Sfinții zilei

Cuviosul Pimen era de neam egiptean. El, luînd pe cei şapte fraţi ai lui, s-a dus în una din mînăstirile vieţuitorilor din pustia Egiptului şi s-a făcut monah împreună cu dînşii. După cîţiva ani, maica lor văduvă, pornindu-se din fireasca dragoste către fiii săi, s-a dus la dînşii, voind să-i vadă; dar nu s-a învrednicit de vederea feţei lor. Ducîndu-se ea la biserică, aştepta venirea lor; dar cînd ei au venit la biserică şi ea li s-a arătat lor, atunci ei au fugit înapoi şi, intrînd în chilie, au încuiat uşa. Apropiindu-se ea de uşă, a început a bate şi a-i striga de afară, plîngînd cu umilinţă. Dar ei nu i-au deschis, nici nu i-au răspuns. Femeia plîngînd mult la uşa chiliei lor, a auzit-o părintele Anuvie, fratele lor cel mai mare, şi, intrînd la dînşii pe altă uşă, a zis către Pimen: “Ce să facem cu bătrîna aceasta care plînge şi nu se duce de aici?”

Pimen, sculîndu-se şi apropiindu-se de uşă, a zis: “Bătrîno, pentru ce plîngi?” Ea, auzindu-i glasul şi nevăzîndu-l, fiind uşa închisă, a zis: “Voiesc să vă văd, fiii mei. Nu sînt eu maica voastră? Nu v-am aplecat la pieptul meu şi v-am hrănit? Acum, fiind la bătrîneţile cele de pe urmă, m-am tulburat mai mult auzind glasul tău şi neputînd să te văd, deci aş voi să vă văd, mai înainte de a mă sfîrşi”. Pimen i-a zis: “Aici voieşti să ne vezi, sau în veacul ce va să fie?” Ea a zis: “O, fiilor, dacă aici nu vă voi vedea oare acolo vă voi vedea?” Pimen a zis: “Dacă vei răbda cu mărime de suflet să nu ne vezi aici, acolo cu adevărat ne vei vedea, că aşa nădăjduim noi spre iubirea de oameni a lui Dumnezeu”. Ea, auzind cele grăite, a zis: “Dacă, cu adevărat, vă voi vedea acolo, atunci nu voiesc să vă mai văd aici!” Deci, ea a plecat cu bună nădejde, bucurîndu-se şi voind ca mai bine să-i vadă în viaţa ce va să fie, decît în această viaţă vremelnică.

Fericitul Pimen, petrecîndu-şi zilele şi anii în pustniceştile nevoinţe şi stăruind neîncetat în rugăciuni, sporea în faptele mona-hiceşti cele bune şi se întărea cu ajutorul lui Dumnezeu asupra nevăzutului potrivnic; iar trupul, care se lupta asupra duhului, îl omora şi îl obosea prin multe osteneli ca pe un rob. Deci, supunîndu-l duhului în slujbă, s-a suit la vîrful nepătimirii şi a fost mare între părinţii pustnici, ca cel desăvîrşit în fapte bune.

Într-o vreme oarecare, mai-marele acelei ţări a voit să-l vadă pe părintele Pimen. Deci, a trimis la dînsul un vestitor, rugîndu-l să nu-l oprească de a veni la dînsul. Stareţul s-a mîhnit foarte mult, şi se gîndea în sine şi zicea: “Dacă aceştia vor începe a veni la mine şi a mă cinsti, apoi vor începe a veni la mine şi mulţi oameni din popor, care mă vor supăra, îmi vor strica liniştea şi mă vor lipsi de darul smereniei, pe care cu multă osteneală l-am cîştigat din tinereţe prin dumnezeiescul ajutor; deci, voi cădea în cursa mîndriei”.

Gîndind el în sine aşa, n-a voit să-l vadă pe mai-marele acelei ţări, şi l-a rugat prin acelaşi vestitor să nu vină la el, că nu poate să-l vadă, mai ales că se va duce din locul acela. Acel stăpînitor s-a mîhnit de un răspuns ca acesta şi a zis: “Pentru păcatele mele nu m-am învrednicit a vedea pe omul lui Dumnezeu!” Deci, dorind el foarte mult ca, prin orice întîmplare, să vadă pe sfîntul stareţ, a aflat un meşteşug ca acesta. A prins pe fiul surorii stareţului şi l-a închis în temniţă, ca şi cum ar fi făcut o faptă rea, nădăjduind că stareţul va mijloci către dînsul pentru nepotul său, şi aşa îl va vedea. El a zis către slugile sale: “Dacă va veni părintele Pimen, îndată voi elibera pe tînăr; iar dacă nu va veni, atunci nu voi lăsa nepedepsit pe cel ce a greşit, pentru că greşeala lui este mare”.

Auzind aceasta maica tînărului, sora lui Pimen, a alergat degrabă în pustie la fratele său şi, ajungînd la sihăstreasca lui chilie, a început să bată în uşă şi să-l roage cu multă tînguire ca să se ducă la stăpînitorul acelei ţări, să-l roage să-l elibereze pe fiul ei, că el a făgăduit că, dacă se va duce la el, va lăsa liber pe cel legat. Sfîntul stareţ nu i-a deschis uşa, nici nu i-a răspuns. Sora sa, bătînd mult cu rugăminte şi cu lacrimi şi văzîndu-se neauzită, a început a defăima şi a-l ocărî, zicîndu-i: “Nemilostivule, neîndu-rătorule, împietritule, nedumnezeiescule şi răule cu obiceiul, cum nu te înduplecă spre milă tînguirea mea cea cu atîtea lacrimi, că fiul meu, pe care singur îl am, este în primejdie de moarte?” Stareţul a trimis pe un ucenic să-i zică: “Du-te de aici, că Pimen nu are copii şi nu-l doare pentru aceea”. Sora sa s-a întors cu amar, tînguindu-se şi defăimînd pe fratele său.

Stăpînitorul acelei ţări, auzind de aceasta, a zis către prietenii săi: “Spuneţi stareţului, ca măcar o scrisoare de rugăminte să scrie către mine, şi voi elibera pe nepotul său!” Pentru aceea mulţi au sfătuit pe sfînt să scrie acelui stăpînitor. Deci, stareţul a scris astfel: “Poruncească stăpînirea ta să cerceteze bine pricina tînărului cel greşit, şi de se va afla ceva într-însul vrednic de moarte, să moară, ca, prin pedeapsa cea vremelnică, să scape de chinurile cele veşnice; iar de nu se va afla vinovat de moarte cel greşit, atunci, nepedepsindu-l, să-l eliberezi!” Mai-marele acelei ţări, citind scrisoarea stareţului, s-a minunat de mărimea de suflet cea îmbunătăţită şi de socoteala acelui bărbat; şi, cunoscîndu-l că este adevărat plăcut al lui Dumnezeu, îndată a eliberat pe tînărul acela.

Au venit odată nişte eretici la Avva Pimen şi au început a grăi de rău pe arhiepiscopul Alexandriei, cum că de la preoţi are hirotonia. Iar bătrînul, tăcînd, l-a chemat pe ucenicul său şi i-a zis: “Pune masa şi fă-i să mănînce şi-i trimite cu pace”.

Cuviosul Pimen, fugind de slava cea deşartă şi de cinstea omenească, s-a dus aiurea. El a umblat prin diferite locuri mulţi ani. Apoi, sălăşluindu-se iar în pustia Egiptului, a petrecut într-însa pînă la bătrîneţe, prin osteneli pustniceşti plăcute lui Dumnezeu, fiind părinte la mulţi monahi.

Deci cuviosul, învăţînd pe ucenici despre smerita cugetare, după cum şi singur era smerit cugetător, le-a adus lor spre pildă o povestire despre un stareţ oarecare – poate chiar despre el însuşi -, zicînd: “Un monah egiptean, nu demult, petrecea la un loc liniştit aproape de Constantinopol, avînd şi o chiliuţă mică. S-a întîmplat de a trecut pe acolo dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Tînăr, care, înştiinţîndu-se că acolo petrece un monah, a lăsat pe toţi care erau cu dînsul şi, schimbîndu-se ca unul din ostaşii săi cei simpli, s-a dus la chilia stareţului şi a bătut la uşă.

Monahul, deschizîndu-i uşa, nu l-a cunoscut că este împărat, şi l-a primit ca pe un ostaş simplu. După facerea rugăciunii a stat, iar împăratul a început a-l întreba: “Părinte, cum petrec părinţii care sînt în Egipt?” Monahul a zis: “Toţi se roagă pentru mîntu-irea voastră”. Atunci împăratul, privind prin odaia stareţului, nu a văzut nimic, decît numai o coşniţă spînzurată la perete şi într-însa puţină pîine uscată şi a zis către stareţ: “Părinte, dă-mi binecu-vîntare ca să gust puţin”. Atunci stareţul sîrguindu-se îndată, a turnat apă şi sare în blidişor, apoi, punînd nişte bucăţi de pîine uscată, au mîncat împreună, apoi i-a adus împăratului să bea un pahar cu apă.

După aceasta, împăratul i-a zis lui: “Oare ştii cine sînt eu?” Atunci i-a grăit lui: “Eu sînt împăratul Teodosie”. Auzind aceasta, stareţul îndată i s-a închinat lui. Iar împăratul a zis către dînsul: “Fericiţi sînteţi voi, monahii, fiind liberi de grijile tulburătoare ale lumii acesteia; deci, avînd viaţă fără de gîlceavă, vă îngrijiţi numai de mîntuirea sufletelor voastre, cum să cîştigaţi viaţa cea veşnică şi cereştile bunătăţi. Cu adevărat îţi spun ţie, că eu în împărăţie m-am născut şi acum sînt împărat, dar niciodată n-am mîncat pîine cu aşa dulceaţă, şi nici nu am băut apă, precum am mîncat şi am băut astăzi!”

Stareţul i-a zis lui: “De vreme ce noi, monahii, toate mîncăru-rile noastre le facem cu rugăciune şi cu binecuvîntare, de aceea, chiar proaste de sînt ele, se prefac totuşi în hrană dulce; iar în casele voastre, toată osteneala mîncărurilor făcîndu-se fără rugă-ciune, cu multă gîlceavă şi cu vorbe deşarte, de aceea bucatele voastre nu primesc îndulcitoarea binecuvîntare”. Apoi împăratul, sărutînd pe stareţ, s-a dus. El a început de atunci a cinsti foarte mult pe monahul acela; iar stareţul, temîndu-se de înălţarea cea pierzătoare şi de mîndrie, ca nu cumva pentru cinstea omenească să-şi piardă smerenia sa şi să se lipsească de darul lui Dumnezeu, s-a sculat de acolo, a fugit şi s-a dus iarăşi în Egipt.

Sfîntul Pimen, spunînd ucenicilor săi o povestire ca aceasta, îi povăţuia la smerenie şi la abaterea de la cele deşarte, de la laude şi de la cinstiri, care nu aduc folos monahilor, ci numai pagubă. Îi mai învăţa încă pe ei şi celelalte fapte bune. Deci, învăţătura lui era lucrătoare şi putea pe toţi să-i povăţuiască spre mîntuire. Că, precum viaţa lui cea asemenea cu îngerii era chip al faptei bune, tot asemenea şi cuvîntul lui era la toţi de folos. La el veneau nu numai noii începători, ci şi cei ce îmbătrîniseră în călugărie; şi, întrebîndu-l despre folos, primeau de la dînsul răspunsuri înţelep-ţite de Dumnezeu, spre zidirea sufletelor lor. Ei le scriau pe ele în cărţile părinţilor, dintre care unele se povestesc şi aici.

Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicînd: “Cum se cuvine să stăm în chilie?” I-a răspuns lui: “A şedea în chilie, cea la arătare este: rucodelia (lucrul mîinilor), a mînca o dată în zi, a tăcea şi a citi. Iar în ascuns a spori în chilie, aşa este: a purta prihănirea de sine în tot locul, oriunde vei merge, a nu te lenevi de ceasul slujbelor bisericeşti şi de cele ascunse. iar de se va întîmpla în vreo vreme a şedea fără rucodelie, intrînd la slujbă, fără tulburare să săvîrşeşti pravila, iar sfîrşitul acestora, tovărăşie bună cîştigă şi te depărtează de cea rea; căci omul care îşi păzeşte rînduiala sa, nu se tulbură”.

Odată, un frate i-a spus Avvei Pimen, zicînd: “De voi vedea vreun frate, despre care am auzit vreo greşeală, nu vreau să-l bag pe el în chilia mea; iar de voi vedea vreunul bun, mă bucur împreună cu el”. I-a zis lui bătrînul: “De faci fratelui celui bun puţin bine, îndoit fă cu celălalt, că acela este cel neputincios. Căci era cineva într-o obşte, anume Timotei, şi auzind egumenul veste de un frate pentru o ispită, l-a întrebat pe Timotei de el. Iar acesta spunîndu-i despre ispita fratelui, egumenul l-a sfătuit să-l scoată afară din obşte.

Deci, după ce l-a scos, s-a pus ispita fratelui asupra lui Timotei, pînă ce s-a primejduit. Şi plîngea Timotei înaintea lui Dumnezeu, zicînd: “Am greşit, Doamne, iartă-mă!” Şi i-a venit lui glas, zicînd: “Timotei, să nu socoteşti că această ispită ţi-am făcut ţie pentru altceva, decît numai că ai trecut cu vederea pe fratele tău în vremea ispitei lui””.

Apoi fratele l-a întrebat: “Dar dacă voi vedea greşeala fratelui meu, oare mi se cade mie să-l acopăr pe el?” Iar el i-a zis lui: “De vom acoperi greşelile fratelui şi Dumnezeu le va acoperi pe ale noastre; şi oricînd o arătăm pe a fratelui şi Dumnezeu o arată pe a noastră”.

Trecea odată Părintele Pimen cu Avva Anuv prin părţile Diolchiei. Şi venind împrejurul mormitelor, au văzut o femeie cumplit rupîndu-se şi plîngînd cu amar. Şi stînd, luă aminte la dînsa şi păşind puţin mai înainte, s-au întîlnit cu unul şi l-a întrebat pe el Avva Pimen, zicînd: “Ce are femeia aceasta, căci cu amar plînge?” Şi i-a zis lui: “A murit bărbatul ei şi fiul şi fratele”. Şi răspunzînd Avva Pimen a zis către Avva Anuv: “Îţi zic ţie, că omul de nu va omorî toate voile trupului şi nu va agonisi plînsul, acesta nu poate să se facă călugăr. Că toată viaţa lui şi mintea la plîns este”.

Întîmplatu-s-au unii din părinţi de au venit în casa unui iubitor de Hristos, între care era şi Avva Pimen. Şi cînd mîncau ei, s-a pus înaintea lor carne şi au mîncat toţi, afară de Avva Pimen. Şi se mirau bătrînii că nu mînca, ştiind ei dreapta lui socoteală. Iar după ce s-au sculat de la masă, i-au zis lui: “Tu eşti Pimen şi aşa ai făcut?” Le-a răspuns lor bătrînul: “Iertaţi-mă, părinţilor, voi aţi mîncat carne şi nimeni nu s-a smintit; iar eu de aş fi mîncat, fiindcă mulţi fraţi vin aproape de mine, erau să se vatăme, zicînd: “Pimen a mîncat carne şi noi să nu mîncăm?”” Şi s-au minunat de socoteala lui cea dreaptă.

Un frate a zis către părintele Pimen: “Părinte, mă tulbur şi voiesc să mă duc de aici”. Stareţul a zis: “Pentru ce pricină voieşti să te duci?” Fratele a zis: “Aud cuvinte nefolositoare de la un frate care vieţuieşte aici şi mă smintesc”. Stareţul a zis: “Nu sînt adevărate cele ce ai auzit”. Fratele a zis: “Cu adevărat, părinte, sînt adevărate, că cel ce mi-a spus mie este credincios”. Stareţul a răspuns: “Nu este credincios cel ce ţi-a spus ţie, că de ţi-ar fi fost credincios, nu ţi-ar fi spus ţie unele ca acestea, iar tu singur, nevăzînd, să nu crezi niciodată cuvintele cele auzite; că nici Dumnezeu, auzind strigarea Sodomei, n-a crezut pînă ce singur S-a pogorît ca să vadă cu ochii Săi. Strigarea Sodomei şi Gomorei şi greşelile lor s-au înmulţit la Mine mai mult; deci, mă voi pogorî ca să văd de este după strigarea lor“. Fratele a zis: “Părinte, eu cu ochii mei l-am văzut pe el greşind”.

Acestea auzindu-le stareţul, a căutat spre pămînt şi a luat de jos un pai mic şi a zis fratelui: “Ce este acesta?” Fratele a zis: “Acesta este un pai”. Atunci stareţul, căutînd spre înălţimea casei şi arătînd spre bîrna pe care era rezemat acoperişul, a zis: “Dar aceasta ce este?” Fratele a răspuns: “Aceasta este bîrna”. Şi a zis stareţul către frate: “Pune întru inima ta, că păcatele tale sînt ca bîrna aceea, iar greşeala fratelui de care grăieşti este ca paiul acesta, şi nu vei mai avea tulburare”.

Aceste cuvinte ale Sfîntului Pimen auzindu-le părintele Sisoe, care se întîmplase atunci şi dînsul acolo, s-a minunat şi a zis către dînsul: “Cum te voi ferici pe tine, părinte Pimene! Cu adevărat, ca nişte pietre de mult preţ sînt cuvintele tale, pline de har şi de slavă”. Atunci părintele Pimen a grăit iarăşi: “Scris este că cele ce le-au văzut ochii tăi, pe acelea să le mărturiseşti; iar eu grăiesc vouă: chiar şi cu ochii de veţi vedea, să nu credeţi îndată”. Apoi a spus o întîmplare ca aceasta:

“Un frate oarecare a fost batjocorit de diavol printr-o nălucire ca aceasta: vedea pe un oarecare frate făcînd păcat cu o femeie şi se tulbura cu gîndul, luptîndu-se cu patima poftei; deci, ducîndu-se, i-a lovit pe ei cu piciorul său, zicîndu-le: “Lăsaţi-vă de acum! Pînă cînd greşiţi?” Cînd, iată că află snop de grîu, iar nu oameni. Pentru aceasta vă grăiesc vouă, ca nu îndată să credeţi, chiar şi cu ochii de aţi vedea”.

Au întrebat unii din părinţi pe Avva Pimen, zicînd: “De vom vedea vreun frate păcătuind, voieşti să-l mustrăm?” Le-a zis lor bătrînul: “Eu cu adevărat, de voi avea trebuinţă să trec pe acolo şi-l voi vedea păcătuind, trec pe lîngă dînsul şi nu-l mustru”.

Părintele Anuvie i-a zis lui: “Ce ai putea zice lui Dumnezeu, dacă ai vedea pe cel ce greşeşte şi nu l-ai mustra pe el?” Pimen a răspuns: “Aş zice lui Dumnezeu: Doamne, Tu ai poruncit: Scoate mai întîi bîrna din ochiul tău, şi atunci vei vedea să scoţi şi paiul din ochiul fratelui. Deci, am păzit cuvîntul Tău”.

Au venit unii din bătrîni la Avva Pimen şi i-au zis: “De vom vedea pe fraţi că dormitează în biserică, voieşti să-i îmboldim ca să fie treji la priveghere?” Iar el le-a zis lor: “Eu cu adevărat, de voi vedea pe fratele că dormitează, pun capul lui pe genunchii mei şi-l odihnesc”.

A întrebat un frate pe Avva Pimen, zicînd: “Mă văd pe mine că oriunde mă duc, aflu sprijin”. I-a zis lui bătrînul: “Şi cei ce ţin în mînă sabie, au pe Dumnezeu, Care îi miluieşte pe ei în această vreme. Deci de vom fi treji, face cu noi mila Sa”.

