghelii, si ducându-se pretutindeni aceasta veste, a auzit si Avgar, domnitorul Edesei. Si dorea sa vada pe Iisus Hristos aievea si nu putea, pentru ca era cazut în boala fara leac, caci avea lepra neagra care îi cuprinsese tot trupul, de-l topea si-l mânca; si pe lânga aceea avea si boala veche cu dureri pe la încheieturi. Lepra însa îl înspaimânta si îl umilea, iar cealalta boala îi da dureri iuti si grele; pentru aceea nu iesea afara, si nu-l vedea nimeni din cei supusi ai lui. Iar în zilele Sfintelor Patimi ale Domnului Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos, scriind el o epistola a trimis-o cu un oarecare Anania, învatându-l sa zugraveasca statul, parul si fata si tot chipul trupesc, cu toata nevointa, si sa-i aduca Chipul acela al lui Hristos, de vreme ce Anania era foarte iscusit la mestesugul zugraviei.

Iar epistola avea aceste cuvinte: “Avgar, domnul cetatii Edesei, lui Iisus Mântuitorului Bunului Doctor, ce petrece în Ierusalim, sa se bucure. Auzit-am de Tine si de tamaduirile ce se fac de Tine, fara ierburi. Ca precum auzim, faci pe orbi sa vada si pe ologi sa umble, pe leprosi curatesti, duhurile necurate si demonii gonesti si pe cei ce se afla cu boli îndelungate îi lecuiesti si pe morti înviezi. Si auzind acestea toate despre Tine, am gândit una dintr-acestea doua: Ca au Fiul lui Dumnezeu esti facând acestea, au Dumnezeu. Drept aceea dar, scriind, Te-am rugat sa iei osteneala si sa vii pâna la mine, ca sa-mi tamaduiesti si boala ce am, si sa Te afli aicea cu mine. Ca am înteles ca si iudeii cârtesc asupra Ta si vor sa-Ti faca rau; eu am o cetate mica, însa de cinste, care ne va fi din destul amândurora, a petrece cu pace”.

Deci Anania mergând la Ierusalim si dând Domnului epistola, îi lua aminte de-L semuia cu multa chibzuinta. Dar neputând sa se apropie din pricina multimii ce se adunase, s-a suit pe o piatra ce era mai înalta putintel de la pamânt, si îndata îsi puse ochii asupra Lui, si-si întari mâna pe hârtie scriind asemanarile cele ce vedea. ĂŽnsa nu putea nicicum sa-i însemneze chipul, pentru ca se arata cu alta fata si cu schimbata înfatisare. Iar Domnul, ca un cunoscator al celor ascunse si cercetator al inimilor, cunoscând gândul aceluia, a vadit ceea ce se facea pe ascuns. Caci cerând apa sa se spele, i s-a dat si o mahrama în patru colturi; si dupa ce s-a spalat a sters cu ea preacurata si dumnezeiasca Sa fata. Si, o, minune: s-a întiparit pe acea mahrama dumnezeiescul Sau chip si fata; si El a dat-o lui Anania, zicându-i: “Mergi de o da celui ce te-a trimis, si du-i si epistola aceasta: Fericit esti, Avgare, de vreme ce nu M-ai vazut si ai crezut în Mine. Ca scris este pentru Mine, ca cei ce M-au vazut sa nu creada în Mine, iar cei ce nu M-au vazut, aceia sa creada si sa fie vii. Iar despre cele ce Mi-ai scris ca sa vin catre tine, sa stii ca Eu trebuie sa plinesc toate cele pentru care sunt trimis; iar dupa ce le voi plini Ma voi sui catre Tatal, Cel ce M-a trimis. Si când Ma voi sui, îti voi trimite pe unul din ucenicii Mei, anume Tadeu, care si boala îti va tamadui si viata vesnica îti va da si pace, si tie si celor ce sunt cu tine. Si cetatea îti va întari, ca sa nu poata nimeni din vrajmasi împotriva ei”. Punând la sfârsitul epistolei si sapte peceti, însemnate cu slove evreiesti care talmacindu-se, arata: Teu Tea, Tion Tavma, adica: A lui Dumnezeu fata, dumnezeiasca minune.

Abgar si icona nefacuta de mânaDeci Avgar primind pe Anania cu bucurie si cazând si închinându-i-se sfintei si preacuratei Icoane a Domnului, cu credinta si multa osârdie, îndata s-a tamaduit de boala, ramânând putina lepra numai pe fruntea lui. Iar dupa mântuitoarea patima a lui Hristos si dupa suirea Lui la cer, mergând Sfântul Apostol Tadeu la Edesa, a pus pe Avgar în scaldatoarea Botezului. Si botezându-l si pe el si pe toti câti erau sub ascultarea lui, în numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh, a iesit Avgar din apa curatit si de acea putina ramasita de lepra.

