Sfinții zilei

Emilian, mărturisitorul lui Hristos, a trăit pe vremea împărăţiei lui Leon Armeanul, luptător împotriva icoanelor. Fiind el episcop al Cizicului, de multe ori a fost silit să se lepede de închinarea sfintelor icoane, dar nu s-a supus, ci petrecea neclintit întru isprăvile Sfinţilor Părinţi. Pentru aceea, a suferit foarte multe chinuri şi supărări de la eretici şi pe toate le răbda cu bucurie. El avea nădejdea că pentru necazurile cele vremelnice va dobîndi bunătăţile cele veşnice; şi astfel, prin grele pătimiri şi prin rele chinuri fiind strîmtorat, în surghiun a adormit întru Domnul şi s-a încununat cu cununa mărturisirii.

Sfântul Miron s-a născut şi a crescut în insula Creta. El, la începutul vieţii sale, a luat femeie şi lucra pămîntul, mîncîndu-şi pîinea sa din sudoarea feţei sale şi hrănind şi pe alţii; pentru că din roadele care îi creşteau împărţea săracilor, şi astfel ostenelile lui se făceau binecuvîntate de Dumnezeu. Pe cît dădea el din roade, pe atît ele se înmulţeau, şi el era milostiv mai mult decît ceilalţi oameni. Odată a găsit în aria sa pe nişte tîlhari, care îşi umpluseră sacii lor de grîu şi nu puteau să-i ridice de pe pămînt. Iar el, în loc să le dea lor bătăi sau să le facă vreun rău, le-a ridicat sarcinile, le-a pus pe umerii acelora cu mîinile sale şi le-a poruncit să nu spună la nimeni lucrul acela.

Pentru o viaţă îmbunătăţită ca aceasta a fost pus preot al sfintei biserici a lui Dumnezeu. El învăţa popoarele sfînta credinţă şi le întărea spre nevoinţele cele muceniceşti, fiind atunci prigonire a păgînului împărat Deciu. După moartea lui Deciu şi după încetarea prigonirii, a fost ridicat la scaunul episcopiei. El cinstea pomenirile sfinţilor mucenici care au pătimit pentru Hristos în vremea prigonirii, şi făcea minuni şi puteri. A oprit curgerea unui rîu; căci rîul umflîndu-se, şi un bărbat slăvit, anume Triton, avînd mare nevoie să treacă rîul, sfîntul episcop a oprit repejunea rîului şi nu l-a lăsat să curgă pînă ce acel bărbat, trecînd dincolo, s-a întors iarăşi înapoi.

După ce s-a întors acela, Sfîntul Miron a trimis toiagul său, poruncind rîului ca iarăşi să curgă în calea sa. Ajungînd trimişii, au tulburat apa cu toiagul sfîntului, spunîndu-i ei porunca arhiereului, şi îndată a curs rîul cu mare pornire şi s-a îndreptat în curgerea sa ca mai înainte. Acest mare plăcut al lui Dumnezeu, făcînd şi alte minuni ca acestea şi petrecînd toată viaţa lui cu iubire de Dumnezeu şi cu cuvioşie, s-a mutat la Domnul, avînd vîrsta de 100 de ani.

Sinaxar

La şase zile după ce a spus ucenicilor Săi : Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere (Matei 16, 28 ; Marcu 9, 1), Iisus îi luă pe Apostolii Săi preferaţi: Petru, Iacov şi Ioan, ducându-i deoparte, urcă pe un munte înalt – muntele Taborului în Galileea – ca să se roage. Se cuvenea într-adevăr ca cei care aveau să asiste la suferinţa Sa la Ghetsimani şi care aveau să fie martorii cei mai importanţi ai Patimilor Sale, să fie pregătiţi pentru această încercare prin priveliştea slăvirii Sale: Petru, pentru că tocmai îşi mărturisise credinţa în dumnezeirea Sa ; Iacov, căci a fost primul care a murit pentru Hristos şi Ioan care mărturisi din experienţa sa slava dumnezeiască, făcând să răsune ca „fiu al tunetului” teologia Cuvântului întrupat.

El îi urcă pe munte, ca simbol al înălţării spirituale care, din virtute în virtute, duce la dragoste, virtute supremă care deschide calea contemplării dumnezeieşti. Această înălţare era de fapt esenţa întregii vieţi a Domnului care, fiind îveşmântat cu slăbiciunea noastră, ne-a deschis drumul către Tatăl, învăţându-ne că isihia (liniştirea) este mama rugăciunii, iar rugăciunea este cea care arată către noi slava lui Dumnezeu.

Şi pe când se ruga, deodată, faţa Sa deveni o alta, Se schimba şi sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră strălucitoare, de un alb scânteietor, cum nu poate înălbi pe pământ înălbitorul (Marcu 9, 3). Cuvântul lui Dumnezeu întrupat îşi arăta astfel strălucirea naturală a slavei dumnezeieşti, pe care o avea în El însuşi şi pe care o păstrase după Întruparea Sa, dar care rămânea ascunsă sub acoperământul trupului. Încă de la zămislirea Sa în pântecele Fecioarei, într-adevăr, dumnezeirea S-a unit cu natura trupească iar slava divină a devenit, în mod ipostatic, slava trupului asumat. Ceea ce Hristos le arăta Apostolilor Săi în vârful muntelui nu era deci o privelişte nouă, ci manifestarea strălucită în El a îndumnezeirii naturii omeneşti – inclusiv trupul – şi a unirii Sale cu splendoarea dumnezeiască.

Domnul nostru Iisus Hristos, în anul treizeci şi trei al naşterii Sale şi în al treilea an, cel de pe urmă al propovăduirii sale, apropiindu-se spre patima cea de bună voie pentru mântuirea noastră, s-a dus în laturile Cezareei lui Filip, după cuvintele pe care i le-a zis Petru: Tu eşti Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu…, şi acolo a început a spune ucenicilor Săi că I se cade să meargă în Ierusalim, să pătimească mult de la bătrâni, de la arhierei şi de la cărturari, şi să fie ucis. Din această pricină, El a văzut pe ucenicii Săi mâhnindu-se, dar mai ales pe Petru, care Îl oprea pe El, zicându-I: Doamne, să-Ţi fie milă de Tine şi nu-Ţi fă Ţie aceasta. Atunci, ridicându-le mâhnirea sufletelor lor, a făgăduit unora dintre dânşii că, după puţine zile, are să le arate lor slava Sa, zicând: Sunt unii dintre cei care stau aici şi care nu vor gusta moarte, până ce nu vor vedea pe Fiul Omului stând întru slava Împărăţiei Lui.

Deci, trecînd şase zile de la ziua aceea în care a grăit aceste cuvinte, Domnul a plecat din latura Cezareei lui Filip, în hotarele Galileei şi a venit la Muntele Taborului, care este în Galileea, venind după el ucenicii şi mult popor. Dar de vreme ce obiceiul Domnului nostru Iisus Hristos era ca rugăciunile cele către Dumnezeu Tatăl să le facă singur, îndeosebi de ucenicii Săi, de aceea a lăsat sub munte poporul şi pe ucenicii Săi şi a luat numai pe trei din ei: pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan, şi s-a suit cu dânşii în munte să se roage.

Acolo, depărtîndu-se puţin de cei trei ucenici la un loc înalt, se ruga; iar cei trei ucenici, ostenindu-se, pe de o parte de suirea muntelui înalt, iar pe de alta, de lungimea rugăciunii, au adormit, precum zice evanghelistul Luca: Iar Petru şi cei ce erau cu dânsul, se îngreuiaseră de somn.

Deci, dormind ei, Iisus Hristos S-a schimbat la faţă, strălucind cu slava dumnezeirii Sale şi, din porunca Lui, I-au stat înainte doi prooroci, Moise şi Ilie, care grăiau cu Dânsul despre ieşirea Lui din trup şi despre ceea ce avea să se săvîrşească în Ierusalim. Din această pricină, apostolii, deşteptîndu-se, au văzut slava Lui cea negrăită, faţa cea luminoasă ca soarele, hainele Lui albe ca zăpada şi doi bărbaţi stând şi grăind cu dânsul întru slava aceea şi s-au înspăimântat; şi au cunoscut – Duhul Sfânt descoperindu-le lor -, pe bărbaţii aceea că erau Moise şi Ilie şi au înţeles vorba lor pentru patima lui Hristos cea de bună voie. Deci, stăteau cu cutremur, ascultând cele ce se grăia.

Îndulcindu-se de vederea slavei celei dumnezeieşti, pe care au văzut-o pe cât putea să îngăduie vederea ochilor trupeşti, atât le-a arătat lor şi Domnul, pe cât putea firea omenească. Căci este cu neputinţă omului muritor să vadă dumnezeirea cea fără de moarte şi nevăzută, precum de mult Moise, care se ruga Lui, să-i arate slava feţei Sale celei dumnezeieşti în vederea ochilor. Dumnezeu i-a răspuns: Omul nu poate vedea faţa Mea şi să fie viu.

Sfârşindu-se vorbirea lui Hristos cu Moise şi Ilie şi ducerea lor cunoscându-se prin duh de către apostoli, i-a fost jale lui Petru, că proorocii vor să se ducă de la vederea lor. Ei doreau neîncetat acea slavă a lui Hristos, ca să se îndulcească de vederea sfinţilor prooroci. Astfel, Petru a luat îndrăzneală şi a zis: Doamne, bine este nouă să fim aici şi să facem trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie. Acestea grăindu-le Petru, un nor luminos, care a pus înaintea lui Hristos pe amândoi proorocii, tot acelaşi nor, prin voia Lui cea dumnezeiască, vrând să-i ia pe dânşii şi să ducă pe fiecare la locul său, a umbrit pe apostoli, înconjurând vârful muntelui aceluia. Atunci apostolii mai mult s-au temut, căci, apropiindu-se de Hristos, au intrat în nor, şi întru acel ceas s-a auzit glas din nor, zicînd: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care bine am voit, pe Acesta să-L ascultaţi! 

Un glas ca acesta venind de sus, de spaima cea mare n-a mai rămas putere în apostoli, pentru că s-au temut foarte mult şi au căzut cu feţele la pămînt. Căzînd ei, slava Domnului s-a luat de la vederea lor şi proorocii s-au dus la locurile lor; iar Domnul, apropiindu-Se, S-a atins de ucenicii care zăceau la pământ, zicîndu-le: Sculaţi-vă şi nu vă temeţi! Ucenicii, ridicîndu-şi ochii, nu au văzut pe nimeni decât numai pe Iisus Hristos singur.

Pogorându-se ei din munte, Domnul le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui despre vedenia aceea, până ce, după primirea patimilor şi a morţii, va învia a treia zi din mormânt. Deci dânşii au tăcut şi întru acele zile nu au spus nimănui nimic din cele ce au văzut.

Sinaxar

Preacuviosul Părintele nostru Ioan cel nou de la Neamţ (Hozevitul)

Cunoscut şi sub numele de Ioan Iacob Hozevitul, sau Sf. Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ acest Cuvios a fost odrăslit în binecuvântatul pământ al Moldovei. El s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, care pe atunci făcea parte din comuna Horodiştea, din fostul judeţ Dorohoi (actualmente comuna Păltiniş, jud. Botoşani), şi a primit din Botez numele de Ilie. Părinţii săi, Maxim şi Ecaterina Iacob, erau ţărani simpli, dar foarte credincioşi.

Încă de timpuriu, Ilie va rămâne orfan, deoarece mama sa va muri la puţin timp după naştere, iar tatăl său, primind ordin de concentrare, va pleca la război, unde îşi va da viaţa pentru patrie. În această situaţie. Ilie va fi crescut de bunica sa, Maria Iacob, care îl va învăţa credinţa şi evlavia, şi îl va deprinde cu rugăciunea şi cu slujbele bisericeşti.

În 1920, copilul Ilie va intra la şcoala din satul natal, unde va învăţa exemplar şi îşi va hrăni sufletul cu scrierile cărţilor sfinte. În 1924, bunica va trece la cele veşnice, lăsându-l pe Ilie în grija feciorului ei mai mare, Alecu, în familia căruia copilul va continua să primească aceeaşi educaţie creştinească. Moartea bunicii va lăsa o amprentă de neşters în sufletul viitorului ieromonah, dovadă în acest sens fiind şi poeziile Dorul bunicii şi În braţele părinteşti.

În 1923, tânărul Ilie va absolvi cu rezultate foarte bune bacalaureatul, la Cozmeni-Cernăuţi, fiind apreciat de către profesorii săi de limba română. Datorită acestor merite deosebite la învăţătură, rudele apropiate s-au gândit să-l trimită pe tânărul Ilie la facultatea de Teologie de la Cernăuţi. Având însă o fire profund religioasă şi un puternic îndemn interior, acesta va alege viaţa monahală, astfel că la data de 15 august 1933, prăznuindu-se Adormirea Maicii Domnului, la vârsta de 20 ani, tânărul Ilie va intra în mânăstirea Neamţ. Aici va fi rânduit cu ascultare la infirmerie şi la biblioteca mânăstirii. Însă tânărul Ilie era nemulţumit de putinele eforturi călugăreşti care le făcea, aşa că face cerere de plecare la Locurile Sfinte. Această cerere nu-i va fi luată în considerare, pe motiv că nu satisfăcuse stagiul militar.

Datorită calităţilor sale, stareţul mânăstirii îl va trimite pe tânărul Ilie la Bucureşti, pentru a urma Facultatea de Medicină. După terminarea studiilor, Tânărul Ilie nu se va reîntoarce la Neamţ, ci va vizita aşezămintele monahale din Oltenia, printre care şi mânăstirea Turnu, unde va sta până când va fi încorporat. Este de remarcat faptul că deşi va sta puţin aici, râvnitorul frate va impresiona pe toţi, prin comportamentul său exemplar.

După satisfacerea stagiului militar, tânărul Ilie se reîntoarce la Neamţ, având aceleaşi ascultări, în timpul cărora se arată a fi blând, ascultător şi smerit. Având şi ascultarea de bibliotecar, tânărul frate va descoperi comorile de învăţătură ale scrierilor Sfinţilor Părinţi, pe care le va studia cu multă stăruinţă.

La 8 aprilie 1936, în Miercurea Sfintelor Patimi, tânărul Ilie va fi tuns în monahism, de către stareţul de atunci al mânăstirii, arhim. Valerie Moglan, naş şi părinte duhovnicesc fiind ierom. Ioachim Spătaru, egumenul schitului Pocrov-Neamţu. După rânduială, numele îi va fi schimbat în Ioan, nume care îl va purta tot restul vieţii sale pământeşti, cu evlavie şi smerenie.

În scurta perioadă pe care o va mai petrece la Neamţ, Cuviosul Ioan va primi diverse ascultări: intendent de stăreţie, bibliotecar şi profesor de română la Şcoala monahală, în care se pregăteau fraţii începători. În toamna anului 1936 însă, plin de dorinţa desăvârşirii, Cuviosul Ioan va pleca spre Ţara Sfântă, împreună cu doi monahi, Claudie Derebreanu şi Damaschin Ignat, costul călătoriei fiind suportat de Cuviosul Ioan, din moştenirea rămasă de la părinţi. După ce a vizitat cele mai importante localităţi biblice de aici, Cuviosul Ioan se va retrage într-o peşteră din pustia Iordanului, unde va sihăstri aici timp de doi ani. După această perioadă de timp, Cuviosul se va închinovia în mănăstirea Sf. Sava, unde mai vieţuiau 5 călugări români, printre care ierom. Ignatie Rădulescu, ierod. Veniamin Trifan şi monahul Ştefan. Prezenţa românilor în aceste locuri nu însemna altceva decât continuarea unei îndelungate tradiţii, fiind cunoscute relaţiile străvechi ale poporului român cu Ţara Sfântă, încă din sec. XVI-XVII.

Aici, Cuviosul Ioan se va nevoi timp de 8 ani, întrecând pe mulţi în ostenelile călugăreşti, cu aspra sa vieţuire. Va îndeplini aici ascultările de paraclisier, bibliotecar, ajutor de econom, apoi cea de infirmier, fiind foarte apreciat pentru dragostea şi mila cu care îi îngrijea pe bolnavi, indiferent de starea lor religioasă sau socială. A învăţat repede limba greacă şi a început să exploreze comorile de teologie din scrierile aflate în biblioteca mânăstirii. Astfel, ziua se afla la infirmerie, iar noaptea o dedica rugăciunii, citirii şi traducerii din scrierile Sfinţilor părinţi, uneori şi compunerii de versuri, talent pe care îl avea încă din copilărie. Aici, la Sf. Sava, Cuviosul Ioan a desăvârşit lucrarea cea de taină a rugăciunii lăuntrice, despre care va scrie câteva pagini folositoare creştinilor.

Între anii 1939-1940, Cuviosul Ioan va petrece în pustiul Qumran şi într-o peşteră din apropierea Mării Moarte, împreună cu alt călugăr român. Aici va întâlni pe monahul Ioanichie Pârâială, care i-a fost ucenic credincios până la sfârşitul vieţii sale. Din cauza războiului, între 1940-1941, Cuviosul Ioan va pătimi într-un lagăr de pe Muntele Măslinilor, după care se va reîntoarce la mânăstirea Sf. Sava.

Desigur că ar fi rămas la mânăstirea Sf. Sava până la moarte, deoarece aici avea liniştea mut dorită. Însă superiorul Bisericii Ortodoxe Române de la Ierusalim, arhim. Victorin Ursache, în prezent arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din America şi Canada a propus Patriarhiei Române hirotonirea întru preot a monahului Ioan Iacob şi numirea sa ca egumen al schitului românesc de la Iordan, cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul.

Va fi hirotonit diacon în 1974, în biserica Sfântului Mormânt, de către arhiepiscopul Epifanie al Filadelfiei, după care, tot aici, va fi hirotonit şi preot.

Vreme de 6 ani (1947-1952), Cuviosul Ieroschinomah Ioan Iacob va păstori schitul românesc de la Iordan cu multă evlavie şi pricepere gospodărească. Aici va construi mai multe chilii lângă biserică, atât pentru monahi, cât şi pentru pelerini, dar va săvârşi şi sfintele slujbe în limba română, transformând astfel schitul într-o oază românească (despre acesta va vorbi în poezia sa Singura mângâiere românească) Totodată, va continua scrierea de versuri şi de pagini de învăţătură, prin acestea dovedindu-şi calităţile sale duhovniceşti desăvârşite. Trebuie să menţionăm faptul că pentru Cuviosul Ioan, poezia era expresia simţirii celei mai adânci a dorului românesc, lucru observat pe deplin şi în poezia Scântei din inimă.

În anul 1952, împreună cu ucenicul său, Ioanichie, se va retrage în pustiul Hozeva, la mânăstirea Sfântul Gheorhge Hozevitul, iar în anul următor, vor vieţui într-o peşteră din apropiere, numită Chilia Sfânta Ana, unde vor rămâne până la sfârşitul vieţii Cuviosului Ioan. Peştera era cu totul izolată, comunicarea cu exteriorul făcându-se prin scrieri şi prin intermediul ucenicului său, care trebuia să urce o scară foarte abruptă, peştera fiind situată la 7 metri deasupra cursului văii pârâului Hozeva. Viaţa Cuviosului în această peşteră era foarte aspră, cu posturi îndelungate şi cu privegheri de toată noaptea. Mâncarea lui era o dată pe zi, pesmeţi, măsline, smochine şi apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având drept pernă o piatră. În sărbători mari şi în posturi, Cuviosul săvârşea Sf. Liturghie, în paraclisul peşterii, unde se împărtăşea cu Sf. Taine.

Astfel vieţuind, în data de 5 august 1960, în vârstă de 47 de ani, Cuviosul Ioan îşi va încredinţa sufletul în mâinile Domnului, fiind înmormântat în peştera în care a vieţuit în ultima parte a vieţii sale, de către egumenul mânăstirii Sf. Gheorghe Hozevitul. Aici trupul Cuviosului se va odihni timp de 20 de ani, după care mormântul său a fost deschis cu intenţia ca osemintele să fie mutate în osuarul de obşte, potrivit tradiţiei locale. Însă cei prezenţi la acest eveniment au constata cu mirare că trupul Cuviosului era cu totul nevătămat de stricăciune, răspândind împrejur bună mireasmă. la cererea obştii mânăstirii Sf. Gheorghe Hozevitul, patriarhul Benedict al Ierusalimului a îngăduit strămutarea moaştelor Cuviosului Ioan în biserica mânăstirii, alături de moaştele Sfinţilor Ioan Hozevitul şi Gheorghe Hozevitul.

Mare nevoitor în cele ale desăvârşirii, fiu credincios al Bisericii Ortodoxe, mărturisitor al credinţei străbune, Cuviosul Ioan s-a dovedit a fi şi un rodnic poet creştin, în acest sens poeziile sale fiind culese şi publicate în 2 volume, în 1968-1970, sub titlul Hrană duhovnicească, volume ce mai cuprind şi traduceri ale sale din operele Sfinţilor Părinţi. Aceste volume au apărut cu purtarea de grijă a ucenicului Cuviosului, monahul Ioanichie, având o prefaţă semnată de arhiepiscopul Arstoboulos al Kiriacopolei.

Prin această moştenire, Cuviosul se dovedeşte a fi un mare trăitor al credinţei, o reală personalitate duhovnicească şi un îndrumător plin de înţelepciune sfântă pe calea mântuirii, ridicat din neamul nostru românesc.

Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luînd în considerare sfinţenia vieţii lui şi văzînd cinstitele sale moaşte ce se păstrează nestricate cu darul lui Dumnezeu, l-a canonizat ca sfînt pe Cuviosul Ioan Iacob, la data de 20-21 iunie, 1992, sub numele de “Sfîntul Ioan cel Nou de la Neamţ (Hozevitul)”, fixîndu-i-se zi de prăznuire, 5 august, data mutării sale la cele veşnice.

C.O.

Cînd Deciu avea în stăpînirea sa sceptrul împărăţiei Romei, a mers din cetatea Cartagina la Efes, cu mare mînie împotriva creştinilor de acolo. Atunci toate ţările dimprejur, din porunca lui, s-au adunat în cetatea Efesului să aducă jertfe deşerţilor zei. Iar Biserica credincioşilor era în prigonire, încît mulţi robi ai lui Hristos, preoţi, clerici şi ceilalţi credincioşi se ascundeau fiecare pe unde puteau, temîndu-se de cumplitul prigonitor. Împăratul, înălţîndu-se cu inima, a pus idoli în mijlocul cetăţii, aducîndu-le jertfe necurate.

Mai întîi a poruncit celor mai mari ai cetăţii ca, împreună cu dînsul, să aducă jertfe zeilor şi să stropească pămîntul cu sîngele dobitoacelor înjunghiate; iar fumul şi duhoarea celor jertfite umpleau văzduhul, săvîrşindu-se de tot poporul necredincios praznicul păgînilor cel urît de Dumnezeu. A treia zi împăratul a poruncit să prindă pe toţi creştinii şi să-i silească la jertfele idoleşti. Deci, credincioşii erau căutaţi pretutindeni. Ei erau traşi din case şi din peşteri, şi închişi, ducîndu-i cu necinste la poporul cel adunat, care se închina cu jertfe idolilor. Toţi creştinii care erau fricoşi şi mici la suflet, temîndu-se de munci, cădeau din credinţă şi se închinau idolilor înaintea poporului. Auzind şi văzînd acest lucru, ceilalţi creştini se tînguiau cu sufletele şi plîngeau pentru cei ce cădeau de la Hristos şi alunecau la închinare de idoli. Iar cei ce erau tari în credinţă şi mari la suflet, aceia se dădeau fără temere la toate chinurile, suferind diferite morţi, punîndu-şi astfel cu bărbăţie sufletele pentru Domnul şi Mîntuitorul lumii. Atît de mulţi erau cei munciţi, încît din trupurile lor cele chinuite şi zdrobite, sîngele curgea ca apa, adăpînd pămîntul; iar trupurile celor ucişi, chinuitorii le aruncau pe unele în gunoi, pe altele, pe lîngă drumuri, pe altele le spînzurau pe ziduri împrejurul cetăţii, iar capetele lor le puneau înfipte în pari înaintea porţilor cetăţii. Corbii şi celelalte păsări mîncătoare de carne, zburînd peste zidurile cetăţii, mîncau trupurile muceniceşti. Multă mîhnire le era creştinilor celor ascunşi, căci nu puteau să ia şi să îngroape trupurile fraţilor lor, care erau mîncate de păsări. Ei se rugau tînguindu-se şi îşi ridicau mîinile către Dumnezeu, ca să scape Biserica de la acea muncire.

În vremea aceea erau în rînduiala ostăşească din Efes şapte tineri. Ei erau fii de cetăţeni cinstiţi şi mari, numele lor fiind: Maxi-milian, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian şi Antonin. Aceştia, deşi erau născuţi din diferiţi părinţi, cu sufletul erau într-o credinţă şi întru aceeaşi dragoste, a lui Hristos. Ei petreceau împreună în rugăciune şi în postiri, răstignindu-se împreună cu Hristos prin omorîrea trupurilor lor şi prin păzirea curăţiei cea neîntinată. Văzînd în toate zilele răutăţile ce se făceau creştinilor şi uciderile cele cumplite, îşi zdrobeau inimile lor, suspinînd şi plîngînd. Pe cînd împăratul cu toţi păgînii mergeau la jertfe, ei se abăteau şi, intrînd în biserica creştinească, se aruncau la pămînt înaintea lui Dumnezeu şi, presărîndu-şi ţărînă pe cap, se rugau cu tînguire.

Făcînd ei astfel, au aflat oarecare pînditori, pentru că în vremea aceea fiecare pîndea pe prietenul său, să vadă care se ruga lui Dumnezeu. Deci, se dădeau la moarte frate pe frate, tată pe fiu, fiul pe tată, şi fiecare nu-l tăinuia pe aproapele lui, dacă se afla rugîndu-se lui Hristos. Deci, mergînd pînditorii la asupritor, i-au zis: “Împărate, în veci să trăieşti! Tu chemi pe cei ce sînt departe şi îi sileşti la jertfe, iar cei ce sînt aproape de tine aceia nu bagă în seamă stăpînirea ta cea împărătească şi poruncile tale nu le ascultă, ci le hulesc şi se ţin de creştineasca credinţă”.

Împăratul, umplîndu-se de mînie, întreba: “Cine este acela, care ar fi potrivnic stăpînirii mele?” Clevetitorii au zis: “Maximilian, fiul eparhului cetăţii Efesului, şi alţi şase fii de boieri cinstiţi în rînduielile ostăşeşti. Deci, îndată împăratul a dat poruncă să-i prindă şi să-i aducă înaintea sa legaţi cu lanţuri de fier. Astfel au fost puşi sfinţii înaintea lui, fiindu-le încă lacrimile în ochi şi ţărîna pe capetele lor. Tiranul, căutînd la ei, le-a zis: “Pentru ce nu aţi fost cu noi la praznicul zeilor? Căci pe toată lumea am chemat la închinarea lor. Acum, apropiindu-se jertfa cea datornică, să le aduceţi şi voi lor, precum le-au adus toţi”. Răspuns-a Sfîntul Maxi-milian: “Noi avem de împărat pe Unul Dumnezeu. Acela vieţuieşte în cer şi de a Sa slavă este plin cerul şi pămîntul. Aceluia îi aducem jertfă de mărturisire şi rugăciunile noastre în tot ceasul; iar ardere şi jertfe necurate nu vom aduce idolilor voştri, ca să nu ne întinăm sufletele noastre”.

Auzind împăratul acestea, a poruncit să ia de la ei cingătorile ostăşeşti, care erau semn de cinstită boierie, zicînd că sînt nevrednici a fi între ostaşii împărăteşti, deoarece s-au făcut potrivnici zeilor şi împăratului. Privind frumuseţea tinereţilor lor s-a umilit de ei şi a zis: “Nu este drept ca tinereţea acestora să o pierdem aşa iute cu munci; deci, iată, frumoşilor tineri, vă dau vreme să vă gîndiţi, ca, înţelepţindu-vă, să vă apropiaţi de zei şi astfel să fiţi vii”. Zicînd acestea, a poruncit să-i dezlege din lanţurile de fier şi să-i lase liberi pînă la vremea hotărîtă lor; iar el s-a dus la altă cetate, vrînd să se întoarcă după aceea iar în Efes.

Sfinţii tineri, avînd vreme liberă, făceau lucrurile cele drepte ale credinţei lor şi, luînd aur şi argint din casele părinţilor, împărţeau la săraci în taină şi la arătare. După aceea au făcut sfat între ei, zicînd: “Să plecăm din cetate pînă ce împăratul se va întoarce, şi să intrăm în peştera cea mare din munte, care este în partea răsăritului. Acolo, în linişte, să ne rugăm lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să ne întărească pe noi întru mărturisirea preasfîntului Său nume, ca astfel să putem fără temere să stăm înaintea tiranului şi, bărbăteşte pătimind, să cîştigăm de la Domnul nostru Iisus Hristos cununa cea nevestejită a slavei, pregătită credincioşilor lui”.

Astfel sfătuindu-se, au luat cu dînşii arginţi ca să le ajungă cîteva zile pentru hrană şi, ducîndu-se în partea de răsărit, care se numea Ohlon, au intrat în peşteră. Ei au petrecut acolo multe zile, lăudînd neîncetat pe Dumnezeu şi rugîndu-se pentru mîntuirea sufletelor lor. Pe Iamvlih, ca cel mai tînăr cu anii, l-au rînduit spre slujire, adică să umble prin cetate şi să aducă cele de trebuinţă. Deci, Sfîntul Iamvlih, tînărul cel înţelept, umblînd prin cetate, îşi schimba hainele sale şi se îmbrăca în haine proaste ca să nu fie cunoscut; iar din arginţii pe care îi lua, o parte îi împărţea săracilor, iar cu cealaltă care rămînea cumpăra hrană. Fiind în acea slujbă, cerceta în taină despre venirea împăratului în cetate.

Iar după multe zile, Sfîntul Iamvlih, plecînd spre cetate în chip de sărac, a văzut venirea împăratului şi a auzit şi porunca lui dată, ca toţi mai-marii cetăţenilor şi ai oştilor să fie gata a doua zi spre a aduce jertfă zeilor lor; pentru că necuratul acela mult se silea la slujba idolilor. Iamvlih a mai auzit că împăratul a dat poruncă să fie căutaţi şi cei şapte tineri, eliberaţi pentru o vreme, ca şi aceştia, împreună cu ceilalţi cetăţeni, să jertfească idolilor înaintea lui. Atunci Iamvlih s-a temut foarte mult, şi îndată a alergat în peşteră la fraţi, aducîndu-le şi puţină pîine; deci, le-a spus lor toate cele ce a văzut şi a auzit şi cum că ei sînt căutaţi spre jertfă.

Aceasta auzind-o toţi, s-au umplut de frică şi, căzînd cu feţele la pămînt, cu plîngere şi cu suspine s-au rugat lui Dumnezeu, şi s-au încredinţat pe ei spre ajutorul şi mila Lui. Deci, Iamvlih, sculîndu-se, a pregătit masa, punînd înaintea lor acea puţină pîine pe care o adusese.

Fiind seară, soarele apusese; deci, şezînd ei, au mîncat, întărindu-şi trupurile lor pentru primirea chinuitorilor. După ce au mîncat, au stat vorbind între dînşii şi, mîngîindu-se unul pe altul şi îndemnîndu-se spre bărbăteasca pătimire pentru Hristos cu cuvinte lăudătoare de Dumnezeu, au adormit; pentru că de mîhnirea care era în inimile lor li se îngreuiaseră ochii.

Dar milostivul şi iubitorul de oameni Dumnezeu, Care totdeauna poartă grijă de cele folositoare Bisericii Sale şi se îngrijeşte de robii Săi, a poruncit acestor şapte tineri să doarmă cu oarecare străin şi minunat somn. Acela, Care voia să facă printr-înşii în vremea viitoare o minune preaslăvită, a făcut aceasta, ca să încredinţeze pe cei care se îndoiau de învierea morţilor. De aceea, sfinţii au adormit un somn de moarte, căci sufletele lor erau păzite în mîinile lui Dumnezeu, iar trupurile lor, ca şi cum ar fi dormit, zăceau în peşteră, nestricate şi neschimbate.

A doua zi, însă, împăratul a poruncit să caute pe aceşti şapte tineri de neam bun şi, neaflîndu-i pe ei, a zis către boieri: “Mi-e milă de aceşti tineri, deoarece sînt de neam bun şi frumoşi la chip; deci, socotesc că, temîndu-se de mînia noastră, au fugit undeva şi s-au ascuns; dar bunătatea noastră cea împărătească este gata a-i milui pe ei, dacă se vor căi şi se vor întoarce spre zeii noştri”. Dar boierii i-au răspuns lui: “Nu jeli, împărate, pentru tinerii aceia potrivnici ţie şi zeilor, pentru că am auzit că nu s-au căit, ci mai răi hulitori s-au făcut! Ei, după ce au împărţit mult aur şi argint săracilor de pe uliţele cetăţilor, s-au făcut nevăzuţi; însă de vei voi, să se cheme părinţii lor şi cu chinuri să se muncească, ca să spună unde sînt fiii lor”.

Atunci împăratul a poruncit ca îndată să cheme pe părinţi şi a zis către dînşii: “Unde sînt fiii voştri, ocărîtorii împărăţiei mele? Spuneţi adevărul, pentru că în locul lor voi porunci să vă piardă pe voi, deoarece voi, dîndu-le lor aur şi argint, i-aţi trimis undeva să nu se arate înaintea feţei noastre”. Părinţii au răspuns: “O, împărate, ne rugăm bunătăţii tale, ascultă-ne şi pe noi fără de mînie. Noi nu sîntem împotriva împărăţiei tale, poruncile tale nu le încălcăm, nici nu încetăm să aducem jertfe zeilor; deci, pentru ce să murim? Dar, dacă fiii noştri s-au răzvrătit, la acestea nu i-am învăţat noi, nici nu le-am dat aur şi argint, ci ei singuri, luîndu-l tîlhăreşte de la noi, l-au împărţit la cei neputincioşi şi, fugind, s-au ascuns, după cum am auzit, în peştera cea mare care este în muntele Ohon. Multe zile au trecut de cînd nu s-au arătat de acolo şi nu ştim dacă mai sînt vii sau au murit”.

Împăratul, auzind acestea, a eliberat pe părinţii aceia şi a poruncit să astupe uşile peşterii aceleia cu pietre mari, zicînd: “Deoarece nu s-au căit şi nu s-au întors la zei şi s-au ascuns dinaintea feţei noastre, să nu mai vadă de acum lumina zilei, şi în întunericul peşterii să piară de foame şi de sete”.

Împăratul şi cetăţenii nu ştiau că acei tineri adormiseră întru Domnul, ci toţi îi socoteau pe ei că sînt vii. Deci, astupîndu-se peştera, doi din postelnicii împărăteşti, Teodor şi Rufin, creştini tăinuiţi, au scris pătimirea şi numele acestor şapte sfinţi tineri pe două tăbliţe de plumb şi, pecetluindu-le într-un sicriaş de aramă, l-au pus între pietre la uşa peşterii, zicînd între dînşii: “Cînd va voi Dumnezeu să cerceteze pe robii Săi, mai înainte de venirea Sa, şi cînd va deschide peştera şi la arătare vor cunoaşte numele şi faptele lor din scrisoarea aceasta, atunci va fi arătat celor mai de pe urmă despre dînşii că sînt mucenici, deoarece au murit pentru Hristos, astupîndu-se în peşteră”. Astfel peştera aceea s-a astupat şi s-a întărit cu peceţi.

După aceasta, nu după multă vreme, păgînul împărat Deciu a pierit şi după dînsul alţi împăraţi păgîni şi prigonitori ai Biserici lui Dumnezeu au pierit fiecare întru a sa vreme. Venind la împărăţie Constantin, marele împărat al creştinilor şi, după mulţi ani, ajungînd sceptrul în mîinile împăratului Teodosie cel Tînăr, în zilele lui s-au sculat nişte eretici care ziceau că nu este învierea morţilor, despre care Însuşi Hristos a vorbit Bisericii Sale. De aceas-ta se îndoiau mulţi, nu numai mirenii, dar şi oarecare episcopi au căzut în eresul acela. Deci, se ridicase prigonire asupra dreptcredincioşilor, de la cei mai mari boieri ai palatelor împărăteşti şi de la arhiereii cei rătăciţi din calea cea dreaptă, între care era la toată răutate mergător înainte, Teodor, episcopul Eginei.

De aceea, unii din eretici ziceau că după moarte nu va fi oamenilor nici un fel de mîngîiere, pentru că cei ce mor cu trupul, mor şi cu sufletul, şi amîndouă se nimicesc. Iar alţii ziceau că numai singure trupurile, în mormînt stricîndu-se, vor pieri, iar sufletele vor avea răsplatirea lor, afară de trupurile cele pierite prin stricăciune; pentru că socoteau că nu vor putea să învieze şi să se scoale după atîtea mii de ani trupurile acelea, din care nici praful nu se mai găseşte. Aceasta era o socoteală eretică, căci ei nu luau în seamă cuvintele Domnului Hristos din Evanghelie: Că morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia… Nici cele ce sînt scrise în proorocia lui Daniil: Că cei ce dorm în ţărîna pămîntului, se vor scula, unii spre viaţa veşnică, iar alţii spre ocară şi spre înfruntare veşnică. Nici cele ce grăieşte Dumnezeu prin proorocul Său, Iezechiel: Poporul meu, Eu vă voi deschide mormintele şi vă voi scoate dintr-însele…

Neaducîndu-şi aminte de acestea, tulburau Biserica lui Dumnezeu foarte mult. Împăratul Teodosie era în mare mîhnire, văzînd tulburarea Bisericii, şi se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul cu post şi multe lacrimi, ca singur cel Atoatefăcător să fie tuturor sprijinitor asupra vătămării adusă Bisericii Lui. Dar Domnul cel multmilostiv, Care nu voieşte să rătăcească şi să piară cineva de la credinţa cea adevărată, a auzit rugăciunea împăratului şi suspinele cu lacrimi ale multor credincioşi. Deci, a descoperit tuturor la arătare taina cea aşteptată a învierii morţilor şi a vieţii veşnice. Aceasta a descoperit-o în acest chip: era un bărbat oarecare, anume Adolie, care era stăpînul muntelui, ce se numea Ohlon, unde era peştera cea astupată cu tinerii cei adormiţi. El, avînd acolo locuinţa sa, a voit, după rînduiala lui Dumnezeu, să zidească un staul pentru oile sale. Începînd să-l zidească, slugile lui luau pietre pentru zidărie din acelea cu care de demult se astupase peştera, însă nu ştiau că acolo este peşteră, ci socoteau că aşa sînt pietrele în munte. Ei, trăgîndu-le din munte, au făcut o gaură cît putea să intre omul.

Într-acea vreme, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce stăpîneşte viaţa şi moartea, Care înviase pe Lazăr mort de patru zile, a înviat şi pe aceşti şapte tineri, care adormiseră de mulţi ani. Aceşti sfinţi mucenici au înviat după porunca Lui cea dumnezeiască, ca şi cum s-ar fi deşteptat din somn şi, sculîndu-se, au dat lui Dumnezeu rugăciunea cea de dimineaţă. Apoi, după binecuvîntarea lui Dumnezeu, s-au sărutat unul cu altul, după obicei, pentru că ei credeau că se deşteptaseră din somnul cel de noapte şi nici un semn de moarte nu era într-înşii. Hainele le erau întregi, trupurile neschimbate, ba chiar înflorite cu sănătate şi cu frumuseţile tinereţilor, şi toate erau în aşa chip, ca şi cum erau adormiţi de seara. Ei parcă se sculaseră de dimineaţă şi şedeau de vorbă, mîhnindu-se de slujirea idolilor care le stătea asupră-le şi de prigonirea ce era împotriva creştinilor, şi socoteau că Deciu îi caută spre chinuire. Deci, căutînd spre Iamvlih, l-au întrebat ce a auzit în cetate, să le spună şi lor. Iamvlih le-a răspuns: “Cele ce v-am spus aseară, acelea vă spun şi acum: împăratul a poruncit ca astăzi toţi cetăţenii să fie gata la jertfe, iar pe noi a poruncit să ne caute, ca, împreună cu toţi, să ne închinăm idolilor înaintea feţei lui, iar de nu vom face acest lucru, apoi are să ne chinuie”.

Atunci Maximilian a zis către toţi: “Fraţilor, să fim gata a ieşi şi a ne arăta cu îndrăzneală înaintea lui Deciu. Pînă cînd să şedem aici ca nişte fricoşi? Să ieşim şi fără temere să mărturisim înaintea împăratului pămîntesc pe Împăratul cerului, pe Dumnezeu cel adevărat, pe Domnul nostru Iisus Hristos, şi pentru cinstea lui să răbdăm pînă la sînge! Să ne punem sufletele pentru El, să nu ne înfricoşăm de asupritorul cel muritor şi de muncile cele vremelnice, ca să nu cădem din viaţa cea veşnică, pe care o aşteptăm prin credinţa în Iisus Hristos. Iar tu, frate Iamvlih, sîrguieşte-te să ne găteşti hrană la ceasul obişnuit. Ia şi un ban de argint şi du-te în cetate să ne cumperi pîine mai multă decît ieri, pentru că ieri ai adus puţină şi acum sîntem flămînzi. Vezi de află ce a mai poruncit Deciu împotriva noastră şi întoarce-te degrabă, ca să ne întărim cu hrană, să ieşim de aici de bunăvoie şi să ne dăm la muncire pentru Domnul nostru Iisus Hristos. Iamvlih a luat un ban de argint şi a ieşit foarte de dimineaţă, cînd începea să se lumineze de ziuă.