Altul l-a întrebat: “Ce voi face ispitelor acestora ce mă tulbură?” I-a zis lui bătrînul: “Să plîngem înaintea bunătăţii lui Dumnezeu cu toată osteneala noastră, pînă ce va face cu noi mila Sa!”

Zis-a Avva Pimen: “Mulţi din părinţii noştri s-au făcut viteji la nevoinţă, însă limpezimea cugetelor prin rugăciune, unul cîte unul”. Apoi a zis: “Dacă omul se va prihăni (învinui) pe sine, rabdă pretutindeni”.

Zis-a iarăşi: “Unde inima ta nu are vestire, nu lua aminte”.

Zis-a iarăşi: “De te vei socoti pe tine de nimic, vei avea odihnă, ori în ce loc te vei afla”.

Zis-a iarăşi: “Voia, odihna şi obişnuinţa acestora surpă pe om”.

Zis-a iarăşi: “De vei tăcea, vei avea odihnă în tot locul unde vei locui”.

Zis-a iarăşi: “Nu este călugăr cîrtitor, nu este călugăr cel ce răsplăteşte răul cu rău, nu este călugăr mînios”.

Un frate iarăşi a întrebat pe părintele Pimen, zicînd: “Părin-te, am făcut un păcat greu şi voiesc ca trei ani să petrec în pocăinţă”. Stareţul a răspuns: “Este mult!” Fratele a zis: “Atunci porunceşte ca să mă pocăiesc un an”. Stareţul iarăşi a răspuns: “Este mult!” Auzind aceasta, ceilalţi fraţi au zis: “Apoi pînă la patruzeci de zile se cuvine a petrece în pocăinţă?” Iar stareţul iarăşi a răspuns: “Este mult!” Şi a adăugat: “Eu socotesc că de se va pocăi omul din toată inima şi de va pune gînd tare, ca de acum să nu se mai întoarcă la păcat, apoi în trei zile îi primeşte Dumnezeu pocăinţa lui! Toate cele peste măsură sînt ale dracilor”.

Alt frate a întrebat pe Cuviosul Pimen, zicînd: “Cum se cuvine să petreacă omul?” Stareţul a răspuns: “Vedem pe Daniil că nu s-a aflat asupra lui clevetire, decît numai în slujbele Domnului Dumnezeului lui petrecînd”. Sfîntul a arătat cu aceste cuvinte, că aşa se cade omului să vieţuiască, adică toată viaţa lui să nu fie altceva decît numai slujire către Domnul Dumnezeu.

Altul l-a întrebat: “Cum aş putea să mă păzesc de vicleşugu-rile vrăjmaşilor?” Părintele a răspuns: “Cînd căldarea are foc dedesubt şi arde, nu îndrăznesc muştele sau alte vieţuitoare să se atingă de dînsa; iar cînd se răceşte, atunci şi muştele şed pe dînsa, şi tîrîtoarele cad înăuntru. Aşa şi monahul care se sileşte cu osîrdie la lucrurile cele duhovniceşti, vrăjmaşul nu îndrăzneşte a se apropia şi a-l supăra; iar cei ce petrec în nebăgare de seamă şi în lenevire, vrăjmaşul se apropie cu înlesnire de ei şi-i supără precum voieşte”.

Au întrebat oarecare părinţi pe Avva Pimen: “Cine este cel ce zice: Părtaş sînt eu tuturor ce se tem de Tine?” Şi a zis bătrînul: “Duhul Sfînt este care zice”.

Zis-a Avva Pimen: “De vei vedea cîteva lucruri şi vei auzi cuvinte, să nu le povesteşti aproapelui tău, căci este surpare de război”.

Un frate a venit la Avva Pimen şi i-a zis lui: “Semăn ţărîna mea şi fac dintr-însa milostenie”. I-a zis lui bătrînul: “bine faci!” Şi s-a dus cu osîrdie şi a sporit milostenia. Şi a auzit Avva Anuv cuvîntul şi i-a zis lui Avva Pimen: “Nu te temi de Dumnezeu, aşa grăind fratelui?” Şi a tăcut bătrînul. După două zile a trimis Avva Pimen la fratele şi i-a zis lui, auzind şi Avva Anuv: “Ce mi-ai zis alaltăieri, că mintea mea era aiurea?” Şi a zis lui fratele: “Am zis că semăn ţărîna mea şi fac dintr-însa milostenie”. Şi a zis Avva Pimen: “Am gîndit că pentru fratele tău cel mirean ai grăit; iar dacă tu eşti cel ce faci lucrul acesta, nu este lucru călugăresc”. Iar el auzind, s-a mîhnit, zicînd: “Alt lucru nu ştiu, decît acesta şi nu pot ca să nu semăn ţărîna mea”.

Deci, după ce s-a dus, i-a făcut lui metanie Avva Anuv, zicînd: “Iartă-mă!” Şi a zis Avva Pimen: “Şi eu de la început ştiam că nu este lucru călugăresc, dar după socoteala lui am grăit şi m-am străduit spre sporirea dragostei, iar acum s-a dus mîhnit şi tot la fel face”.

Altul l-a întrebat despre gîndurile cele rele care năvălesc asupra lui, cum ar putea să scape de dînsele. Sfîntul a grăit: “Lucrul acesta este asemenea unui bărbat care are foc în stînga şi un vas cu apă în dreapta, şi, de se arde de foc, ia apă din vas şi-l stinge. Focul închipuie gîndurile cele rele pe care vrăjmaşul le aruncă în inima omului, ca nişte scîntei în casă, ca să se aprindă de pofta păcatelor; iar apa este ca să se arunce la rugăciune către Dumnezeu”.

Părintele Anuv l-a întrebat iar despre gîndurile cele rele care ies din inimă şi despre poftele cele deşarte. Stareţul i-a răspuns din Sfînta Scriptură: “Oare se preamăreşte securea fără de cel ce taie cu ea? Sau se înalţă fierăstrăul fără cel care îl trage? Drept aceea şi tu să nu le întinzi gîndurilor celor rele spre ajutor mîinile învoirii tale, nici te îndulci cu ele şi rămîn nelucrătoare”.

Un frate a mers la Avva Pimen şi şezînd cîţiva împreună, au lăudat un frate, că este urîtor de rele. Zis-a Avva Pimen celui ce a vorbit: “Şi ce este urîciunea de rele?” Şi s-a uimit fratele şi nu a găsit ce să răspundă şi, sculîndu-se, a cerut iertare de la bătrînul, zicînd: “Spune-mi, ce este urîciunea de rele?” A zis bătrînul: “Urîciunea de rele aceasta este: Să urască cineva păcatele sale şi pe aproapele său să-l îndrepte”.

A zis iarăşi: “Omul care învaţă, dar nu face cele ce învaţă, este asemenea cu fîntîna; că pe mulţi îi adapă şi-i spală, iar pe sine nu se poate curăţi, ci de toată întinăciunea este plină şi toată necurăţenia într-însa se află”.

Părintele Iosif a întrebat pe părintele Pimen despre post, zicînd: “Cum se cade să posteşti?” Stareţul a răspuns: “Eu voiesc ca din toate să mănînc puţin şi să nu mă satur”. I-a zis Avva Iosif: “Cînd erai mai tînăr, nu posteai din două în două zile, avvo?” Şi a zis bătrînul: “Am postit cu adevărat şi trei şi patru zile şi o săptămînă; dar, cercetînd toate acestea, părinţii cei mari au aflat că în fiecare zi este bine să mîncăm cîte puţin; şi ne-au dat nouă calea împărătească, că este mai uşoară şi mai lesnicioasă, ca mintea să nu se înalţe”.

Povestit-au unii lui Avva Pimen, despre un călugăr, că nu bea vin. Şi le-a zis lor: “Vinul nu este al călugărilor”.

Un egumen de la o mînăstire mare a întrebat pe părintele Pimen, zicînd: “Cum pot să cîştig umilinţă?” Stareţul a răspuns: “Cum se poate să fie umilinţă în inima aceea în care sînt putinele de brînză, vase de unt şi multe alte griji pentru cele dinafară”.

Apoi l-a întrebat pe avva pentru trîndăvie. Şi i-a zis lui bătrînul: “Trîndăvia stă peste tot începutul şi nu este patimă mai rea decît dînsa, iar de o va cunoaşte omul că aceasta este, se odihneşte”.

Un frate iarăşi a întrebat pe părintele Pimen, zicînd: “Ce este a se mînia cineva în zadar pe fratele său?” Şi a zis: “Orice nedreptate îţi va face fratele tău şi tu te vei mînia pe el, în zadar te mînii. Chiar de îţi va scoate ochiul tău cel drept şi îţi va tăia mîna ta cea dreaptă şi te vei mînia pe el, în zadar te mînii. iar de te desparte de Dumnezeu, atunci să te mînii tare”.

Altul a întrebat pe stareţ: “Este bine oare a grăi sau a tăcea?” Stareţul a răspuns: “Cel ce grăieşte pentru Dumnezeu, face bine; şi cel ce tace pentru Dumnezeu, asemenea face bine”.

Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen: “Ce voi face?” I-a zis Avva Pimen: “Scris este: Fărădelegea mea voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu“. “Deci ce voi face?” Şi i-a răspuns bătrînul: “Cînd Dumnezeu ne va cerceta, de ce trebuie să ne temem?” Şi i-a zis lui fratele: “De păcatele noastre”. Deci i-a zis bătrînul: “Să intrăm dar în chilia noastră şi Domnul ne va ajuta nouă în toate”.

Dar răspunsurile lui nu erau cu bună înţelegere numai la diferite întrebări, ci şi afară de întrebări. În Pateric se află multe cuvinte folositoare ale lui, dintre care spunem unele. Părintele Pimen a zis: “Cînd omul voieşte să zidească o casă, adună multe lucruri de trebuinţă, ca s-o poată alcătui. Aşa şi noi, să luăm din toate bunătăţile cîte puţină parte şi să zidim în noi casa cea sufletească”.

A zis iar: “Aceste trei capete sînt de trebuinţă omului, adică: să se teamă de Dumnezeu, să se roage adeseori şi să facă bine aproapelui”.

A zis iar: “Neagoniseala, răbdarea şi dreapta socoteală, aceste trei însuşiri sînt trebuincioase vieţii monahiceşti; că scris este: “De vor fi cei trei bărbaţi, Noe, Daniil şi Iov, aceştia se vor mîntui”. Noe este chipul necîştigării, Iov al răbdării, iar Daniil al dreptei socoteli. Deci, de se vor afla aceste trei însuşiri în monah, Dumnezeu, Care îl mîntuieşte, petrece într-însul”.

A mai zis iar: “Monahul, dacă va urî două lucruri, poate să fie liber de lumea aceasta”. Fratele l-a întrebat: “Care sînt aceste lucruri?” Stareţul a răspuns: “Odihna cea trupească şi slava cea deşartă”.

A zis iar: “În Evanghelie este scris: Cel ce are haină s-o vîndă şi să cumpere sabie. Adică, cel ce are odihna trupului său, s-o lase şi să primească viaţa aspră şi calea strîmtă”.

Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicînd: “Ce voi face, că sînt luptat de curvie şi mă înfierbînt la mînie?” Zis-a bătrînul: “Pentru aceasta zicea David, că pe leu îl batem şi pe urs îl sugru-măm; adică, mînia o tăiem, iar curvia cu osteneli o strîmtorăm”. Apoi a adăugat lui: “David cînd s-a luptat cu leul, apucîndu-l de grumaji, îndată l-a ucis. Şi noi cînd vom înfrîna gîtul şi pîntecele nostru, vom birui cu ajutorul lui Dumnezeu pe diavolul şi pe leul, care este trupul nostru”.

Şi a zis iar: “De n-ar fi venit în Ierusalim Navuzardan arhimagherul – mai-marele bucătarilor împăratului Babilonului -, templul Domnului nu s-ar fi ars. Aşa şi între noi, dacă nu va intra îmbuibarea şi odihna pîntecelui, nu se va aprinde focul poftei păcatului, şi mintea noastră, care se împotriveşte păcatului, nu va cădea niciodată în războiul vrăjmaşului”.

A zis iarăşi: “Precum albinele se gonesc cu fum şi se ia dulceaţa ostenelilor lor, aşa şi odihna trupului se goneşte din suflet cu frica Domnului şi se ia de la trup tot lucrul cel bun”.

În sfîrşit, a zis iar: “Precum spătarul împărătesc stă gata totdeauna înaintea împăratului, tot aşa se cade şi sufletului să fie gata asupra diavolului desfrînării”.

Părintele Pimen, auzind de un frate oarecare că posteşte cîte şase zile, iar în a şaptea gustă puţină hrană şi avea mînie asupra fratelui, i-a zis: “Ai învăţat a posti cîte şapte zile, iar de mînie nu ai învăţat a te înfrîna în nici o zi!”

Un preot de la o mînăstire, auzind despre nişte fraţi că intră deseori în cetate, se spală în baie şi nu se îngrijesc de mîntuirea lor, s-a mîniat pe ei şi, venind în sobor, a luat chipul monahicesc de pe dînşii. Căindu-se după aceasta, s-a dus la părintele Pimen şi i-a spus ce a făcut acelor fraţi. Stareţul i-a grăit: “Oare nu ai şi tu ceva din omul cel vechi, sau te-ai dezbrăcat de dînsul desăvîrşit?” Iar preotul a zis: “Mă împărtăşesc de omul cel vechi”. Iar bătrînul i-a zis: “Iată că şi tu eşti ca şi fraţii; că deşi puţin te împărtăşeşti din vechime, însă eşti supus păcatului”. Auzind cuvîntul acesta de la stareţ, s-a umilit şi, ducîndu-se, a chemat pe fraţii cei mîhniţi şi s-a pocăit înaintea lor; apoi i-a îmbrăcat iar în chipul monahicesc.

Odată, părintele Isaac s-a dus la părintele Pimen şi, văzîndu-l că îşi turna apă pe picioare, ca unul ce avea îndrăzneală către dînsul, i-a zis: “Cum s-au obişnuit unii a-şi obosi trupurile cu asprime!” Stareţul i-a răspuns: “Noi nu ne-am învăţat a fi ucigaşi de trupuri, ci de patimi”.

Apoi a zis iar: “Este un om care se vede că este tăcut, dar în inima lui osîndeşte pe alţii. Unul ca acela neîncetat grăieşte! Şi este altul care de dimineaţă pînă seara grăieşte cu limba şi totuşi păzeşte tăcerea, fiindcă cele de folos nimic nu grăieşte şi nu osîndeşte pe aproapele”.

Un frate a venit la Părintele Pimen şi i-a zis: “Avvo, multe gînduri îmi vin şi mă primejduiesc din pricina lor”. Şi l-a scos pe el bătrînul afară şi i-a zis: “Întinde braţele şi opreşte vîntul!” Iar el a zis: “Nu pot să fac aceasta”. Şi i-a zis bătrînul: “Dacă asta nu poţi s-o faci, nici gîndurile nu le poţi opri să nu vină; alt lucru este însă să le stai împotrivă”.

Părintele Iosif spunea, zicînd: “Noi şezînd odată la părintele Pimen, era între noi un frate tînăr cu numele Agaton, către care stareţul voind să grăiască ceva, l-a numit părinte, zicîndu-i: “Părinte Agatoane!” Noi i-am zis stareţului: “Fratele este tînăr, pentru ce îl numeşti părinte?” Stareţul a răspuns: “Gura lui cea tăcută m-a făcut să-l numesc părinte!” Apoi părintele Pimen a zis: “Fratele care petrece cu aproapele, este dator să fie ca o piatră cioplită; ocărît fiind să nu se mînie, preamărit fiind să nu se înalţe”.

Întrebat a fost Avva Pimen: “La cine se potriveşte cuvîntul cel scris: Să nu vă grijiţi pentru ziua de mîine?” I-a răspuns lui bătrînul: “S-a zis pentru omul care se află în ispită şi se împuţinează. Să nu se îngrijească, zicînd: “Cîtă vreme am în ispita aceasta?” Ci mai vîrtos să socotească zicînd în fiecare zi: astăzi. Căci ajunge zilei răutatea ei“.

Un frate i-a zis lui Avva Pimen: “De voi da fratelui meu puţină pîine sau altceva, mă tem că-mi pierd plata, zicînd că faptele se fac pentru plăcerea oamenilor”. I-a zis lui bătrînul: “Deşi pentru plăcerea oamenilor se fac, noi să dăm trebuinţa fratelui”. Şi i-a spus şi această pildă: “Doi oameni erau plugari şi locuiau într-o cetate. Şi unul dintr-înşii semănînd, a făcut puţine necurate, iar celălalt, lenevindu-se, nu a făcut nimic. Deci făcîndu-se foamete, care din amîndoi poate să trăiască?” A răspuns fratele: “Cel ce a făcut cele puţine şi necurate”. I-a zis lui bătrînul: “Aşadar şi noi să semănăm puţine, chiar şi necurate, să nu murim de foame!”

Şi iarăşi: “Răutatea niciodată nu goneşte răutatea; dar de-ţi va face cineva rău, tu să-i faci bine, ca, facerea ta de bine către el să strice răutatea lui”. La această faptă bună, precum şi la altele, Cuviosul Pimen singur învăţa cu lucrul, căci mai înainte de venirea lui de la schit în Egipt, era acolo un stareţ cinstit de toţi.

Părintele Pimen mergînd în Egipt, mulţi au părăsit pe acel stareţ şi au început a veni la Pimen; deci, pentru aceea acel stareţ a început a se mînia asupra părintelui Pimen, a-l zavistui şi a vorbi rele de dînsul.

Părintele Pimen, auzind despre aceasta, s-a mîhnit şi a zis către fraţii săi: “Ce să facem, căci aceşti oameni ne-au aruncat în necaz părăsind pe stareţul cel atît de sfînt şi de cuvios şi venind la noi, care nu sîntem nimic? Cum vom tămădui mînia cea contra noastră a acelui mare părinte? Să facem puţine bucate şi să căutăm puţin vin, să ne ducem la stareţul şi să mîncăm cu dînsul, doar aşa se va milostivi sufletul lui!” Deci, făcînd bucatele şi cîştigînd voie, au mers la acel stareţ şi au bătut în uşa chiliei lui. Ucenicul aceluia, auzind, a întrebat: “Cine sînteţi?” Ei au zis: “Spune părintelui tău că Pimen cu fraţii săi au venit să se binecuvînteze de la dînsul”. Ucenicul, mergînd, a spus stareţului, iar el, auzind, a zis: “Du-te, spune-le să se ducă de aici, că nu am vreme să-i văd!” Cînd ucenicul a spus aceasta la cei ce veniseră, aceia au zis: “Nu ne vom duce de aici pînă ce nu ne vom învrednici a ne închina stareţului”. Şi stăteau în arşiţa soarelui lîngă uşa chiliei.

Stareţul, văzînd smerenia şi răbdarea celor ce veniseră, s-a umilit şi le-a deschis uşa şi i-a primit cu sărutare; deci, şezînd, au vorbit cu dragoste şi au mîncat din cele aduse. Apoi stareţul acela a zis: “Cu adevărat, nu numai acelea ce le-am auzit despre voi sînt adevărate, dar şi însutit mai mari lucruri bune văd în voi!” Din acea vreme, stareţul s-a făcut iubit prieten al părintelui Pimen. Astfel ştia Cuviosul Pimen să strice răutatea celui ce vrăjmăşuia contra lui şi a fi prin aceea şi altora pildă.

Un frate a venit la Avva Pimen în a doua săptămînă din Postul Mare şi mărturisindu-şi gîndurile şi dobîndind odihnă, i-a zis: “Puţin de nu m-am împiedicat să vin aici astăzi”. Şi i-a zis lui bătrînul: “Pentru ce?” Zis-a fratele: “Am gîndit, ca nu cumva pentru post nu-mi vei deschide”. I-a zis lui Avva Pimen: “Noi nu ne-am învăţat a închide uşa cea de lemn, ci mai vîrtos uşa limbii”.