De atunci cinstind în tot chipul, închinându-se acelei dumnezeiesti asemanari a Chipului Domnului, si vrând ca sa fie cinstita de catre toti, pe lânga celelalte ale lui bunatati, a adaugat si aceasta: Ca pogorând chipul unui zeu, ridicat deasupra portii celei de obste a cetatii si sfarâmându-l, a pus în locul lui acea nefacuta de mâna Icoana a Mântuitorului nostru si Dumnezeu, înfrumusetând-o, si scriind aceste cuvinte: “Hristoase Dumnezeule, cel ce nadajduieste întru Tine, nu este trecut cu vederea niciodata”. Si a dat porunca ca oricine va intra pe acea poarta sa dea cinstea si închinaciunea ce se cuvine cinstitei si de minuni facatoarei Icoanei lui Hristos, si apoi sa intre în cetate. Aceasta porunca pioasa a barbatului aceluia, a fost tinuta cât a trait el si fiul sau în viata aceasta. Iar dupa ce nepotul lui a ajuns domnitor, a dat cu piciorul dreptei credinte si însusi s-a întors la slujirea idolilor, si a vrut sa ridice deasupra portii Edesei un idol si sa pogoare Icoana lui Hristos. Cunoscând aceasta din dumnezeiasca aratare episcopul cetatii, a pus nevointa mare, si de vreme ce locul unde sta Icoana era rotund, a aprins înaintea dumnezeiestii Icoane o candela, si a pus o caramida dinainte, si zidind-o pe din afara cu var, a tocmit zidul de nu se vedea. Nemaivazând, Icoana Domnului, pagânul a renuntat la lucrul ce începuse a face.

Si a trecut multa vreme, încât iesise din mintea oamenilor unde era ascunsa dumnezeiasca Icoana. Iar când Osroe, împaratul persilor, pradând cetatile si orasele Asiei, a ajuns si la Edesa, si a pornit asupra ei toata mestesugirea de lupta, a dat mare frica oamenilor cetatii. Acestia scapând numai la Dumnezeu si rugându-L cu lacrimi, aflara grabnica mântuire; caci într-o noapte s-a aratat o femeie preaslavita episcopului Eulalie, zicându-i: “De veti lua dumnezeiescul chip al Mântuitorului cel nefacut de mâna care este ascuns deasupra acestei porti, aratându-i si locul, toate le va face bune”. Deci episcopul mergând si sapând în locul acela a aflat dumnezeiasca Icoana nestricata, si candela aprinsa de atâtia ani, înca si în caramida ce era pusa în preajma candelei. Si aratând Icoana tuturor s-au umplut de nespusa bucurie si veselie.

Luând episcopul aceasta Icoana si facând Litanie si multumind a mers la locul unde spargeau persii cetatea. Si daca s-au apropiat, a picurat untdelemn din candela în focul cel gatit ce avea sa arda cetatea, si a ars pe toti de i-a prapadit. Iar daca s-a apropiat episcopul cu dumnezeiescul chip de padure unde era focul mare de multime de copaci, îndata s-a pornit vânt mare, si a întors para focului asupra celor ce-l facusera si i-au izgonit. Si asa cetatea Edesa s-a izbavit de vrajmasii sai, prin milostivirea lui Hristos Dumnezeul nostru, si prin aratarea preasfântului Chip cel nefacut de mâna.

Dupa multi ani împaratul Romano, cel ce se chema Lacapenos, pe care si Porfiroghenit îl numesc, cel ce a împaratit cu ginerile sau Constantin, fiul împaratului Leon cel întelept, a fost adusa acea sfânta mahrama, care avea pe ea Chipul cel nefacut de mâna al dumnezeiestii fete a lui Hristos, în Constantinopol din Edesa care era stapânita de saracini împreuna cu toata Siria. Si s-a facut aducerea aceea în acest chip: Romano cel batrân care stapânea atunci, si-a pus în gând sa îmbogateasca cetatea împarateasca si cu aceasta icoana. Pentru aceea în multe vremi a trimis la Edesa, si a cerut acea dumnezeiasca omeneasca închipuire a Domnului, de la Amira cel ce se afla acolo, fagaduind ca va plati si bani si va slobozi pe prinsii de razboi, dar si ca nu se va mai porni cu vrajmasie ostile crestinilor împotriva acelor hotare. Si au cazut la învoiala.

Si de vreme ce a dat voie Amira si a lasat a fi asa, luând episcopii Samosatelor, Edesei si altii cu frica lui Dumnezeu acea Sf. Icoana si epistola scrisa de Hristos, au purces în cale spre Constantinopol; iar pe cale se faceau nespuse minuni. Si daca au sosit la locul Optimatelor si la biserica Nascatoarei de Dumnezeu ce se numeste a lui Eusebiu, apropiindu-se multi bolnavi cu credinta, s-au tamaduit de multe feluri de boli. Iar un îndracit zicând: “Ia-ti Constantinopole slava, cinstea si bucuria, si tu Porfirogenitule împaratia ta”, îndata s-a tamaduit.