Sfîntul Iamvlih, ieşind din peşteră, a văzut pietrele zăcînd lîngă uşă şi s-a mirat foarte. El se gîndea în sine, zicînd: “Ce sînt acestea şi cînd s-au pus? Că aseară nu erau! Apoi, coborîndu-se din munte, mergea cu frică şi se temea să intre în cetate, ca nu cumva să-l recunoască şi să-l ducă la împărat. Apropiindu-se el de porţile cetăţii şi ridicîndu-şi ochii, a văzut o cinstită cruce deasupra, foarte frumos făcută şi s-a minunat mult. Apoi, ori unde îşi întorcea ochii, pretutindeni vedea alte zidiri şi alte case şi se minuna. După aceea s-a dus la altă poartă a cetăţii şi acolo a văzut chipul crucii pus pe zid şi nu pricepea. Deci, înconjurînd toate porţile cetăţii şi văzînd pretutindeni Sfinte Cruci, s-a mirat foarte în sine. Apoi, venind iar la poarta dintîi, zicea în sine: “Ce este aceasta? Aseară nu se vedea nicăieri semnul Sfintei Cruci, decît numai în taină, unde era păzit de credincioşi, iar acum este văzut peste tot locul, chiar şi pe zidurile cetăţii! Văd adevărul sau vreo nălucire? Nu este aceasta vreo nălucire din vis?” Apoi, întărindu-se cu duhul, a intrat în cetate şi, mergînd puţin, a auzit pe mulţi jurîndu-se cu numele lui Hristos şi mai mult s-a înspăimîntat, gîndind în sine: “Ieri nimeni nu îndrăznea să cheme pe faţă numele lui Hristos, iar acum se preamăreşte Hristos prin atîtea guri multe! Socotesc că nu aceasta este cetatea Efes, ci alta, căci şi zidurile sînt altele şi oamenii îmbrăcaţi cu alte haine!”

Mergînd mai departe, a întrebat pe un om, zicînd: “Cum se numeşte cetatea aceasta?” Acela a răspuns: “Efes”. Sfîntul Iamvlih nu l-a crezut, ci se gîndea în sine: “Cu adevărat m-am rătăcit în altă cetate; deci, mi se cade să cumpăr pîine şi să ies de aici degrab, ca să nu mă rătăcesc cu desăvîrşire”. Apoi, apropiindu-se de un vînzător de pîine, a scos banul de argint şi i l-a dat, ca, oprindu-şi preţul cuvenit pentru pîini, de celălalt preţ al banului să-i dea bani de aramă. Banul acela de argint era mare, avînd pe el chipul şi numele împăraţilor cei mai vechi. Vînzătorul de pîine, luînd banul de argint, l-a arătat altuia; acela, luîndu-l, l-a dat la altul şi apoi s-au apropiat şi ceilalţi care erau acolo, şi, uitîndu-se la banul acela de argint, se mirau de vechimea lui, şi, privind şi la Iamvlih, îşi şopteau unul altuia la ureche: “Cu adevărat tînărul acesta a găsit vreo comoară ascunsă de demult!”

Sfîntul Iamvlih, văzîndu-i că-şi şoptesc, s-a temut, fiindcă socotea că este cunoscut de dînşii şi vor să-l prindă şi să-l dea împăratului Deciu. Deci, a zis către dînşii: “Rogu-mă vouă, luaţi-vă banul acesta de argint, pentru că eu nimic nu voiesc”. Dar ei, prinzîndu-l, îl ţineau, zicîndu-i: “Spune-ne nouă de unde eşti şi cum ai aflat de comoara împăraţilor de mai înainte? Dă-ne şi nouă o parte ca să nu te spunem; iar de nu vei voi să ne ai şi pe noi părtaşi la comoară, apoi te vom da judecătorului”.

Auzind aceasta, Sfîntul Iamvlih se mira şi tăcea, nepricepîn-du-se. Însă bărbaţii aceia îi ziceau: “Comoara aceasta nu se poate tăinui, deci spune de voie ca să nu fii muncit”. Însă el nu ştia ce să le răspundă lor, şi stătea ca un mut. Atunci bărbaţii aceia au luat de la dînsul brîul şi, punîndu-l pe grumajii lui, îl ţineau în mijlocul tîrgului. Deci, a străbătut această veste în popor, aceea că un tînăr oarecare, aflînd o comoară, este prins, şi s-au adunat la dînsul mulţi, care, uitîndu-se la faţa lui, ziceau: “Acest om este străin, nici că l-am văzut pe el cîndva”. Iar Sfîntul Iamvlih voia să spună ceva despre dînsul, dar nu putea să grăiască de multă mirare.

Uitîndu-se prin popor, voia să vadă pe cineva din cei care îl cunoşteau sau din cei ai casei sale, tată, mamă, ori pe cineva din slugi, dar pe nimeni nu afla sau cunoştea. Din această pricină el mai mult se mira, că ieri la toţi a fost cunoscut, fiindcă era fiu de tată slăvit, iar a doua zi nici pe el, nici el pe altcineva n-a cunoscut. Deci, despre prinderea lui vestindu-se prin toată cetatea, a ajuns pînă la auzul antipatului cetăţii şi al episcopului Ştefan, care, în acel ceas, după rînduiala lui Dumnezeu, erau împreună, vorbind între dînşii. Deci, amîndoi au poruncit să aducă la dînşii pe tînărul prins împreună cu banul de argint.

Sfîntul Iamvlih, fiind dus, socotea că îl duc la împăratul Deciu, dar mai cu dinadinsul privea spre popor, vrînd să vadă pe cei ştiuţi; însă nimeni nu-i era lui cunoscut. Deci, fiind dus la antipat şi la episcop, care tocmai şedeau împreună şi luînd ei banul cel de argint şi uitîndu-se la el, se mirau că era foarte vechi. Apoi antipatul a zis către Iamvlih: “Unde este comoara pe care ai găsit-o, că acest ban de argint este din comoara aceea?” Sfîntul Iamvlih a răspuns: “Nu ştiu nici un fel de comoară. Aceasta numai ştiu, că din averile părinţilor mei am acest ban de argint de acest fel, precum după obicei în această cetate umblă banii de argint la negustori. Însă, mă minunez şi nu pricep de unde mi-a venit mie năpasta aceasta”. Antipatul a zis: “De unde eşti tu?” Sfîntul a răspuns: “Mi se pare că din această cetate”. Antipatul a zis: “Al cui fiu eşti tu? Oare este cineva care te ştie, să vină să mărturisească pentru tine şi apoi te vom crede?” Deci, Sfîntul Iamvlih a spus numele tatălui, al mamei, ale moşilor, ale fraţilor săi şi ale rudeniilor sale, dar nimeni nu-i ştia pe dînşii. Atunci antipatul a zis: “Nu spui adevărul, ci minţi; pentru că ne spui nume străine şi neobişnuite, de care niciodată nu am auzit”.

Sfîntul, nepricepîndu-se, tăcea, căutînd în jos. Unii ziceau că este nebun, iar alţii ziceau că nu este, dar se face nebun, pentru ca să scape de primejdie. Deci, antipatul a început cu cuvinte mai aspre a-l îngrozi pe el, zicîndu-i: “Cum putem să te credem pe tine, cînd zici că banul acesta de argint este averea părinţilor tăi, cînd pe el este chipul şi numele lui Deciu, împăratul cel de demult, şi de la moartea lui au trecut aproape 200 de ani. Argintul tău nu este asemenea cu argintul de acum. Oare părinţii tăi sînt atît de bătrîni, încît să-şi aducă aminte de împăratul Deciu, care a fost de demult şi să aibă banii lui? Tu eşti tînăr, nu ai nici treizeci de ani, şi voieşti să amăgeşti cu meşteşugul tău pe bătrînii şi înţelepţii Efesului? Te voi arunca în temniţă, îţi voi da bătăi multe, şi nu te voi lăsa, pînă ce nu vei spune adevărul, dacă este comoara găsită de tine!”

Acestea auzindu-le Sfîntul Iamvlih, s-a temut de îngrozirea antipatului, şi s-a minunat cînd a auzit despre Deciu că a fost în anii de demult. Deci, căzînd cu faţa la pămînt, a zis: “Rogu-mă vouă, domnii mei, spuneţi-mi ceea ce vă voi întreba pe voi, şi eu pe toate le voi spune vouă de bună voie: “Tot Deciu este împărat în cetatea aceasta sau nu?” Iar episcopul i-a zis lui: “Nu este, fiule, în vremea de acum şi în ţările acestea un împărat care să se numească Deciu; decît numai la neamurile cele de demult a fost, în anii cei vechi; iar acum împărăţeşte dreptcredinciosul împărat Teodosie”. Atunci Iamvlih a zis: “Rogu-mă vouă, domnilor, să mergeţi cu mine şi vă voi arăta în peştera din muntele Ohlon pe prietenii mei; ca să ştiţi de la dînşii că este adevărat ceea ce grăiesc; căci noi, fugind de aici cu adevărat din faţa lui Deciu, mai înainte cu cîteva zile, ne-am ascuns în peştera aceea; iar pe Deciu l-am văzut ieri intrînd în cetatea Efesului; însă acum nu ştiu, oare Efesul este cetatea aceasta sau alta?”

Atunci episcopul s-a gîndit în sine, zicînd: “Dumnezeu voieşte ca prin trimisul acesta să ne descopere vreo oarecare taină!” Apoi a zis către antipat: “Să mergem cu dînsul, ca să vedem ce lucru minunat are să ne arate”. Atunci episcopul şi antipatul, sculîndu-se, au mers cu tînărul, cu mai-marii cetăţii şi mulţime mare de popor venea după dînşii. Ajungînd la muntele acela şi la peşteră, a intrat Iamvlih întîi în peşteră, iar episcopul şi ceilalţi oameni, urmîndu-i lui, au găsit în gura peşterii, între două pietre, sicriaşul de aramă pecetluit cu două peceţi de argint. Episcopul şi antipatul, deschizînd sicriaşul acela înaintea tuturor, au găsit în el acele două tăbliţe de plumb pe care era scris: “Aceşti şapte sfinţi tineri au fugit din faţa asupritorului Deciu. Ei se numesc astfel: Maximilian, fiul eparhului, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian şi Antonin. Ei s-au ascuns în peştera aceasta, care din porunca lui Deciu astupîndu-se, s-au sfîrşit în ea muceniceşte aceşti sfinţi tineri, căci pentru Hristos au murit!” Aceasta citind-o, toţi s-au minunat şi cu glas mare au preamărit pe Dumnezeu.

Apoi, intrînd în peşteră, au găsit pe sfinţi şezînd plini de bucurie, cu feţele lor strălucite cu lumina darului lui Dumnezeu şi înflorind cu frumuseţile ca nişte flori. Deci, văzîndu-i pe ei episcopul, antipatul, mai-marii cetăţii şi poporul s-au închinat pînă la picioarele lor şi au dat slavă lui Dumnezeu, care i-a învrednicit pe ei a vedea o minune preaslăvită ca aceea. Apoi sfinţii tineri le-au spus lor toate cele despre dînşii şi despre Deciu tiranul, şi ce fel de prigonire era pe vremea lui împotriva creştinilor. Atunci îndată episcopul şi antipatul au trimis o scrisoare la împăratul Teodosie, zicînd: “Să porunceşti stăpînirea ta, ca degrabă să vină nişte bărbaţi cinstiţi, ca să vadă minunea care a arătat-o Dumnezeu întru a ta împărăţie; că în zilele noastre s-a arătat chipul învierii ce are să fie, în trupurile sfinţilor celor ce au înviat acum”.

Auzind împăratul Teodosie de aceasta, s-a bucurat cu bucurie mare şi îndată s-a sîrguit să meargă singur la dînşii. Deci, plecînd cu boieri şi cu mult popor din Constantinopol la Efes, a fost întîmpinat de efeseni cu cinste, precum se cădea. Episcopul, antipatul şi ceilalţi mai mari ai cetăţi l-au dus în peşteră, în care, intrînd şi văzînd pe sfinţi ca pe îngerii lui Dumnezeu, au căzut la picioarele lor, închinîndu-se; iar ei, întinzîndu-şi mîinile, l-au ridicat de la pămînt. Sculîndu-se, împăratul i-a cuprins cu dragoste, i-a sărutat şi a plîns pe grumajii lor. După cinstita sărutare, împăratul a stat pe pămînt în dreptul lor şi, privind spre dînşii, slăvea pe Dumnezeu, iar inima lui se bucura foarte mult într-însul. Deci, a grăit către ei: “Stăpînii mei, în faţa voastră mi se pare că văd pe Hristos, singur Împăratul şi Stăpînul meu, Care a strigat pe Lazăr din mormînt şi care acum v-a înviat pe voi cu Cuvîntul Lui cel Atotputernic. El a voit să ne arate şi să ne adeverească pe noi, pentru învierea morţilor ce va să fie; că cei ce sînt în morminte, auzind glasul lui Dumnezeu, vor învia şi vor ieşi din mormînt nestricaţi”.

Sfîntul Maximilian a zis către împărat: “De acum împărăţia va fi a ta, pentru credinţa ta cea puternică, şi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, o va păzi nevătămată de tot răul întru numele Său cel sfînt. Deci, să crezi că pentru tine ne-a înviat pe noi Dumnezeu şi ca dovadă de învierea cea de obşte”. Sfinţii au zis către împărat şi alte multe cuvinte folositoare de suflet, la care împăratul împreună cu arhiereul, cu boierii şi tot poporul ascultau cu dulceaţă cuvintele lor.

Scriitorul grec al faptelor bisericeşti, Nichifor al lui Calist, adaugă şi aceasta: “Că împăratul s-a împărtăşit şapte zile la masă împreună cu dînşii şi le slujea lor”. După multe vorbiri, privind spre dînşii cu dinadinsul şi îndulcindu-se de vederea feţei lor, i-a văzut plecîndu-şi iar capetele la pămînt şi adormind cu somnul morţii, după porunca lui Dumnezeu. Deci, împăratul, stînd lîngă dînşii, a plîns împreună cu cei ce erau cu el. El a poruncit să se facă şapte racle de argint şi de aur, în care să se pună trupurile sfinţilor.

În noaptea aceea, sfinţii s-au arătat împăratului în vedenia visului, poruncindu-i să-i lase să se odihnească pe pămînt, precum s-au odihnit şi mai înainte. După aceasta s-a adunat acolo sobor de mulţi episcopi, făcînd praznic luminos, şi cinstind cu vrednicie pe sfinţii mucenici. Împăratul, făcînd multe milostenii săracilor, scăpătaţilor şi ţării aceleia, şi pe cei ce erau în legături eliberîndu-i, s-a întors la Constantinopol, bucurîndu-se şi slăvind pe Hristos Dumnezeul nostru, Căruia şi de la noi, păcătoşii, să-i fie cinste şi slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor Amin.

Notă – Cîţi ani au dormit sfinţii tineri, adică de la Deciu pînă la învierea lor, nu s-a spus în istorie, deoarece scriitorii nu se potrivesc la aceasta. Prologul, Hronograful şi Sinaxarul lunilor spun de 192 ani. Iar Gheorghe cel numit Chedrinos, scriitorul de istorii al Constantinopolului, în Sinopsisul istoriilor sale, întru împărăţia lui Teodosie cel Mic, a scris că sfinţii au dormit 170 de ani şi au înviat în anul 23 al împărăţiei lui Teodosie. Iar cel ce va voi să ştie adevărul, să caute anii lui Deciu şi ai lui Teodosie, care aici de faţă s-au pus astfel:

Deciu, după adormirea celor şapte tineri, a pierit în anul 254, după întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul; iar Teodosie cel Tînăr a luat împărăţia în anul 408. Sfinţii şapte tineri, după mărturisirea lui Gheorghe Chedrinos şi a noului Hronograf care este tălmăcit din cel grecesc, s-au sculat în anul 23 al împărăţiei lui Teodosie cel Tînăr. Prologul pe Octombrie, în 22 de zile, povesteşte că în anul 38 al împărăţiei lui s-au sculat sfinţi şapte tineri. Deci, tot cel ce va voi să numere anii de la împărăţia lui Deciu pînă la împărăţia lui Teodosie cel Mic, pînă la 23 de ani, şi pînă la 38 de ani ai împărăţiei lui, şi vor vedea cu adevărat, cîţi ani au dormit sfinţii şapte tineri.

Calendar Ortodox

Viaţa cea plăcută lui Dumnezeu a Cuviosului Isachie şi rîvna lui cea mare pentru buna credinţă, prin care a mustrat pe răucredinciosul împărat Valent, proorocindu-i pieirea lui, cum şi fericitul sfîrşit al acestui cuvios, s-a scris din destul la 30 mai. Cel ce voieşte să o afle, să citească acolo.

Cuviosul Dalmat, fiind în viaţă mirenească, a fost mai întîi ostaş în împărăţia lui Teodosie cel Mare, de care era foarte cinstit. Apoi, pentru Dumnezeu, a defăimat toate cele lumeşti şi, lăsîndu-şi femeia şi copiii, a luat cu dînsul numai pe un fiu al său cu numele Faust şi s-a dus la Cuviosul Isachie, care avea mînăstire în cetatea dinaintea Constantinopolului. El a fost tuns de dînsul în rînduiala monahicească împreună cu fiul său, şi trăiau amîndoi cu dumnezeiască plăcere, nevoindu-se în pustniceştile osteneli. Dar, după ce Cuviosul Isachie a ajuns la adînci bătrîneţi şi se apropia de sfîrşit, a chemat pe fraţi şi, învăţîndu-i despre mîntuire, le-a pus egumen în locul său pe Cuviosul Dalmat, după al cărui nume mai pe urmă s-a numit şi mînăstirea aceea “a lui Dalmat”.

Cuviosul Dalmat a fost hirotonit preot de către Atic, patriarhul Constantinopolului. El a postit atît de mult, încît petrecea fără hrană pînă la patruzeci de zile, biruind astfel, prin post şi rugăciuni, puterea diavolului. El s-a nevoit încă şi asupra diavolilor celor văzuţi, adică asupra ereticilor nestorieni care huleau pe Preasfînta Fecioară Maria, Maica Domnului, şi a fost mare ajutător Sfinţilor Părinţi la al treilea Sinod ecumenic, care s-a ţinut în Efes, în timpul împăratului Teodosie cel Mic. Cuviosul era foarte iubit de împărat şi de sfinţii părinţi care l-au pus arhimandrit în Mînăstirea Dalmatului. Plăcînd el lui Dumnezeu desăvîrşit, s-a mutat la Dînsul la adînci bătrîneţi. De asemenea şi fiul lui, Cuviosul Faust, străbătînd prin toată dumnezeiasca plăcere şi prin toată nevoinţa monahicească şi sfîrşind bine alergarea pustnicească, s-a mutat la veşnicile locaşuri şi s-a numărat cu cuvioşii părinţi în viaţa cea fără de moarte.

Sfîntul Arhidiacon Ştefan fiind ucis cu pietre de către evrei, cinstitul lui trup a stat neîngropat două zile şi o noapte, fiind aruncat spre mîncarea cîinilor, fiarelor şi a păsărilor; însă nimic nu s-a atins de dînsul, pentru că Domnul îl păzea pe el. În a doua noapte, Gamaliel, slăvitul învăţător de lege al Ierusalimului, cel ce se pomeneşte în Faptele Apostolilor, începuse a se îndupleca spre dreapta credinţă în Hristos. El se arătase în taină prieten al Sfinţilor Apostoli, şi a trimis bărbaţi cucernici ca să ia pe ascuns trupul întîiului mucenic, şi l-au dus în satul său, care, după numele lui, se chema Cafargamala, adică satul lui Gamaliel.

Acel sat era departe de Ierusalim ca la douăzeci de stadii; deci, acolo i-au făcut Sfîntului Ştefan cinstita îngropare, punîndu-l într-o peşteră, în mormîntul lui cel nou. După aceea, Nicodim, boierul evreiesc care venise noaptea la Domnul Hristos, plîngînd deasupra mormîntului Sfîntului Ştefan, s-a mutat; şi tot acolo aproape de mormîntul mucenicului a fost îngropat de Gamaliel.

După aceasta şi Gamaliel, primind Sfîntul Botez împreună cu fiul său, Aviv, şi vieţuind cîtăva vreme cu bună plăcere în dreapta credinţă creştinească, s-a sfîrşit. Deci, în aceeaşi peşteră, lîngă mormîntul lui Ştefan şi a lui Nicodim, i-au îngropat pe amîndoi. Trecînd mulţi ani şi pierind chinuitorii care mult au prigonit Biserica lui Hristos, a sosit împărăţia creştinească, prin luminarea marelui Constantin; şi, făcîndu-se alinare Bisericii şi dreapta credinţă strălucind pretutindenea, s-au aflat prin dumnezeiască descoperire cinstitele moaşte ale Sfîntului Întîiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan şi, lîngă dînsul, moaştele bărbaţilor celor de Dumnezeu plăcuţi, ale lui Nicodim, Gamaliel şi Aviv. Deci, le-au aflat pe ele preotul satului acela, cu numele Luchian, după o arătare ce i s-a făcut lui în acest chip:

În noaptea unei vineri, în ceasul al treilea, odihnindu-se el, i s-a arătat în vedenia visului un bărbat bătrîn, înalt la stat, bineîncuviinţat şi cu cărunteţile înfrumuseţat, avînd barbă lungă, îmbrăcat cu o haină albă, care era împestriţată cu picături în chipul aurului, închipuind asemănări de cruci prin sine, iar în mîna sa avea un toiag de aur, cu care îmboldind în coaste pe preot, l-a strigat de trei ori, chemîndu-l pe nume: “Luchiane, Luchiane, Luchiane”, şi a început a grăi: “Mergi în peştera Ierusalimului şi întreabă pe Sfîntul Ioan arhiepiscopul, pînă cînd vom sta închişi şi nu ne deschide nouă? Căci în vremea arhieriei lui ni se cade nouă să fim arătaţi! Deci, deschide mormîntul nostru, nezăbovind, unde, din nebăgare de seamă, zac moaştele noastre; pe de o parte, umplîndu-se de ploi, iar pe de alta, fiind călcate de picioarele celor necredincioşi! Deci, nu mă îngrijesc atîta de mine, pe cît de acei sfinţi vrednici de mare cinste, care zac împreună cu mine. Deschide-le pe acelea, ca să deschidă Dumnezeu lumii uşile milostivirii Sale, fiindcă este cuprinsă de multe primejdii!”