Cuviosul Pimen mai putea încă să folosească pe alţii uneori şi cu tăcerea, ca şi cu cuvîntul. Odată, au venit pentru cercetare preoţii acelui loc, la mînăstirea în care era petrecerea cuviosului. Părintele Anuvie, vrînd să le facă lor puţin ospăţ după putere, a intrat la Cuviosul Pimen şi i-a spus despre aceasta. Dar Pimen nu i-a dat răspuns, ci a tăcut multă vreme. Părintele Anuvie s-a dus mîhnit. După aceea i-au zis lui fraţii care se întîmplaseră la dînsul: “Pentru ce n-ai dat răspuns părintelui Anuvie?” Stareţul le-a răspuns: “Eu la aceasta n-am unelte, căci acum sînt mort, iar mortul nu vorbeşte; deci, să nu mă socotiţi pe mine că sînt cu voi”.

Aceasta a făcut-o stareţul ca să nu fie chemat cu dînşii la masă, că şi aceasta se povestea de dînsul: cînd era chemat de fraţi să mănînce împreună cu dînşii, mergea plîngînd, ca şi cum nu voia, căci se păzea să-şi sature pîntecele şi se temea a nu asculta pe fraţi, ca să nu-i mîhnească.

Un monah de la un loc îndepărtat, auzind de viaţa cea îmbu-nătăţită a părintelui Pimen, a venit să-l vadă şi să se folosească de cuvintele lui. Stareţul a primit pe acel monah cu cinste şi, sărutîn-du-se unul cu altul, au şezut. Monahul cel venit a început a vorbi cu stareţul din dumnezeiasca Scriptură, despre lucruri nepricepute şi despre lucruri cereşti. Iar părintele Pimen, întorcîndu-şi faţa, tăcea, nedînd nici un răspuns celui ce vorbea.

Deci, monahul acela, vorbind mult din Sfînta Scriptură şi necăpătînd nici un răspuns de la stareţ, fiindcă tăcea, a ieşit din chilie mîhnit şi a zis către ucenicul stareţului: “În zadar am suferit eu atîta osteneală în cale, căci pentru dînsul am venit aici, iar el nu voieşte să vorbească nici un cuvînt cu mine!” Ucenicul, intrînd la stareţ, i-a zis: “Părinte, acel cinstit bărbat a venit pentru tine, fiind slăvit între monahii laturii sale. Pentru ce nu vorbeşti cu dînsul?” Stareţul a răspuns: “Acesta din cei de sus este şi vorbeşte de cele cereşti, iar eu sînt din cei de jos şi ştiu a vorbi de cele pămînteşti. De ar fi vorbit fratele acela care a venit la noi, despre patimile sufleteşti şi despre neputinţele trupeşti, i-aş fi răspuns; dar, de vreme ce el vorbeşte despre lucruri înalte, eu nu ştiu nimic de acelea”.

Ucenicul, ieşind la monahul acela, i-a zis: “Părinte, să ştii că stareţul nu degrabă începe a vorbi din dumnezeiasca Scriptură; ci, dacă cineva îi vorbeşte despre patimile sufleteşti, aceluia îi răspunde”. Atunci monahul acela, umilindu-se, a intrat la stareţ şi i-a zis: “Părinte, ce să fac, căci sînt stăpînit de patimi?” Atunci stareţul privind spre dînsul cu faţa luminoasă, i-a zis: “Acum bine ai venit! Deschide-ţi gura ta pentru acestea şi o voi umplea de bunătăţi”. Deci, a vorbit cu dînsul destul, cum să biruim războaiele care se ridică asupra noastră. Monahul acela, folosindu-se foarte mult din cuvintele stareţului cele insuflate de Dumnezeu, a mulţumit lui Dumnezeu că s-a învrednicit a vedea pe un părinte sfînt ca acela şi a auzi vorba lui. El s-a întors la locul său bucurîndu-se, ca cel ce a aflat dobîndă multă şi folos sufletesc.

A întrebat Avraam pe Avva Pimen, zicînd: “Cum ne luptă pe noi dracii?” Şi i-a zis lui Avva Pimen: “Pe noi ne luptă dracii? Nu se luptă cu noi, cîtă vreme facem voile noastre. Că voile noastre s-au făcut draci şi ei sînt care ne necăjesc pe noi, ca să le împlinim. Iar de voieşti să ştii cu cine s-au luptat dracii, apoi află că cu Moise şi cu cei asemenea lui”.

Un alt monah, anume Isaac, a venit la părintele Pimen şi l-a găsit pe el şezînd, ca şi cum era în uimire. Deci, aşteptînd multă vreme şi văzîndu-l pe dînsul venit în sine, i-a făcut metanie, zicîndu-i: “Părinte, spune-mi mie unde ai fost cu mintea ta?” Iar el, fiind silit de rugăminte, a zis: “Mintea mea era acolo unde Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, plîngea lîngă cruce. Deci şi eu aş fi voit ca acolo să plîng totdeauna!”

Un cuvios mare între părinţi ca acesta, care toată fapta bună a trecut-o cu viaţa şi fiind de folos tuturor cu cuvîntul, avea atîta smerenie în mintea sa, încît deseori el zicea cu suspin: “Eu voi fi aruncat în locul acela în care va fi aruncat satana”.

Dar Domnul, pe smeritul Său rob, l-a înălţat în locul sfinţilor îngeri şi în locaşurile drepţilor şi ale cuvioşilor; căci, după viaţa sa pămîntească plină de mulţi ani, l-a sălăşluit pe dînsul în cereştile acoperăminte, unde anii nu se împuţinează şi unde toţi sfinţii, stînd înaintea scaunului slavei dumnezeieşti, slăvesc totdeauna pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia să-I fie slava şi de la noi, păcătoşii, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Notă – Despre acest cuvios părinte Pimen vezi şi cuvîntul din Prolog în 14 zile ale lunii februarie, cum izgonea diavolii cu cuvîntul. Dar se ştie că între cuvioşii părinţi se mai află un părinte cu numele Pimen – pomenindu-se în Limonariu – care era de neam din Galatia şi mai pe urmă cu anii. Cel dintîi a vieţuit în pustiile Egiptului, pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel Tînăr, precum este arătat în viaţa aceluia. Iar cel de-al doilea a fost după 150 de ani şi a vieţuit pe vremea împăratului Mauriciu, în pustia Palestinei ce se numeşte Ruva, nevoindu-se în zilele părintelui Sofronie, patriarhul Ierusalimului şi ale lui Ioan Evirat, scriitorii cărţii care se numeşte Limonariu. Pentru aceasta este de trebuinţă ca şi viaţa celuilalt cuvios Pimen să fie pomenită aici, întîi pentru folos, iar al doilea pentru a şti deosebirea între acei doi cu numele de Pimen.

Iată una dintre cele mai măreţe povestiri despre o soţie ce-şi îndeamnă soţul să sufere mucenicia. Este o pildă supremă de credinţă neclintită, care ştie că scurta pierdere a soţului aici, pe pământ, pentru Hristos, înseamnă a-l dobândi din nou, de-a pururea, în împărăţia cerurilor.

Născut din neam ales, Adrian avea douăzeci şi opt de ani, fiind în floarea tinereţii, puternic şi chipeş, bine chivernisit în slujba împărătească. Avea o soţie tânără şi frumoasă, numită Natalia, cu care era căsătorit de treisprezece luni.

Într-o zi, în vremea ultimei mari prigoane a creştinilor, sub Împăratul Maximian, douăzeci şi trei de creştini au fost aduşi înaintea Împăratului şi chinuiţi crunt, aproape de moarte. Adrian era unul dintre dregătorii împărăteşti ce priveau suferinţele acelor oameni şi auzeau cu câtă vitejie îşi apărau credinţa în Hristos.

Apoi, pe când mucenicii zdrobiţi în bătaie erau duşi la palatul tribunului spre a li se înscrie numele, Adrian i-a întrebat ce nădăjduiau să dobândească îndurând asemenea suferinţe. Ei i-ai vorbit despre negrăita frumuseţe şi slavă a raiului şi i-au citat din 1 Corinteni 2, 9: Cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea a auzit, nici la inima omului s-au suit, acestea au gătit Dumnezeu celor ce iubesc pe dânsul.

Auzind aceste vorbe, Adrian s-a dus la cel ce scria şi i-a spus: „Scrie şi numele meu împreună cu cele ale sfinţilor aceştia; şi eu sunt creştin“. Când împăratul a auzit aceasta, l-a întrebat: „Ţi-ai pierdut minţile?“ Adrian a răspuns: „Nu mi le-am pierdut, ci mi le-am aflat!“ Astfel că a fost întemniţat împreună cu ceilalţi.

Când soţia sa Natalia a aflat prima dată de întemniţarea lui, s-a mâhnit. Însă când a aflat că era întemniţat pentru Hristos, s-a bucurat mult, căci în taină era creştină. A îmbrăcat veşminte frumoase şi a dat fuga la temniţă să sărute legăturile soţului ei. L-a binecuvântat pentru hotărârea de a muri ca mucenic şi l-a sfătuit să rămână tare, îndemnându-i pe cei împreunăprinşi să se roage pentru el. Apoi Adrian a trimis-o înapoi acasă, rugând-o să fie liniştită şi să nu se teamă pentru el.

Apropiindu-se clipa muceniciei lui, temnicerii i-au îngăduit să meargă acasă şi să-şi ia rămas bun de la familie. Văzându-l că vine, Natalia, crezând că şi-a pierdut curajul şi a fugit din temniţă, a încuiat uşa casei şi a strigat la el, învinovăţindu-l că este un lepădat de Hristos şi iubitor al vieţii acesteia. I-a adus aminte de cuvintele Domnului, cel ce se va lepăda de mine înaintea oamenilor, mă voi lepăda şi Eu de dânsul înaintea Tatălui meu care este în ceruri (Mat. 10, 33). Se numea pe sine nenorocită, căci el o împiedica să se bucure de slava de a fi numită soţie de mucenic. Blagoslovenia pe care se aştepta să o primească, spunea ea, se preschimbase în nenorocire.

Dar când a aflat că ţelul venirii lui era altul decât îşi închipuia, de îndată supărarea i s-a schimbat în bucurie, şi l-a sărutat. Iar Adrian a strigat: „Blagoslovită eşti tu, soţia mea! Tu ai ajuns să-L cunoşti pe Dumnezeu, pentru ca soţul tău să se mântuiască. Cu adevărat, soţia mea, tu îţi iubeşti bărbatul! Blagoslovenia îţi va fi deci cunună, căci deşi nu ai îndurat tu însăţi chinurile, ai fost părtaşă la suferinţele mucenicilor prin mila faţă de ei“.

Luând-o de mână, el s-a întors împreună cu ea la temniţă. Pe drum a vorbit cu ea despre ceea ce trebuie să facă cu averea lui. Ea l-a îndemnat să nu se îngrijească de cele pământeşti, ci să cugete la bunătăţile cereşti. Intrând în temniţă, slujitoarea lui Dumnezeu Natalia a căzut înaintea sfinţilor mucenici şi, sărutându-le lanţurile, a văzut că rănile lor erau pline de puroi. Îndată şi-a trimis slujnica acasă să aducă pânză fină şi feşe. Când toate au fost aduse, Natalia a legat rănile mucenicilor cu mâna ei şi, pe cât se putea, le-a alinat suferinţele de neîndurat, slujindu-le în temniţă şapte zile, până când au plecat la judecată.

A venit şi ziua când Adrian avea să îndure bătăile pe care ceilalţi le primiseră. Toţi l-au îmbărbătat: „Du-te cu îndrăznire şi ruşinează-l pe tiran!“ Natalia îl îndemna şi ea: „Îndreaptă-ţi mintea, stăpâne, numai către unul Dumnezeu, şi inima ta să nu se teamă de nimic! Scurte sunt caznele, dar cele ce urmează sunt fără de sfârşit; scurtă este suferinţa, dar slava muceniciei veşnică. Suferă durerea numai puţină vreme şi curând te vei bucura cu îngerii. Dacă slujind pe împăratul cel pământesc, te-ai îngrijit să aduni şi dajdia cea mai mică, necruţându-ţi sănătatea şi fiind gata să mori în luptă, oare nu ţi se cade acum să înduri tot felul de cazne cu încă mai multă vitejie, şi să mori pentru Impăratul ceresc, cu care tu însuţi ai să împărăţeşti?“

Îndurând cu vitejie bătăile şi răspunzând cu linişte şi iscusinţă cuvintelor zeflemitoare ale împăratului, Adrian a primit loviturile călăului cu asemenea seninătate, încât împăratul s-a înfuriat. Când pântecele lui Adrian a plesnit de bătăi, Maximian a pus capăt caznelor şi l-a trimis împreună cu ceilalţi înapoi în temniţă.

Din nou binecuvântata Natalia l-a îmbărbătat şi l-a mângâiat. Îmbrăţişându-l, ea îi spunea:

„Fericit eşti tu, stăpâne, că te-ai învrednicit a fi în rândul sfinţilor mucenici!

Fericit eşti tu, lumina ochilor mei, căci suferi pentru Cel ce a suferit pentru tine. Iată, de acum vei vedea slava Lui şi te vei face părtaşul ei, căci cel ce este părtaş suferinţelor Lui va fi părtaş şi al slavei Lui!“

Pe când vorbeau, Natalia a înmuiat o pânză în sângele lui şi şi-a uns trupul cu el. Peste câteva zile, după ce iarăşi legase rănile mucenicilor, Natalia şedea la picioarele lui Adrian şi zicea:

„Te rog, stăpâne al meu, adu-ţi aminte de legătura nunţii noastre, de şederea mea alături de tine în vremea suferinţelor şi de dorinţa mea ca tu să dobândeşti cununile. Roagă pe Domnul Hristos, Dumnezeul nostru, să mă ia împreună cu tine, astfel ca, aşa cum împreună am trăit în viaţa aceasta plină de păcate, tot aşa să trăim laolaltă nedespărţiţi în viaţa cea fericită. Te rog, stăpâne al meu, când vei sta înaintea Domnului Hristos, cere mai întâi îndurare pentru mine; căci sunt încredinţată că orice vei cere, Domnul îţi va da ţie, căci rugăciunea ta este plăcută înaintea Lui, ca şi stăruinţa ta. Dar tu ştii necredinţa acestor oameni şi lipsirea de Dumnezeu a împăratului şi mă tem că mă vor sili să mă mărit cu altul, cu un om necredincios şi păgân. Atunci se va întina patul meu, şi legătura noastră se va rupe. Cu stăruinţă te rog, ocroteşte-ţi soţia, aşa cum Apostolul ne-a învăţat; dăruieşte-mi, ca răsplată a curăţiei mele, să mor împreună cu tine!“

Curând apoi chinuitorii veniră la temniţă cu o nicovală şi un baros de fier, căci împăratul hotărâse să-i omoare pe toţi cu acele unelte. Natalia i-a rugat pe călăi să-l lovească întâi pe Adrian, căci se temea că va slăbi în hotărârea lui, de va vedea moartea celorlalţi.

Deci s-au dus mai întâi la Adrian. Însăşi soţia lui i-a ridicat picioarele pe nicovală. Cu o lovitură puternică, chinuitorii au sfărâmat fluierele picioarelor mucenicului şi i-au tăiat picioarele. „Rogu-te, stăpâne, robule al lui Hristos, spunea Natalia, cât mai eşti încă viu, întinde braţul ca să ţi-l sfărâme, şi vei fi deopotrivă cu ceilalţi mucenici ce au suferit mai mult decât tine!“

Sfântul Adrian întinse braţul spre ea, iar ea luându-l, îl puse pe nicovală. Călăul, lovind puternic braţul, îl sfărâmă, şi îndată Sfântul Adrian îşi dete sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Natalia a izbutit să ia în taină scumpul lui braţ acasă. Ea l-a uns cu mir scump, l-a învelit într-o pânză de purpură şi l-a aşezat la capul patului. Restul moaştelor lui Adrian şi ale celorlalţi douăzeci şi trei dimpreună cu el au fost duse în Bizanţul aflat în apropiere, de către câţiva creştini ce fugeau de prigoana lui Maximian.

După o vreme, unul dintre bărbaţii de seamă a dobândit încuviinţarea împăratului să se însoare cu frumoasa văduvă a lui Adrian. Auzind de cugetarea aceluia, Natalia îndată s-a pregătit să fugă la Bizanţ, la locul unde erau păstrate moaştele soţului ei. Ea s-a aşezat la rugăciune, cerând ajutorul lui Dumnezeu. Pe când se ruga, de multa osteneală şi de mâhnire Natalia a aţipit şi iată că unul dintre sfinţii mucenici i s-a arătat în vis şi i-a spus: „Pace ţie, Natalia, roaba lui Hristos! Să ştii că Dumnezeu nu te-a trecut cu vederea şi nici noi nu am uitat bunătăţile tale, pe care le-ai făcut îngrijindu-ne în vremea întemniţării noastre. Stând înaintea feţei lui Hristos, stăruim ca să dea ţie să ajungi degrabă la noi“.

Fericita Natalia l-a întrebat: „Spune mie, mucenice sfinte, dacă stăpânul meu Adrian stă împreună cu tine înaintea Domnului Hristos“. Iar mucenicul i-a răspuns: „El şi-a luat locul înaintea Stăpânului chiar mai înainte de noi! Însă tu grăbeşte şi ia fără zăbavă o corabie şi mergi la locul unde sunt trupurile noastre. Acolo Domnul ţi se va arăta şi te va călăuzi la noi“.

Trezindu-se din somn, Sfânta Natalia îndată a lăsat toate şi, luând cu ea doar braţul Sfântului Adrian, a plecat de acasă. Ajungând la malul mării, a zărit o corabie gata să plece spre Bizanţ, care părea că o aşteaptă pe ea. Urcându-se în corabie, a văzut acolo creştini, bărbaţi şi femei, care fugeau de prigoana răului Maximian, şi a adus mulţumire lui Dumnezeu.

La miezul nopţii, diavolul s-a arătat creştinilor de pe corabia Nataliei. El a luat chipul unuia ce călătorea pe o corabie venind din răsărit, având cu el pe alţii în chip de corăbieri. Diavolul i-a întrebat pe corăbierii creştini, vorbindu-le ca şi cum ar fi fost cârmaci: „De unde sunteţi şi încotro mergeţi?“ Creştinii au răspuns: „Suntem din Nicomidia şi mergem la Bizanţ“. Vrăjmaşul le-a răspuns: „V-aţi abătut din cale; întoarceţi-vă spre port!“ Zicând aceasta, diavolul voia să-i amăgească şi să-i ducă la pierzare. Iar creştinii, crezând mincinosul sfat, prinseră să întoarcă corabia şi să plutească spre port.

Dar deodată li s-a arătat Sfântul Mucenic Adrian, strălucind de lumină, şi a strigat cu glas mare: „Ţineţi calea pe care aţi urmat-o înainte, şi nu luaţi în seamă cuvintele vrăjmaşului, ce negreşit vă găteşte pierzarea!“ Spunând acestea, mucenicul s-a arătat mergând înaintea lor pe apă, iar diavolul a pierit cu corabia.

Fericita Natalia ridicându-se, l-a zărit pe Sfântul Adrian mergând înaintea corabiei şi a strigat: „Este soţul meu – este Adrian care a venit să ne scape!“Îndată el s-a făcut nevăzut.