Sfantul DiomidIar în cincisprezece zile ale lui August, în anul de la Hristos noua sute cincizeci si noua, pe vremea împaratiei lui Romano, au sosit arhiereii ce duceau Sfânta Icoana la Constantinopol la biserica Nascatoarei de Dumnezeu, cea din Vlaherne, unde a fost primita cu închinaciune, cu cinste si cu bucurie atât de împarat cât si de domnul si de întregul popor. Iar a doua zi, adica în saisprezece, dupa sarutare si închinaciune, ridicând Icoana lui Hristos pe umere patriarhul Teofilact si împaratii cei tineri, pentru ca cel batrân lipsea din pricina slabiciunii, si toti cei mai de cinste si toata plinirea bisericii au petrecut-o cu cinste, pâna la poarta cea de aur. Apoi ridicând-o de acolo cu cântari si cu laude, si cu faclii aprinse, au sosit la vestita si marea biserica a întelepciunii lui Dumnezeu. Si facând si acolo cinstirea ce se cadea, s-au suit la palatele împaratesti, si intrând în biserica Nascatoarei de Dumnezeu, zisa a Farului, au pus acolo cinstitul si sfântul Chip al Domnului Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos. A Caruia este slava în veci. Amin.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Diomid.

Acest sfânt era din Tarsul Ciliciei, din neam mare si bun. Dar facându-se mai bun dupa vointa, se deprinsese cu mestesugul de doctor, lecuind pe toti cei ce mergeau la el: sufletele cu dumnezeiasca credinta, iar trupurile cu mestesugul. În zilele împaratului Diocletian a plecat din Tars si a mers la Niceea, în Bitinia. Si fiind folositor si acolo în tot chipul celor ce mergeau la dânsul si cu credinta dumnezeiasca si cu mestesugul, a fost pârât la împarat. Însa când au venit ca sa-l prinda, aflându-l mutat catre Domnul, i-au taiat capul si l-au dus la împaratul. Dar pentru nemilostivirea ce au aratat cei ce au taiat capul sfântului, îndata au orbit. Iar împaratul a poruncit iarasi sa-l duca sa-l aseze la trup. Si daca l-au asezat la trup, se spune ca a revenit vederea celor ce orbisera, când au taiat capul sfântului.

Sinaxar

mai mult
Sfinții zilei

Marți, 15 august – (†) Adormirea Maicii Domnului

adormirea-maicii

Când a binevoit Hristos Dumnezeul nostru ca sa ia pe Maica Sa la Sine, atunci cu trei zile mai înainte a facut-o sa cunoasca, prin mijlocirea îngerului, mutarea sa cea de pe pamânt. Caci Arhanghelul Gavriil, venind la dânsa, a zis: “Acestea zice Fiul tau: Vremea este a muta pe Maica Mea la Mine. Nu te teme de aceasta, ci primeste cuvântul cu bucurie, de vreme ce vii la viata cea nemuritoare”. Nascatoarea de Dumnezeu s-a bucurat cu bucurie mare, si cu dorul ce avea ca sa se mute la Fiul sau, s-a suit degrab în Muntele Maslinilor ca sa se roage, caci avea obicei de se suia adesea acolo de se ruga. Si s-a întâmplat atunci un lucru minunat. Când s-a suit acolo Nascatoarea de Dumnezeu, atunci de la sine s-au plecat pomii ce erau pe munte, si au dat cinstea si închinaciunea ce se cadea catre Stapâna, ca si cum ar fi fost niste slugi însufletite.

Dupa rugaciune s-a întors acasa, si îndata s-a cutremurat casa cu totul, iar ea, aprinzând multe lumânari si multumind lui Dumnezeu si chemând rudeniile si vecinii, si-a grijit toata casa, si-a gatit patul si toate cele ce se cadea de îngroparea ei. Si a spus cele ce i-a zis îngerul, despre a sa mutare la cer. Iar spre încredintarea celor zise, a aratat si darul ce i se daduse: o stâlpare de finic. Iar femeile chemate, daca au auzit acestea, au plâns cu tânguire si cu lacrimi si au suspinat cu jale. Deci potolindu-se ele din tânguire, s-au rugat sa nu ramâna sarace de dânsa. Iar Preacurata le-a adeverit, ca mutându-se la ceruri, nu numai pe dânsele, ci si pe toata lumea o va cerceta si o va umbri. Si asa alina întristarea cea mare cu cuvinte mângâietoare. Apoi a aratat despre cele doua vesminte ale sale ca sa le ia doua vaduve sarace, fiecare din ele câte unul, care-i erau ei prietene si cunoscute si de la dânsa le era hrana.