Preotul Luchian, înspăimîntîndu-se, a întrebat pe bărbatul ce i se arătase lui, zicîndu-i: “Cine eşti tu şi cine sînt cei ce zici că sînt cu tine?” Iar acela a răspuns: “Eu sînt Gamaliel, învăţătorul lui Pavel, apostolul lui Hristos, şi Ştefan arhidiaconul se odihneşte împreună cu mine, cel ucis cu pietre de evrei şi de arhiereii Ierusalimului, pentru credinţa lui în Hristos. El fiind aruncat spre mîncarea cîinilor, a fiarelor şi a păsărilor, l-am luat noaptea şi, aducîndu-l în acest sat al meu, l-am pus în peştera mea în mormîntul gătit mie, vrînd să am parte cu dînsul întru învierea şi în darul lui Dumnezeu. În alt mormînt, în aceeaşi peşteră, este pus Nicodim, cel ce de Domnul Hristos singur s-a învăţat sfînta credinţă şi a primit Sfîntul Botez – după înălţarea Domnului -, de la apostoli. De al cărui botez şi de credinţa sa cea întru Hristos aflînd evreii, s-au umplut de mînie şi voiau să-l ucidă pe dînsul, ca şi pe Ştefan, însă n-au făcut aceasta pentru cinstea mea, fiindcă îmi era rudenie; ci au luat de la dînsul dregătoria, iar averea lui au adăugat-o la averile bisericeşti. Deci, blestemîndu-l, l-au izgonit din cetate cu multe ocări şi cu necinste, iar eu l-am primit pe dînsul în satul meu şi l-am hrănit pînă la sfîrşitul lui.

Murind el, l-am îngropat aproape de moaştele întîiului Mucenic Ştefan. Acolo am îngropat în al treilea mormînt şi pe Aviv, prea iubitul meu fiu care, împreună cu mine, a primit sfîntul Botez de la apostolii lui Hristos, cînd era în vîrstă de douăzeci de ani. El murind înainte de mine, l-am îngropat în mormîntul al treilea săpat în peretele peşterii, cu care împreună am pus să fie aşezat şi trupul meu cînd voi fi murit”. Preotul iarăşi l-a întrebat, zicîndu-i: “Unde vă vom căuta pe voi?” Gamaliel a răspuns: “Caută-ne înaintea satului spre partea de miazăzi, la ţarina care se numeşte de la Gravi, adică ţarina bărbaţilor lui Dumnezeu”.

Zicînd aceasta, s-a făcut nevăzut, iar preotul, deşteptîndu-se, a lăudat pe Dumnezeu şi s-a rugat, zicînd: “Doamne, Iisuse Hristoase, de este de la Tine arătarea aceasta, iar nu o înşelăciune, porunceşte, ca şi a doua oară şi a treia oară să mi se facă aceeaşi arătare!” Luchian a început a posti cu mîncare uscată pînă la altă vineri, petrecînd în rugăciune şi nespunînd cuiva de vedenia aceea.

În noaptea celeilalte vineri, în ceasul al treilea, Gamaliel iarăşi s-a arătat lui Luchian preotul în acelaşi chip ca întîia oară, şi i-a zis: “Pentru ce n-ai luat seamă ca să mergi şi să spui Sfîntului Ioan arhiepiscopul, precum ţi-am zis?” Preotul i-a răspuns: “Iartă-mă, Domnul meu, că m-am temut să merg îndată după cea dintîi vedenie şi să-i spun, ca să nu mă aflu mincinos; ci m-am rugat Domnului să te trimită a doua oară şi a treia oară la mine, ca să mă pot încredinţa despre acest adevăr”. Iar el, făcîndu-i cu mîna, i-a zis: “Pace ţie, preote, odihneşte-te!” Şi se vedea ca şi cum ieşea văpăi din ochii preotului. Apoi iarăşi, întorcîndu-se către dînsul, i-a zis: “Luchiane, de vreme ce te gîndeşti cum vei afla şi vei cunoaşte moaştele fiecăruia din noi, caută, vezi şi cunoaşte cele ce se vor arăta ţie!”

Zicînd aceasta, cel ce se arătase a adus preotului patru coşniţe: trei de aur, iar a patra de argint. Drept aceea, una dintre acele coşniţe de aur era plină de flori roşii, a doua şi a treia din cele de aur erau pline de flori albe, iar a patra coşniţă, cea de argint, era plină de şofran galben binemirositor. Coşniţa cea dintîi de aur, cu florile cele roşii, a pus-o de-a dreapta preotului, spre răsărit, pe cea de-a doua, cu florile cele albe, a pus-o în partea dinspre miazăzi, iar pe a treia şi pe a patra, le-a pus împreună în partea dinspre apus, în dreptul celei dintîi ce era spre răsărit. Preotul a întrebat pe cel ce-i arăta lui acelea, zicîndu-i: “Ce sînt acestea, domnul meu?” El i-a răspuns: “Acestea sînt mormintele noastre, în care ne odihnim noi. Coşniţa cea de aur cu flori roşii dinspre răsărit este mormîntul Sfîntului Ştefan, care s-a roşit cu sîngele mucenicesc pentru Hristos. Cealaltă coşniţă de aur, cu florile cele albe, care stă spre miazăzi, este mormîntul Sfîntului Nicodim. A treia coşniţă, asemenea cu flori albe, care stă spre apus, este mormîntul meu. Iar a patra coşniţă, cea de argint, cu şofranul cel binemirositor, care stă împreună cu a mea, este mormîntul fiului meu, Aviv, care a fost curat din pîntecele maicii sale, cu trupul şi cu sufletul, şi s-a sfîrşit în feciorie fără de prihană”.

Gamaliel, zicînd acestea, s-a făcut nevăzut împreună cu coşniţele. Preotul, după acea vedenie, a mulţumit lui Dumnezeu şi se silea la rugăciune şi la postire pînă în vinerea a treia, aşteptînd ca şi a treia oară să se învrednicească de acea arătare. În noaptea vinerii a treia, Gamaliel, acelaşi bărbat cinstit şi cu sfînta podoabă, a stat înaintea preotului în vedenie, zicîndu-i cu îngrozire: “Pentru ce nu ai luat seamă pînă acum, adică să mergi la arhiepiscop şi să-i vesteşti lui cele arătate şi cele zise ţie? Oare nu vezi cîtă secetă şi mîhnire este în cele de sub cer? Dar tu nu te îngrijeşti! Oare nu sînt în pustietăţi bărbaţi sfinţi mai buni şi mai vrednici de această descoperire decît tine? Iar noi, trecîndu-i pe aceia, am voit să fim arătaţi prin tine; deci, sculîndu-te, mergi şi spune arhiepiscopului ca să deschidă locul în care ne odihnim şi să facă o rugăciune, ca Domnul, cu rugăciunile noastre, să fie milostiv spre poporul Său”.

Deci, sculîndu-se preotul şi mulţumind Domnului, a mers cu sîrguinţă la Ierusalim şi i-a spus sfîntului arhiepiscop Ioan acea vedenie de trei ori. Arhiepiscopul, plîngînd de bucurie a zis: “Binecuvîntat este Dumnezeu, iubitorul de oameni, Care voieşte să ne arate nouă mila Sa, prin descoperirea sfinţilor Săi, pe care, de ne vom învrednici a-i afla, apoi mi se cade mie să aduc aici în cetate moaştele Sfîntului Întîiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, care s-a nevoit împotriva iudeilor şi a văzut cerurile deschise şi pe Hristos stînd în slava Sa. Iar tu, fiule – a zis către preot -, du-te la ţarina aceea, caută locul unde zac sfinţii, sapă pînă dai de mormintele lor, şi vesteşte-mă cînd îi vei găsi pe ei!”

Preotul, întorcîndu-se de la cetate în satul său, a chemat nişte bărbaţi cucernici, şi a mers cu dînşii la ţarina ce se numea “de la Gavri”. În mijlocul acelei ţarine era o movilă. Deci, socotind că acolo se odihnesc moaştele sfinţilor, a voit să sape, dar mai întîi a făcut rugăciune de toată noaptea pe acea movilă. Într-acea noapte s-a arătat Sfîntul Gamaliel unui monah ce locuia acolo pe aproape, cu numele Nughetie, zicîndu-i: “Du-te şi spune preotului Luchian să nu se ostenească săpînd acea movilă, căci noi nu zăcem acolo, ci să ne caute lîngă valea din partea dinspre miazăzi, că acolo sîntem îngropaţi. Sub acea movilă ne-a pus cînd ne aducea la îngropare şi se făcea acolo deasupra noastră plîngere, după obiceiul cel vechi. De aceea s-a făcut acea movilă, întru mărturia plînsului ce s-a făcut pentru noi. Deci, monahul acela, sculîndu-se, s-a dus şi a găsit pe preotul Luchian cu mulţi oameni, săpînd la acea movilă şi i-a spus lui ceea ce a văzut şi a auzit. Atunci preotul a preamărit pe Dumnezeu, că a arătat şi pe un alt martor al descoperirii.

Mergînd spre vale, au găsit lîngă ea o piatră, pe care era scris cu slove evreieşti “Heliil”, care se tîlcuieşte “Robii lui Dumnezeu”. Deci, săpînd piatra aceea şi luînd-o de acolo, au găsit o intrare strîmtă în peşteră. Intrînd în ea cu lumînare, au văzut în pereţi săpate mormintele şi într-însele moaştele sfinţilor. Intrarea în peşteră era dinspre miazăzi şi în dreapta spre răsărit era mormîntul Sfîntului Arhidiacon Ştefan; în dreptul intrării dinspre miazănoapte era mormîntul Sfîntului Nicodim, iar în partea dinspre apus, în dreptul Sfîntului Ştefan, se odihnea Sfîntul Gamaliel cu fiul său, precum mai înainte se făcuse arătare preo-tului în vedenie prin coşniţe. Atunci îndată preotul a spus lui Ioan, arhiepiscopul Ierusalimului, despre aflarea sfinţilor.

Arhiepiscopul luînd pe cei doi episcopi care se întîmplaseră acolo, pe Elefterie al Sevastiei şi pe un alt Elefterie al Ierihonului, a mers cu sîrguinţă la locul acela unde erau moaştele sfinţilor şi, săpînd intrarea peşterii largă, au intrat înăuntru. Dar cînd au deschis mormîntul Sfîntului Întîiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, îndată s-a cutremurat pămîntul şi s-a auzit de cei vrednici glasul îngerilor care cîntau: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace… Şi atît de bună mireasmă mirositoare a ieşit din moaştele sfîntului, încît nimeni din oameni nu a mirosit cîndva mai înainte. Tuturor li se părea că stau ca în rai, umplîndu-se văzduhul de acea bună mireasmă, încît pînă la zece stadii se simţea mirosul acela. Împreună cu arhiepiscopul venise de la Ierusalim şi din satele de primprejur mult popor, între care erau şi mulţi cuprinşi de felurite boli; unii orbi, alţii şchiopi, alţii pătimeau cu neputinţe dinlăuntru, alţii erau munciţi de diavoli, iar alţii pătimeau diferite boli. Deci, în acel ceas toţi au primit tămăduiri, iar numărul celor care se tămăduiseră era şaptezeci şi trei. Luînd moaştele acestor patru sfinţi, le-au scos cu cîntări de psalmi pe movilă, iar poporul le săruta cu cucernicie. După aceasta, arhiepiscopul a zidit degrabă pe locul acela o biserică în numele sfinţilor celor aflaţi, şi a pus într-însa pe Nicodim, pe Gamaliel şi pe Aviv, iar moaştele Sfîntului Arhidiacon Ştefan le-au dus cu cinste în Ierusalim şi le-au pus în biserica din Sfîntul Sion.

În aceeaşi vreme, un oarecare bărbat din suita împărătească, cu numele Alexandru, împreună cu femeia sa, Iuliana, au plecat de la Constantinopol la Ierusalim spre închinarea la Sfintele Locuri. Văzînd ei minunile Sfîntului Întîiului Mucenic Ştefan, au zidit în cetate o biserică de piatră în numele lui şi au rugat foarte mult pe arhiereu să mute moaştele Sfîntului Ştefan în biserica cea nou zidită. Arhiereul, fiind silit de rugămintea cea cu dinadinsul a femeii, a făcut ceea ce cerea. Dar, după cîtva timp, Alexandru s-a îmbolnăvit de moarte în Ierusalim şi a poruncit femeii sale cu jurămînt, să-i facă o raclă asemenea cu racla întîiului mucenic şi în ea să-l pună pe el lîngă moaştele Sfîntului Ştefan. Aceasta poruncindu-i, a murit.

Femeia, făcînd după porunca bărbatului său o raclă asemenea cu racla sfîntului, a pus în ea cu slăvită îngropare trupul bărbatului ei lîngă racla sfîntului. Ea a stat în Ierusalim lîngă biserica aceea, nevrînd să se despartă de bărbatul său, măcar că el murise, deoarece credea că el este viu întru Domnul. Dar, de vreme ce Iuliana, soţia lui Alexandru, era tînără, frumoasă şi bogată, mulţi din cei de neam bun o sileau să o ia în a doua nuntă; însă ea, fiind înţeleaptă, nicidecum nu voia să se însoţească după alt bărbat, păzind neschimbată credinţa însoţirii cu bărbatul cel dintîi, cu care aştepta să aibă parte la înviere în rînduiala drepţilor.

Însă, cînd un oarecare din puternicii stăpînitori o supăra pe ea foarte mult, vrînd să o ia de soţie, dînsa, ca să scape de el, s-a gîndit să ia trupul bărbatului său şi să se întoarcă la Constantinopol în patria sa, mai cu seamă că trecuseră opt ani de la moartea lui. Deci, a rugat pe arhiepiscopul Ierusalimului să n-o oprească să ia trupul bărbatului său, dar el n-a voit. Atunci ea a scris degrabă o scrisoare tatălui său, care trăia în Constantinopol, rugîndu-l să mijlocească pe lîngă împăratul Constantin cel Mare, care împărăţea pe atunci, ca să poată fără de oprire să ia din Ierusalim trupul bărbatului său şi să vină la Constantinopol. Astfel că nu după lungă vreme a venit poruncă de la împărat, după cum o cerea ea şi a arătat-o arhiepiscopului.

Arhiepiscopul, văzînd scrisoarea împărătească, nimic nu mai putea să răspundă împotrivă şi o binecuvîntă să fie după dorinţa ei. Atunci Iuliana, cu binecuvîntare descoperind pămîntul în care erau amîndouă raclele, a Sfîntului Mucenic Ştefan şi a bărbatului ei, Alexandru, a luat din greşeală racla cu moaştele sfîntului, în loc de aceea a bărbatului, voind Dumnezeu aşa, şi Întîiul Mucenic astfel dorind. Deci, punînd-o în carul tras de catîri, a plecat în cale. Cînd a pornit din Ierusalim era seară şi în aceeaşi noapte, deasupra moaştelor pe care le duceau, s-a auzit din văzduh glasul îngerilor care cîntau doxologia şi o bună mireasmă ieşea din raclă ca din nişte mir mult vărsat şi se auzeau de departe şi glasuri diavoleşti, strigînd: “Amar nouă, că Ştefan trece şi ne bate pe noi!” Slugile Iulianei, auzind unele ca acestea, s-au cutremurat şi au zis către dînsa: “Ce este aceasta, doamnă, că se aud felurite glasuri, care spun de numele lui Ştefan? Oare nu cumva ducem noi racla Întîiului Mucenic în loc de aceea a domnului nostru Alexandru?” Iar ea, lăcrimînd, cu bucurie a zis: “Tăceţi, fiilor, că aşa este, precum a voit Dumnezeu şi precum a dorit sfîntul, robul Său”.

Ajungînd la Ascalon, cetate lîngă mare, au aflat o corabie mergînd spre Constantinopol. Dînd plată cîrmaciului, au stat în corabie cu moaştele sfîntului, şi astfel au pornit în cale. Dar cînd erau ei în mijlocul mării, s-a ridicat o furtună mare, încît şi corabia se acoperea cu valuri, iar cei din corabie se temeau de învăluirea cea cumplită. Dar iată că li s-au arătat lor în vederea ochilor Sfîntul Întîiul Mucenic Ştefan, şi le-a zis: “Eu sînt cu voi, nu vă temeţi!” Aceasta zicînd-o, s-a făcut nevăzut. Deci, îndată marea s-a schimbat într-o alinare, şi au mers de acolo fără de primejdie, iar noaptea se arăta lumină deasupra moaştelor sfîntului şi multă bună mireasmă ieşea din sicriu şi cîntări îngereşti se auzeau în văzduh.

Sosind la Calcedon, au rămas acolo cinci zile şi au făcut înştiinţare cetăţenilor despre moaştele Sfîntului Ştefan. Deci, mulţi veneau la corabie, unde aduceau pe neputincioşii lor, şi toţi cîţi erau bolnavi au cîştigat tămăduire prin vederea întîiului mucenic; iar diavolii s-au izgonit din oameni şi, fugind, strigau: “Ştefan cel ucis de evrei cu pietre a venit şi ne munceşte pe noi cumplit şi de pretutindeni ne izgoneşte şi de pe pămînt şi de pe mare”.

După aceasta, corabia, plecînd de la Calcedon şi mergînd cu bine, a ajuns la Constantinopol. Dreptcredincioasa femeie Iuliana, s-a dus la tatăl său şi a spus amănunţit toate despre moaştele Sfîntului Arhidiacon Ştefan. Atunci, tatăl său împreună cu dînsa, s-au dus şi au spus împăratului şi patriarhului acestea şi s-au umplut de mare bucurie. Deci, patriarhul, clerul şi tot poporul au mers la malul mării, întru întîmpinarea moaştelor Întîiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, şi, scoţînd din corabie racla cu moaştele sfîntului, au pus-o în carul împărătesc şi au petrecut-o cu cinste şi cu cîntări de psalmi. Apoi au dus carul în palatele împărăteşti, pentru că aşa poruncise împăratul.

Multele minuni ce s-au făcut în acea vreme de la sfintele moaşte, nu este cu putinţă a le spune. Toţi, cîţi erau cuprinşi de orice neputinţe şi de boli, primeau tămăduiri. Petrecîndu-le ei cu acest fel de cinste, au ajuns la locul care se numea “Băile lui Constantin”. Acolo, catîrii, care trăgeau carul împărătesc în care erau moaştele, au stat, iar slugile îi băteau, silindu-i să meargă, dar ei nu puteau să mişte paşii din loc nicidecum. Atunci un catîr, prin dumnezeiasca poruncă, luînd glas omenesc, a grăit astfel: “Pentru ce ne bateţi în zadar, că în acest loc a voit Întîiul Sfînt Mucenic Ştefan să i se pună moaştele?”

Toţi, auzind un glas ca acesta, s-au mirat foarte mult şi s-au înspăimîntat; deci, au preamărit pe Dumnezeu cu glasuri de cîntări. Împăratul a poruncit ca îndată să se zidească o biserică de piatră în acel loc; deci, în scurtă vreme s-a zidit o biserică foarte frumoasă în numele Întîiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan şi a pus în ea cinstitele lui moaşte întru slava şi lauda Domnului Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi Sfîntul Duh, Căruia şi de la noi păcătoşii să-I fie cinste şi slavă, închinăciune şi mulţumire, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Scoaterea Cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului

Prăznuirea scoaterii cinstitei Cruci a Domnului s-a aşezat în această zi, încă de pe vremea dreptcredinciosului împărat grec Manuil şi a marelui domn al Rusiei, Andrei Gheorghievici. Acest praznic s-a aşezat în această zi de Preasfinţitul Luca, patriarhul Constantinopolului, de mitropolitul Constantin al Kievului şi de Nestor, episcopul Rostovului. Deci l-au aşezat pentru o pricină ca aceasta: Împăratul Manuil şi marele domn al Rusiei petrecînd în pace şi iubire de fraţi, s-a întîmplat într-o zi de au ieşit la război, cel din Constantinopol împotriva turcilor, iar cel din Rostov împotriva bulgarilor, că atunci marele domn Andrei petrecea în Rostov.

Bulgarii erau un popor necredincios, care se chemau aşa după rîul Volga (volgari), fiindcă petreceau mai jos de acest rîu. Şi le-a dăruit Domnul Dumnezeu la amîndoi biruinţă împotriva potrivnicilor. Împăratul grec a biruit pe turci, iar domnul Rusiei a biruit pe bulgari şi i-a supus lui, făcîndu-i birnici ai stăpînirii sale.