Vântul le-a fost prielnic, iar călătorii sosiră la Bizanţ, lângă biserica unde fuseseră îngropate trupurile sfinţilor mucenici, şi toţi au coborât din corabie plini de bucurie. Apropiindu-se de trupurile mucenicilor din biserică, Sfânta Natalia a căzut înaintea lor cu nespusă veselie, sărutându-le şi vărsând lacrimi de bucurie. Aşezând braţul Sfântului Adrian lângă trupul lui, ea a îngenuncheat şi s-a rugat îndelung. Apoi, când a sfârşit, s-a ridicat şi a dat bineţe fraţilor şi surorilor aflaţi acolo, căci mulţi creştini credincioşi se adunaseră în locul acela. Ei au primit-o cu bucurie. Una dintre familii a luat-o în casa lor şi au stăruit să se odihnească, căci vedeau că este istovită de călătorie.

Pe când dormea, Sfântul Adrian i s-a arătat în vis şi i-a spus: „Bine ai făcut venind aici, roaba lui Hristos şi fiică a mucenicilor. Intră întru odihna cea gătită ţie de Domnul. Vino şi primeşte-ţi răsplata cuvenită!“

Trezindu-se din somn, Sfânta Natalia a povestit visul creştinilor de acolo şi le-a cerut să se roage pentru ea. Curând apoi a adormit din nou.

După un ceas, credincioşii au venit să o trezească, însă au văzut că răposase, căci sufletul ei cel sfânt plecase la odihna cea veşnică împreună cu Domnul. Cu nespusă bucurie, ei au îngropat-o în biserică, alături de soţul ei.

După sfîrşitul mucenicesc al Sfîntului Apostol Vartolomeu, care a suferit de la păgîni pentru Hristos în Alvana, cetatea Armeniei celei mari, credincioşii, luînd cinstitul lui trup, l-au pus într-o raclă de plumb şi l-au dus într-aceeaşi cetate. De la moaştele apostolului se făceau multe minuni, dîndu-se tămăduire bolnavilor. Pentru aceea, mulţi din cei necredincioşi se întorceau la Hristos. Iar slujitorii diavoleşti, popii cei necuraţi şi chinuitorii, auzind şi văzînd cu ochii minunile acelea, nu numai puterile lui Dumnezeu nu le cunoşteau, dar se şi mîniau asupra cinstitelor moaşte ale apostolului, necăjindu-se în inimile lor.

Deci, adunîndu-se cu vrăjmăşie şi cu mînie, au luat racla de plumb în care erau puse moaştele şi au aruncat-o în mare, socotind să le scufunde în adîncul mării. Ei au aruncat încă şi alte patru racle cu moaştele altor sfinţi mucenici, ale lui Papian, Luchian, Grigorie şi Acachie. Dar, în loc ca raclele acelea să se afunde în adînc, ele au plutit ca nişte luntre, mergînd astfel pe deasupra apei şi purtînd comorile cele fără de preţ în ele; mai ales racla apostolului fiind de plumb, stătea neafundată în apă, mai presus de fire. Acea raclă se făcuse uşoară şi, ca o corabie purtîndu-se cu a lui Dumnezeu puternică îndreptare, înota pe mare în mijlocul raclelor muceniceşti, pentru că, spre cinstea Apostolului Vartolomeu, două erau de-a dreapta şi două de-a stînga.

Deci, raclele acelea mergînd cu minunată înotare, s-au în-dreptat spre Bosforul Traciei, la Propontis, şi au trecut strîmtoarea Helespontului; apoi, trecînd marea Egee şi Ionică, au ajuns în Sicilia, şi, lăsînd Siracusa în stînga, au plecat spre apus şi au ajuns la insulele Lipar. Acolo a stat racla apostolului, iar raclele celorlalţi sfinţi mucenici, petrecînd pe apostol la Lipar, l-au lăsat şi s-au despărţit, unde i-a poruncit voinţa dumnezeiască fiecăreia să meargă sau să stea. Racla lui Papian a plecat în Sicilia; a lui Luchian, în Mesina; a lui Grigorie, în Calabria; iar a lui Acachie, în Ascalon, cetate care se numeşte astfel. Despre toate acestea s-a făcut descoperire de la Dumnezeu lui Agaton, episcopul insulei Liparului; iar el cu clerul şi poporul, mergînd la malul mării şi aflînd acolo racla cu moaştele apostolului, s-au umplut cu toţii de bucurie şi au grăit: “O, Lipare, de unde ţi-a venit ţie o bogăţie ca aceasta? Cu adevărat că te-ai mărit şi te-ai proslăvit acum; deci, dănţuieşte acum şi saltă, primind în mîinile tale pe acest mare folositor al tău, care te cercetează pe tine, şi pe mijlocitorul cel către Dumnezeu!” Apoi a strigat către dînsul: “Bine ai venit la noi, apostole al lui Hristos!”

Deci, toţi se minunau şi preamăreau puterea lui Dumnezeu, cum racla aceea de plumb cu moaştele sfîntului nu s-au afundat în apă, ci mai uşoară decît luntrea a venit la dînşii o cale atît de lungă, înotînd pe mare, nu cu mînă omenească, ci ocîrmuindu-se de dumnezeiasca putere. Apoi, luînd racla aceea cu moaştele, au dus-o în biserică cu cîntare de psalmi şi cu dănţuire, şi a curs mir din sfintele moaşte ale apostolului, prin care se tămăduiau bolile cele nevindecate. Aceste cinstite moaşte au petrecut în insula aceea mulţi ani, pînă la împărăţia lui Teofil, luptătorul împotriva icoanelor. Iar în zilele lui, cu voia lui Dumnezeu şi pentru păcatele oamenilor, agarenii au prădat insula Liparului. Iar un boier din cetatea Vinenda, anume Sicard, care de demult auzise de minunile apostolului, din credinţa cea fierbinte către sfîntul, a chemat din cetatea Amanfiei nişte oameni corăbieri şi, făgăduindu-le că le va da lor averi îndestulate, i-a rugat să meargă cu corabia la insula Liparului, ca de acolo să aducă la dînsul comoara aceea sfîntă cu moaştele Sfîntului Apostol Vartolomeu.

Plecînd ei cu corabia şi ajungînd la insula aceea, au luat acea dorită bogăţie duhovnicească şi s-au întors la locul lor. Iar cînd boierul Sicard a fost înştiinţat despre moaştele sfîntului, că se apropiau de dînşii, a ieşit întru întîmpinare cu episcopul şi cu mulţime de popor cu corăbiile pe mare şi, primind cu bucurie pe apostolul lui Hristos, l-au dus cu cinste în cetatea Venenda, şi, punîndu-l în biserica cea mare, i-a aşezat praznic luminos. Din acea vreme se prăznuieşte aducerea cinstitelor moaşte ale acestui sfînt apostol, în ziua a douăzeci şi cincea a lunii august; zi în care cinstitele lui moaşte au fost aduse în Venenda. De la ele se dau multe tămăduiri de toate neputinţele, cu rugăciunile apostolului şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos.

Sinaxar

Sfîntul Evtihie (Eutihie) avea ca patrie Sevastopolul. El, auzind de buna vestire a lui Hristos, şi-a lăsat părinţii şi rudele şi s-a apropiat de iubitul ucenic al lui Hristos, de Apostolul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu. Deci, urmînd obiceiurilor lui şi fiind următor vieţii aceluia, învăţase de la dînsul cereasca înţelepciune, şi scosese darul lui Dumnezeu ca dintr-un izvor.

Umplîndu-se el de rîvna apostolească, a dezrădăcinat din temelie înşelăciunea idolească. Asemenea şi pe Sfîntul Apostol Pavel aflîndu-l, ca steaua pe soare, i-a urmat lui, ostenindu-se împreună cu dînsul în propovăduirea cuvîntului şi răbdînd bărbăteşte toate primejdiile. Pentru aceea este numit ucenic al amîndurora, al Sfîntului Evanghelist Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, şi al Sfîntului Apostol Pavel. Numindu-se el apostol – între cei mai mici apostoli -, deşi nu se află în numărul celor şaptezeci de apostoli, însă s-a cinstit cu numire apostolească, ca unul ce s-a ostenit cu cei mai mari apostoli întru buna vestire a lui Hristos şi ca unul ce a fost sfinţit de dînşii episcop la slujirea cuvîntului şi la jertfe. Evtihie a străbătut multe ţări, propovăduind pe Hristos, nu numai cu dînşii, ci şi singur. El nu umbla singur, ci avea călător împreună pe îngerul lui Dumnezeu, care îl întărea şi îi spunea mai înainte cele ce avea să i se întîmple. El suferea pretutindeni legături şi bătăi, şi pătimea cu bărbăţie pentru Domnul său.

Odată, fiind chinuit de foame în temniţă, i s-a adus pîine de o mînă nevăzută, cu care se întărise atît, încît socotea muncile întru nimic. Iar cînd l-a dezbrăcat ca să-l chinuiască, şi cînd i-a strujit trupul cu unghii de fier, a curs din cinstitul lui trup, mir de bună mireasmă şi a umplut văzduhul de bună mirosire. După aceea, fiind aruncat în văpaia focului, s-a auzit tunet din cer şi s-a pogorît o ploaie mare, încît a stins focul; iar sfîntul a rămas viu şi nevătămat, slăvind pe Dumnezeu. Altădată a fost dat spre mîncare fiarelor; dar şi acelea s-au îmblînzit înaintea feţei lui, şi s-au făcut ca nişte miei.

Ceea ce este mai de mirare, este faptul că unui leu, dîndu-i drumul asupra lui, acela a grăit cu glas omenesc, propovăduind măririle Mîntuitorului Hristos. Atunci s-au mirat şi s-au spăimîntat toţi, care se uitau la acea privelişte. Dar ce minune este pentru că Cel ce a putut de demult să deschidă gura măgarului lui Valaam, să vorbească ca oamenii, oare nu putea să rînduiască gura leului ca să grăiască omeneşte, spre mustrarea şi ruşinarea păgînilor, şi spre mărirea atotputerniciei Sale? Deci şi aici tot Domnul este, cum a fost şi acolo, făcînd minuni. Însă cum Sfîntul Apostol Evtihie şi-a săvîrşit nevoinţa alergării sale, despre aceasta se povesteşte în Prolog că s-a sfîrşit fiind adus legat de la Efes în patria sa, Sevastopol. Slujba din Minei pomeneşte în ce chip s-a sfîrşit, zicînd că i s-a tăiat capul cu sabia, fiind încununat de Iisus cu coroana biruinţei.

Notă – Unii povestesc despre Sfîntul Evtihie că ar fi fost tot acela care se pomeneşte în Faptele Sfinţilor Apostoli la cap.3. Era un tînăr oarecare, anume Evtihie, care, şezînd la fereastră, ameţit de somn, a căzut jos din acea casă, de la rîndul al treilea şi, murind, l-a înviat Sfîntul Apostol Pavel. Dar de această înştiinţare vrednică de credinţă n-am aflat încă, şi nu se pare să fi fost tot acel Evtihie care a căzut, căci era din Troada, precum se arată tot în cap. 3 al Faptelor Apostolilor, care zice: Am venit în Troada… Patria acestui apostol Evtihie care se cinsteşte acum era Sevastopolul.

Deci, cetatea Troada este în Frigia, iar Sevastopolul în Palestina. Deşi zic cei ce socotesc că Evtihie este unul şi acelaşi cu tînărul din Troada, care a căzut din casă de la rîndul al treilea, fiind ucenic al Sfîntului Ioan cuvîntătorul de Dumnezeu, însă nu se potriveşte cu sfîrşitul. Aceia spun de Evtihie, care este în Faptele Apostolilor, că a propovăduit în Spania, şi acolo s-a dus la Domnul. Iar acest Evtihie care se cinsteşte acum, aducîndu-se de la Efes în Sevastopol, patria sa, s-a sfîrşit prin tăiere cu sabia.

Sfântul Apostol Tadeu, numit si Levi, era din cetatea Edesei, evreu de neam, foarte iscusit si învatat în dumnezeiestile Scripturi.

Deci suindu-se la Ierusalim ca sa se închine, în zilele lui Ioan Botezatorul, si auzind propovaduirea lui, minunându-se foarte de viata lui îngereasca, s-a pocait de pacatele sale si s-a botezat de la dânsul.

Dupa aceasta vazând pe Hristos si minunile ce se faceau de catre Dânsul si auzind învatatura Lui, a urmat dupa Dânsul pâna la mântuitoarea patima.

Iar dupa Inaltarea Domnului, s-a întors în patria sa, Edesa, si, dupa fagaduinta Mântuitorului fata de regele Abgar (vezi 16 august), l-a tamaduit pe acesta de lepra lui si l-a botezat.

Si învatând si luminând pe altii multi, si facând biserici, umbla si cerceta cetatile Siriei. Si mergând la Berit, cetatea din Fenicia, si învatând si acolo pe multi si botezând, s-a mutat cu pace catre Domnul.

Iar moastele Sfântului Apostol Tadeu au fost aduse la Constantinopol – dimpreuna cu cele ale Apostolului Andrei – de catre Sfântul marele mucenic Artemie (preznuit la 20 octombrie), în anul 377.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Mucenite Vasa, împreuna cu copiii ei: Teognie, Agapie si Pistos.

Aceasta mucenita a trait în zilele împaratului Maximian Galerius (305-311), si era din cetatea Edesa. Si însotindu-se cu un popa idolesc, anume Valerie, a nascut trei copii cu dânsul: Teognie, Agapie si Pistos, pe care i-a crescut în dreapta credinta, pentru ca ea era credincioasa si crestina de la stramosii ei.

Fiind pârâta de însusi barbatul sau, a stat de fata cu copilasii ei înaintea Antipatului Vicarie, si marturisindu-se ca este crestina, pe dânsa si cu cei doi copii mai mici au închis-o în temnita, iar pe Teognie, fiul ei cel mai mare, l-au spânzurat. Apoi au adus pe Agapie, al doilea fiu al ei, si l-au batut cumplit; iar maica-sa îl îmbarbata si-l îndemna la rabdare; dupa aceea i-au despuiat pielea capului pâna la piept. Iar în vremea când îl despuiau, zicea nevoitorul lui Hristos zicerea aceasta vrednica de pomenire: “Nu este lucru mai dulce decât a patimi cineva pentru Hristos”. Dupa aceasta au adus si pe al treilea fiu ce-l chema Pistos; si marturisind credinta în Hristos, si fiind supus la tot felul de chinuri li s-au taiat la toti trei fratii capetele.

Iar maica lor Vasa, atunci se afla în temnita fara mâncare, primind însa hrana din mâna îngerului. Apoi scotând-o din temnita, i s-a poruncit ca sa urmeze dupa Vicarie, care mergea în Macedonia. Si acolo silind-o ca sa jertfeasca si nevrând sa asculte, a fost supusa la nenumarate chinuri, ca sa fie silita sa aduca jertfe. Apoi a fost trimisa la consularul Cizicului, care vazând ca nu se supune sa aduca jertfe la idoli, a poruncit sa i se zdrobeasca madularele, si asa, taindu-i-se capul, si-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Teoclita, facatoarea de minuni.

Aceasta sfânta a trait pe vremea împaratului Teofil, urâtorul de Hristos, si era de neam din latura optimatilor; parintii ei erau Constantin si Anastasia. Crescuta fiind din pruncie cu placerea de Dumnezeu, a fost însotita cu barbat al carui nume era Zaharia, fara sa se sminteasca ea cât de putin de însotirea cu el. Caci de atunci multe si nenumarate milostenii facea, dându-se pe sine la îndeletnicirea dumnezeiestilor cuvinte, si tot lucrul bun cu lesnire îl facea, împlinind poruncile Scripturilor. Lucra înca toata ziua si slujea la trebuintele saracilor ce veneau la casa sa si la toti cei din casa. Iar când a venit vremea mutarii sale, chemându-si toate rudeniile si cunoscutii, le-a spus si ziua mutarii sale si cele ce erau sa se lucreze în urma. Iar minunile ce au urmat dupa adormirea sa, cu neputinta este noua a le scrie, prescurtare întrebuintând.

În aceasta luna, în ziua a nouasprezecea, pomenirea Sfântului Marelui Mucenic Andrei Stratilat si a celor ce s-au savârsit împreuna cu dânsul doua mii cinci sute nouazeci si trei de ostasi.

Acest sfânt a trait în zilele împaratului Maximian. Ostindu-se spre partile Rasaritului, împotriva puterii persilor, care intrase în hotarele romanilor, si chemând pe Hristos în ajutor, si înduplecând si pe ceilalti ostasi ca sa-i fie în ajutor, înfrânsera pe persi si astfel biruind pe vrajmasi, a întors pe însotitorii lui la credinta în Hristos. Fiind însa pârât el cu ai lui a fost adus înaintea voievodului Antioh ca un vinovat si întins pe un pat de fier încins cu foc, iar ostasilor ce erau cu dânsul, li s-au bagat mâinile în catuse. Dupa aceea rândui Antioh alti o mie de ostasi sa-i scoata din hotarele tarii; dar si pe acestia, învatându-i sfântul, îi întoarse la credinta în Hristos. Antioh a poruncit sa li se taie capetele cu sabia.

Viata sfântului marelui mucenic Andrei Stratilat, dupa Sinaxarul parintelui Macarie de la Manastirea Simonos-Petras (Muntele Athos).

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Timotei, Agapie si Tecla.

Slavitul Mucenic Timotei era cu neamul din Palestina, si fiind desavârsit si la viata si la cuvânt, a fost facut învatator al dreptei credinte. Deci fiind prins, si stând de fata la Gaza înaintea lui Urban, a spus ca este din partea crestinilor. Atunci a fost batut rau si chinuit în tot felul si nicidecum întorcându-se, a fost bagat în foc, unde si-a primit sfârsitul. Si în aceeasi cetate, Agapie si Tecla Vizianca tinându-se de credinta lui Hristos, au fost dati la fiare, si si-au luat prin ele cununa muceniciei.

Sinaxar

În aceasta luna, în ziua a optsprezecea, pomenirea Sfintilor Mucenici Flor si Lavru.

Acesti sfinti au fost dupa trup frati gemeni, si aveau mestesugul de taietori în piatra, pe care-l învatasera de la Sfintii Proclu si Maxim care marturisisera pentru Hristos. Dupa ce au marturisit dascalii lor pentru Hristos, ei s-au dus la Iliric, în tara Dardaniei, în cetatea Ulpianilor, unde cercând pietre de metaluri, îsi savârseau mestesugul lor pe lânga Licon ighemonul. Apoi au fost trimisi de acesta catre Liciniu feciorul Elpidiei împarateasa. Liciniu dându-le bani, le-a poruncit sa zideasca o capiste idoleasca, dându-le si planul acesteia. Dar sfintii luând banii, i-au împartit la saraci; si noaptea se rugau catre Dumnezeu, iar ziua lucrau tare si înfrumusetau locasul; si peste putine zile l-au si ispravit, fiind sfintii ajutati si întariti de îngeri. Atunci îndata Merentie popa cel idolesc a crezut în Hristos, crezând mai înainte si fiul sau Atanasie, caci îi tamaduisera sfintii ochiul cel orb al lui. Si strângând mucenicii lui Hristos saracii, carora le dadusera banii, au legat idolii cu streanguri de grumaji, si i-au tras jos.

Dupa aceea, aprinzând lumânari multe, au închinat biserica lui Dumnezeu si o sfintira lui Hristos, zicând: “Slava Tie, Hristoase Dumnezeule, lauda Apostolilor si bucuria mucenicilor”, înainte-mergând cinstita Cruce.

Iar daca a aflat Liciniu de aceasta, a poruncit sa se aprinda un cuptor si sa bage în el pe saracii care luasera banii si sfarâmasera idolii; în care aceia si-au dat sufletele.

Iar Sfintii Flor si Lavru, fiind legați la roata unui car, au fost batuti, apoi au fost trimisi la ighemonul Licon, care i-a bagat într-un put adânc, unde se rugau lui Dumnezeu si pentru cei ce aveau sa le faca pomenirea, si pentru bunastarea lumii, pentru încetarea prigoanei; și așa și-au dat sufletele. Peste câtiva ani au fost scoase cinstitele lor moaște din puț, și asezate cu cinste în racle, care izvorau miruri și izvoare de tamaduiri celor ce se apropiau de ele.