Si vorbind ea acestea si învatând, s-a facut fara de veste sunet de grabnic tunet, si aratare de multi nori, care aduceau de la marginile lumii, pe toti ucenicii lui Hristos la casa Maicii lui Dumnezeu. Între care erau si de Dumnezeu înteleptii ierarhi: Dionisie Areopagitul, Ierotei si Timotei. Acestia, daca au aflat pricina venirii lor, asa adunati fiind, au zis aceste cuvine catre dânsa: “Noi, o, Stapâna, stiindu-te în lume, ca si cu singur Stapânul nostru si Dascalul ne mângâiam; dar acum cum vom putea sa suferim greul acesta? Însa de vreme ce cu voia Fiului si Dumnezeului tau te muti spre cele ce sunt mai presus de lume, pentru aceasta plângem, precum vezi si lacrimam, cu toate ca într-alt chip ne bucuram despre cele ce sunt asupra ta rânduite”. Acestea au zis si varsau lacrimi, iar ea a zis catre dânsii: “Prietenii mei si ucenicii Fiului si Dumnezeului meu, nu faceti bucuria mea plângere, ci-mi îngrijiti trupul, precum eu îl voi închipui pe pat”.

Când s-au savârsit cuvintele acestea, iata a sosit si minunatul Pavel, vasul cel ales, care cazând la picioarele Maicii lui Dumnezeu, s-a închinat si deschizându-si gura a laudat-o cu multe cuvinte, zicând: “Bucura-te Maica Vietii, împlinirea si încheierea propovaduirii mele; ca macar ca pe Hristos Fiul tau trupeste pe pamânt nu L-am vazut, însa pe tine vazându-te, mi se parea ca pe Dânsul Îl vad”.

Adormirea Maicii Domnului, Patmos, secolul 15Dupa aceasta, luând Fecioara iertaciune cu toti, s-a culcat pe pat si si-a închipuit preacuratul sau trup precum a vrut; si a facut rugaciune pentru întarirea lumii si pasnica ei petrecere, si i-a umplut si pe dânsii de binecuvântarea ei. Si asa în mâinile Fiului si Dumnezeului sau si-a dat sufletul.

Si îndata ochii orbilor s-au luminat si auzul surzilor s-a deschis, ologii s-au îndreptat si tot felul de patima si de boala lesne se tamaduia. Dupa aceea a început Petru cântarea cea de iesire si ceilalti Apostoli; unii au ridicat patul, altii mergeau înainte cu faclii si cu cântari, petrecând spre mormânt trupul cel primitor de Dumnezeu. Atunci s-au auzit si îngerii cântând si vazduhul era plin de glasurile cetelor celor mai presus de firea omeneasca.

Pentru aceste lucruri, mai-marii iudeilor, invitând pe unii din popor, i-au plecat sa se ispiteasca a surpa jos patul în care zacea trupul cel de viata începator, si a-l lepada pe dânsul. Dar dreptatea lui Dumnezeu ajungând pe îndraznetii si obraznicii aceia; le-a facut pedeapsa tuturor prin orbirea ochilor. Iar pe unul dintr-însii, care mai nebuneste se pornise de apucase acel sfânt pat, l-a lipsit si de amândoua mâinile, care au ramas spânzurate de pat, taiate de dreapta judecata a lui Dumnezeu. Iar acela, crezând din tot sufletul, a aflat tamaduire, si s-a facut sanatos ca si mai-nainte. În acelasi chip si cei ce orbisera, crezând si punând asupra lor o parte din poala patului, au dobândit vindecare.

Iar Apostolii, sosind la satul Ghetsimani, au asezat acel de viata începator trup în mormânt, si au stat trei zile lânga dânsul, auzind neîncetat glasuri îngeresti.

Si de vreme ce, dupa dumnezeiasca rânduiala, a lipsit unul din Apostoli, adica Toma, care nu s-a aflat la preamarita îngropare, ci sosind cu trei zile mai pe urma, era mâhnit foarte si întristat, ca nu se învrednicise sa vada si el ca si ceilalti Apostoli trupul; si au deschis cu socoteala mormântul pentru dânsul ca sa se închine si el acelui preasfânt si preacurat locas, adica trupului Nascatoarei de Dumnezeu. Si daca a vazut s-a minunat ca a aflat mormântul fara de sfântul trup, si era numai giulgiul, care ramasese mângâiere Apostolilor si tuturor credinciosilor, si marturie nemincinoasa a mutarii Nascatoarei de Dumnezeu. Ca si pâna astazi mormântul cel cioplit în, piatra, asa se vede desert de trup si este cinstit ca închinaciune, întru marirea si cinstea preabinecuvântatei maritei stapânei noastre, de Dumnezeu Nascatoarei si pururea Fecioarei Maria.