Marele domn Andrei avea obicei, cînd mergea la război împotriva vrăjmaşilor, de lua cu sine în cetele sale, cinstita icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care avea în braţele sale pe Pruncul Cel mai înainte de veci, pe Hristos, Mîntuitorul nostru. El mai lua încă şi cinstita Cruce a Domnului, pe care o purtau doi preoţi îmbrăcaţi în sfintele veşminte. Astfel ieşea la război, cu aducere de multe rugăciuni către Hristos Dumnezeu şi către Preacurata Lui Maică, împărtăşindu-se cu dumnezeieştile Taine ale Domnului. Cu nişte arme ca acestea nebiruite se înarma mai mult decît cu săbiile şi cu suliţele; deci, mai mult nădăjduia spre ajutorul Celui Preaînalt, decît spre vitejia şi puterea oştirii sale, ştiind bine cuvîntul lui David: Nu în puterea calului va voi, nici în pulpele bărbatului nu-I va plăcea. Domnul va binevoi întru cei ce se tem de Dînsul şi întru cei ce nădăjduiesc spre mila Lui. Acest binecredincios domn întărea oastea sa, pe de o parte cu chipul cucerniciei sale prin rugăciuni, iar pe de alta, cu porunca spre rugăciuni. Deci, toţi căzînd înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a cinstitei Cruci, se rugau Domnului cu lacrimi.

Marele domn, privind spre icoană, zicea în rugăciunea sa astfel: “O, Stăpînă, ceea ce ai născut pe Hristos, Mîntuitorul nostru, tot cel ce nădăjduieşte spre tine, nu va pieri; deci, şi eu, robul Tău, te am pe Tine, după Dumnezeu, zid şi acoperămînt, iar Crucea Fiului tău, armă ascuţită împotriva vrăjmaşilor. Roagă pe Mîntuitorul lumii, pe Care îl ţii în braţele tale, ca să fie puterea Crucii ca un foc, arzînd feţele potrivnicilor, care doresc război cu noi; iar folosirea ta cea atotputernică să ne ajute nouă şi să calce pe vrăjmaşii noştri”. După această rugăciune, sărutînd ei sfînta icoană şi cinstita Cruce, toţi au pornit cu îndrăzneală împotriva vrăjmaşilor, şi astfel le-a ajutat lor Domnul cu puterea Crucii, iar Preasfînta Născătoare de Dumnezeu le-a ajutat lor cu mijlocirile sale cele către Dumnezeu.

Marele domn, avînd totdeauna un obicei ca acesta, a ieşit cu oastea sa într-o rînduială ca aceea împotriva bulgarilor – precum de demult marele împărat Constantin a purtat semnul Sfintei Cruci înaintea oastei – şi, mergînd la cîmp, s-a luptat cu oştirea bulgărească. Deci, biruindu-i, au venit după dînşii şi au luat şi patru cetăţi ale lor, precum şi a cincea, anume Vrehimul, de la rîul Kamii. Cînd s-a întors de la lupta cu păgînii, în cortul său, a văzut ieşind din icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu o strălucire luminoasă ca focul, care strălucea peste toate cetele. Aceasta a fost în luna august, în ziua întîi. De aceea, marele domn, luînd iarăşi mai mare bărbăţie şi mai multă îndrăzneală, şi-a întors puterea sa împotriva păgînilor şi a ars cetăţile acelea cu foc, încît a lăsat pămîntul acela pustiu; iar asupra celorlalte cetăţi ce rămăseseră a pus dajdie, apoi s-a întors înapoi cu prăznuire.

Asemenea şi Manuil, împăratul grecilor, care ieşise cu oastea sa împotriva turcilor, a văzut tot atunci aceeaşi minune, adică nişte raze de foc ce ieşeau din icoana Preacuratei Fecioare, pe care o avea cu cinstita Cruce în cetele sale. Cu aceasta el a biruit în acea zi puterea turcilor. Deci, ei s-au înştiinţat unul pe altul prin epistolă de biruinţa lor, cu ajutorul lui Dumnezeu, împotriva vrăjmaşilor, şi de strălucirea cea minunată pe care o văzuseră ieşind din chipul Mîntuitorului şi au preamărit pe Dumnezeu. Sfătuindu-se cu arhiereii lor cei mai mari, au aşezat prăznuire în ziua întîi a lui August, dînd mulţumire lui Hristos, Mîntuitorul, şi Preacuratei Lui Maici. Pentru pomenirea puterii Sfintei Cruci, prin care, fiind înarmaţi, au biruit pe vrăjmaşi, ei au poruncit ca să scoată preoţii cu mîinile lor cinstita Cruce din Sfîntul Altar şi să o pună în mijlocul bisericii, să se închine ei toate popoarele creştine şi cu dragoste să o sărute, preamărind pe Hristos Domnul, Care a fost răstignit pe dînsa. Arhiereii au mai poruncit să facă şi sfinţirea apei. Deci, de atunci s-a numit prăznuirea aceasta, “Scoaterea Cinstitei Cruci”. Cînd se scoate la pîraie, la fîntîni şi la izvoare Crucea Domnului, trebuie să se scoată împreună şi cu sfintele icoane.

Aşadar, să prăznuim, fraţilor, lăudînd şi mulţumind Preamilostivului Dumnezeu, Mîntuitorului nostru Iisus Hristos şi Maicii Lui celei fără de prihană, Stăpîna noastră cea binecuvîntată Fecioara Maria, şi slăvita Cruce să o cinstim cu dreaptă credinţă. Să prăznuim cu cucernicie şi cu plăcere dumnezeiască, avînd între noi pace şi dragoste, mîngîind cu milostenie pe cei săraci, depărtîndu-ne de toate lucrurile cele rele şi luînd aminte la frica lui Dumnezeu. Astfel, plăcînd Ziditorului şi Stăpînului nostru, să ne învrednicim prăznuirii celei veşnice, împreună cu toţi sfinţii, în ziua aceea, în care se va arăta pe cer semnul Fiul Omului, adică cinstita Lui Cruce, care va merge înaintea Celui ce va să vie cu slavă şi cu putere multă, ca judecător al viilor şi al morţilor.

Acela va străluci pe toţi drepţii cu străluciri luminoase şi dătătoare de bucurie. După săvîrşirea judecăţii, va merge înaintea tuturor cetelor sfinţilor, povăţuindu-i în Împărăţia cerului. Atunci vor prăznui, dănţuind în vecii cei fără de sfîrşit, toţi sfinţii, cu care şi pe noi, păcătoşii, să ne numere, Preamilostivul Hristos Mîntuitorul nostru, cu rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Amin.

Pătimirea Sfinţilor Mucenici Macabei şi a celor împreună cu dînşii

Mai înainte de a începe povestirea pătimirii sfinţilor mucenici – care s-a scris pe pămînt în cărţile Macabeilor, iar la ceruri în cărţile vieţii veşnice -, este lucru cuviincios să povestim, pe scurt, ca o înainte cuvîntare, începutul tulburării Ierusalimului, care a fost în anii aceia, şi a prigonirii celor ce păzeau cu dreaptă credinţă legea lui Dumnezeu. Această prigonire s-a ridicat mai întîi de către învăţătorii cei mincinoşi ai legii şi de către arhiereii Ierusalimului, iubitori de stăpînire. Apoi, prin voinţa lui Dumnezeu care se mîniase, s-au înmulţit limbile cele necurate care stăpîneau pe evrei, şi care au umplut de sînge şi de urîciuni Sfînta Cetate şi sfinţenia lui Dumnezeu.

După marea şi înfricoşata dărîmare a Ierusalimului de către Nabucodonosor, împăratul Babilonului, care s-a întîmplat în zilele lui Sedechie, împăratul iudeilor, despre care se scrie în vieţile sfinţilor Prooroci Ieremia şi Iezechiel, trecînd şaptezeci de ani şi poporul iudeu întorcîndu-se din robie, prin milostivirea lui Dumnezeu, atunci Ierusalimul împreună cu templul Domnului s-au înnoit cu frumoase şi puternice zidiri. Cu toată buna podoabă s-a încuviinţat sfinţenia Domnului, după asemănarea celei dintîi, precum despre aceasta se povesteşte pe larg în cartea lui Neemia şi a lui Ezdra. Deci, popoarele lui Dumnezeu, înmulţindu-se, locuiau în Palestina ca şi mai înainte, iar Sfînta Cetate înflorea în legea lui Dumnezeu prin buna credinţă şi prin linişte, multă vreme îndreptîndu-se de boierii şi de judecătorii lor care stăpîneau peste dînşii, măcar că erau sub stăpînirea împăraţilor păgîni. Ei erau în slavă şi în cinste dinspre toţi; căci şi împăraţii neamu-rilor şi mulţi stăpînitori, deşi erau închinători de idoli, însă cinsteau pe Dumnezeul lui Israel, trimiteau daruri în Ierusalim la templul Domnului şi pe arhiereii lui Dumnezeu îi aveau în mare cinste, precum a făcut Alexandru, împăratul Macedoniei, care, întîmpinînd şi văzînd pe Ada arhiereul, i s-a închinat lui pînă la pămînt; apoi, intrînd în cetate şi în templu, au adus daruri şi jertfe Domnului Savaot.

Acelaşi lucru, după dînsul, l-au făcut şi alţi stăpînitori elineşti. Ptolomeu Filadelful, împăratul Egiptului, a trimis multe daruri bisericii Domnului din Ierusalim şi a scris către Eleazar arhiereul, rugîndu-l să-i trimită cărţile Legii Domnului şi bărbaţi înţelepţi, ca să le poată tălmăci din limba evreiască în limba elinească. După dînsul, un alt Ptolomeu, care se numea Filopator, împăratul Egiptului, biruind puterea lui Antioh cel Mare, împăratul Siriei, şi, venind în Iudeea, a intrat în templu Domnului din Ierusalim şi a adus jertfă de mulţumire adevăratului Dumnezeu. Asemenea a făcut şi marele Antioh, după ce a biruit puterea Egiptului; s-a dus în Ierusalim la închinarea cerescului Dumnezeu şi a adus în sfîntul templu mulţumire Domnului cu jertfe. El a dăruit arhiereului mai multe daruri, precum şi celorlalţi mai mari ai iudeilor.

Într-o cinstire ca aceasta era Ierusalimul din partea păgînilor, asemenea era şi templul Domnului. Despre aceasta se pomeneşte în Sfînta Scriptură, unde se scrie astfel: Înşişi împăraţii cinsteau locul şi preamăreau templul cu multe daruri. O cinste ca aceasta a Ierusalimului a fost pînă cînd cei mai mari vieţuitori ai lui, petrecînd în frica lui Dumnezeu, păzeau Legea Domnului şi petreceau viaţă plăcută Lui. Însă, după ce s-au abătut la fărădelegi, atunci toate relele, ca şi mai înainte, s-au abătut asupra lor.

Începutul răului a fost astfel: În zilele dreptului şi sfîntului arhiereu Onia, care era fiu al dreptului Simon arhiereul, cel lăudat în cărţile lui Sirah, şi pe vremea împărăţiei lui Seleuc, fiul marelui Antioh ce domnea peste Siria, era în Ierusalim un bărbat oarecare, anume Simon, din seminţia lui Veniamin. Aceluia îi era încredinţată cîrmuirea averilor templului, a slujitorilor, şi dregătoria ostaşilor rînduiţi spre paza templului. Fiind el mîndru şi plin de răutate, se împotrivea totdeauna arhiereului şi făcea oarecare răutăţi în popor. Deci, nesuferind el certările şi sfătuirile care i se făceau adeseori de arhiereu, s-a gîndit să facă supărare nu numai arhiereului, dar şi templului. Drept aceea, ducîndu-se la Apolonie, voievodul ţării Siriei şi Feniciei, i-a spus despre adunarea sinedriului şi despre bogăţia care este în cămările casei Domnului; şi i-a mai spus că se păzeşte, împreună cu cele bisericeşti, o vistierie nespus de mare a poporului cel de obşte, şi zicea că toate acelea pot să cadă în mîinile împăratului.

Voievodul a înştiinţat despre aceasta pe împărat, iar acela, ca un iubitor de aur ce era, a trimis îndată la Ierusalim cu putere de oaste pe Eliodor, vistiernicul bogăţiilor împărăteşti, ca să ia de acolo vistieriile cele bogate care se aflau în templu, şi să le aducă la împărăţie. Eliodor ducîndu-se, cînd a început a îndrăzni să facă silă templului şi să jefuiască averile ei, care erau adunate pentru hrănirea săracilor, a străinilor, a văduvelor şi a sărmanilor, ce a pătimit? Despre aceasta se scrie pe larg în a doua carte a Macabeilor, în capitolul al treilea: “A fost bătut cumplit de îngeri, aproape să moară şi, nesporind nimic, s-a întors la cel ce l-a trimis”.

Apoi, nu după multă vreme, a pierit împăratul Seleuc, ucis de ai săi. După el a luat împărăţia cel mai rău la obicei, un frate bun al lui, cu numele Antioh, cu porecla Epifanis, adică luminos, dar care mai mult era numit de alţii Epimanis, adică nebun, pentru că s-a sculat cu nebunie împotriva lui Dumnezeu cel adevărat şi împotriva sfinţeniei Lui, făcîndu-se chip al lui Antihrist.

În împărăţia lui Antioh s-a început cea mai mare tulburare în Ierusalim. Un frate al arhiereului, anume Iason, dorind să aibă dregătoria arhierească, a mers la împărat şi i-a dat mult aur, cumpărînd stăpînirea Ierusalimului. Acel ticălos iubitor de stăpînire, vrînd să placă împăratului, s-a alipit de păgîni şi se făgăduia să aducă poporul evreiesc la păgînism. Astfel, cîştigînd stăpînire de la împărat, a izgonit de la arhierie pe Sfîntul Onie, fratele său şi, făcîndu-se singur arhiereu, a început a strica legile cele bune ale cetăţii şi a aduce înăuntru păgîneştile fărădelegi.

El a zidit la marginea Muntelui Sionului o privelişte şi şcoli elineşti, făcătoare de născocite înţelepciuni, de lupte tinereşti şi de jocuri; iar pe tinerii care se deprindeau la acelea i-a rînduit să petreacă în casele desfrînatelor; căci poruncise să fie în sfînta cetate, împotriva legii, şi femei destrăbălate, ca, fără de opreală, după obiceiul elinesc, să se săvîrşească poftele trupeşti. Astfel, băgînd în Ierusalim necurăţia elinească, pe mulţi i-a întors de la dreapta cinstire de Dumnezeu. Pe preoţi i-a făcut să lase templul lui Dumnezeu şi să ia aminte la privelişte, la alergări de cai, la lupte şi la toate jocurile şi neorînduielile păgîneşti, cu care, înşelîndu-se cei tineri şi fără de minte, lăudau legile şi obiceiurile elineşti. Deci, părăsind legea lui Dumnezeu, se plecau cu înlesnire la fărădelegea păgînilor. Cei ce erau înţelegători şi adevăraţi iubitori ai dreptei credinţe, văzînd fărădelegile care se făceau, suspinau pentru călcarea legii Domnului şi pentru spurcarea sfintei cetăţi şi plîngeau pentru pierzarea poporului de un neam cu dînşii, care mergea în urma lui Iason, povăţuitorul cel orb.

Acela, pentru iubirea de stăpînire, a părăsit pe Dumnezeu şi legea Lui cea sfîntă şi a vîndut libertatea bunei credinţe părinteşti; deci, o sminteală şi împiedicare ca aceasta a făcut poporului lui Dumnezeu. Acel Iason, arhiereu mincinos, fiind trei ani în stăpînire, a fost izgonit de altul, asemenea lui, iubitor de stăpînire şi iubitor de păgînătate elinească, cu numele Menelae; şi ceea ce i-a făcut el mai înainte fratelui său cel drept, tot aceea a pătimit el însuşi. Acel Menelae, dînd mai mult aur împăratului, a luat arhiereasca stăpînire şi a izgonit pe Iason, iar Sfîntului Onie, cel dintîi arhiereu, i-a mijlocit ucigaşa moarte de la păgîni.

Dar, nepetrecînd mult la arhierie, în acelaşi chip, a pătimit şi izgonire. Căci Lisimah, fratele lui, umplînd mîinile împăratului cu mită, a cîştigat arhieria. Dar şi el, răpind tîlhăreşte vasele şi furînd aurul bisericesc, a fost ucis de popor şi, Menelae, fratele său, iarăşi a luat de la păgînul împărat stăpînirea arhierească.

Făcîndu-se în Ierusalim nişte neorînduieli şi tulburări ca acestea, din zi în zi se înmulţea păgînătatea elinească, iar fărădele-gile făcîndu-se la arătare, se necinstea Dumnezeu. Deci, i s-a apropiat izbîndirea lui cea cu dreaptă judecată şi s-a făcut un semn minunat, vestind mai înainte mînia lui Dumnezeu, care venea asupra cetăţii. S-au văzut în văzduh nişte cete de oaste adunîn-du-se la război, ostaşi îmbrăcaţi cu haine de aur, avînd coifuri pe capetele lor, în mîini săbiile trase şi suliţe, şi astfel alergau pe cai. Deci, se tăiau cu săbiile unul pe altul; alţii ridicau suliţele şi pavezele, iar alţii se însăgetau cu suliţe. Ei făceau diferite lupte şi războaie şi ieşea strălucire din arme şi din zale în chipul aurului.

Acea vedere era înfricoşată şi înspăimîntătoare. Ea s-a arătat pînă la patruzeci de zile şi tot poporul era în mare cutremur şi în nepricepere, zicînd în sine: “Ce să fie aceasta?” În acea vreme a venit o veste mincinoasă în Ierusalim despre moartea împăratului, ca şi cum ar fi murit în războiul Egiptului; pentru că atunci se dusese să se lupte împotriva Egiptului. Ierusalimitenii care erau dreptcredincioşi s-au bucurat şi dănţuiau cu veselie, socotind că într-adevăr a pierit acel rău şi păgîn împărat, apoi, înştiinţîndu-se că n-a murit, ci este viu şi se întoarce din Egipt în Siria, s-au sfătuit să lepede de pe dînşii jugul lui şi să nu-i mai slujească; deci s-au pregătit să se împotrivească lui. Împăratul, înştiinţîndu-se de toate acestea, s-a umplut de multă mînie şi a plecat cu oastea sa spre Ierusalim. Atunci ierusalimitenii au închis cetatea împotriva lui, însă nu au putut să se împotrivească puterii lui, de vreme ce era neunire între cetăţeni; pentru că unii dintr-înşii, care se abătuseră spre elinism, erau prieteni ai împăratului, iar mai vîrtos Menelae, mincinosul arhiereu.

De aceea, împăratul a luat cetatea cu puterea sa de oaste şi a poruncit ostaşilor să ucidă fără de cruţare pe toţi cei ce se vor întîmpla pe uliţele cetăţii; apoi, intrînd prin case, să înjunghie pe bărbaţi şi pe femei, pe bătrîni, pe tineri şi pe prunci. Numărul celor ucişi în cele trei zile a fost optzeci de mii, iar al celor legaţi şi aruncaţi în temniţă, patruzeci de mii. Mulţi din acei cetăţeni au fost daţi în robia ostaşilor, care au îndrăznit a intra cu mîndrie în templul Domnului, avînd înainte conducător pe Menelae, care se făcuse vînzătorul patriei şi al legii. Deci au luat altarul cel de aur, sfeşnicul de aur, cădelniţele de aur şi toate vasele cele de mult preţ ce erau date de alţi împăraţi spre înfrumuseţarea templului. Au luat catapeteasma, coroanele şi toată podoaba cea de aur şi vistieriile cele tăinuite pe care le-au găsit de aur şi argint, pe toate le-au luat. Pustiind şi spurcînd templul lui Dumnezeu şi umplînd cetatea de sîngiuiri, de risipire şi de multă tînguire, s-au întors în Antiohia, lăsînd în Ierusalim şi în toată Iudeea, chinuitori mai cumpliţi decît ei, spre muncirea poporului lui Israel.

După cîtăva vreme, împăratul Antioh a scris la toată împărăţia sa poruncă, ca toate popoarele din toate seminţiile să fie una cu dînsul, ţinîndu-se împreună de zei şi de legile elineşti. Toate neamurile s-au plecat la porunca împăratului şi mulţi din iudei s-au supus aceluia, au jertfit idolilor şi au spurcat sîmbetele lor. După cîteva zile, împăratul a trimis la Ierusalim pe unul din sfetnicii săi, bărbat bătrîn şi de neam atenian, ca să silească pe toţi evreii să se lepede de legile lor părinteşti, să se închine idolilor şi să guste din cele jertfite lor; dar mai ales le-a poruncit să-i silească să mănînce carne de porc, de la care îi opreşte legea evreiască. El a mai poruncit ca templul Domnului să o facă capişte idolească, schimbîndu-i numele ei în capiştea lui Zeus al Olimpului, iar pe idolul Zeus să-l pună în locul cel sfînt.

Deci, trimisul acela, venind cu oaste în Ierusalim, împlinea porunca împăratului, spurcînd cu jertfe necurate sfinţenia lui Dumnezeu şi silind poporul Lui la păgînătatea aceea. Deci, mulţi evrei mici la suflet au alergat cu sîrguinţă la jertfele idoleşti; însă cei care erau statornici în credinţă au fugit în munţi şi în pustii, ascunzîndu-se în peşteri şi în prăpăstiile pămîntului, temîndu-se de chinuri şi ferindu-se de spurcăciunile idoleşti. Alţii, fiind prinşi, erau duşi cu sila în ziua naşterii împăratului şi în celelalte praznice elineşti urîte lui Dumnezeu, spre a aduce jertfă; dar erau şi mulţi din acei care nu voiau să se supună la porunca cea necurată. Şi era frică mare peste toate popoarele, dar nimeni nu îndrăznea să se numească iudeu, să ţină sîmbăta, să taie împrejur pe fiii lor, nici să facă ceva după legea lui Moise, pentru că toţi vedeau înaintea ochilor lor chinurile şi moartea care îi aştepta.