Sinaxar

În aceasta luna, în ziua a saptesprezecea, pomenirea Sfântului Sfintitului Mucenic Miron.

Acest sfânt a trait în zilele împaratului Deciu (249-251) si ale lui Antipatru domnul Ahaiei. El era cu vrednicia preot bisericii, cu buna întelegere, bogat si de neam cinstit, iubit fiind si de Dumnezeu si de oameni. În ziua Nasterii lui Hristos intrând Antipatru în biserica, sa prinda pe crestini ca sa-i chinuiasca, Sfântul Miron umplându-se de râvna dumnezeiasca, l-a înfruntat. Drept aceea a fost mult chinuit si silit ca sa aduca jertfa la idoli. Dar el a refuzat; atunci i-au scos fâsii de piele de la umeri pâna la picioare, dintre care el luând una, a azvârlit-o în obrazul lui Antipatru. Dupa aceasta a fost supus sfântul la felurite chinuri. Iar apoi a fost dus de acolo la Cizic, si acolo, prin sabie, i s-a taiat capul, si asa si-a primit cununa muceniciei.

Viata sfântului mucenic Miron, dupa Sinaxarul parintelui Macarie de la Manastirea Simonos-Petras (Muntele Athos).

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Straton, Filip, Evtihian si Ciprian.

Acesti sfinti mucenici aflându-se în Nicomidia, întradins se duceau la priveliste, de învatau poporul ce se strângea acolo si-i scoteau din închinarea la idoli, si-i aduceau la credinta lui Hristos. Odata, vazând domnitorul privelistea fara de oameni, si aflând ca sfintii mucenici învata poporul sa paraseasca viata de veselie si ca traiesc alta viata noua, calcând obiceiurile lor cele parintesti, a poruncit de au adus pe sfinti înaintea lui cu graba. Acestia stând de fata si marturisind ca ei tin credinta în Hristos, si ca nu vor înceta a învata pe altii, au fost adusi la priveliste si dati la fiare salbatice. Si fiind paziti nevatamati de ele au fost chinuiti în alte multe feluri. În cele din urma bagându-i în foc, au luptat lupta cea buna pentru Hristos, si biruind au luat cununa.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Tirs, Levchie, Coronat si cu sotiile lor.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preasfintei Stapânei noastre Nascatoarei de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria în Armatia.

În aceasta luna, în ziua a saisprezecea, pomenirea aducerii Icoanei celei nefacute de mâna a Domnului Dumnezeu si Mântuitorului nostru Iisus Hristos, din cetatea Edesei, în pazita de Dumnezeu împarateasa cetatilor a Constantinopolului.

Facând multe minuni Domnul si marele Dumnezeu si Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pentru a Sa bunatate, precum este scris în Sfintele Evanghelii, si ducându-se pretutindeni aceasta veste, a auzit si Avgar, domnitorul Edesei. Si dorea sa vada pe Iisus Hristos aievea si nu putea, pentru ca era cazut în boala fara leac, caci avea lepra neagra care îi cuprinsese tot trupul, de-l topea si-l mânca; si pe lânga aceea avea si boala veche cu dureri pe la încheieturi. Lepra însa îl înspaimânta si îl umilea, iar cealalta boala îi da dureri iuti si grele; pentru aceea nu iesea afara, si nu-l vedea nimeni din cei supusi ai lui. Iar în zilele Sfintelor Patimi ale Domnului Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos, scriind el o epistola a trimis-o cu un oarecare Anania, învatându-l sa zugraveasca statul, parul si fata si tot chipul trupesc, cu toata nevointa, si sa-i aduca Chipul acela al lui Hristos, de vreme ce Anania era foarte iscusit la mestesugul zugraviei.

Iar epistola avea aceste cuvinte: “Avgar, domnul cetatii Edesei, lui Iisus Mântuitorului Bunului Doctor, ce petrece în Ierusalim, sa se bucure. Auzit-am de Tine si de tamaduirile ce se fac de Tine, fara ierburi. Ca precum auzim, faci pe orbi sa vada si pe ologi sa umble, pe leprosi curatesti, duhurile necurate si demonii gonesti si pe cei ce se afla cu boli îndelungate îi lecuiesti si pe morti înviezi. Si auzind acestea toate despre Tine, am gândit una dintr-acestea doua: Ca au Fiul lui Dumnezeu esti facând acestea, au Dumnezeu. Drept aceea dar, scriind, Te-am rugat sa iei osteneala si sa vii pâna la mine, ca sa-mi tamaduiesti si boala ce am, si sa Te afli aicea cu mine. Ca am înteles ca si iudeii cârtesc asupra Ta si vor sa-Ti faca rau; eu am o cetate mica, însa de cinste, care ne va fi din destul amândurora, a petrece cu pace”.

Deci Anania mergând la Ierusalim si dând Domnului epistola, îi lua aminte de-L semuia cu multa chibzuinta. Dar neputând sa se apropie din pricina multimii ce se adunase, s-a suit pe o piatra ce era mai înalta putintel de la pamânt, si îndata îsi puse ochii asupra Lui, si-si întari mâna pe hârtie scriind asemanarile cele ce vedea. ĂŽnsa nu putea nicicum sa-i însemneze chipul, pentru ca se arata cu alta fata si cu schimbata înfatisare. Iar Domnul, ca un cunoscator al celor ascunse si cercetator al inimilor, cunoscând gândul aceluia, a vadit ceea ce se facea pe ascuns. Caci cerând apa sa se spele, i s-a dat si o mahrama în patru colturi; si dupa ce s-a spalat a sters cu ea preacurata si dumnezeiasca Sa fata. Si, o, minune: s-a întiparit pe acea mahrama dumnezeiescul Sau chip si fata; si El a dat-o lui Anania, zicându-i: “Mergi de o da celui ce te-a trimis, si du-i si epistola aceasta: Fericit esti, Avgare, de vreme ce nu M-ai vazut si ai crezut în Mine. Ca scris este pentru Mine, ca cei ce M-au vazut sa nu creada în Mine, iar cei ce nu M-au vazut, aceia sa creada si sa fie vii. Iar despre cele ce Mi-ai scris ca sa vin catre tine, sa stii ca Eu trebuie sa plinesc toate cele pentru care sunt trimis; iar dupa ce le voi plini Ma voi sui catre Tatal, Cel ce M-a trimis. Si când Ma voi sui, îti voi trimite pe unul din ucenicii Mei, anume Tadeu, care si boala îti va tamadui si viata vesnica îti va da si pace, si tie si celor ce sunt cu tine. Si cetatea îti va întari, ca sa nu poata nimeni din vrajmasi împotriva ei”. Punând la sfârsitul epistolei si sapte peceti, însemnate cu slove evreiesti care talmacindu-se, arata: Teu Tea, Tion Tavma, adica: A lui Dumnezeu fata, dumnezeiasca minune.

Deci Avgar primind pe Anania cu bucurie si cazând si închinându-i-se sfintei si preacuratei Icoane a Domnului, cu credinta si multa osârdie, îndata s-a tamaduit de boala, ramânând putina lepra numai pe fruntea lui. Iar dupa mântuitoarea patima a lui Hristos si dupa suirea Lui la cer, mergând Sfântul Apostol Tadeu la Edesa, a pus pe Avgar în scaldatoarea Botezului. Si botezându-l si pe el si pe toti câti erau sub ascultarea lui, în numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh, a iesit Avgar din apa curatit si de acea putina ramasita de lepra.

De atunci cinstind în tot chipul, închinându-se acelei dumnezeiesti asemanari a Chipului Domnului, si vrând ca sa fie cinstita de catre toti, pe lânga celelalte ale lui bunatati, a adaugat si aceasta: Ca pogorând chipul unui zeu, ridicat deasupra portii celei de obste a cetatii si sfarâmându-l, a pus în locul lui acea nefacuta de mâna Icoana a Mântuitorului nostru si Dumnezeu, înfrumusetând-o, si scriind aceste cuvinte: “Hristoase Dumnezeule, cel ce nadajduieste întru Tine, nu este trecut cu vederea niciodata”. Si a dat porunca ca oricine va intra pe acea poarta sa dea cinstea si închinaciunea ce se cuvine cinstitei si de minuni facatoarei Icoanei lui Hristos, si apoi sa intre în cetate. Aceasta porunca pioasa a barbatului aceluia, a fost tinuta cât a trait el si fiul sau în viata aceasta. Iar dupa ce nepotul lui a ajuns domnitor, a dat cu piciorul dreptei credinte si însusi s-a întors la slujirea idolilor, si a vrut sa ridice deasupra portii Edesei un idol si sa pogoare Icoana lui Hristos. Cunoscând aceasta din dumnezeiasca aratare episcopul cetatii, a pus nevointa mare, si de vreme ce locul unde sta Icoana era rotund, a aprins înaintea dumnezeiestii Icoane o candela, si a pus o caramida dinainte, si zidind-o pe din afara cu var, a tocmit zidul de nu se vedea. Nemaivazând, Icoana Domnului, pagânul a renuntat la lucrul ce începuse a face.

Si a trecut multa vreme, încât iesise din mintea oamenilor unde era ascunsa dumnezeiasca Icoana. Iar când Osroe, împaratul persilor, pradând cetatile si orasele Asiei, a ajuns si la Edesa, si a pornit asupra ei toata mestesugirea de lupta, a dat mare frica oamenilor cetatii. Acestia scapând numai la Dumnezeu si rugându-L cu lacrimi, aflara grabnica mântuire; caci într-o noapte s-a aratat o femeie preaslavita episcopului Eulalie, zicându-i: “De veti lua dumnezeiescul chip al Mântuitorului cel nefacut de mâna care este ascuns deasupra acestei porti, aratându-i si locul, toate le va face bune”. Deci episcopul mergând si sapând în locul acela a aflat dumnezeiasca Icoana nestricata, si candela aprinsa de atâtia ani, înca si în caramida ce era pusa în preajma candelei. Si aratând Icoana tuturor s-au umplut de nespusa bucurie si veselie.

Luând episcopul aceasta Icoana si facând Litanie si multumind a mers la locul unde spargeau persii cetatea. Si daca s-au apropiat, a picurat untdelemn din candela în focul cel gatit ce avea sa arda cetatea, si a ars pe toti de i-a prapadit. Iar daca s-a apropiat episcopul cu dumnezeiescul chip de padure unde era focul mare de multime de copaci, îndata s-a pornit vânt mare, si a întors para focului asupra celor ce-l facusera si i-au izgonit. Si asa cetatea Edesa s-a izbavit de vrajmasii sai, prin milostivirea lui Hristos Dumnezeul nostru, si prin aratarea preasfântului Chip cel nefacut de mâna.

Dupa multi ani împaratul Romano, cel ce se chema Lacapenos, pe care si Porfiroghenit îl numesc, cel ce a împaratit cu ginerile sau Constantin, fiul împaratului Leon cel întelept, a fost adusa acea sfânta mahrama, care avea pe ea Chipul cel nefacut de mâna al dumnezeiestii fete a lui Hristos, în Constantinopol din Edesa care era stapânita de saracini împreuna cu toata Siria. Si s-a facut aducerea aceea în acest chip: Romano cel batrân care stapânea atunci, si-a pus în gând sa îmbogateasca cetatea împarateasca si cu aceasta icoana. Pentru aceea în multe vremi a trimis la Edesa, si a cerut acea dumnezeiasca omeneasca închipuire a Domnului, de la Amira cel ce se afla acolo, fagaduind ca va plati si bani si va slobozi pe prinsii de razboi, dar si ca nu se va mai porni cu vrajmasie ostile crestinilor împotriva acelor hotare. Si au cazut la învoiala.

Si de vreme ce a dat voie Amira si a lasat a fi asa, luând episcopii Samosatelor, Edesei si altii cu frica lui Dumnezeu acea Sf. Icoana si epistola scrisa de Hristos, au purces în cale spre Constantinopol; iar pe cale se faceau nespuse minuni. Si daca au sosit la locul Optimatelor si la biserica Nascatoarei de Dumnezeu ce se numeste a lui Eusebiu, apropiindu-se multi bolnavi cu credinta, s-au tamaduit de multe feluri de boli. Iar un îndracit zicând: “Ia-ti Constantinopole slava, cinstea si bucuria, si tu Porfirogenitule împaratia ta”, îndata s-a tamaduit.

Iar în cincisprezece zile ale lui August, în anul de la Hristos noua sute cincizeci si noua, pe vremea împaratiei lui Romano, au sosit arhiereii ce duceau Sfânta Icoana la Constantinopol la biserica Nascatoarei de Dumnezeu, cea din Vlaherne, unde a fost primita cu închinaciune, cu cinste si cu bucurie atât de împarat cât si de domnul si de întregul popor. Iar a doua zi, adica în saisprezece, dupa sarutare si închinaciune, ridicând Icoana lui Hristos pe umere patriarhul Teofilact si împaratii cei tineri, pentru ca cel batrân lipsea din pricina slabiciunii, si toti cei mai de cinste si toata plinirea bisericii au petrecut-o cu cinste, pâna la poarta cea de aur. Apoi ridicând-o de acolo cu cântari si cu laude, si cu faclii aprinse, au sosit la vestita si marea biserica a întelepciunii lui Dumnezeu. Si facând si acolo cinstirea ce se cadea, s-au suit la palatele împaratesti, si intrând în biserica Nascatoarei de Dumnezeu, zisa a Farului, au pus acolo cinstitul si sfântul Chip al Domnului Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos. A Caruia este slava în veci. Amin.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Diomid.

Acest sfânt era din Tarsul Ciliciei, din neam mare si bun. Dar facându-se mai bun dupa vointa, se deprinsese cu mestesugul de doctor, lecuind pe toti cei ce mergeau la el: sufletele cu dumnezeiasca credinta, iar trupurile cu mestesugul. În zilele împaratului Diocletian a plecat din Tars si a mers la Niceea, în Bitinia. Si fiind folositor si acolo în tot chipul celor ce mergeau la dânsul si cu credinta dumnezeiasca si cu mestesugul, a fost pârât la împarat. Însa când au venit ca sa-l prinda, aflându-l mutat catre Domnul, i-au taiat capul si l-au dus la împaratul. Dar pentru nemilostivirea ce au aratat cei ce au taiat capul sfântului, îndata au orbit. Iar împaratul a poruncit iarasi sa-l duca sa-l aseze la trup. Si daca l-au asezat la trup, se spune ca a revenit vederea celor ce orbisera, când au taiat capul sfântului.

Sinaxar

Când a binevoit Hristos Dumnezeul nostru ca sa ia pe Maica Sa la Sine, atunci cu trei zile mai înainte a facut-o sa cunoasca, prin mijlocirea îngerului, mutarea sa cea de pe pamânt. Caci Arhanghelul Gavriil, venind la dânsa, a zis: “Acestea zice Fiul tau: Vremea este a muta pe Maica Mea la Mine. Nu te teme de aceasta, ci primeste cuvântul cu bucurie, de vreme ce vii la viata cea nemuritoare”. Nascatoarea de Dumnezeu s-a bucurat cu bucurie mare, si cu dorul ce avea ca sa se mute la Fiul sau, s-a suit degrab în Muntele Maslinilor ca sa se roage, caci avea obicei de se suia adesea acolo de se ruga. Si s-a întâmplat atunci un lucru minunat. Când s-a suit acolo Nascatoarea de Dumnezeu, atunci de la sine s-au plecat pomii ce erau pe munte, si au dat cinstea si închinaciunea ce se cadea catre Stapâna, ca si cum ar fi fost niste slugi însufletite.

Dupa rugaciune s-a întors acasa, si îndata s-a cutremurat casa cu totul, iar ea, aprinzând multe lumânari si multumind lui Dumnezeu si chemând rudeniile si vecinii, si-a grijit toata casa, si-a gatit patul si toate cele ce se cadea de îngroparea ei. Si a spus cele ce i-a zis îngerul, despre a sa mutare la cer. Iar spre încredintarea celor zise, a aratat si darul ce i se daduse: o stâlpare de finic. Iar femeile chemate, daca au auzit acestea, au plâns cu tânguire si cu lacrimi si au suspinat cu jale. Deci potolindu-se ele din tânguire, s-au rugat sa nu ramâna sarace de dânsa. Iar Preacurata le-a adeverit, ca mutându-se la ceruri, nu numai pe dânsele, ci si pe toata lumea o va cerceta si o va umbri. Si asa alina întristarea cea mare cu cuvinte mângâietoare. Apoi a aratat despre cele doua vesminte ale sale ca sa le ia doua vaduve sarace, fiecare din ele câte unul, care-i erau ei prietene si cunoscute si de la dânsa le era hrana.

Si vorbind ea acestea si învatând, s-a facut fara de veste sunet de grabnic tunet, si aratare de multi nori, care aduceau de la marginile lumii, pe toti ucenicii lui Hristos la casa Maicii lui Dumnezeu. Între care erau si de Dumnezeu înteleptii ierarhi: Dionisie Areopagitul, Ierotei si Timotei. Acestia, daca au aflat pricina venirii lor, asa adunati fiind, au zis aceste cuvine catre dânsa: “Noi, o, Stapâna, stiindu-te în lume, ca si cu singur Stapânul nostru si Dascalul ne mângâiam; dar acum cum vom putea sa suferim greul acesta? Însa de vreme ce cu voia Fiului si Dumnezeului tau te muti spre cele ce sunt mai presus de lume, pentru aceasta plângem, precum vezi si lacrimam, cu toate ca într-alt chip ne bucuram despre cele ce sunt asupra ta rânduite”. Acestea au zis si varsau lacrimi, iar ea a zis catre dânsii: “Prietenii mei si ucenicii Fiului si Dumnezeului meu, nu faceti bucuria mea plângere, ci-mi îngrijiti trupul, precum eu îl voi închipui pe pat”.

Când s-au savârsit cuvintele acestea, iata a sosit si minunatul Pavel, vasul cel ales, care cazând la picioarele Maicii lui Dumnezeu, s-a închinat si deschizându-si gura a laudat-o cu multe cuvinte, zicând: “Bucura-te Maica Vietii, împlinirea si încheierea propovaduirii mele; ca macar ca pe Hristos Fiul tau trupeste pe pamânt nu L-am vazut, însa pe tine vazându-te, mi se parea ca pe Dânsul Îl vad”.

Dupa aceasta, luând Fecioara iertaciune cu toti, s-a culcat pe pat si si-a închipuit preacuratul sau trup precum a vrut; si a facut rugaciune pentru întarirea lumii si pasnica ei petrecere, si i-a umplut si pe dânsii de binecuvântarea ei. Si asa în mâinile Fiului si Dumnezeului sau si-a dat sufletul.

Si îndata ochii orbilor s-au luminat si auzul surzilor s-a deschis, ologii s-au îndreptat si tot felul de patima si de boala lesne se tamaduia. Dupa aceea a început Petru cântarea cea de iesire si ceilalti Apostoli; unii au ridicat patul, altii mergeau înainte cu faclii si cu cântari, petrecând spre mormânt trupul cel primitor de Dumnezeu. Atunci s-au auzit si îngerii cântând si vazduhul era plin de glasurile cetelor celor mai presus de firea omeneasca.

Pentru aceste lucruri, mai-marii iudeilor, invitând pe unii din popor, i-au plecat sa se ispiteasca a surpa jos patul în care zacea trupul cel de viata începator, si a-l lepada pe dânsul. Dar dreptatea lui Dumnezeu ajungând pe îndraznetii si obraznicii aceia; le-a facut pedeapsa tuturor prin orbirea ochilor. Iar pe unul dintr-însii, care mai nebuneste se pornise de apucase acel sfânt pat, l-a lipsit si de amândoua mâinile, care au ramas spânzurate de pat, taiate de dreapta judecata a lui Dumnezeu. Iar acela, crezând din tot sufletul, a aflat tamaduire, si s-a facut sanatos ca si mai-nainte. În acelasi chip si cei ce orbisera, crezând si punând asupra lor o parte din poala patului, au dobândit vindecare.