mai mult
Sfinții zilei

Luni, 14 august – Înainteprăznuirea Adormirii Maicii Domnului; Sf. Prooroc Miheia (Prohodul Maicii Domnului) (Post)

miheea

Sfantul Prooroc Miheia, cel dintai cu acest nume, era cu neamul din semintia lui Efrem si era fiul lui Iemvlaan. El a fost in Israel intru aceleasi zile, in care a fost si Sfantul Prooroc Ilie, imparatind atunci peste Israel, in Samaria, Ahab si cu Izabela; iar peste iudei, in Ierusalim, fiind imparat Iosafat. In vremea aceea, semintiile celor doisprezece fii ai lui Iacov erau despartite in doua imparatii. Deosebita era imparatia celor doua semintii: a lui Iuda si a lui Veniamin – aceasta se numea imparatia lui Iuda, iar scaunul ei era Ierusalimul; si deosebita era imparatia celor zece semintii care se numea a lui Israel, iar scaunul aceleia era Samaria, si in stapanirea imparatiei acelui Israel era semintia lui Efrem, neamul si patria Proorocului Miheia.
Deci Sfantul Miheia il mustra mult pe Ahab, imparatul lui Israel, pentru aceleasi greseli pentru care il mustra si Sfantul Ilie: pe de o parte, pentru departarea lui de la Dumnezeu spre inchinarea la idoli, iar pe de alta, pentru nedreptatile ce le facea. Iar imparatul ura pe proorocul care-l mustra, dar nu indraznea sa-l ucida, temandu-se de pedeapsa lui Dumnezeu si rusinandu-se de cinstea si de sfintenia imbunatatitului barbat; inca si infricosandu-se de implinirea cuvintelor lui cele proorocesti. Insa proorocul, dand loc maniei celei nedrepte a imparatului, iesea aiurea si petrecea prin munti, ca nu cumva aratandu-se adeseori imparatului si mustrandu-l pe el, sa-l porneasca spre manie ucigasa.
Intr-acele zile, casa lui Ahab, imparatul lui Israel si casa lui Iosafat, imparatul Iudeii, erau unite, caci Iosafat luase de la Ahab, dupa Ioram, cel dintai fiu nascut al sau, pe Atalia, fiica lui, si imparatul Iosafat venise din Ierusalim in Samaria, spre cercetare la imparatul Ahab; deci, intre dansii era legatura de dragoste. Si cand ei se veseleau, Ahab a rugat pe Iosafat sa-i ajute la razboi impotriva imparatului Asiriei, ca sa ia de la dansul cetatea Ramot din Galaad, care era de demult a lui Israel, iar imparatul Asiriei pusese stapanire pe ea cu sila. Si a fagaduit Iosafat lui Ahab ca va merge el insusi impreuna cu dansul la razboiul acela si i-a zis: „Precum voiesti tu, asa si eu, si precum poporul tau, asa si poporul meu vom merge impreuna la razboi; dar mai intai sa intrebam pe Dumnezeu, oare acel razboi ne va fi noua cu castig?” Si indata Ahab a adunat pe proorocii sai cei necurati si mincinosi, in numar de patru sute, intre care unul era mai-mare prooroc mincinos, anume Sedechie, fiul lui Hanaan.
Si toti acei prooroci dadeau buna nadejde lui Ahab, zicandu-i: „€žMergi si Dumnezeu iti va da tie in maini nu numai cetatea Ramot, ci si pe insusi imparatul Asiriei!” Dar Iosafat, imparatul Iudeei, fiind bine cinstitor si credincios lui Dumnezeu, vazand si intelegand ca intre proorocii aceia nici unul nu era adevarat prooroc, ci toti erau inselatori si momitori, a zis catre Ahab, imparatul lui Israel: „Oare nu este aici cineva, macar unul ca acela, prooroc al Domnului, prin care sa intrebam pe Domnul si sa ne spuna noua adevarul?” Ahab a zis: „Este un barbat care poate sa intrebe pe Domnul si sa stie adevarul de la El; acela este Miheia, fiul lui Iemvlaan; dar eu il urasc pe el, ca nu-mi prooroceste mie bune, ci totdeauna cele rele”. Iosafat a zis lui Ahab: „Nu grai asa! Cheama-l si asculta-l pe el si nu te mania cand esti certat de dansul!”
Si indata, Ahab a trimis sa-l cheme pe Proorocul Miheia, pentru ca intr-acea vreme venise in Israel din muntii cei pustii. Si au sezut imparatii amandoi pe scaunele lor, in podoaba si slava lor, langa portile Samariei si toti proorocii mincinosi au proorocit inaintea lor. Atunci mai-marele prooroc mincinos, Sedechia, a facut niste coarne de fier si, trambitand, a zis catre imparatul Ahab: „Domnul zice asa: Cu aceste coarne vei sfarsi si vei prapadi Siria si o vei pierde pe ea”. Asemenea si toti ceilalti ziceau imparatului: „Sa te sui la Ramot in Galaad ca vei birui pe imparatul Siriei si Domnul ti-l va da in mainile tale”. Dar trimisul care mersese sa cheme pe Proorocul Miheia, a zis catre el: „Iata, toti proorocii bine proorocesc imparatului; deci te rog pe tine, ca si tu cu dansii sa-i proorocesti bine, ca sa nu fie cuvintele tale potrivnice”. Sfantul Miheia a raspuns: „€žViu este Domnul, ca orice-mi va zice Domnul Dumnezeul meu, aceea voi grai imparatului”. Deci, venind Sfantul Miheia, a stat inaintea lui Ahab, imparatul lui Israel, care l-a intrebat, zicand: „Asculta, Miheia, sa merg oare la Ramot al Galaadului cu razboi, sau sa ma opresc?” Iar proorocul, nedepartand indata intrebarea imparatului, ci tragandu-l mai ales pe el spre intrebarea cea mai cu dinadinsul, i-a zis ca si cum nu ar fi vrut: „Sa te sui, ca Domnul te va povatui pe tine si-l va da in mainile tale pe imparatul Asiriei!”