În vremea aceea, două femei evreice au fost pîrîte la trimisul acela, cum că pruncii pe care i-au născut, i-au tăiat împrejur, după legea lor. Atunci, muncitorul a poruncit să le prindă şi, spînzu-rîndu-le pruncii de grumaji lor, să le poarte, spre batjocură, prin cetate; apoi au fost aruncate jos de pe zidurile cetăţii într-o groapă, luînd astfel sfîrşitul cel mucenicesc împreună cu fiii lor.

Alţii dintre iudei se adunaseră prin peşterile cele din jurul cetăţii, ca să-şi prăznuiască în taină ziua sîmbetei, despre care înştiinţîndu-se tiranul, a poruncit ca pe toţi să-i ardă în foc. După aceasta a fost prins unul din cei mai mari cărturari, cu numele Eleazar şi cu rînduiala preot, bătrîn de ani, cu cinstea feţei bine împodobit, înfrumuseţat cu cărunteţile şi cu înţelepciunea. El era ştiut de toţi ca un bun învăţător de lege în Ierusalim, fiind unul din cei şaptezeci şi doi de tîlcuitori, care a tălmăcit cărţile evreieşti în limba elinească, după porunca lui Ptolomeu Filadelful, împăratul Egiptului. Despre pătimirea acestui cinstit bătrîn Eleazar se povesteşte astfel:

Fiind adus înaintea păgînului, cînd îi băga în gură cu sila carne de porc ca să mănînce, voia mai bine să-şi aleagă moartea cea slăvită şi mucenicească pentru legea Domnului, decît viaţa cea necinstită şi hulită, întru mînierea lui Dumnezeu. Deci, mergînd de voie la chinuri, scuipa din gură carnea cea spurcată de care se atinsese şi se dădea pe dînsul chip celorlalţi evrei temători de Dumnezeu care voiau să moară pentru Legea Lui, învăţîndu-i un singur lucru, că nu se cade a îndrăzni la păcat, nici să mînie cu fărădelege pe Dumnezeu pentru această vremelnică viaţă, care este iubită de oameni.

Unii din păgîni, arătîndu-se miloşi faţă de Eleazar pentru cunoştinţa cea de demult cu dînşii, îi aduceau în taină cărnuri, nu de porc, ci de alte animale neoprite de lege, şi-i ziceau la ureche: “Primeşte acestea în locul celei de porc şi mănîncă înaintea tuturor, ca şi cum ar fi de porc, ca toţi, văzîndu-te că mănînci carne, să creadă că mănînci carne de porc, cum porunceşte împăratul, că numai aşa vei scăpa de chinuri şi de moarte!” Dar binecunoscătorul şi plăcutul lui Dumnezeu bătrîn, îndată a răspuns către dînşii, zicînd: “Mai bine îmi este ca îndată să mă arunc în iad, decît să mînii pe Dumnezeul meu prin călcarea Legii Lui celei sfinte; nici nu se cuvine vîrstei noastre celei bătrîne să ne făţărnicim spre sminteala tinerilor celor mulţi. Căci dacă tinerii mă vor vedea făcînd aceasta, la care voi mă sfătuiţi să fac, vor zice: “Iată, Eleazar la adînci bătrîneţi a lăsat legea părintească şi s-a lipit de păgîni!” Aşa că dînşii, pentru făţărnicia mea, se vor depărta de la Dumnezeul cel adevărat şi vor pieri; deoarece, căutînd la mine, vor începe a defăima legea lui Dumnezeu şi a se abate la păgîneasca lege elinească, înşelîndu-se de iubirea vieţii cea de puţină vreme; iar eu voi aduce prihană asupra bătrîneţilor mele, făcîndu-mă pricinuitor pierzării atîtor suflete. Deci, chiar de mă voi izbăvi de muncile acestea, însă de muncile Atotputernicului Dumnezeu nu voi putea scăpa, nici viu, nici mort. Mai bine să mor acum, ca, prin răbdare bărbătească, să-mi împodobesc bătrîneţile mele, iar celor tineri să le las după mine pildă bună, cînd, cu mărime de suflet şi tărie, voi pătimi pentru cinstitele legi”.

Astfel grăind, Sfîntul Eleazar a fost tras spre chinuire; iar aceia care mai înainte se arătau că se milostivesc spre dînsul, s-au schimbat pentru cuvintele lui spre mînie şi iuţime. Deci, preotul lui Dumnezeu a fost muncit cu multe chinuri şi bătut cumplit. Fiind aproape mort, a suspinat şi a zis către Dumnezeu: “Cel ce toate le ştii şi spre toţi priveşti, Doamne, Tu ştii că, putînd să mă izbăvesc de moarte, am suferit de bună voie aceste munci şi am răbdat cu trupul durerile cele grele, însă cu bucurie şi cu dragoste le primesc pe ele, deoarece pătimesc pentru slava sfîntului Tău nume”. Aceasta zicînd, s-a sfîrşit, lăsînd pildă de urmat, nu numai celor tineri, ci şi la tot poporul, pomenirea morţii lui.

Să se adauge în cărţile bisericeşti şi aceasta spre pomenirea lui: după cumplita bătaie, au turnat peste rănile lui oţet cu miros greu şi l-au aruncat în foc. Iar el, rugîndu-se lui Dumnezeu, ca sîngele şi moartea lui pentru neamul evreiesc să fie primite, şi-a dat sufletul său.

După sfîrşitul cel mucenicesc al Sfîntului Eleazar, au fost prinşi, împreună cu maica lor, şapte fraţi de neam cinstit şi, ca unii ce erau de bun neam, au fost trimişi la împărat în Antiohia spre cercetare. Ei au fost siliţi, împotriva legii evreieşti, să mănînce carne de porc. Mîncarea cărnii de porc pentru evrei era în acea vreme semn de depărtarea de Domnul Savaot, în care credeau ei, şi dovadă de păgînătate, la care se abăteau evreii cei mici la suflet. Aceşti şapte fraţi, fiind ucenicii preotului Eleazar, învăţătorul Ierusalimului, acela care a pătimit mai înainte, şi pomenind învăţătura lui cu bine, au stat cu mărime de suflet întru buna lor credinţă şi nu s-au supus poruncii împăratului, nevrînd să-şi calce legea. De aceea i-au bătut cu vine de bou şi i-au muncit mult. Despre muncirea şi îndrăzneala lor cea cu bărbăţie înaintea chinuitorului, dumnezeiasca Scriptură povesteşte astfel în cartea Macabeilor:

Unul din Macabei, care era mai întîi, a zis către împărat astfel: “Ce voieşti să întrebi şi să înveţi de la noi? Fiindcă sîntem gata a muri, decît a călca legile cele împărăteşti”. Împăratul, mîniindu-se, a poruncit să ardă nişte tigăi şi căldări. Acelea fiind înfierbîntate, a poruncit ca celui ce era între dînşii mai vorbăreţ la cuvînt să-i taie limba, să-i jupoaie pielea de pe trup şi să-i taie marginile mădularelor trupeşti; iar fraţii ceilalţi şi maica lor să privească. După ce îi tăiase toate mădularele, a poruncit să-l bage în foc şi să-l frigă în tigaie, deşi abia mai sufla. Aburii înălţîndu-se din tigaie, toţi ceilalţi, împreună cu maica lor, îl îndemnau să moară cu bărbăţie, şi-i ziceau astfel: “Domnul Dumnezeu vede şi se mîngîie de adevărul nostru, precum de faţă a arătat Moise prin cîntarea care mărturiseşte, zicînd: Şi pentru robii Săi se va mîngîia.

Cel dintîi murind în acest fel, pe al doilea l-a scos spre batjocură; deci şi acestuia i-a jupuit pielea cu perii de pe cap, întrebîndu-l: “Vei mînca carne de porc mai înainte de a se schingiui trupul tău?” El, răspunzînd cu glas părintesc, a zis: “Nu”. De aceea şi acesta a fost chinuit, ca şi cel dintîi. Cînd era în suflarea cea de pe urmă, a zis: “Tu, preaticălosule, ne pierzi pe noi din viaţa aceasta de acum, iar Împăratul lumii ne va învia întru învierea vieţii veşnice, pe noi, cei omorîţi pentru legile Sale”. După aceasta a fost batjocorit al treilea; deci, cerîndu-i limba, el a scos-o afară îndată şi, întinzîndu-şi mîinile cu îndrăzneală şi cu bărbăţie, a zis: “Acestea le-am cîştigat din cer şi pentru legile Lui le defăimez; deci nădăjduiesc să le iau de la Dînsul”. Împăratul singur şi cei ce erau cu dînsul se minunau de mărimea de suflet a tînărului, că întru nimic nu socotea chinurile.

Acesta sfîrşindu-se, păgînii au luat pe al patrulea şi l-au muncit asemenea. Iar cînd era aproape de moarte, a zis astfel: “Mai bine ucişi de oameni să aşteptăm nădejde de la Dumnezeu, ca să fim iar înviaţi de Dînsul, căci pentru tine nu va fi înviere!” După aceasta au adus pe al cincilea şi l-au muncit şi pe el. Acela, căutînd spre dînsul, a zis: “Fiind stricăcios, ai stăpînire peste oameni şi faci ceea ce voieşti, însă să nu socoteşti că neamul nostru este părăsit de Dumnezeu. Tu să mai aştepţi şi vei vedea stăpînirea Lui cea mare, cum te va munci pe tine şi seminţia ta”. După aceasta a adus pe al şaselea; şi acela, fiind aproape să moară, a zis: “Nu te înşela în zadar că noi pătimim acestea pentru că am greşit Dumnezeului nostru; iar tu să nu socoteşti că eşti nevinovat, începînd a te lupta cu Dumnezeu”.

Dar maica cea fără de măsură minunată şi vrednică de buna pomenire, văzînd pe cei şapte fii pierind într-o singură zi, răbda cu bărbăţie, pentru nădejdea în Domnul şi îndemna pe fiecare din ei cu glas părintesc, fiind plină de vitejească înţelepciune. Deci, întărind gîndul femeiesc cu suflet bărbătesc, zicea către dînşii: “Nu ştiu cum v-aţi arătat în pîntecele meu, pentru că nu v-am dat eu duh şi viaţă, nici n-am alcătuit mădularele fiecăruia; ci Făcătorul lumii, care a zidit neamul omenesc, Acela care a dat viaţă tuturor, vă va da iarăşi duh şi viaţă cu mila sa, căci vă defăimaţi pe voi singuri pentru legile Lui”.

Lui Antioh părîndu-i că este defăimat şi trecînd cu vederea glasul de ocară, cel mai tînăr fiind încă viu, îl sfătuia nu numai cu cuvintele, dar îl întărea şi cu jurămînt, că-l va face bogat şi fericit, dacă se va depărta de la legile părinteşti; îl va face prietenul lui şi-i va încredinţa averi. Tînărul neluînd aminte nicidecum la acestea, împăratul a chemat-o pe maica sa şi a îndemnat-o să-i fie tînărului sfătuitoare spre scăpare. El stăruind mult, ea a făgăduit că va sfătui pe fiul său; dar ea, plecîndu-se către dînsul, a rîs de cumplitul chinuitor şi a zis cu glas părintesc: “Fiule, miluieşte-mă pe mine, care nouă luni te-am purtat în pîntece, te-am hrănit cu lapte doi ani, te-am crescut, te-am adus la această vîrstă şi ţi-am suferit durerile creşterii; te rog să cauţi spre cer şi spre pămînt şi, văzînd toate cele dintr-însele, să cunoşti că Dumnezeu le-a făcut pe toate din nimic, şi neamul omenesc tot aşa l-a făcut. Să nu te temi de acest flămînd de carne, ci, fiind vrednic fraţilor tăi, să primeşti moartea, ca să primeşti milă împreună cu fraţii tăi!”

Ea grăind acestea, tînărul a zis: “Pe cine aşteptaţi? Nu voi asculta porunca împăratului, ci voi asculta porunca legii date părinţilor noştri prin Moise; iar tu, fiind aflător de toate răutăţile asupra iudeilor, nu vei scăpa de urgia lui Dumnezeu, pentru că noi pătimim acestea pentru păcatele noastre! Dacă Domnul nostru Cel viu S-a mîniat puţin spre înfricoşare şi învăţătură, apoi iarăşi Se va milostivi spre robii Săi. Iar tu, nelegiuitule şi spurcatule mai mult decît toţi oamenii, nu te înălţa în zadar, îngîmfîndu-te prin nădejdea cea deşartă, înălţîndu-ţi mîna asupra robilor Lui cereşti, pentru că n-ai scăpat încă de judecata lui Dumnezeu; căci fraţii noştri, răbdînd puţine dureri după legea lui Dumnezeu, au cîştigat viaţa cea veşnică; iar tu, cu judecata lui Dumnezeu, vei lua pedeapsa cea dreaptă, după mîndria ta. Eu îmi dau sufletul şi trupul pentru legile părinteşti, precum şi-au dat şi fraţii mei. Eu chem pe Dumnezeu, ca degrab să fie milostiv asupra lui Israel; iar tu, cu muncirea şi cu bătaia, vei mărturisi că numai unul este Dumnezeu. La mine şi la fraţii mei va înceta mînia Atotţiitorului, adusă cu dreptate asupra a tot neamul nostru”.

Împăratul, aprinzîndu-se de mînie asupra lui mai cumplit decît asupra celorlalţi, suferea ocărîrea cu amar. Deci şi acesta a fost ucis şi s-a mutat curat din viaţă, nădăjduind spre Domnul.

Văzînd aceasta fericita maică, al cărei nume era Solomonia, s-a umplut de veselie negrăită, că şi-a trimis fără prihană înaintea lui Dumnezeu pe cei şapte fii ai săi. Apoi, stînd deasupra trupurilor lor, şi-a întins mîinile în sus şi, rugîndu-se cu lacrimi fierbinţi, şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu. Astfel s-a sfîrşit maica cu fiii săi. S-au sfîrşit punîndu-şi sufletele pentru legea Atotţiitorului Dumnezeu.

Apoi Dumnezeu s-a milostivit spre neamul evreiesc pentru vărsarea sîngelui robilor săi; căci a ridicat între evrei pe un bărbat viteaz, cu numele Iuda, din neamul preoţesc, care se chema Macabeul. Acela, cu putere ostăşească, s-a împotrivit bărbăteşte păgînului împărat Antioh şi, biruindu-l, a izgonit pe voievozii lui şi a ucis pe mulţi din cei ce se abătuseră la păgînătatea elinească, şi a curăţat templul Ierusalimului de spurcăciunile idoleşti, precum povestesc pe larg cărţile Macabeilor. Antioh, pedepsindu-se cu dreapta judecată a lui Dumnezeu, încă din această viaţă de acum, a început el a pătimi muncile cele cumplite; căci, fiind lovit de bubă netămăduită, îl umpluseră viermii şi ieşea din trupul său o duhoare nesuferită. Atunci ticălosul acela, după proorocia mucenicului celui mai tînăr, a mărturisit pe Dumnezeul lui Israel, pe care mai înainte Îl hulea, şi a început a căuta pe Cel care-l prigonea; dar n-a cîştigat milă de la Dumnezeu, căci el n-a făcut milă oamenilor. N-a aflat loc de locuit şi cel rău a pierit cu sunet. Deci, Atotputernicul Dumnezeu era preamărit atunci, şi acum se preamăreşte de toate neamurile şi de-a pururea preamărit va fi întru toţi vecii. Amin.

Notă – Numele acestor şapte fraţi sfinţi mucenici, fraţi după trup, nu s-au pus înăuntrul istoriei acesteia pentru pătimirea lor; pe de o parte pentru că în dumnezeiasca Scriptură a cărţii Macabeilor nu sînt puse, iar pe de altă parte, pentru că la alţi povestitori se află numele acestora nepotrivite. În Prolog şi în Sinaxarul lunilor se numesc aşa: Avim, Antonin, Gurie, Eleazar, Evseon, Alim şi Marcel. Iar în cel evreiesc, vrednic de credinţă al faptelor celor mai vechi, cum şi povestitorul şi scriitorul pe larg al pătimirii sfinţilor acestor mucenici, Iosif Flaviu, care a vieţuit în zilele lui Vespasian, împăratul Romei, scrie astfel despre fraţii Macabei:

Cel dintîi se cheamă Macabeu; al doilea, Aver; al treilea, Mahir; al patrulea, Iuda; al cincilea, Ahaz; al şaselea, Aret, şi al şaptelea, Iacov. Deci, mai vrednică de credinţă este povestirea acestuia, decît cea scrisă în Prolog şi în Sinaxare, de vreme ce în acelea nu se află nume evreieşti, ci elineşti, precum Antonin şi Marcel, cu care nu se cădea atunci evreilor ierusalimiteni să se numească. Dar, de vreme ce s-a aflat de nepotrivirea numelor, de aceea n-am vorbit despre ele, pe care singur Dumnezeu le ştie mai bine, ca Cel ce le-a scris în cartea vieţii; iar nouă ne ajunge să ne folosim din bărbăteasca lor pătimire pentru legea lui Dumnezeu.

Sfinţii nouă Mucenici din Perga Pamfiliei

Sfinţii nouă mucenici au trăit în vremea împărăţiei lui Diocleţian şi a ighemonului Flavian, în Perga Pamfiliei, fiind creştinaţi de moşii lor. Mineon era teslar, iar ceilalţi plugari. Avînd toţi un gînd, şi bun sfat sfătuindu-se, se duseră la lupta muceniciei, socotind pentru Hristos, toate ale lumii deşarte. Sosind la capiştea Artemidei, într-o noapte au stricat toţi idolii cîţi au găsit acolo.

Fiind prinşi şi aduşi la întrebare înaintea ighemonului, au fost rău bătuţi, arşi pe coaste şi strujiţi cu unghii de fier pînă la oase, arzîndu-le subţiorii cu făclii, apoi, scoţîndu-le ochii cu ţepuşe, au fost băgaţi în temniţă, poruncind tiranul să nu le dea nici de mîncare, nici de băut, nici altă căutare să aibă. De aceea, peste puţină vreme, au fost daţi la fiare ca să-i mănînce, care, venind cu blîndeţe la ei, nu le-au făcut nimic.

Mirîndu-se toţi de aceasta şi strigînd “Mare este Dumnezeul creştinilor”, îndată s-a pogorît din cer tunete şi fulgere cu ploi grele, amestecate cu grindină. Apoi s-a auzit un glas dumnezeiesc, care i-a chemat pe sfinţi, iar ei, auzind, s-au bucurat. Atunci ighemonul a poruncit să li se taie capetele, şi aşa au primit cununa muceniciei. Numele acestora sînt: Leontie, Atghie, Alexandru, Chindeu, Nisitei, Chiriac, Mineon, Catun şi Evclei.

D.O.

Mare folos găseşte în povestirea vieţii dreptului Evdochim, atît cel ce povesteşte, cît şi cel ce ascultă. Acest sfînt nu numai că s-a arătat fierbinte săvîrşitor al faptei bune, după cum au fost şi mulţi alţii în pustnicie; dar, aflîndu-se mai vîrtos în grijile lumii şi purtîndu-se ca o corabie în mijlocul mării prin valurile tulburărilor şi supărîndu-se de măiestriile satanei cu multe feluri de vederi, s-a păzit fără tulburare de toate patimile poftei, pînă la cel mai mic cuget. Deci, a săvîrşit bine aceste isprăvi ale faptei bune, încît a rănit pe diavoli mai mult decît aceia care s-au nevoit în pustie 50 sau 60 de ani şi cărora li s-a făcut pildă de faptă bună. El, cu mult mai vîrtos, s-a făcut pildă celor îmbunătăţiţi care petrec în lume. Căci ei, dacă vor privi la faptele lui, pot să vieţuiască cu întemeiere şi să se mîntuiască. Deci este potrivit acum să întindem povestirea ascultătorilor celor cucernici, ca o masă pe care se află bucate duhovniceşti, care niciodată nu lipsesc, nici nu se strică.

Minunatul Evdochim îşi avea neamul în Capadocia. El s-a născut şi a fost crescut de părinţi binecredincioşi. Tatăl său se numea Vasile şi maica sa, Evdochia, fiind renumiţi cu neamul, bogaţi cu avuţia, slăviţi şi străluciţi cu dregătoria, fiindcă Vasile era în slujba patriciului. Evdochim, avînd astfel de neam strălucit, nu se cinstea atît de strălucirea neamului său, pe cît era slăvit şi lăudat prin faptele cele bune, pe care le săvîrşea cu osîrdie. Căci a fi copii slăviţi, poate şi dregători, din părinţi de neam bun, se află mulţi în lume; dar a păzi viaţa îmbunătăţită şi înţelepciune desăvîrşită, petrecînd în mijlocul lumii, acolo unde se pune înainte şi se unelteşte mai mult plăcerea şi desfătarea, aceştia se găsesc cu anevoie.