Iar Apostolii, sosind la satul Ghetsimani, au asezat acel de viata începator trup în mormânt, si au stat trei zile lânga dânsul, auzind neîncetat glasuri îngeresti.

Si de vreme ce, dupa dumnezeiasca rânduiala, a lipsit unul din Apostoli, adica Toma, care nu s-a aflat la preamarita îngropare, ci sosind cu trei zile mai pe urma, era mâhnit foarte si întristat, ca nu se învrednicise sa vada si el ca si ceilalti Apostoli trupul; si au deschis cu socoteala mormântul pentru dânsul ca sa se închine si el acelui preasfânt si preacurat locas, adica trupului Nascatoarei de Dumnezeu. Si daca a vazut s-a minunat ca a aflat mormântul fara de sfântul trup, si era numai giulgiul, care ramasese mângâiere Apostolilor si tuturor credinciosilor, si marturie nemincinoasa a mutarii Nascatoarei de Dumnezeu. Ca si pâna astazi mormântul cel cioplit în, piatra, asa se vede desert de trup si este cinstit ca închinaciune, întru marirea si cinstea preabinecuvântatei maritei stapânei noastre, de Dumnezeu Nascatoarei si pururea Fecioarei Maria.

Sfantul Prooroc Miheia, cel dintai cu acest nume, era cu neamul din semintia lui Efrem si era fiul lui Iemvlaan. El a fost in Israel intru aceleasi zile, in care a fost si Sfantul Prooroc Ilie, imparatind atunci peste Israel, in Samaria, Ahab si cu Izabela; iar peste iudei, in Ierusalim, fiind imparat Iosafat. In vremea aceea, semintiile celor doisprezece fii ai lui Iacov erau despartite in doua imparatii. Deosebita era imparatia celor doua semintii: a lui Iuda si a lui Veniamin – aceasta se numea imparatia lui Iuda, iar scaunul ei era Ierusalimul; si deosebita era imparatia celor zece semintii care se numea a lui Israel, iar scaunul aceleia era Samaria, si in stapanirea imparatiei acelui Israel era semintia lui Efrem, neamul si patria Proorocului Miheia.
Deci Sfantul Miheia il mustra mult pe Ahab, imparatul lui Israel, pentru aceleasi greseli pentru care il mustra si Sfantul Ilie: pe de o parte, pentru departarea lui de la Dumnezeu spre inchinarea la idoli, iar pe de alta, pentru nedreptatile ce le facea. Iar imparatul ura pe proorocul care-l mustra, dar nu indraznea sa-l ucida, temandu-se de pedeapsa lui Dumnezeu si rusinandu-se de cinstea si de sfintenia imbunatatitului barbat; inca si infricosandu-se de implinirea cuvintelor lui cele proorocesti. Insa proorocul, dand loc maniei celei nedrepte a imparatului, iesea aiurea si petrecea prin munti, ca nu cumva aratandu-se adeseori imparatului si mustrandu-l pe el, sa-l porneasca spre manie ucigasa.
Intr-acele zile, casa lui Ahab, imparatul lui Israel si casa lui Iosafat, imparatul Iudeii, erau unite, caci Iosafat luase de la Ahab, dupa Ioram, cel dintai fiu nascut al sau, pe Atalia, fiica lui, si imparatul Iosafat venise din Ierusalim in Samaria, spre cercetare la imparatul Ahab; deci, intre dansii era legatura de dragoste. Si cand ei se veseleau, Ahab a rugat pe Iosafat sa-i ajute la razboi impotriva imparatului Asiriei, ca sa ia de la dansul cetatea Ramot din Galaad, care era de demult a lui Israel, iar imparatul Asiriei pusese stapanire pe ea cu sila. Si a fagaduit Iosafat lui Ahab ca va merge el insusi impreuna cu dansul la razboiul acela si i-a zis: „Precum voiesti tu, asa si eu, si precum poporul tau, asa si poporul meu vom merge impreuna la razboi; dar mai intai sa intrebam pe Dumnezeu, oare acel razboi ne va fi noua cu castig?” Si indata Ahab a adunat pe proorocii sai cei necurati si mincinosi, in numar de patru sute, intre care unul era mai-mare prooroc mincinos, anume Sedechie, fiul lui Hanaan.
Si toti acei prooroci dadeau buna nadejde lui Ahab, zicandu-i: „€žMergi si Dumnezeu iti va da tie in maini nu numai cetatea Ramot, ci si pe insusi imparatul Asiriei!” Dar Iosafat, imparatul Iudeei, fiind bine cinstitor si credincios lui Dumnezeu, vazand si intelegand ca intre proorocii aceia nici unul nu era adevarat prooroc, ci toti erau inselatori si momitori, a zis catre Ahab, imparatul lui Israel: „Oare nu este aici cineva, macar unul ca acela, prooroc al Domnului, prin care sa intrebam pe Domnul si sa ne spuna noua adevarul?” Ahab a zis: „Este un barbat care poate sa intrebe pe Domnul si sa stie adevarul de la El; acela este Miheia, fiul lui Iemvlaan; dar eu il urasc pe el, ca nu-mi prooroceste mie bune, ci totdeauna cele rele”. Iosafat a zis lui Ahab: „Nu grai asa! Cheama-l si asculta-l pe el si nu te mania cand esti certat de dansul!”
Si indata, Ahab a trimis sa-l cheme pe Proorocul Miheia, pentru ca intr-acea vreme venise in Israel din muntii cei pustii. Si au sezut imparatii amandoi pe scaunele lor, in podoaba si slava lor, langa portile Samariei si toti proorocii mincinosi au proorocit inaintea lor. Atunci mai-marele prooroc mincinos, Sedechia, a facut niste coarne de fier si, trambitand, a zis catre imparatul Ahab: „Domnul zice asa: Cu aceste coarne vei sfarsi si vei prapadi Siria si o vei pierde pe ea”. Asemenea si toti ceilalti ziceau imparatului: „Sa te sui la Ramot in Galaad ca vei birui pe imparatul Siriei si Domnul ti-l va da in mainile tale”. Dar trimisul care mersese sa cheme pe Proorocul Miheia, a zis catre el: „Iata, toti proorocii bine proorocesc imparatului; deci te rog pe tine, ca si tu cu dansii sa-i proorocesti bine, ca sa nu fie cuvintele tale potrivnice”. Sfantul Miheia a raspuns: „€žViu este Domnul, ca orice-mi va zice Domnul Dumnezeul meu, aceea voi grai imparatului”. Deci, venind Sfantul Miheia, a stat inaintea lui Ahab, imparatul lui Israel, care l-a intrebat, zicand: „Asculta, Miheia, sa merg oare la Ramot al Galaadului cu razboi, sau sa ma opresc?” Iar proorocul, nedepartand indata intrebarea imparatului, ci tragandu-l mai ales pe el spre intrebarea cea mai cu dinadinsul, i-a zis ca si cum nu ar fi vrut: „Sa te sui, ca Domnul te va povatui pe tine si-l va da in mainile tale pe imparatul Asiriei!”
Atunci imparatul Ahab, vazandu-l pe el ca nu graieste cu indrazneala, a zis catre dansul: „€žJuru-te pe tine de multe ori, ca sa-mi spui mie adevarul inaintea Domnului!” Atunci Sfantul Miheia a zis cu indrazneala: „Am vazut pe tot Israelul risipit prin munti, ca oile fara pastor”. Cu aceste cuvinte proorocul a aratat ca oastea lui Israel avea sa se lipseasca in razboi de pastorul sau, adica de imparat, pentru ca avea sa fie ucis, si toti aveau sa fie izgoniti prin munti si pustietati de ostasii asirienilor, ca oile de lupi. Atunci Ahab, imparatul lui Israel, a zis catre Iosafat, imparatul Iudeei: „Oare nu ti-am spus eu tie ca acesta nu-mi prooroceste mie cele bune, ci numai cele rele?”
Iar Sfantul Miheia a zis: „€žNu asa, ca si eu aud cuvantul Domnului! Nu asa! Am vazut pe Domnul Dumnezeul lui Israel se-zand pe scaunul Sau si toata oastea cereasca statea inaintea Lui, de-a dreapta si de-a stanga. Si a zis Domnul: „Cine va insela pe Ahab, imparatul lui Israel, ca sa se suie si sa cada in Ramot al Galaadului?” Iar cei ce stateau inaintea lui, unii au zis intr-un fel, altii, intr-altul. Dar venind un duh viclean, a stat inaintea Domnului si a zis: „Eu il voi insela pe el!” Atunci Domnul a zis: „Cum il vei insela pe el?” Duhul cel viclean a zis: „Voi merge si voi grai minciuni prin gurile tuturor proorocilor lui.” Iar Domnul a zis: „Mergi si fa asa!”Deci, sa stii, imparate, ca duh mincinos este in gurile tuturor proorocilor tai, iar Domnul a grait rele de tine!”
Aceasta zicand-o proorocul, a venit Sedechia, proorocul mincinos, si a lovit pe Sfantul Miheia peste obraz, zicand: „Care Duh al Domnului ti-a grait tie acestea?” Sfantul Miheia a raspuns: „Tu vei vedea implinirea cuvintelor acestea in ziua aceea cand vei fugi din odaie in odaie si din casa in casa, vrand sa te ascunzi in casa ta de frica asirienilor!” Atunci imparatul Ahab, umplandu-se de manie, a poruncit sa prinda pe Proorocul Miheia si sa-l arunce in temnita, sa-l hraneasca pe el cu paine si cu apa de mahnire, adica sa-i dea lui foarte putina paine si apa, numai sa nu moara de foame si de sete; ca astfel sa poata sa fie viu pana la intoarcerea imparatului, spre a fi muncit de dansul; pentru ca asa zisese imparatul: „Tineti-l pe el, pana ce ma voi intoarce cu pace!” Iar Sfantul Miheia a zis catre imparat: „€žDaca te vei intoarce cu pace, apoi sa stii ca Domnul n-a grait prin mine”. Aceasta zicand-o proorocul, a strigat catre popor, zicand: „€žAceasta sa o auziti tot poporul”. Si au pus pe Sfantul Miheia in temnita in Samaria, cetatea de scaun a imparatiei lui Israel. Iar imparatul Ahab, ducandu-se la razboi, a fost ucis, dupa proorocia Sfantului Miheia, precum se spune despre aceasta in cartea a III-a Imparati, capitolul 22 si in cartea a Ii-a Paralipomena, in capitolul 18, unde se scrie pe larg.
Iar dupa moartea lui Ahab, a imparatit in Israel, Ohozia, fiul lui. Despre sfarsitul Sfantului Prooroc Miheia nu se afla nimic in dumnezeiasca Scriptura, decat numai in Prolog se spune cum ca ar fi fost ucis de Ioram, fiul lui Ahab; dar Ioram, precum s-a zis mai inainte, era ginere, iar nu fiu al lui Ahab. Insa este de crezut ca proorocul lui Dumnezeu s-a sfarsit cu moarte muceniceasca, ori de care chinuitor ar fi fost ucis, pentru ca si Izabela, femeia lui Ahab, ramanand vaduva dupa barbatul sau, si Ohozia, fiul ei, primind imparatia dupa tatal sau, si ginerele lor, Ioram, imparatul Ierusalimului, toti acestia nu aveau sa crute pe acela care a proorocit adevarul despre pierzarea lui Ahab.
Iar pomenirea acestui Sfant Prooroc Miheia se pune in cinci zile ale lunii ianuarie, in Mineiul cel mare si in Sinaxarele lunilor sfintilor de la Kiev. Insa se mai pomeneste despre dansul si aceasta, ca el a fost ucis pentru ca mustra faradelegile, si a fost aruncat intr-o prapastie; iar cei de aproape ai lui l-au scos si l-au ingropat in pamantul sau, aproape de mormantul unui prooroc strain.
Dupa acest dintai Prooroc Miheia, trecand 150 de ani si mai mult, a fost un alt Sfant Prooroc Miheia tot cu acelasi nume, care se cinsteste in ziua de acum – 14 august. Acesta a fost din semintia lui Iuda, din satul cel aproape de Elevteropolis, care se numea Marisi; de aceea s-a numit si morastitean. Acesta a proorocit in Ierusalim, pe vremea imparatilor iudei Iotam, Ahaz si Iezechia. In acea vreme traia si Sfantul Prooroc Isaia. Sfantul Miheia mustra pe oamenii care parasisera pe adevaratul Dumnezeu si care se abatusera la inchinarea de idoli, deprinzandu-se la fapte paganesti spurcate. El le zicea cu umilinta, din partea lui Dumnezeu:„€žPoporul Meu, ce v-am facut voua? Cu ce v-am intristat pe voi sau cu ce v-am suparat? Raspundeti-Mi Mie! Fiindca v-am scos pe voi din pamantul Egiptului si v-am izbavit pe voi din casa robiei, oare pentru aceasta M-ati parasit pe Mine si v-ati ales voua pe idolii paganilor ca si zei?”
Si iarasi mustra rautatile, nedreptatile, jefuirile si asuprelile care erau facute de boieri, de judecatori si de cei mai-mari, asupra oamenilor saraci si scapatati. El zicea: „Ascultati, stapanitorii casei lui Iacov, care urati binele si cautati raul: Oare nu este lucrul vostru ca sa intelegeti si sa faceti judecata dreapta in popor? Iar voi nu numai cu nedreptate chinuiti pe cei saraci si pe popoarele cele scapatate si nevinovate, dar ati jupuit si pielea de pe dansii, oasele lor le-ati pisat si trupurile lor le-ati zdrobit, ca si cum ati vrea sa-i puneti in caldare spre facerea de bucate. Ascultati acestea, cei mai mari ai casei lui Iacov, care urati judecata si razvratiti toate cele drepte, care ziditi Sionul din sangiuiri si Ierusalimul din nedreptati”.
Astfel proorocul mustrand pe cei pacatosi si vazand neindrep-tarea celor mustrati, se tanguia pentru pierderea lor, suspinand si strigand: „O, vai mie, de vreme ce m-am facut ca acela care aduna paie la seceris si ca o agurida la culegerea viilor, neavand struguri -nu sunt asa cei ce plac lui Dumnezeu! O, vai mie, suflete! A pierit binecredinciosul de pe pamant si nu mai este cel ce indrepteaza pe oameni. Toti intru sangiuri se cearta, fiecare chinuieste pe aproapele sau cu rautate si isi pregatesc spre rau mainile lor. Boierul cere daruri si judecatorul graieste cuvinte de pace, asta este pofta sufletului sau”.
Astfel, sfantul prooroc, mustrand pe cei rai si tanguindu-se pentru nepocainta lor, le proorocea mania lui Dumnezeu care venea asupra lor si care avea sa pedepseasca mai intai Samaria, cetatea cea cu intaiul scaun al imparatiei lui Israel; caci intr-aceea se incepuse mai intai paganatatea idoleasca si stricarea legii lui Dumnezeu si faptele cele necurate ale paganilor. Apoi acea pedeapsa avea sa ajunga si Ierusalimul, caci Samaria de asirieni, iar Ierusalimul de caldei aveau sa fie stricate desavarsit, dupa cum a judecat dreapta razbunare a lui Dumnezeu. Si iarasi se tanguia proorocul, zicand: „O, vai! O, vai, caci razbunarile au sosit!” Insa intre toate aceste lucruri de mahnire, le-a vestit inainte si lucruri de bucurie, ca avea sa se nasca Domnul nostru Hristos, Pastorul si Mantuitorul sufletelor noastre, in Betleem si a zis: „Iar tu, Betleeme, pamantul Iudeei, intru nimic nu vei fi mai mic intre stapanii Iudeei, pentru ca din tine va iesi Povatuitorul, Care va paste pe poporul Meu Israel!” Iar celelalte cuvinte ale acestui sfant prooroc sunt scrise in cartea lui prooroceasca.
Iar dupa acea proorocie indestulata despre cele ce aveau sa fie, nu se stie cum Sfantul Miheia si-a sfarsit viata; insa se pare ca sfarsitul lui nu a fost mucenicesc, caci se scrie despre dansul in viata si in cartea Sfantului Prooroc Ieremia, ca atunci cand popii si proorocii mincinosi si multimea poporului voiau sa ucida pe Ieremia, unii din batrani il aparau pe el, zicand catre sobor: „Aduceti-va aminte de Proorocul Miheia morastiteanul. Acela in zilele lui Iezechia, imparatul Iudeii, a zis catre tot poporul: „Asa zice Domnul Savaot: Sionul se va ara ca o tarina si Ierusalimul va fi ca o cale neumblata si muntele templului va fi ca o lunca de dumbrava”. Pentru aceste cuvinte au doara l-au ucis pe el Iezechia imparatul si tot poporul iudeu? Oare nu s-au temut de Domnul?”
Din aceste cuvinte se arata ca Sfantul Miheia nu a fost ucis; ci, dupa petrecerea vietii sale celei placute lui Dumnezeu, el s-a sfarsit in pace si a fost ingropat in satul Marisi, cel de mostenire. Iar cinstitele lui moaste s-au aflat dupa multi ani, impreuna cu moastele sfantului Prooroc Avacum, pe vremea imparatiei marelui Teodosie, prin descoperirea lui Dumnezeu, fiind Zevin episcop al Elevteropoliei, pentru care fie slava Dumnezeului nostru, acum si pururea si in veci. Amin.
Nota. Sa se stie ca erau doi prooroci cu numele de Miheia: cel dintai, care a proorocit lui Ahab, imparatul lui Israel, ca va fi biruit si ucis de asirieni in razboi; iar altul, care a trait multi ani dupa cel dintai, a fost acela care a proorocit despre nasterea lui Iisus Hristos in Betleem si a scris carte de proorocie. Deci, de vreme ce in Minei s-a pus slujba celui de-al doilea, iar in Prolog sinaxarul este scris despre cel dintai, si cu un sinaxar viata amandurora este amestecata intr-una, este de trebuinta ca aici sa punem viata fiecaruia deosebi, ca sa fie aratata tuturor deosebirea intre cei doi Miheia.

C.O.

Sfântul Maxim a trait pe vremea raucredinciosului împarat Constans al II-lea Pogonatul (641 – 668), nepotul lui Iraclie, si era filozof desavârsit. Împodobindu-se cu întelepciunea, toate avutiile sale lasându-le fratelui sau, s-a facut monah. Iar vazând cum crestea eresul monotelitilor (adica al celor ce marturisesc o singura voie în Domnul nostru Iisus Hristos), s-a aprins de dumnezeiasca râvna, si s-a dus la Roma, unde a înduplecat pe Sfântul Martin, papa Romei, ca sa adune un Sinod local, si sa-i anatematizeze pe cei care cugetau acel eres, împreuna si pe începatorul lui. Si a alcatuit Sfântul Martin si carti împotriva acelui eres. Iar împaratul fiind înstiintat de aceasta, a trimis ca sa-l aduca în cetatea Constantinopolului, si l-a înfatisat înaintea judecatii sale. Iar sfântul pe ereticii ce se adunasera acolo i-a rusinat cu cuvântul adevarului pe toti biruindu-i. Dupa aceasta a fost izgonit în Tracia, taindu-i-se mâna dreapta si limba. De acolo, împreuna cu doi ucenici ai sai a fost trimis în partile Laziei, însa si acolo cu Duhul lui Dumnezeu marturisea si scria; fiindca se spune ca dupa taierea limbii i s-a facut cu minune dumnezeiasca limba la loc si a vorbit curat cât a trait. Apoi, la adânca batrâneti, s-a dus catre Domnul. Iar pomenirea lui se face în ziua de 21 ianuarie.