Atunci imparatul Ahab, vazandu-l pe el ca nu graieste cu indrazneala, a zis catre dansul: „€žJuru-te pe tine de multe ori, ca sa-mi spui mie adevarul inaintea Domnului!” Atunci Sfantul Miheia a zis cu indrazneala: „Am vazut pe tot Israelul risipit prin munti, ca oile fara pastor”. Cu aceste cuvinte proorocul a aratat ca oastea lui Israel avea sa se lipseasca in razboi de pastorul sau, adica de imparat, pentru ca avea sa fie ucis, si toti aveau sa fie izgoniti prin munti si pustietati de ostasii asirienilor, ca oile de lupi. Atunci Ahab, imparatul lui Israel, a zis catre Iosafat, imparatul Iudeei: „Oare nu ti-am spus eu tie ca acesta nu-mi prooroceste mie cele bune, ci numai cele rele?”
Iar Sfantul Miheia a zis: „€žNu asa, ca si eu aud cuvantul Domnului! Nu asa! Am vazut pe Domnul Dumnezeul lui Israel se-zand pe scaunul Sau si toata oastea cereasca statea inaintea Lui, de-a dreapta si de-a stanga. Si a zis Domnul: „Cine va insela pe Ahab, imparatul lui Israel, ca sa se suie si sa cada in Ramot al Galaadului?” Iar cei ce stateau inaintea lui, unii au zis intr-un fel, altii, intr-altul. Dar venind un duh viclean, a stat inaintea Domnului si a zis: „Eu il voi insela pe el!” Atunci Domnul a zis: „Cum il vei insela pe el?” Duhul cel viclean a zis: „Voi merge si voi grai minciuni prin gurile tuturor proorocilor lui.” Iar Domnul a zis: „Mergi si fa asa!”Deci, sa stii, imparate, ca duh mincinos este in gurile tuturor proorocilor tai, iar Domnul a grait rele de tine!”
Aceasta zicand-o proorocul, a venit Sedechia, proorocul mincinos, si a lovit pe Sfantul Miheia peste obraz, zicand: „Care Duh al Domnului ti-a grait tie acestea?” Sfantul Miheia a raspuns: „Tu vei vedea implinirea cuvintelor acestea in ziua aceea cand vei fugi din odaie in odaie si din casa in casa, vrand sa te ascunzi in casa ta de frica asirienilor!” Atunci imparatul Ahab, umplandu-se de manie, a poruncit sa prinda pe Proorocul Miheia si sa-l arunce in temnita, sa-l hraneasca pe el cu paine si cu apa de mahnire, adica sa-i dea lui foarte putina paine si apa, numai sa nu moara de foame si de sete; ca astfel sa poata sa fie viu pana la intoarcerea imparatului, spre a fi muncit de dansul; pentru ca asa zisese imparatul: „Tineti-l pe el, pana ce ma voi intoarce cu pace!” Iar Sfantul Miheia a zis catre imparat: „€žDaca te vei intoarce cu pace, apoi sa stii ca Domnul n-a grait prin mine”. Aceasta zicand-o proorocul, a strigat catre popor, zicand: „€žAceasta sa o auziti tot poporul”. Si au pus pe Sfantul Miheia in temnita in Samaria, cetatea de scaun a imparatiei lui Israel. Iar imparatul Ahab, ducandu-se la razboi, a fost ucis, dupa proorocia Sfantului Miheia, precum se spune despre aceasta in cartea a III-a Imparati, capitolul 22 si in cartea a Ii-a Paralipomena, in capitolul 18, unde se scrie pe larg.
Iar dupa moartea lui Ahab, a imparatit in Israel, Ohozia, fiul lui. Despre sfarsitul Sfantului Prooroc Miheia nu se afla nimic in dumnezeiasca Scriptura, decat numai in Prolog se spune cum ca ar fi fost ucis de Ioram, fiul lui Ahab; dar Ioram, precum s-a zis mai inainte, era ginere, iar nu fiu al lui Ahab. Insa este de crezut ca proorocul lui Dumnezeu s-a sfarsit cu moarte muceniceasca, ori de care chinuitor ar fi fost ucis, pentru ca si Izabela, femeia lui Ahab, ramanand vaduva dupa barbatul sau, si Ohozia, fiul ei, primind imparatia dupa tatal sau, si ginerele lor, Ioram, imparatul Ierusalimului, toti acestia nu aveau sa crute pe acela care a proorocit adevarul despre pierzarea lui Ahab.
Iar pomenirea acestui Sfant Prooroc Miheia se pune in cinci zile ale lunii ianuarie, in Mineiul cel mare si in Sinaxarele lunilor sfintilor de la Kiev. Insa se mai pomeneste despre dansul si aceasta, ca el a fost ucis pentru ca mustra faradelegile, si a fost aruncat intr-o prapastie; iar cei de aproape ai lui l-au scos si l-au ingropat in pamantul sau, aproape de mormantul unui prooroc strain.
Dupa acest dintai Prooroc Miheia, trecand 150 de ani si mai mult, a fost un alt Sfant Prooroc Miheia tot cu acelasi nume, care se cinsteste in ziua de acum – 14 august. Acesta a fost din semintia lui Iuda, din satul cel aproape de Elevteropolis, care se numea Marisi; de aceea s-a numit si morastitean. Acesta a proorocit in Ierusalim, pe vremea imparatilor iudei Iotam, Ahaz si Iezechia. In acea vreme traia si Sfantul Prooroc Isaia. Sfantul Miheia mustra pe oamenii care parasisera pe adevaratul Dumnezeu si care se abatusera la inchinarea de idoli, deprinzandu-se la fapte paganesti spurcate. El le zicea cu umilinta, din partea lui Dumnezeu:„€žPoporul Meu, ce v-am facut voua? Cu ce v-am intristat pe voi sau cu ce v-am suparat? Raspundeti-Mi Mie! Fiindca v-am scos pe voi din pamantul Egiptului si v-am izbavit pe voi din casa robiei, oare pentru aceasta M-ati parasit pe Mine si v-ati ales voua pe idolii paganilor ca si zei?”