Acest fericit copil, fiind dat de părinţii lui la învăţătura cărţii, n-a avut trebuinţă să fie îndemnat la învăţătură, de frica şi de bătăile dascălilor, ci însuşi din firea sa se îndemna la aceasta. El se silea mai ales cu toată sîrguinţa, ziua şi noaptea, la citirea dumnezeieştilor Scripturi, în a căror îndeletniciri se înveselea de trei ori mai mult acel fericit suflet, decît acei care se aflau la mese scumpe şi la petreceri cu jocuri şi cu timpane. De aceea, acestui sfînt se potrivea acel grai proorocesc: Cît sînt de dulci gîtlejului meu cuvintele Tale, Doamne, mai mult decît mierea şi fagurul în gura mea. Preumblarea sa era să meargă la dumnezeieştile biserici, să asculte sfintele slujbe şi cuvintele dumnezeieşti şi cu totul se sîrguia să se facă locaş curat al Dumnezeului Celui viu.

Dar vrăjmaşul adevărului, îndemna pe mulţi tineri de o vîrstă cu Evdochim, să-l silească a merge la petreceri îndulcitoare, la vînătoare şi la veselii. Însă el, de-a pururea pomenitul, avea altă desfătare şi plăcere, adică să se roage şi să se sîrguiască cu citirea cărţilor folositoare de suflet; dar nu precum fac unii care se roagă, neavînd mintea lor la rugăciune şi petrec neluînd aminte, nici la cele care le citesc, nici la cele pe care le aud de la alţii; ci el, ade-văratul rob al Domnului, cînd se ruga şi cînd citea, îşi avea toată mintea şi tot cugetul pironit la sfintele cuvinte pe care le citea.

El a iubit din tot sufletul înţelepciunea şi curăţia cea mai cinstită decît toate celelalte fapte bune care fac pe om întocmai cu îngerii, încît putea cu îndrăzneală să zică şi el ca şi acel mult pătimitor Iov: Niciodată n-a urmat inima mea ochiului meu, dacă din întîmplare ar fi văzut ceva fără voie. Lucrul cel mai mare decît acesta este că, de-a pururea pomenitul Evdochim, s-a hotărît să nu privească în faţă parte femeiască, cît va trăi. De aceea, cîtă vreme a trăit, afară de maica sa n-a privit în faţă altă femeie, nici n-a vorbit cu vreuna.

Pe lîngă înţelepciune, el a adăugat împreună şi milostenia, însoţită cu desăvîrşita veselie a feţei, ca prin întreaga înţelepciune să strălucească faţa înaintea lui Dumnezeu, iar prin milostenie, sufletul său să se hrănească cu darul Sfîntului Duh. El făcea atît de multă milostenie, încît şi pe acelea de care el avea nevoie să trăiască, le dădea săracilor; nu numai bani, dar orice ar fi avut de trebuinţă. El atît de mult ajuta pe cei săraci, încît de ar fi fost trebuinţă să se vîndă rob pentru libertatea altora, ar fi primit cu bucurie. Deci, el ştia că rodul dragostei este milostenia. De aceea, era şi tată al săracilor, ocîrmuitor al văduvelor, îmbrăcăminte celor lipsiţi, săturare flămînzilor şi mîngîiere mîhniţilor.

Minunatul Evdochim, pentru faptele lui cele bune, s-a învrednicit, fără voia lui, şi de împărăteasca vrednicie. Însă cu toate acestea, n-a căzut cîtuşi de puţin din strălucirea şi frumuseţile cerului, mai ales socotind că vrednicia lui i s-a dat ca dar de la Dumnezeu, îi slujea Lui mai cu îndatorire şi s-a afierosit pe sine dumnezeiescului dar. Acest sfînt s-a mai rînduit a fi şi voievod peste oastea Capadociei, în eparhia ce se numeşte Harsiana. El, ca un iconom înţelept, nu dorea dregătoria pentru cinstea şi slava sa, după cum fac mulţi nepricepuţi care iau vreo dregătorie, ca să se slăvească şi să se lăcomească. Dar ticăloşii nu pun în mintea lor înfricoşata cercetare, care va s-o facă dreptul şi înfricoşatul Judecător. Fericitul Evdochim nu era din aceştia, ci toată sîrguinţa şi grija lui era dată spre a ocîrmui pe cei mici şi pe cei mari cu cuvioşie şi dreptate şi chiar sufletul, dacă ar fi fost trebuinţă, l-ar fi jertfit pentru ascultarea lui.

Dar ce să spun multe; fericitul Evdochim era desăvîrşit în toată fapta bună, înfocat în dragostea lui Dumnezeu, neurmat în dragostea aproapelui, pentru care fugea de toată vorba de rău. Dar nu numai el se păzea de osîndire, ci şi pe ceilalţi îi împiedica în tot chipul de a nu grăi vreun cuvînt potrivnic, care să jignească pe aproapele. El învăţa pe fiecare cum se cuvine să se deprindă, adică mai mult să asculte decît să vorbească. Cu acest fel de petrecere fericită s-a făcut vas al alegerii, dascăl cu cuvîntul şi cu fapta; chip, pildă şi icoană vie acelora care petreceau împreună cu el, pînă ce a ajuns la fericitul sfîrşit al vieţii de acum. El a trăit în Capadocia treizeci şi trei de ani, fiind tînăr cu vîrsta, iar cu priceperea şi cu socoteala preabătrîn.

Dreptul Evdochim, cunoscîndu-şi sfîrşitul său nu s-a tulburat, fiindcă toată viaţa lui n-a cugetat decît la moarte. Un lucru numai îl mîhnea: că maica sa era departe şi nu era la sfîrşitul vieţii sale. Sosind ceasul cel din urmă să se ducă către Domnul, au venit mulţi la el să-l cerceteze. După ce le-a vorbit din destul despre aducerea aminte de moarte, i-a jurat pe Dumnezeu să-l îngroape cu aceleaşi haine cu care era îmbrăcat şi să nu-i facă cele obişnuite, care se fac la ceilalţi morţi. Atunci a făcut semn şi după ce au ieşit toţi afară, a început a se ruga lui Dumnezeu, zicînd acestea pe care le-au auzit unii dintre ei şi le-au spus pe urmă: “Doamne, Dumnezeul meu, precum n-am voit să se arate petrecerea mea cît am trăit, astfel mă rog ca şi sfîrşitul meu să se facă fără nici un dar, nici să socotească cineva că Ţi-am bineplăcut Ţie!” Apoi a zis: “Doamne, în mîinile Tale îmi dau sufletul meu!” Ieşind preasfîntul său suflet, cei ce se aflau acolo, cucernicindu-se de porunca sfîntului, nu numai că i-au lăsat hainele care le purta, dar şi patul pe care se culca, care era făcut din lemne despicate, aşa cum erau, le-a pus în mormîntul sfîntului.

Dar nu era cu putinţă să se ascundă soarele în nor, nici făclia sub obroc, pentru că pe cît se ascundea fericitul acesta, pe atît Domnul îl făcea arătat pentru folosul multora. Pentru că un om oarecare, cu numele Ilie, avea diavol înfricoşat şi după ce au trecut cîteva zile de la moartea sfîntului, s-a întîmplat să treacă prin partea aceea. Deci, stînd în locul unde zăceau sfintele moaşte, cum s-a atins de mormîntul sfîntului, îndată diavolul a început a-l munci pe Ilie şi, scuturîndu-l cu înfricoşare, l-a aruncat la pămînt ca pe un mort. Şi aşa a ieşit şi a scăpat omul. Deci, Domnul, ca să slăvească pe robul său, a întins în multe părţi minunea care s-a făcut cu Ilie, şi mulţime multă venea, aducînd bolnavi de multe feluri de patimi şi se tămăduiau la mormîntul sfîntului.

O femeie oarecare avea un copil, care era slăbănog de amîndouă mîinile, încît nu putea să le mişte nicidecum. Deci, îndată ce a venit la mormîntul sfîntului, în acea zi s-a şi tămăduit. Un alt copil era iar slăbănog, nu numai de mîini, dar şi de picioare. Acela venind, de asemenea, cu credinţă la locul acela minunat a căpătat sănătate ca şi copilul cel dintîi. Astfel, candela sfîntului era un izvor de tămăduiri, pentru că îndată ce se ungeau bolnavii cu untdelemnul candelii, se tămăduiau.

Altă femeie, avînd duh necurat, îndată ce s-a apropiat de mormîntul sfîntului, diavolul a fugit de la ea. O alta, fiind muncită mai înainte cu mulţi ani de o patimă cumplită şi nevindecată, s-a dus cu credinţă la mormîntul sfîntului şi, luînd pămînt, l-a amestecat cu lacrimile sale mai mult decît cu apă şi l-a făcut tină; apoi ungîndu-şi rana, îndată şi-a cîştigat sănătatea cea dorită. Pămîntul acela de la mormîntul sfîntului, făcea tămăduire nu numai acelora care se duceau acolo, ci şi acelora care erau departe; pentru că se trimitea din el la cei bolnavi şi se ungeau cu dînsul. Şi astfel îşi căpătau sănătatea după credinţa lor. La Sfîntul Evdochim aceasta era încă o covîrşire a darului, fiindcă îndată ce se ungeau bolnavii şi chemau numele lui, se tămăduiau numaidecît.

Este lucru cu neputinţă a scrie cineva toate minunile acestui sfînt. Deci, acum socotesc că este vremea să spunem şi despre mutarea cinstitului lui trup de la Harsiana la Constantinopol.

Vestea despre minunile Sfîntului Evdochim a ieşit şi a trecut prin toată cetatea şi latura, încît toţi se minunau şi nu se dumireau cum un om tînăr cu vîrsta, ce se afla în mijlocul atîtor tulburări, fiind în dregătorii şi boierii înalte, a săvîrşit atîtea fapte bune, pe care abia le săvîrşesc sihaştrii din pustietăţile cele adînci, păzind atîta curăţie şi întreagă înţelepciune. Deci, auzind ei de minunile cele nemărginite şi preagrabnice ce le făcea, toţi s-au spăimîntat pentru aceea şi cei mai mulţi oameni povesteau, cugetînd la el.

Aflînd şi părinţii de moartea fiului lor, s-au mîhnit foarte mult. Dar, auzind şi de minunile pe care le făcea, se mîngîiau şi aveau dorinţa să se încredinţeze şi cu vederea. Astfel, maica sfîntului, fiind biruită de patima iubirii de fiu, n-a pus în mintea sa depărtarea locului, nici n-a socotit ostenelile şi primejdiile călătoriei, ci s-a pornit cu mare osîrdie şi s-a dus la mormîntul preaiubitului şi preasfîntului său fiu. Acolo, văzînd mulţimea celor ce se duseseră cu toată evlavia şi minunile ce se făceau la acest sfinţit loc, unde se vindecau foarte repede îndrăciţii şi cei ce sufereau de multe patimi, a căzut şi a îmbrăţişat mormîntul fiului său. Ea îl plîngea ca pe un mort; dar, cucernicindu-se şi minunîndu-se de darul minunilor pe care fiul său îl luase de la Dumnezeu, se mîngîia că este maica unui sfînt ca acesta, pentru care făcea şi plînsul amestecat cu lauda, zicînd unele ca acestea:

“Fiul meu preadulce; fiule, lumina ochilor mei. Noi nimic n-am auzit de bine despre tine, de unde se află la tine atîta dar de tămăduire? Căci acesta se dă de la Dumnezeu numai celor care vieţuiesc în curăţie şi cu nevoinţă, cu ascunse osteneli şi cu fapte bune. Robii Săi adevăraţi îl primesc de la Domnul, ca un început al bunătăţilor ce vor să fie în slava împărăţiei cereşti. Prin tine, fiul meu, m-am făcut şi mă numesc maică de trei ori fericită. De aceea, nu-ţi mai fac plînsuri şi tînguiri, ci, ca unui prieten iubit al lui Dumnezeu, îţi aduc cîntări şi laude duhovniceşti. Nu te mai numesc rod al pîntecelui meu, ci fiu al lui Dumnezeu după dar! Pe tine te-am născut trupeşte, însă acum, dimpotrivă, eu mă nasc de la tine duhovniceşte.

Deci, nu mă ruşinez să te numesc părintele meu, fiindcă pentru faptele tale cele bune, părintele tău este Însuşi Tatăl cel ceresc. Tu ai rude pe sfinţii îngeri şi toate cetele sfinţilor; deci fă-ne bine şi nouă, părinţilor tăi, care mai mult ne apasă mîhnirea ta, decît bătrîneţile noastre de mulţi ani. Mie, maicii tale celei trupeşti, mi-ai fi dat plată pentru creşterea ta, dacă prin mijlocirea ta m-ai împrietenit cu Părintele tău cel ceresc. Asemenea vei face răsplătire părintelui tău, care te-a născut pe tine trupeşte, dacă îi vei pricinui odihnă bătrîneţilor sale în sînul lui Avraam. Fiul meu binecuvîntat, o rugăciune ca aceasta aduce ţie bătrîneţile părinteşti, ostenelile pîntecelui de maică, sînul şi laptele pe care l-ai supt. Cunosc că Dumnezeu, fiind rugat de tine, te va asculta pentru părinţii tăi, căci porunca Lui este ca să-L cinstească fiii, fiindcă cinstea care se face de către fii părinţilor, se suie la Dumnezeu, ca Unul ce este Tată şi Ziditor al tuturor”.

Acestea zicîndu-le cucernica maică a Sfîntului Evdochim, a poruncit de a ridicat lespedea de pe mormînt şi, scoţînd afară racla cu sfintele moaşte, s-a arătat o minune preaslăvită şi preaîn-vederată, ca să încredinţeze pe cele zise. Căci trecuseră opt-sprezece luni de la îngroparea sfîntului şi, atîta vreme aflîndu-se în pămînt, acele cinstite moaşte n-au suferit nici o schimbare, din cîte se întîmplă de nevoie la trupurile moarte. Nici faţa nu s-a schimbat, nici nu s-a făcut vreo putrezire, sau măcar puţină stricăciune la vreun mădular al trupului, nu s-a vestejit, nici nu s-a înnegrit cîtuşi de puţin acel sfînt trup, ci se arăta cu faţa strălucită, înflorită şi veselă cu toate închipuirile, asemenea unui om ce doarme. El n-a murit, ci numai o mişcare lipsea, ca să se arate sfîntul viu. Asemenea au rămas şi hainele cu care l-au îngropat, nestricate cum au fost la început. Căci ştim cu toţii că trupurile celor morţi le urmează, pe lîngă mirosirea cea rea a trupului şi hainele să scoată oarecare miros greu şi putregăios. Dar la acest de trei ori fericit, însuşi trupul şi hainele slobozeau bună mireasmă minunată şi dulceaţă, la vedere şi la mirosire. Deci, nu se socotea că atunci s-a deschis mormînt de mort, ci oarecare livadă preafrumoasă cu răsaduri şi flori binemirositoare.

Acolo s-a aflat şi un ieromonah cu numele Iosif, care a apucat sfintele moaşte să le ridice şi numai cît le-a îmbrăţişat, au stat drepte, ca şi cum ar fi fost vii. Pentru aceasta, înfricoşîndu-se, a căzut înaintea picioarelor sfîntului, rugîndu-l să-l lase să ia hainele lui pentru evlavie. El a început întîi de a scos dulama şi l-a îmbrăcat cu alta; apoi a scos din picioarele lui încălţămintea pe care o purta cu atîta înlesnire, încît se arăta, ca şi cum însuşi sfîntul îi ajuta spre a le scoate. Deci, după ce l-au dezbrăcat, l-au aşezat iarăşi în chipul cel dintîi, slăvind pe Dumnezeu împreună cu cei ce se aflau acolo, care slăvesc pe cei ce Îl slăvesc pe El.

Deci, se adevereşte că s-a descoperit cu iconomie mormîntul sfîntului, ca să se arate darul cel mare cu care l-a slăvit pe Dumnezeu, încît să păzească peste fire trupul lui nestricat. Arătîndu-se acestea, s-au înfricoşat diavolii şi fugeau ca izgoniţi de fulger. Cu adevărat, dacă, fiind el ascuns în pămînt, se temeau diavolii de oameni, cu cît mai mult s-au înfricoşat de el, după ce s-a arătat şi strălucea în slava sfinţeniei.

După aceasta s-a ivit neînţelegere între maica sfîntului şi între cei de acolo; pentru că maica sfîntului voia să ia sfintele moaşte şi să le aducă în Constantinopol, zicînd: “Steaua aceasta a răsărit din pîntecele meu”. Iar cei de acolo ziceau: “Cu adevărat, din tine a răsărit, dar la noi a împărăţit. Deci, cum este cu putinţă să ne lipseşti pe noi de un dar ca acesta, care aici şi-a întins razele atîtor minuni. Această vie este de la voi, dar la noi şi-a dat rodul darurilor, fiindcă aşa a binevoit Dumnezeu. Deci, să nu te împotriveşti hotărîrii lui Dumnezeu, să nu ne zavistuieşti dumnezeieştile daruri, să nu voieşti a lipsi atîta mulţime de folosul sufletului şi al trupului. Îţi ajunge pentru slavă, că te-ai arătat maică a unui sfînt ca acesta!”

Auzindu-le ea, ca o înţeleaptă s-a dus în linişte la ale sale. De atunci au trecut însă la mijloc multe zile şi numitul ieromonah Iosif, aflîndu-se acolo, a dobîndit vreme de a furat comoara şi a fugit, neştiind nimeni din cei de acolo. Mergînd Iosif cu sfintele moaşte pe ascuns, s-a vădit din mirul ce picura dintr-însele şi din minunile care se făceau pe drum. Deci, o femeie îndrăcită, fiind dusă de oarecare, s-a întîmplat de s-a aflat acolo unde erau sfintele moaşte. Atunci s-a speriat diavolul şi a făcut pe femeie să strige, ocărînd pe sfînt şi sărind fără rînduială. Astfel a ieşit diavolul acela, fiind izgonit de darul Sfîntului Duh. Femeia aceea, făcîndu-se sănătoasă, s-a întors la casa sa, slăvind pe Dumnezeu. Apoi o fecioară, avînd oarecare patimă înfricoşată, îndată ce s-a apropiat cu credinţă de sfintele moaşte a luat tămăduire.

Astfel, făcînd minuni sfîntul, s-a dat părinţilor săi darul cel de mult preţ. Atunci acea maică cinstitoare de Dumnezeu, cu dragoste ca o iubitoare de fiu, a făcut sfintelor lui moaşte o raclă de argint şi a pus-o în frumoasa biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care o zidise mai înainte, făcîndu-se în toate zilele nenumărate minuni.

Un asemenea dar a luat Sfîntul Evdochim de la Dumnezeu, pentru faptele lui cele multe şi bune şi, mai ales, pentru covîrşirea milosteniei; pentru că el avea mai multă osîrdie spre a da, decît spre a lua. El a semănat cu binecuvîntare vremelnică, iar acum seceră roduri veşnice în împărăţia cerului, căreia să ne învrednicim şi noi prin mijlocirea acestui de trei ori fericit Evdochim, împreună cu Tatăl, cu Fiul şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

P.O.

Sfîntul Apostol Sila, pe care cei mai mari apostoli l-au ales spre slujirea cuvîntului lui Dumnezeu, mai întîi cu Sfîntul şi Marele Apostol Pavel, apoi şi singur a suferit multe osteneli pentru bunăvestirea lui Hristos. De la început s-a trimis poruncă de la adunarea apostolilor din Ierusalim Bisericii din Antiohia, ca să nu taie împrejur pe cei ce vin de la neamuri la sfînta credinţă. Deci s-a trimis cu alţi bărbaţi vestiţi şi Sfîntul Sila, precum de aceasta scrie Sfîntul Luca în Faptele Apostolilor: Au voit apostolii şi bătrînii cu toată adunarea, alegînd dintre dînşii pe nişte bărbaţi, i-au trimis în Antiohia cu Pavel şi cu Varnava, pe Iuda cel ce se numea Varsava şi pe Sila bărbatul cel vestit între fraţi.

Deci, mergînd ei în Antiohia, au adunat poporul şi le-a dat scrisoarea de care, citind-o, s-au bucurat de mîngîiere. Iar Iuda şi Sila, fiind prooroci, cu cuvîntul au mîngîiat mult pe fraţi şi i-au întărit. Sila a voit să petreacă în Antiohia, iar Iuda s-a întors la Ierusalim. După aceasta Sfîntul Pavel a voit să meargă în alte ţări la propovăduire şi, alegînd pe Sila, s-a dus cu dînsul, încredinţîndu-se darului lui Dumnezeu de către fraţi. El a străbătut Siria şi Cilicia, întărind bisericile. Mergînd ei în Derbe şi în Listra, au luat de acolo pe Timotei şi s-au dus în Macedonia şi în Filipi, unde au găsit o fecioară, care prin vrăji aducea mult cîştig stăpînilor săi. Deci, au izgonit din ea duhul cel cîştigător. Văzînd stăpînii ei că a pierit nădejdea cîştigului lor, au prins pe Pavel şi pe Sila şi i-au dus în tîrg la boieri, clevetind şi zicînd: Aceşti oameni tulbură cetatea noastră. S-a strîns la dînşii mult popor şi voievozii rupîndu-le lor hainele, au poruncit să-i bată cu toiege. Deci, dîndu-le lor multe lovituri, i-au băgat în temniţă, iar picioarele lor le-au băgat în butuci. La miezul nopţii Pavel şi Sila cîntau, rugîndu-se lui Dumnezeu.