Tot în aceasta zi, pomenirea celei de-a pururea si a tot fericitei împaratese Irina, ctitora a cinstitei Manastiri a Pantocratorului Mântuitorului Hristos, care primind sfântul si îngerescul chip s-a numit Xenia monahia.

Sfânta Irina s-a nascut la sfârsitul secolului al XI-lea si a fost fiica regelui Ladislau al Ungariei. La vârsta de 18 ani a venit la Constantinopol ca sotie a imparatului Ioan al II-lea (1105), fiul împaratului Alexis I Comnenul, cu care a avut opt copii.

Sfânta Irina a fost ctitora Manastirii Pantocrator (Muntele Athos), unde a si fost îmnormântata la moartea sa (1134), dupa ce s-a facut monahie sub numele de Xenia.

Sinaxar

În aceasta luna, în ziua a douasprezecea, pomenirea Sfintilor Mucenici Fotie si Anichit.

Acesti sfinti au trait si patimit în zilele împaratului Diocletian (304). Sfântul Fotie era nepot al Sfântului Anichit. Si facând Diocletian în Nicomidia cuvinte împotriva crestinilor, fiind de fata tot sfatul, si punând la mijloc multime de unelte de chinuri, se lauda ca va chinui pe cei ce vor chema numele lui Hristos, si ca va izgoni pe crestini din tot locul, si hulea foarte împotriva slavei Unuia-Nascut Fiului lui Dumnezeu. Fiind de fata si Sfântul mucenic al lui Hristos Anichit, nu s-a spaimântat de înfricosarile tiranului, ci s-a marturisit cu îndrazneala ca este crestin, ocarând ratacirea idolilor, si zicând ca sunt surzi si nesimtitori, cei ce se închina lor si-i cinstesc. Pentru aceste cuvinte a fost batut cu vine de bou, pâna când i s-a rupt carnea si i se vedeau oasele. Dupa aceea au dat drumul asupra lui unui leu, de care sfântul s-a spaimântat. Dar leul apropiindu-se de dânsul, se arata mai blând de cum ar fi fost o oaie, si ca si cum i-ar fi fost mila de sfântul, stergea ca si cu un burete cu piciorul sau cel drept, sudoarea ce curgea pe obrazul sfântului de frica. Atunci, mucenicul multumind lui Dumnezeu, la sfârsitul rugaciunii sale, s-a facut cutremur si de cutremur a cazut idolul lui Iraclie si s-a facut ca praful; si a cazut si o parte a cetatii Nicomidiei, omorând pe multi din elini. Pentru aceasta a fost mult chinuit, dar ramânând nevatamat, nepotul sau Fotie, a alergat la sfântul, îl îmbratisa, tata si unchi numindu-l. Iar împaratul a poruncit ca amândoi sa fie chinuiti în toate chipurile pâna ce vor muri. Si dupa multe chinuri, cei doi sfinti au fost bagati într-un cuptor cu foc si acolo îsi primira sfârsitul chinurilor si cununile biruintei, însa se spune ca, atunci când au fost scosi afara din cuptor, erau întregi, nefiind arsi de foc nici la par.

Viata sfintilor Mochie si Anichit dupa Sinaxarul Parintelui Macarie de la Manastirea Simonos-Petras (Muntele Athos).

Sinaxar

Acest Sfânt Nifon s-a nascut în Tesalonic din parinti binecredinciosi si de bun neam: mama lui, Maria, era din aceasta cetate, iar tatal sau, Daniel, se tragea din Dalmatia. Asezati în Tesalonic, parintii sfântului au avut trei copii: Dimitrie, Nicolae si Maria. Dupa moartea tatalui, fiul cel mare, Dimitrie, a fost luat la curtea domnitorului Tesalonicului, iar cel de al II-lea, Nicolae, a fost dat la învatatura cartilor sfinte, dovedind multa silinta, încât la vârsta de 12 ani stia toata rânduiala slujbelor bisericesti, se îndeletnicea cu citirea sfintelor carti si dorea sa-si adânceasca cunostintele. Pentru aceasta, curând, fara stirea dascalului si a maicii sale, a urmat pe un monah învatat, numit Iosif, cu care a ajuns la Epidar, unde a ramas alaturi de vestitul pustnic Antonie, care nu dupa multa vreme l-a tuns în calugarie, dându-i numele Nifon.

Dupa moartea pustnicului Antonie, calugarul Nifon, plin fiind de râvna învataturii si auzind ca în cetatea Iarda este un dascal foarte învatat, numit Zaharia, a ajuns ucenic al acestuia. Iar când, dupa luarea Constantinopolului de catre turci la 1453, dascalul Zaharia a fost hirotonit episcop, calugarul Nifon s-a dus la Sfântul Munte Athos, asezându-se la început în Mânastirea Pantelimon. Însa dupa o vreme s-a mutat în pestera Krughi, unde a pustnicit, desavârsindu-se în învataturile sfinte.

De acolo a fost chemat de întâistatatorul Lavrei celei mari a Sf. Atanasie ca dascal. Dupa multa vreme, cunoscând ca în Mânastirea Dionisiu, cu hramul Sfântului înaintemergator si Botezator Ioan, se afla multi îmbunatatiti monahi, s-a mutat acolo, unde a îmbracat îngerescul chip al schimniciei si a fost hirotesit, dupa canoane, citet si ipodiacon, iar apoi hirotonit ierodiacon si ieromonah. Nevoindu-se mai mult cu cele duhovnicesti, cu privegherile, cu rugaciunea si cu dragostea fata de toti, Sf. Nifon a ajuns curând a fi în adevar luminator nu numai al Mânastirii Dionisiu ci si al întregului Sfânt Munte Athos, încât puterea întelepciunii lui ajunsese vestita si în cetatea Tesalonicului.

De aceea, dupa moartea mitropolitului Partenie al Tesalonicului, soborul episcopilor si al clericilor alesera ca mitropolit al Tesalonicului pe Sfântul Nifon, care cu toata împotrivirea lui a trebuit sa primeasca. Aici Sfântul Nifon a propovaduit prin alese cuvinte dogmele Bisericii si îndemna pe cei bogati sa ajute pe cei neputinciosi si pe cei bolnavi, de care sfântul purta deosebita grija, chiar daca erau de alta lege, Vestea despre puterea cuvântului si despre faptele Sfântului Nifon s-a raspândit atât de repe-de si de departe, încât când, dupa doi ani, a murit patriarhul Constantinopolului, Sfântul Nifon a fost facut patriarh al Constantinopolului si a toata lumea. Însa nu dupa multa vreme, la uneltirile unor clerici, Sfântul Nifon a fost izgonit de puterea împarateasca din Patriarhie la Mânastirea Sozopoli. Dar dupa doi ani a fost din nou urcat în scaunul de patriarh al Constantinopolului; însa dupa scurta vreme, la uneltirile unora, împaratul a surghiunit pe Sfântul Nifon în cetatea Adrianopol, unde petrecea pazit de ostasi.

Vestea despre Sfântul Nifon s-a raspândit pâna departe, încât, auzind cele despre sfântul, domnitorul Tarii Românesti, Radu cel Mare (1496-1508) dorind sa-l vada, a capatat, aflându-se la Constantinopol pentru plata tributului, învoirea înaltei Porti sa viziteze pe Sfântul Nifon la Adrianopol. Fiind în fata sfântului, domnitorul Radu cel Mare grai: “Eu, Stapâne Sfintite, doream foarte mult sa ma învrednicesc a vedea fericita ta fata. Slava lui Dumnezeu ca m-am învrednicit a dobândi aceasta astazi; sunt mâhnit însa de ispitirile ce patimesti”. Sfântul Nifon îi raspunse: “Preastralucite Domn, prin multe necazuri ni se cade noua sa intram în împaratia cerurilor, caci zice Domnul ca se cade sa suferim primejdiile acestei vieti cu bucurie”. Acestea si altele asemenea auzind domnitorul Radu cel Mare zise: “Ma rog Arhieriei tale sa vii în Tara Româneasca sa ne înveti pe noi, caci cu totul suntem lipsiti de duhovniceasca învatatura si de pastor învatator; acolo te vei odihni si toti te vor primi cu bucurie. Da-mi cuvântul si voi mijloci la Poarta a ti se da voie”. Si, sfântul învoindu-se, l-a luat domnitorul Radu cel Mare cu sine si l-a dus în Tara Româneasca, la anul 1504, unde toti l-au primit ca pe un Apostol al lui Dumnezeu. Atunci domnitorul Radu i-a zis:

“Te avem pe tine povatuitor si pastor al nostru, ca sa ne povatuiesti pe noi pe calea mântuirii, si sa ai stapânire asupra lucrurilor bisericesti, si orice vei porunci, se va face”. “Ma rog, raspunse Sf. Nifon, ca orice voi face spre îndreptare sa primiti cu bucurie; iar însuti de vei gresi, sa primesti duhovniceasca mea sfatuire, pentru ca daca poporul va vedea ca domnul tarii primeste îndreptare de pocainta, si el cu înlesnire se va îndrepta; si, dimpotriva, daca domnul tarii va calca legile si va defaima sfintele canoane, atunci se va face tuturor mare cadere”. Apoi preaînteleptul Nifon a poruncit sa se adune în sobor toti preotii, egumenii manastirilor si boierii divanului domnesc, carora le-a vorbit îndemnându-i la faptele cele bune. Iar puterea cuvântului sau si întelepciunea sa cea mare atât au miscat inimile celor de fata încât toti au primit învatatura cu bucurie si au hotarât a-si îndrepta naravurile. Dupa aceea Sfântul Nifon a hirotonit episcopi, carora le-a dat toate rânduielile treptei lor de episcopi, sfatuindu-i sa se îngrijeasca de turma lui Hristos.

În vremea aceea un boier din Moldova, rau naravit si facând multe rele, a fugit din tara Moldovei în Tara Româneasca cu femeia si cu copiii sai. Aici, împrietenindu-se cu domnitorul Radu cel Mare, a voit sa-si ia alta sotie, pe sora domnitorului Radu cel Mare, care, cu toate ca stia ca acela este însurat, s-a învoit la aceasta, nesocotind legile parintilor sai si canoanele Bisericii. Aflând una ca aceasta, din plângerea femeii dintâi a aceluia, Sfântul Nifon a chemat pe boierul moldovean si cu blândete l-a sfatuit sa lase femeia cea luata fara lege si sa se întoarca la sotia sa cea dupa lege. Boierul moldovean a mers si s-a plâns domnitorului Radu cel Mare, cautând sa-l întarâte a izgoni pe Sfântul din Tara Româneasca. Atunci Sfântul Nifon, netemându-se de amenintari, s-a dus la domnitor si, aratându-i scrisoarea femeii celei dupa lege a boierului moldovean, i-a deschis Legea dumnezeiasca si i-a aratat ca nu se cade sa defaime cele rânduite de dumnezeiestile canoane. Dar domnitorul Radu cel Mare, lasând la o parte evlavia ce aratase mai înainte, s-a pornit cu salbaticie împotriva Sfântului Nifon, învinuindu-l ca a calcat predaniile si rânduielile tarii si poruncindu-i sa plece din Tara Româneasca.

Atunci Sfântul Nifon a mers la biserica, unde a poruncit sa se strânga tot poporul, pe care învatându-l îndestul, s-a îmbracat în vesmintele arhieresti si a afurisit atât pe boierul moldovean cel fara de lege cât si pe cei ce îl ajutasera la savârsirea acelei faradelegi. Apoi a proorocit câte aveau sa se întâmple Tarii Românesti si cum au sa moara de moartea cea rea si domnitorul Radu cel Mare si boierul moldovean, sfârsindu-se în faradelegea lor. Dupa aceea asezând vesmintele arhieresti pe sfânta masa a iesit din biserica.

Auzind acestea domnitorul Radu cel Mare a dat porunca în tot orasul ca nimeni sa nu socoteasca pe Sfântul Nifon ca arhiereu si nici sa-i dea cinste si cautare; caci cel care-i va da pâine sau altceva, ori îl va primi în casa sa îsi va pierde viata, iar averea lui va trece pe seama domniei. Iar Sf. Nifon s-a dus la marginea unui sat, într-o cascioara mica, unde un fiu duhovnicesc al sau, Neagoe, din familia Basarabestilor, îl hranea pe ascuns. Atunci voievodul Radu cel Mare, mustrat de cuget si temându-se a nu veni asupra lui vreun rau pentru aceasta fapta, a mijlocit sa fie adus Sfântul Nifon din nou la palatul domnesc, unde domnitorul si-a cerut iertare prin fagaduinti de multe daruri. Sfântul însa cunoscând viclesugul domnitorului nu i-a dat iertare si a plecat de la el repetând aceeasi proorocie ce rostise în biserica.

Plecând din Tara Româneasca, Sfântul Nifon s-a dus împreuna cu doi ucenici ai sai, Macarie si Ioasaf, mai întâi în Macedonia, apoi în Pelotonia, si de acolo în Sfântul Munte Athos, la Mânastirea Vatoped, unde a fost primit cu multa evlavie. Iar din Mânastirea Vatoped, Sfântul Nifon a trecut ca un necunoscut în Mânastirea Dionisiu, unde s-a supus la cele mai de rând ascultari, nefiind cunoscut de fratii din mânastire decât târziu prin aratare îngereasca. Si facând multe minuni Sfântul Nifon si-a dat obstescul sfârsit în Mânastirea Dionisiu, la 11 august 1508.

Ajungând domnitor, Neagoe Basarab, care fusese fiu de spovedanie al Sfântului Nifon, a trimis la Sfântul Munte Athos o delegatie ca sa aduca în Tara Româneasca moastele Sfântului Nifon “ca sa curateasca greseala Radului si a altora, care facuse rau sfintiei sale”. Dezgropând trupul Sfântului Nifon si asezându-l în cosciug de lemn, delegatia trimisa de Neagoe Basarab, împreuna cu câtiva calugari din Mânastirea Dionisiu si cu mitropolitul Neofit de Anchialos, l-au adus în Tara Româneasca, unde l-au dus cu alai mare la Mânastirea Dealului si l-au asezat deasupra mormântului lui Radu cel Mare. În tot timpul noptii în Mânastirea Dealului s-au facut rugaciuni pentru iertarea pacatelor domnitorului Radu cel Mare; iar în revarsatul zorilor Neagoe Voda, care era partas la rugaciune a vazut în atipeala iertarea lui Radu Voda.

Dupa ce au fost tinute mai multe zile pentru închinarea poporului, moastele Sf. Nifon au fost asezate în sicriu de argint poleit cu aur si înfrumusetat cu pietre scumpe si cu smalt si înapoiate la Mânastirea Dionisiu din Sf. Munte Athos. Calugarii de la Mânastirea Dionisiu au daruit cu bucurie lui Neagoe Basarab capul si o mâna din moastele Sfântului Nifon, care au fost asezate în Mânastirea zidita de Neagoe Basarab la Curtea de Arges.

Sinaxar

Sfântul Sixt (sau Xist) era grec din nastere si studiase filozofia la Atena inainte de a veni sa se instaleze la Roma sub domnia imparatului Valerian in vremea pontificatului Sfântului Stefan I (253-257, praznuit la 3 august). Mai intii favorabil crestinilor, imparatul – care cazuse sub influenta magilor si ghicitorilor egipteni dupa o nefericita expeditie in Orient – publica un edict interzicând practicarea in public a cultului crestin si cerea tuturor clericilor sa se inchine zeilor, amenintându-i cu exilul in caz contrar. Sfântul Stefan fusese una dintre primele victime ale acestei persecutii iar Sixt fu consacrat pentru a-i succeda. Persecutia spori atunci si fu decretata executia Episcopilor, Preotilor si Diaconilor in baza simplei constatari a identitatii lor, in timp ce laicii urmau sa fie condamnati injosirii si muncilor fortate. Sfântul Sixt fu atunci arestat si condus, dupa un prim interogatoriu, la renumita inchisoare Mamertine (n. tr. : unde au fost inchisi si Sfintii Apostoli Petru si Pavel). Pe drum, Arhidiaconul sau Lavrentie il intâlni si ii spuse in lacrimi : “Unde te duci, Parinte, fara fiul tau ? Ce jertfa te pregatesti sa aduci fara Diaconul tau ? M-ai gasit cumva nedemn de aceasta ? Vei refuza tu sa-ti fie alaturi pentru a-si varsa sângele pe cel pe care l-ai primit intru Sfintele Taine ?”. Episcopul ii raspunse : “Nu fiule, nu te parasesc, dar lupte inca si mai mari te asteapta. Noi, ca batrânii, ne-am angajat intr-o lupta usoara. Dar pe tine, tânar viguros, te asteapta o victorie si mai plina de glorie asupra tiranului. Nu mai plânge. Peste trei zile Diaconul ii va urma Preotului”. Si inainte de a-i da sarutul pacii, ii incredinta administrarea in numele sau a bunurilor Bisericii. Lavrentie isi indeplini pe data sarcina dupa voia lui Dumnezeu, impartind bogatiile Bisericii la clerici si la saraci. Pe muntele Coelius intâlni o vaduva, ce se numea Domnita, care ascundea pe multi crestini. Profita de intunericul noptii pentru a le aduce bani si haine si trecea apoi din casa in  casa, vindecând pe bolnavi si spalând picioarele credinciosilor, asemeni Domnului.

Cum Papa fusese condamnat sa i se taie capul pe Via Appia, Sfântul Lavrentie ii iesi in cale si ii striga : “Nu ma lasa, Parinte Sfânt, pentru ca am impartit deja comorile pe care mi le-ai incredintat”. Auzind vorbindu-se de comori, soldatii il prinsera imediat si pe Lavrentie si il dusera in fata tribunului Partenius care il instiinta pe imparat. Aruncat in inchisoare si dat in paza tribunului Ipolit, Sfântul Lavrentie vindeca prin rugaciunea sa si aduse la credinta pe un orb numit Lucillus. Auzind vestea, alti numerosi orbi alergara la el si fura cu totii vindecati de catre sfânt, care in plus il boteza pe Ipolit impreuna cu celelalte nouasprezece persoane ce se aflau in casa lui.

Convocat de catre Valerian, care il soma sa ii dea comorile, Lavrentie ceru sa i se aduca trei zile mai târziu un mare numar de care. Intre timp el convoca in casa lui Ipolit orbi, schiopi, bolnavi si nenorociti de tot soiul, apoi, punându-i in care, veni sa ii prezinte la palat anuntând : “Iata comorile vesnice ale Bisericii, care nu se imputineaza si sporesc mereu, care sint raspândite in fiecare si se regasesc in toti”. Cuprins de furie, Valerian striga : “Inchina-te idolilor si uita arta magica in care te marturisesti”. Sfântul Lavrentie ii raspunse ca nimic nu putea sa il faca sa accepte cultul demonilor in locul Facatorului tuturor lucrurilor. Atunci fu supus chinurilor si aruncat in inchisoare. Dupa un al doilea interogatoriu la palatul lui Tiberiu pe colina Palatino, i se pusera pe trup lame de fier inrosit in foc si fu  batut cu bice plumbuite  si lanturi cu cârlige la ambele capete. In fata rezistentei sale supranaturale, un soldat, pe nume Roman, marturisi pe Hristos si fu pe loc executat.

Un al treilea interogatoriu avu loc la Termele situate lânga palatul Salluste. Imparatul ceru sa  fie sfarâmate cu pietre maxilarele Sfântului apoi dadu ordin sa fie dezbracat de hainele sale si sa fie intins pe un gratar asezat pe carbuni aprinsi. Somat pentru ultima data sa se inchine idolilor, Lavrentie raspunse : “Eu ma dau ca jertfa placut mirositoare singurului Dumnezeu adevarat, pentru ca jertfa ce se cuvine lui Dumnezeu este o inima infrânta si smerita” (Psalmii 50 :18). Pe când calaii atâtau focul, el spuse tiranului : “Invata, nenorocitule, ca acest jaratec ma racoreste dar pe tine te va chinui vesnic. Acum ca sint ars pe o parte, intoarce-ma pe partea cealalta !”. Când fu intors ma spuse o ultima rugaciune : “Multumesc Tie, Iisuse Hristoase, pentru ca m-ai invrednicit sa intru pe portile Imparatiei Tale”. Apoi isi dadu duhul.