Si iarasi mustra rautatile, nedreptatile, jefuirile si asuprelile care erau facute de boieri, de judecatori si de cei mai-mari, asupra oamenilor saraci si scapatati. El zicea: „Ascultati, stapanitorii casei lui Iacov, care urati binele si cautati raul: Oare nu este lucrul vostru ca sa intelegeti si sa faceti judecata dreapta in popor? Iar voi nu numai cu nedreptate chinuiti pe cei saraci si pe popoarele cele scapatate si nevinovate, dar ati jupuit si pielea de pe dansii, oasele lor le-ati pisat si trupurile lor le-ati zdrobit, ca si cum ati vrea sa-i puneti in caldare spre facerea de bucate. Ascultati acestea, cei mai mari ai casei lui Iacov, care urati judecata si razvratiti toate cele drepte, care ziditi Sionul din sangiuiri si Ierusalimul din nedreptati”.
Astfel proorocul mustrand pe cei pacatosi si vazand neindrep-tarea celor mustrati, se tanguia pentru pierderea lor, suspinand si strigand: „O, vai mie, de vreme ce m-am facut ca acela care aduna paie la seceris si ca o agurida la culegerea viilor, neavand struguri -nu sunt asa cei ce plac lui Dumnezeu! O, vai mie, suflete! A pierit binecredinciosul de pe pamant si nu mai este cel ce indrepteaza pe oameni. Toti intru sangiuri se cearta, fiecare chinuieste pe aproapele sau cu rautate si isi pregatesc spre rau mainile lor. Boierul cere daruri si judecatorul graieste cuvinte de pace, asta este pofta sufletului sau”.
Astfel, sfantul prooroc, mustrand pe cei rai si tanguindu-se pentru nepocainta lor, le proorocea mania lui Dumnezeu care venea asupra lor si care avea sa pedepseasca mai intai Samaria, cetatea cea cu intaiul scaun al imparatiei lui Israel; caci intr-aceea se incepuse mai intai paganatatea idoleasca si stricarea legii lui Dumnezeu si faptele cele necurate ale paganilor. Apoi acea pedeapsa avea sa ajunga si Ierusalimul, caci Samaria de asirieni, iar Ierusalimul de caldei aveau sa fie stricate desavarsit, dupa cum a judecat dreapta razbunare a lui Dumnezeu. Si iarasi se tanguia proorocul, zicand: „O, vai! O, vai, caci razbunarile au sosit!” Insa intre toate aceste lucruri de mahnire, le-a vestit inainte si lucruri de bucurie, ca avea sa se nasca Domnul nostru Hristos, Pastorul si Mantuitorul sufletelor noastre, in Betleem si a zis: „Iar tu, Betleeme, pamantul Iudeei, intru nimic nu vei fi mai mic intre stapanii Iudeei, pentru ca din tine va iesi Povatuitorul, Care va paste pe poporul Meu Israel!” Iar celelalte cuvinte ale acestui sfant prooroc sunt scrise in cartea lui prooroceasca.
Iar dupa acea proorocie indestulata despre cele ce aveau sa fie, nu se stie cum Sfantul Miheia si-a sfarsit viata; insa se pare ca sfarsitul lui nu a fost mucenicesc, caci se scrie despre dansul in viata si in cartea Sfantului Prooroc Ieremia, ca atunci cand popii si proorocii mincinosi si multimea poporului voiau sa ucida pe Ieremia, unii din batrani il aparau pe el, zicand catre sobor: „Aduceti-va aminte de Proorocul Miheia morastiteanul. Acela in zilele lui Iezechia, imparatul Iudeii, a zis catre tot poporul: „Asa zice Domnul Savaot: Sionul se va ara ca o tarina si Ierusalimul va fi ca o cale neumblata si muntele templului va fi ca o lunca de dumbrava”. Pentru aceste cuvinte au doara l-au ucis pe el Iezechia imparatul si tot poporul iudeu? Oare nu s-au temut de Domnul?”
Din aceste cuvinte se arata ca Sfantul Miheia nu a fost ucis; ci, dupa petrecerea vietii sale celei placute lui Dumnezeu, el s-a sfarsit in pace si a fost ingropat in satul Marisi, cel de mostenire. Iar cinstitele lui moaste s-au aflat dupa multi ani, impreuna cu moastele sfantului Prooroc Avacum, pe vremea imparatiei marelui Teodosie, prin descoperirea lui Dumnezeu, fiind Zevin episcop al Elevteropoliei, pentru care fie slava Dumnezeului nostru, acum si pururea si in veci. Amin.
Nota. Sa se stie ca erau doi prooroci cu numele de Miheia: cel dintai, care a proorocit lui Ahab, imparatul lui Israel, ca va fi biruit si ucis de asirieni in razboi; iar altul, care a trait multi ani dupa cel dintai, a fost acela care a proorocit despre nasterea lui Iisus Hristos in Betleem si a scris carte de proorocie. Deci, de vreme ce in Minei s-a pus slujba celui de-al doilea, iar in Prolog sinaxarul este scris despre cel dintai, si cu un sinaxar viata amandurora este amestecata intr-una, este de trebuinta ca aici sa punem viata fiecaruia deosebi, ca sa fie aratata tuturor deosebirea intre cei doi Miheia.