Ipolit merse sa il ingroape in secret pe proprietatea vaduvei Domnita alaturi de Preotul Iustin (La vreo 50 de ani ma târziu, Sfântul Constantin construi o biserica lânga catacomba unde fusese ingropat Sfântul Lavrentie, situata pe Via Tiburtina, la est de Roma. Iar in secolul al VI lea cripta fu transformata intr-o mare biserica dar mormântul ramase tot in acelasi loc.). Dar Ipolit fu denuntat si in curând arestat, insa un Inger veni sa il elibereze si il duse in casa lui unde isi lua cu dragoste ramas bun de la parintii sai si de la slugile casei si le oferi la toti o masa sarbatoreasca. Erau cu totii la masa când soldatii se ivira si il luara din nou pe Ipolit pentru a-l conduce in fata imparatului. Sperând sa ii invinga hotarârea, suveranul ceru ca el sa fie acoperit de distinctii militare si ii promise onoruri inca si mai mari. Dar Sfântul ramase neclintit si declara ca nu mai voia decât o singura cinstire : aceea de a sluji in armata lui Hristos. Butut cu lanturi cu cârlige la ambele capete, fu apoi legat de cai salbatici care il târâra pe curajosul Mucenic pe o distanta mare. Astfel câstiga el palma victoriei, precedat de doica sa, Concordia, si de oamenii din casa lui pe care ii adusese la credinta. Se povesteste ca la sapte zile dupa martiriul sau, Sfântul Ipolit i s-a aratat imparatului si fiului sau care se duceau la amfiteatru si ca i-a batut cu lanturi de foc nevazute.

Martiriul său este consemnat la 13 august de cea mai veche Viata a sa, dată ce corespunde pomenirii în tradiția latină. Dar poate ca ar trebui sa il indentificam cu Sfântul Ipolit poment la 30 ianuarie (nascut catre 235).

Sinaxar

Sfântul Apostol Matia era cu neamul din Betleem, din seminţia lui Iuda. El a învăţat în Ierusalim din copilărie Scripturile şi înţelegerea Legii, de la Sfântul Simeon primitorul de Dumnezeu, de care a fost povăţuit şi la toată fapta bună, trăind cu dumnezeiască plăcere şi umblând pe căile cele drepte ale poruncilor Domnului. Iar când Domnul nostru Iisus Hristos, după 30 de ani ai naşterii Sale din Preasfânta Fecioară, a fost botezat în Iordan de Ioan, S-a arătat lumii adunând pe ucenicii Săi şi propovăduia împărăţia lui Dumnezeu, învăţând popoarele şi făcând multe semne şi minuni; atunci Matia, auzind propovăduirea şi învăţătura lui Hristos şi văzând facerile Lui de minuni, s-a rănit cu dragoste spre Dânsul şi, defăimând cele lumeşti, i-a urmat Lui cu ceilalţi ucenici şi cu poporul, îndulcindu-se de vederea feţei şi de cuvintele cele prea dulci ale lui Dumnezeu cel întrupat. Iar Domnul, Care cearcă inimile şi rărunchii, văzând osârdia aceluia şi ştiinţa cea curată, l-a ales pe el nu numai în ucenicie, dar şi în slujba apostoliei.

    Mai întâi Sfântul Matia a fost unul din cei 70 de apostoli mai mici, pentru care se scrie în Evanghelie: A arătat Domnul şi pe alţi 70 şi i-a trimis pe ei câte doi înaintea feţei Sale… Apoi, după pătimirea cea de bună voie, după Invierea şi Inălţarea la cer a Domnului nostru Iisus Hristos, Matia a fost numărat cu cei 12 Sfinţi Apostoli mai mari, în locul lui Iuda, care căzuse, căci ceata de 12 fiind neîmplinită, Sfântul Petru, cel mai mare dintre apostoli, stând în mijlocul bisericii, a ţinut cuvânt despre aceasta, că se cuvine a se împlini locul lui Iuda, care a căzut şi a pierit, ca să fie întreagă şi neschimbată ceata de 12 mai mari apostoli, mai întâi aleşi ai Domnului. Şi au pus pe doi: pe Sfântul Iosif, care se numea Varsava, şi pe acest Sfânt Matia. Şi, rugându-se, au zis: „Tu, Doamne, ştiutorul tuturor inimilor, arată pe unul care l-ai ales dintre aceşti doi, ca să ia soarta slujbei acesteia şi a apostoliei, din care a căzut Iuda”. Apoi, trăgând la sorţi, sorţul a căzut pe Matia şi a fost numărat între cei doisprezece apostoli, iar alegerea â fost întărită de Domnul prin trimiterea Sfântului Duh în limbi de foc, Care a şezut şi pe Sfântul Matia, precum a stat şi pe ceilalţi sfinţi apostoli, dându-i lui dar asemenea.

    Iar după primirea Sfântului Duh, apostolii primind sorţii în care parte să meargă fiecare dintre dânşii spre propovăduirea lui Hristos, Sfântului Matia i-a căzut sorţul să meargă în Iudeea, ca acolo să propovăduiască pe Hristos Dumnezeu. Şi s-a ostenit într-însa, cercetând cetăţile şi satele şi binevestind mântuirea lumii. Dar nu numai în Iudeea a purtat numele lui Hristos, ci şi între neamuri, pentru că se povesteşte despre dânsul, că şi în Etiopia a propovăduit cuvântul. Acolo a suferit multe chinuri, fiind târât, bătut, spânzurat la chinuire, strujit cu fiare pe coaste şi ars cu foc pe dedesubt; dar, întărindu-l pe el Hristos, toate chinurile acelea le-a primit cu bucurie şi le-a răbdat vitejeşte.

    Incă se povesteşte despre Sfântul Matia că s-a ostenit şi în Macedonia cu buna vestire a lui Hristos, unde păgânii elini, prin-zându-l şi vrând să ispitească puterea credinţei propovăduite de dânsul, i-au dat să bea o băutură otrăvitoare, care pierdea vederea ochilor, căci dacă cineva gusta dintr-însa, îndată rămânea orb. Dar sfântul apostol, bând otrava aceea în numele lui Hristos, a rămas nevătămat; încă şi pe cei orbiţi de acea otravă – mai mult de 250 de oameni -, punându-şi mâinile pe dânşii şi chemând numele lui Hristos, i-a tămăduit. Acest lucru nesuferindu-l diavolul să-l vadă, s-a arătat necredincioşilor în chip de copil mic, poruncindu-le să-l ucidă pe Matia, pentru că strică cinstea lor cea drăcească.

    Dar când aceia voiau să-l prindă pe apostol, el umbla prin mijlocul lor nevăzut de dânşii; şi, căutându-l ei trei zile, nu l-au găsit. Apoi sfântul arătându-se lor de bunăvoie, s-a dat în mâinile lor, iar ei legându-l l-au închis în temniţă, unde, arătându-i-se diavolul cu mânie, scrâşnea din dinţi asupra lui. Dar în noaptea următoare, Domnul stând înaintea lui în lumină mare, l-a întărit pe el şi, dezlegându-l din legături, a deschis uşile temniţei şi l-a lăsat liber. Deci, făcându-se ziuă, sfântul apostol iarăşi s-a arătat în mijlocul poporului şi propovăduia pe Hristos cu îndrăzneală. Iar când oarecare oameni împietriţi cu inimile nu numai că nu credeau propovăduirea lui, dar se şi mâniau împotriva lui şi voiau să pună mâinile lor ucigaşe pe dânsul, îndată deschizându-se pământul, i-a înghiţit, iar cei rămaşi, temân-du-se, s-au întors la Hristos şi s-au botezat.

    După aceasta, apostolul lui Hristos s-a întors iarăşi în Iudeea, la sorţul său şi, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, pe mulţi din fiii lui Israel îi întorcea la Hristos Domnul, încredinţându-i pe ei prin semne şi minuni, pentru că pe cei orbi îi lumina, pe cei leproşi îi curăţa, pe diavolii din oameni îi izgonea cu numele lui Hristos; şchiopilor le dădea umblare; surzilor, auzire, şi pe cei ce mureau îi întorcea la viaţă. Drept aceea, pe Moise îl numea că este sfânt şi Legea lui cea dată de Dumnezeu pe lespezi le poruncea să o păzească şi-i învăţa să creadă în Hristos, în Cel închipuit mai înainte de însuşi Moise prin semne şi prin profeţii, şi întru Cel mai înainte vestit de cuvintele proorocilor, pe Care L-a trimis Dumnezeu Tatăl spre mântuirea lumii şi Care S-a întrupat din Preacurata şi Preanevinovata Fecioară. Şi le tâlcuia lor Sfântul Matia toate cele vestite de prooroci pentru Hristos, că acum s-au împlinit în Mesia Care a venit.

    In vremea aceea, Anan era cel dintâi arhiereu printre iudei, urâ-tor şi hulitor al numelui lui Iisus Hristos şi prigonitor al credincioşilor, cu a cărui poruncă şi Sfântul Iacov, ruda Domnului, a fost aruncat de pe aripa templului şi a fost ucis. Şi trecând Sfântul Matia prin părţile Galileei, intra prin adunările evreieşti şi propovăduia pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, iar evreii cei orbiţi de necredinţă şi de răutate, pornindu-se spre mânie, l-au prins şi l-au dus în Ierusalim la arhiereul Anan.

    Iar arhiereul, strângând adunare evreiască vicleană şi punându-l înaintea lor pe apostolul lui Hristos, a început a zice către ai săi: „Ştie adunarea aceasta şi toată lumea în câtă ocară a venit neamul nostru, nu din vreo vină a noastră, ci cu răzvrătirea unora, care au ieşit de la noi, şi cu lăcomia ighemonilor romani, sau mai bine zis cu tirania. Nevrednici sunt de pomenire cei ce ne-au adus nouă eresurile, cu care atâtea mii de oameni s-au înşelat. Ştiţi singuri câţi au fost ucişi de ostaşii romani şi au pierit înşelătorii şi cei înşelaţi, însă nu fără de mare defăimare a neamului nostru.

    Unii ca aceştia au fost începătorii de eresuri: Iuda Galileeanul şi Teuda vrăjitorul, care pierind, a pierit şi pomenirea lor. Dar mai mare începător de eresuri decât toţi s-a sculat Iisus Nazarineanul, Care propovăduindu-se pe sine că este Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu, a uimit ochii multora cu semnele Sale şi cu minunile Sale făcute cu farmece, şi inimile lor le-a tras în urma sa, defăimând păzirea Legii; dar a luat judecată după legea pe care o hulea. Dar ce zic? Ştim că de la Insuşi Dumnezeu este dată Legea lui Moise şi este păzită de patriarhi şi prooroci, cărora le-a dat să facă şi minuni, precum Iisus nu putea să facă. Cine nu ştie că Moise a vorbit cu Dumnezeu ca şi cu un om? Cine nu ştie că Ilie a fost luat la cer cu căruţă de foc? Cine nu a auzit că mortul, fiind aruncat pe oasele cele moarte ale lui Elisei, a înviat? Şi alţi sfinţi ai lui Dumnezeu câte minuni au făcut? Dar nici unul dintre ei n-a îndrăznit a-şi alătura cinstea dumnezeiască sau să scornească lege nouă, precum a îndrăznit Iisus. Proorocii au grăit cu smerit chip şi glas, fiind învăţaţi de Duhul Sfânt; iar El de la Sine spunea cuvinte mândre şi ajunsese până la atâta îndrăzneală, încât şi pe boieri şi pe arhierei îi ocăra cu cuvinte necinstite, iar pe cărturari şi pe farisei îi numea făţarnici. Deci care din prooroci a îndrăznit a spune aşa? Dar după mândria Sa, Şi-a găsit sfârşit vrednic, luându-Şi plata după faptele Sale! O, de ar fi pierit pomenirea Lui odată cu Dânsul, şi de ar fi murit învăţătura Lui odată cu El, ca să nu fi fost nimeni să o învie! Iar aceasta, o, de câtă durere ne este nouă, că Templul lui Dumnezeu, Sfânta Cetate şi legile părinteşti se află sub jugul romanilor şi nu este nimeni care să-i fie milă, nimeni care să ne împărtăşească durerea, nimeni care să ne scoată!

    Suntem traşi la judecată fără de vină şi răbdăm. Ne îmbulzesc şi ne învoim. Ne răpesc şi tăcem. Iar mai vârtos galileenii ne dau pe noi în mâinile romanilor, când sângele lui Hristos, ca al unui om nevinovat, nu se ruşinează a-l aduce asupra noastră şi al neamului nostru. Deci se cade ca acei galileeni – nefiind mulţi – să piară, decât să se dea pierzării de romani acest loc sfânt şi tot neamul nostru; pentru că dintre două răutăţi – de nu se poate scăpa de amândouă -, pe una suferită mai uşor este de nevoie a o alege. De aceea şi acest ucenic al lui Hristos ce stă înaintea noastră este vrednic de moarte; însă mai întâi singur de la sine să socotească, căci nu-i oprim lui vremea spre a se gândi, nici nu-i dorim pierzarea, ci îndreptarea lui. Deci din două să-şi aleagă una: sau să urmeze Legii celei date de Dumnezeu prin Moise şi să fie viu, sau să se numească creştin şi să moară!”

    Iar Sfântul Matia, ridicându-şi mâinile în sus, a zis: „Bărbaţi fraţi, pentru acea pricină pe care voi o aruncaţi asupra mea, nu este de trebuinţă a grăi multe, căci pentru mine a fi creştin nu este vină, ci slavă, pentru că Insuşi Domnul zice în proorocie: In zilele cele de apoi, întru cei ce-Mi slujesc Mie se va numi nume nou. Arhiereul Anan a zis: „Cum nu este vină a avea Legea cea sfântă întru nimic, a nu-L cinsti pe Dumnezeu, ci a lua aminte la basmele cele cu farmece şi deşarte?” Sfântul a răspuns: „De veţi asculta cuvintele mele, vă voi arăta că cele propovăduite de noi nu sunt basme şi farmece, ci sfântul adevăr, mărturisit de la început prin lege”.

    Iar arhiereul învoindu-se să audă, Sfântul Matia şi-a deschis gura sa şi a început a le spune cele mai înainte închipuite şi vestite despre Iisus Hristos, din cărţile Legii Vechi, cum Dumnezeu a făgăduit strămoşilor – lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov -, ca din seminţia lor să ridice pe un bărbat ca acesta, Care avea să binecu-vinteze toate seminţiile, pentru Care şi David a mărturisit: Se vor binecuvânta întru El toate seminţiile pământului şi toate neamurile îl vor ferici pe El. Şi cum rugul mai înainte nearzând închipuia întruparea Lui cea din Curata Fecioară, pentru care şi Isaia a proorocit: Iată Fecioara în pântece va zămisli şi va naşte Fiu, pe Cel numit Emanuil, care se tâlcuieşte: „Cu noi este Dumnezeu”. Iar Moise mai luminat a zis mai înainte: Prooroc va ridica vouă Domnul dintre fraţii voştri, ca şi pe mine, pe Acela să-L ascultaţi întru toate cele ce va zice vouă. Şi iarăşi patima Lui cea de voie, acelaşi Moise a închipuit-o mai înainte prin şarpele cel înălţat pe lemn în pustie. Iar Isaia mai înainte a proorocit: ca o oaie s-a adus spre înjunghiere. Şi iarăşi: Şi cu cei fără de lege s-a socotit. Iar chip al învierii Lui celei de-a treia zi a fost Iona, care a ieşit nevătămat din pântecele chitului”.

    Nişte cuvinte ca acestea cu arătări minunate Sfântul Matia tâlcuindu-le despre Iisus Hristos din cărţile lor evreieşti, arhiereul Anan n-a suferit, ci, umplându-se de mare mânie, a zis cu iuţime către dânsul: „Oare aşa îndrăzneşti spre stricarea Legii? Oare nu ştii Scriptura, care zice: Iar de se va scula întru tine prooroc sau văzător de visuri şi-ţi va da ţie semn sau minune, şi va veni semnul sau minunea care a zis către tine: Să mergem să slujim la alţi zei, pe care nu-i ştiţi…, proorocul acela sau văzătorul de visuri să moară?”

    Sfântul Matia a răspuns: „Acela, de care ne este nouă cuvântul, nu este numai prooroc, ci şi Domnul proorocilor, este Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu, a cărui dumnezeire se arată prin semne adevărate şi pentru aceea am crezut în El, şi nădăjduiesc că întru mărturisirea preasfântului Său nume voi rămâne neclintit”. Arhiereul a zis: „Dacă ţi se va da ţie vreme să te gândeşti, te vei pocăi oare?” Sfântul a răspuns: „Să nu-mi fie mie să mă depărtez de adevărul pe care l-am aflat o dată. Pe Iisus Nazarineanul cel lepădat de voi şi dat la moarte, Il cred cu inima şi-L mărturisesc cu gura, că este adevărat Fiul lui Dumnezeu, de asemenea cu Tatăl, de o fire cu Acela şi mai înainte de veci; şi zic că sunt rob al lui Hristos!”

    Atunci arhiereul, astupându-şi urechile şi scrâşnind din dinţi, a început a striga cu mânie: „Huleşte, huleşte…”. Apoi a adăugat: „Să asculte Legea”. Şi îndată s-a deschis o carte a Legii şi s-a citit la locul unde era scris: Omul care va blestema pe Dumnezeul său, va lua păcat; iar cel ce va huli numele Domnului, cu moarte să moară. Cu pietre să-l ucidă toată adunarea lui Israel. Să nu-l cruţe pe el ochiul vostru, ca să scoateţi răutatea din Israel.

    Citindu-se aceste cuvinte în cartea aceea, arhiereul a zis către apostolul lui Hristos: „Gura ta asupra ta a grăit, fie sângele tău asupra capului tău”. Zicând acestea arhiereul, a osândit la moarte pe apostolul lui Hristos, ca să fie ucis cu pietre. Deci, luând pe Sfântul Matia, au mers la locul care se zicea Betlaschila – adică casa celor ucişi cu pietre -, şi sfântul a zis către iudeii care îl duceau: „Făţarnicilor, bine a proorocit David despre voi: Vâna-vor asupra sufletului dreptului şi sânge nevinovat vor osândi. Şi Iezechiel zice: Omorâţi sufletele cărora nu li se cădea să moară”.

    Sfântul zicând acestea, doi martori, după rânduiala Legii, şi-au pus mâinile pe capul său şi au mărturisit că a hulit pe Dumnezeu, pe Moise şi Legea. Şi aceia au aruncat primii asupra lui cu pietre. Iar sfântul i-a rugat pe dânşii ca acele pietre aruncate întâi de dânşii să le îngroape cu dânsul, întru mărturia patimii lui celei pentru Hristos. Deci au început şi ceilalţi a arunca pietre asupra lui şi a-l ucide; iar el, ridicându-şi mâinile spre cer, şi-a dat sufletul său. Iar nelegiuiţii aceia au adăugat şi altă muncire, căci mucenicul fiind mort, i-au tăiat şi capul cu securea, după obiceiul romanilor. Acest lucru a fost făcut spre plăcerea romanilor, ca şi cum acel propovăduitor al lui Hristos ar fi fost potrivnic cezarului. Astfel Sfântul Apostol Matia, nevoindu-se cu nevoinţă bună, şi-a sfârşit alergarea sa. Iar credincioşii, luând apostolescul trup, l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Doxologia.ro