C.O.

mai mult
Sfinții zilei

Duminică, 13 august – Mutarea moaştelor Sf. Cuv. Maxim Mărt.; Sf. Cuv. Dorotei şi Dositei (Odovania Praznicului Schimbării la Faţă a Domnului) (Dezlegare la ulei şi vin)

maxim-marturisitorul

Sfântul Maxim a trait pe vremea raucredinciosului împarat Constans al II-lea Pogonatul (641 – 668), nepotul lui Iraclie, si era filozof desavârsit. Împodobindu-se cu întelepciunea, toate avutiile sale lasându-le fratelui sau, s-a facut monah. Iar vazând cum crestea eresul monotelitilor (adica al celor ce marturisesc o singura voie în Domnul nostru Iisus Hristos), s-a aprins de dumnezeiasca râvna, si s-a dus la Roma, unde a înduplecat pe Sfântul Martin, papa Romei, ca sa adune un Sinod local, si sa-i anatematizeze pe cei care cugetau acel eres, împreuna si pe începatorul lui. Si a alcatuit Sfântul Martin si carti împotriva acelui eres. Iar împaratul fiind înstiintat de aceasta, a trimis ca sa-l aduca în cetatea Constantinopolului, si l-a înfatisat înaintea judecatii sale. Iar sfântul pe ereticii ce se adunasera acolo i-a rusinat cu cuvântul adevarului pe toti biruindu-i. Dupa aceasta a fost izgonit în Tracia, taindu-i-se mâna dreapta si limba. De acolo, împreuna cu doi ucenici ai sai a fost trimis în partile Laziei, însa si acolo cu Duhul lui Dumnezeu marturisea si scria; fiindca se spune ca dupa taierea limbii i s-a facut cu minune dumnezeiasca limba la loc si a vorbit curat cât a trait. Apoi, la adânca batrâneti, s-a dus catre Domnul. Iar pomenirea lui se face în ziua de 21 ianuarie.

Tot în aceasta zi, pomenirea celei de-a pururea si a tot fericitei împaratese Irina, ctitora a cinstitei Manastiri a Pantocratorului Mântuitorului Hristos, care primind sfântul si îngerescul chip s-a numit Xenia monahia.

Sfânta Irina s-a nascut la sfârsitul secolului al XI-lea si a fost fiica regelui Ladislau al Ungariei. La vârsta de 18 ani a venit la Constantinopol ca sotie a imparatului Ioan al II-lea (1105), fiul împaratului Alexis I Comnenul, cu care a avut opt copii.

Sfânta Irina a fost ctitora Manastirii Pantocrator (Muntele Athos), unde a si fost îmnormântata la moartea sa (1134), dupa ce s-a facut monahie sub numele de Xenia.

Sinaxar

mai mult
1 … 28 29 30 31 32 … 35
Page 30 of 35