Atunci, deodată s-a făcut cutremur mare, încît şi temeliile temniţei s-au clătinat, uşile s-au deschis şi legăturile au slăbit. Păzitorul temniţei, deşteptîndu-se, a văzut uşile temniţei deschise şi, scoţîndu-şi cuţitul, voia să se înjunghie, părîndu-i-se, că au scăpat cei legaţi. Dar Pavel, strigîndu-l, l-a oprit de a se ucide pe sine. Atunci păzitorul, tremurînd, a căzut la picioarele lui Pavel şi ale lui Sila şi, scoţîndu-i, i-a dus în casa sa şi le-a spălat rănile şi s-a botezat cu toţi casnicii săi. De acolo Sfîntul Apostol Pavel şi Sila s-au dus în Antipoli, în Apolonia şi în Tesalonic. Mulţi din elini şi multe din femeile cele de bun neam s-au alăturat lor. Pentru acest lucru zavistuind, neînduplecaţii evreii au luat pe oarecare bărbaţi răi, gîlcevitori şi au tulburat poporul împotriva apostolilor lui Hristos şi voiau să-i ucidă. Fraţii au trimis noaptea pe Pavel şi pe Sila în Veria, dar evrei din Tesalonic, mergînd şi acolo, au pornit poporul împotriva propovăduitorilor Cuvîntului lui Dumnezeu. Deci, Pavel s-a dus pe mare, iar Sila şi Timotei au rămas acolo. Nu după multe zile, ducîndu-se, au aflat pe Sfîntul Pavel în Corint. Atunci Sfîntul Sila s-a făcut episcop al Corintului, şi ostenindu-se destul întru propovăduirea Cuvîntului lui Dumnezeu şi făcînd semne şi minuni, s-a dus către Domnul.

Sfîntul Apostol Silvan s-a ostenit în propovăduirea cuvîntului cu amîndoi apostolii, Petru şi Pavel. Căci amîndoi aceşti apostoli în scrisorile lor îl pomenesc pe el. Sfîntul Apostol Petru, în soborniceasca sa scrisoare, scrie astfel: Cu Silvan, credinciosul frate, precum socotesc, puţine v-am spus vouă. Asemenea şi Sfîntul Pavel scrie în Epistola a II-a către Corinteni: Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Cel propovăduit vouă de noi prin mine şi prin Silvan. De aceea adevărat este că Sfîntul Silvan fiecăruia dintre acei mai mari apostoli le-a slujit în acea vreme şi a fost părtaş al ostenelilor şi al durerilor lor întru bunavestire a lui Hristos. Deci, făcîndu-se episcop în Tesalonic, a suferit multe primejdii pentru nevoinţele credinţei şi s-a suit la Hristos, Dătătorul de cununi.

Sfîntul Apostol Crescent, pe care îl pomeneşte Sfîntul Pavel în epistola a II-a către Timotei, care este alcătuită în limba elinească, zice: Crescent în Galatia, trimis de mine la propovăduire. Acesta a fost episcop în Galatia, apoi în Galia a propovăduit pe Hristos. În Viena, cetatea nemţilor, a pus episcop pe Zaharia, ucenicul său, iar el s-a întors în Galatia şi s-a sfîrşit muceniceşte pe vremea împărăţiei lui Traian.

Sfîntul Apostol Epenet, pe care Pavel, în scrisoarea cea către Romani, îl pomeneşte, zicînd: Închinaţi-vă lui Epenet, iubitul meu, care este începătură a Ahaiei întru Hristos. El a fost episcop în Cartagina.

Sfîntul Apostol Andronic (Notă – Pomenirea Sfîntului Andronic, afară de această zi, se mai cinsteşte încă deosebit în 17 zile ale lunii Mai, împreună cu Iunia, ajutătoarea lui; deci, vezi acolo viaţa lui mai pe larg), pe care Pavel tot în aceeaşi scrisoare îl pomeneşte: Închinaţi-vă lui Andronic, zicîndu-i şi numindu-l rudenie şi împreună robit cu sine, vestit între apostoli, care mai înainte decît sine a crezut în Hristos. El a fost episcop în Panonia.

D.O.

Sfîntul Mucenic Calinic s-a născut în părţile Ciliciei şi a fost crescut în religia creştină. Venind el în vîrsta bărbatului desăvîrşit, a văzut mulţi oameni lepădîndu-se de Stăpînul Hristos şi trecînd la religia păgînă. Deci, întunecîndu-se ei de drăceasca înşelăciune, crezînd pietrelor celor fără suflare şi aducînd jertfe spurcate idolilor, plîngea pentru pierderea lor. El a început a-i învăţa la arătare cunoştinţa adevărului, întorcînd pe mulţi elini de la rătăcirea lor către Hristos Dumnezeu. Deci, mergînd prin multe cetăţi şi sate şi propovăduind cuvîntul lui Dumnezeu, s-a dus în Ancira, cetatea Galatiei, căutînd mîntuirea sufletelor omeneşti.

Petrecînd el multă vreme acolo şi ostenindu-se întru buna vestire a lui Hristos, a cîştigat lui Dumnezeu pe mulţi. Apoi, fiind prins de cei necredincioşi, a fost dus la judecată înaintea unui ighemon cu numele Sacherdon, om prea aspru şi slujitor aprins al diavolilor, vrăjmaşul lui Hristos şi cumplit muncitor al creştinilor. Deci, toţi păgînii strigau către judecători, zicînd: “Acesta este Calinic, care a venit din alte ţări în cetatea noastră şi învaţă poporul să nu aducă jertfe zeilor, nici să li se închine lor şi pe mulţi îi duce în urma înşelăciunii sale”. Atunci ighemonul, căutînd spre dînsul cu iuţime, a început a-l întreba cu glas groaznic, zicînd: “Pentru ce îndrăzneşti, nebunule nemernic, a răzvrăti popoarele, învăţîndu-le să-şi lase pe zeii care ne fac fericiţi şi pe care îi cinsteşte împăratul şi lumea toată? Au doară tu nu înţelegi puterea lor?” Iar sfîntul i-a răspuns lui cu blîndeţe: “Eu sînt robul lui Hristos. Deci, văzînd poporul ducîndu-se la pieire, mă doare inima de dînsul şi, pe cît pot, mă sîrguiesc prin învăţătura cea bună a-l întoarce de la întuneric la lumină şi de la pierzare spre mîntuire, pentru că în cărţile noastre stă scris: De va întoarce cineva pe cel păcătos de la rătăcirea căii lui, va mîntui suflet de lamoarte şi va acoperi mulţime de păcate. Deci, aş fi voit să te aduc şi pe tine la lumină, din întunecarea diavolească care te-a cuprins şi astfel să te povăţuiesc la calea adevărului”. Ighemonul, umplîndu-se de mînie, a zis: “Au doară voieşti să mă lepăd de zei şi să cinstesc moartea cea amară, mai bine decît viaţa cea dulce, ascultînd cuvintele tale nebune? Nu voi face aceasta nicidecum, ci pe tine te voi sili să te închini zeilor noştri, căci cumplite chinuri voi pune asupra ta şi voi vedea de va veni Dumnezeul tău să te scape din mîinile mele. Nu voi cruţa trupul tău, pînă ce nu vei cunoaşte puterea şi stăpînirea zeilor şi pînă nu le vei aduce lor jertfe”.

Atunci sfîntul a început a-i răspunde cu îndrăzneală, zicînd: “Cu aceasta nu vei înfricoşa pe robul lui Hristos, căci mie îmi este atît de dorită munca cea pentru Dumnezeul meu, precum hrana este dorită celui flămînd. Deci, nu zăbovi îngrozindu-mă cu cuvinte, ci începe muncirea ta asupra mea. Iată, trupul meu stă înaintea ta şi este gata la munci, avînd în sufletul său pe Dumnezeu care ne pregăteşte, mie mîntuire, iar ţie pierzare”. Ighemonul, umplîndu-se şi mai mult de mînie, a zis: “O, ticălosule, cum îndrăzneşti să mă cerţi pe mine cu nişte cuvinte ca acestea? Mă jur pe zei, că nu te voi milui, ci voi despărţi carnea de pe oasele tale şi toată munca o voi aduce asupra ta, pînă ce te voi pierde cu o moarte cumplită”.

Sfîntul a răspuns: “O, om necurat, mai mult decît toţi oamenii cei necuraţi, pînă cînd vei cheltui vremea în deşert, iuţindu-te cu mînie şi nesăvîrşindu-ţi fapta? Munceşte-mă odată şi vei vedea bărbăţia şi răbdarea nevoitorului lui Hristos, care aşteaptă să ia de la Mîntuitorul său cununa biruinţei”.

Atunci ighemonul a poruncit ca, dezbrăcînd şi întinzînd pe mucenic la pămînt, să-l bată cu vine de bou fără cruţare. Astfel au bătut pe sfînt multă vreme. Apoi propovăduitorul striga: “Calinic, cunoaşte pe zei, cheamă-i pe ei, căci aceia te vor scăpa de munci!” Sfîntul mucenic, fiind chinuit, îşi bătea joc de ighemon şi de muncile lui. El striga către dînsul, zicînd: “Mi-ai făgăduit munci mari, dar cum văd, îmi dai munci foarte mici. Deci adu asupra mea mai cumplită muncire, pentru că eu nu mă tem de foc şi nu mă înspăimînt de sabie; ci rîd de moarte, aşteptînd să iau de la Domnul meu viaţa cea veşnică”.

Ighemonul a dat poruncă apoi să-l spînzure pe mucenic de un lemn de muncă şi să-i strujească trupul cu piepteni de fier. Şi astfel i-au strujit trupul pînă la oase. Răbdînd el toate acestea ca în trup străin, rîdea de muncirea păgînilor şi zicea către ighemon: “Porunceşte să mă strujească mai tare, căci cu cît vei struji trupul meu mai mult, cu atît vei sătura sufletul meu. Pentru că am pe Hristos, Care-mi ajută şi cu al Cărui dar întărindu-mă, nu simt durerile în munci”.

După aceasta, pogorînd de la muncire pe pătimitorul lui Hristos, ighemonul a poruncit să încalţe pe mucenic cu încălţăminte de fier care avea piroane ascuţite. Şi astfel să-l ducă pe el la cetatea Gangra, care era departe de cetatea Ancira, ca la 80 de stadii şi acolo să-l ardă cu foc, fiindcă în acea cetate Sfîntul Calinic întorsese mulţi oameni la Hristos şi voia ca aceia să-i vadă sfîrşitul lui şi să se teamă. Deci, cumplitul ighemon a dat pe slujitorul lui Hristos, ostaşilor celor nemilostivi ai săi, poruncindu-le să alerge pe cai iuţi, iar pe mucenic să-l silească să alerge înaintea cailor şi să-l bată cu bice. Sfîntul, fiind încălţat în încălţămintele cele cu piroane, umbla ca şi cum nu simţea durerea din rănirea picioarelor şi cînta psalmul lui David: Aşteptînd, am aşteptat pe Domnul. El a privit la mine şi a auzit rugăciunea mea. El m-a scos din groapa patimilor şi din tina noroiului. El a pus pe piatră picioarele mele şi a îndreptat paşii mei.

Deci, mergînd în calea ce i se poruncise, a întrecut în alergare chiar şi caii. După ce a alergat 60 de stadii şi au ajuns la un loc ce se chema Matrica, ostaşii au însetat foarte mult, din pricina arşiţei soarelui, căci era luna lui iulie. Negăsindu-se apă în cale, au început a slăbi de sete şi caii lor abia mai suflau. Fiind ei aproape de sfîrşit au zis cu lacrimi către Sfîntul Calinic: “Robul adevăratului Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, deznădăjduiţii de viaţa noastră, şi roagă-te Dumnezeului tău, ca să ne dea apă şi să nu murim. Căci noi am auzit, că Dumnezeul tău toate le poate face. Deci, să nu pomeneşti răutăţile făcute de noi ţie, căci nu de voia noastră te-am muncit, ci din porunca ighemonului”.

Sfîntul Calinic, văzîndu-i topindu-se de sete, s-a milostivit spre ei şi, vrînd să facă bine vrăjmaşilor săi, s-a oprit lîngă o piatră ce se întîmplase în cale şi, ridicîndu-şi ochii spre cer, s-a rugat, zicînd: “Stăpîne al cerului, al pămîntului, al mării şi a toată făptura, care altădată ai scos apă din piatră în pustie şi ai adăpat pe robul Tău Moise şi cu dînsul pe poporul cel însetat, arată şi acum minunile Tale şi fă ca să izvorască apă din această piatră, ca să se adape aceşti însetaţi ca şi spre cei ce nu Te ştiu pe Tine, să se arate lucrurile Tale minunate şi să se preamărească numele Tău cel sfînt!” Astfel rugîndu-se el, îndată a izvorît din piatra aceea izvor de apă vie, încît toţi au băut şi s-au răcorit şi cu glas mare strigau: “Mare şi mai minunat decît toţi zeii este Dumnezeul creştinilor!” Deci, izvorul acela n-a încetat de atunci a izvorî apă, spre pomenirea minunii lui Dumnezeu, care s-a făcut cu rugăciunile mucenicului.

Ostaşii şi dobitoacele lor, adăpîndu-se din izvorul care a curs cu minune din destul, au trecut înainte fără osteneală depărtarea căii care le rămăsese şi au ajuns la cetatea Gangra. Ei n-au voit să dea morţii pe Sfîntul Calinic, făcătorul lor de bine, care i-a scăpat pe cale; însă temîndu-se de moarte, din partea voievodului, au făcut fără de voie porunca lui. Deci, arzînd un cuptor de foc, au pus pe mucenic aproape de văpaia cuptorului care ardea. El, bucurîndu-se şi veselindu-se, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi s-a rugat, zicînd: “Mulţumesc Ţie, Părinte ceresc, că m-ai făcut vrednic de ceasul acesta, în care mor pentru numele Tău cel Sfînt. Deci, primeşte în pace duhul meu, iar pe vrăjmaşii Tăi ruşinează-i”.

Zicînd aceasta, a intrat în mijlocul cuptorului de foc şi culcîndu-se şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu. Apoi, stingîndu-se cuptorul, s-a găsit cinstitul său trup nevătămat de foc, pe care, luîndu-l, l-au îngropat cu cinste cuvioasă, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe unul Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi să-I fie cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfinţii Apostoli şi Diaconi Prohor, Nicanor, Timon şi Parmena, din numărul celor 70

În zilele Sfinţilor Apostoli, după Înălţarea Domnului şi după primirea Sfîntului Duh, pe cînd încă nu se despărţiseră ei prin toată lumea la propovăduirea lui Hristos, bisericile creştinilor din Ierusalim se înmulţiseră. Deci, s-au ales spre slujba diaconiei aceşti şapte bărbaţi mărturisiţi, plini de Sfîntul Duh şi de înţelepciune: Ştefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi Nicolae Antiohianul. Sfinţii Apostoli, rugîndu-se, şi-au pus mîinile peste dînşii şi i-au făcut diaconi. Dintre aceştia, pomenirea Sfîntului Întîiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan se cinsteşte la 27 decembrie, iar a Sfîntului Filip la 11 octombrie. Sfînta Biserică îi prăznuieşte pe toţi împreună, afară de pomenirea Sfîntului Nicolae, care nu este scris în numărul sfinţilor în ziua de astăzi. Ei s-au sfîrşit prin pătimire, propovăduind apostoleşte pe Hristos în diferite locuri.

Sfîntul Prohor a urmat mai întîi Sfîntului Mare Apostol Petru, împreună cu ceilalţi ucenici, mai înainte de Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. El a fost pus episcop al cetăţii Nicomidiei, în ţara Bitiniei, precum adevereşte despre aceasta fericitul Simeon Metafrast, în viaţa Sfîntului Apostol Petru, de la 29 iunie. Apoi, după Adormirea Maicii Domnului, Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu a fost multă vreme împreună călător şi părtaş al ostenelilor lui, cercetînd multe ţări împreună cu dînsul şi suferind dureri şi chinuri de la cei necredincioşi, pentru buna vestire a lui Hristos. Sfîntul Prohor a fost surghiunit cu dînsul în insu-la Patmos şi cele ce-i spunea Cuvîntătorul de Dumnezeu, Ioan, din descoperirea lui Dumnezeu, pe acelea le scria din gura lui. După aceea, iarăşi s-a ostenit în cetatea Nicomidiei, în care întîi a fost episcop, întorcînd pe oamenii cei rătăciţi la Hristos Dumnezeu şi înmulţind biserica cea adunată din nou. Mergînd în Antiohia, s-a sfîrşit muceniceşte, fiind ucis de cei necredincioşi pentru propovăduirea lui Hristos.

În aceeaşi zi în care a fost ucis cu pietre Întîiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, după cum este scris în Faptele Apostolilor, Sfîntul Nicanor a fost ucis împreună cu două mii de oameni, care crezuseră în Hristos. Felul uciderii se pomeneşte în canon, că iudeii, înjunghiindu-l ca o oaie, s-a jertfit lui Hristos.

După slujba diaconiei, Sfîntul Timon a fost pus de Sfinţii Apostoli, episcop al cetăţii Vostrichia din Arabia şi, propovăduind numele lui Hristos, a pătimit multe de la iudei şi de la elini. Fiind aruncat într-un cuptor, a ieşit din foc nevătămat. Iar în Prologul românesc cel mucenicesc se spune despre dînsul, că, după nevătămarea focului, răstignindu-l pe cruce, s-a sfîrşit.

Sfîntul Parmena, săvîrşind slujirea cea încredinţată lui de Apostoli, în propovăduirea cea plină de credinţă, a murit înaintea ochilor apostolilor şi a fost îngropat de dînşii, cu plîngere şi cu smerenie. Cei ce vorbesc de dînsul, spun că a avut sfîrşit mucenicesc şi s-a încununat cu cununa mucenicească.

Pe vremea împărăţiei păgînului Maximian, cumplitul muncitor al creştinilor, toată lumea era acoperită cu întunericul păgînătăţii închinării la idoli. Atunci s-a făcut mare prigonire pretutindeni celor ce credeau în Hristos. Deci, mulţi mărturisitori ai preasfîntului nume al lui Iisus Hristos au fost ucişi. Între aceştia a pătimit pentru Hristos şi Sfîntul Mare Mucenic Pantelimon, din cetatea Nicomidiei, care se află în părţile Bitiniei. Acest slăvit între mucenici şi răbdător de chinuri al lui Hristos, s-a născut în cetatea Nicomidiei, din tată de neam bun, cinstit şi bogat, cu numele Evstroghie şi din maica sa, Euvula.

Tatăl său era cu credinţa păgîn, sîrguindu-se cu căldură la închinarea idolilor, iar maica sa era creştină. Ea a învăţat de la strămoşii săi sfînta credinţă, slujind cu osîrdie lui Hristos. Deci, fiind însoţiţi cu trupurile, erau însă despărţiţi cu duhul, el jertfind mincinoşilor zei, iar ea aducînd jertfe de laudă adevăratului Dumnezeu. Născînd ea acest prunc, despre care ne este cuvîntul, l-a numit pe el Pantoleon, care se tîlcuieşte “cu totul leu”, ca cel ce avea să fie cu bărbăţia asemenea cu leul, însă mai pe urmă a fost numit Pantelimon, adică “întru tot milostiv”, pentru că tuturor s-a arătat că este milostiv. El tămăduia pe cei bolnavi fără de plată, iar pe cei săraci îi miluia, împărţind averile părinteşti celor ce aveau trebuinţă.

Fiind el însă copil, maica sa îl creştea în credinţa creştină, învăţîndu-l să cunoască pe Unul şi adevăratul Dumnezeu, Care este în ceruri, pe Domnul nostru Iisus Hristos; să creadă într-Însul, să-I placă Lui cu lucruri bune şi să nu se abată la închinarea idolilor. Deci, copilul lua aminte la învăţătura maicii sale şi cunoştea în parte, pe cît putea a înţelege în anii copilăreşti. Dar, ca pagubă şi lipsire, maica lui cea bună şi învăţătoare, încă din tinereţe s-a dus către Domnul, lăsînd pe copil nevenit în vîrstă şi în înţelegerea cea desăvîrşită. După sfîrşitul ei, din neştiinţă, copilul a mers în urma rătăcirii tatălui său, fiind dus adeseori de dînsul la idoli şi învăţînd păgînătatea lor.

Deci, pruncul a fost dat mai întîi la învăţătura gramaticii şi, după ce a sporit în cărţile elineşti, a învăţat toată filosofia cea din afară. După aceea, tatăl său l-a dat la meşteşugul doctoricesc, la un oarecare Eufrosin, doctor renumit, ca să se deprindă cu acel meşteşug. Copilul, fiind isteţ la minte, a învăţat toate cu înlesnire şi degrabă a întrecut pe cei de o vîrstă cu el, aproape asemănîndu-se cu învăţătorul său. El era bun la obicei, bine grăitor, frumos la faţă, iubit de toţi şi cunoscut împăratului Maximian; pentru că în acea vreme Maximian locuia în Nicomidia, chinuind pe creştini. El, la praznicul Naşterii lui Hristos, a ars douăzeci de mii de sfinţi mucenici, iar pe Sfîntul Antim episcopul şi pe mulţi alţii i-a omorît cu diferite feluri de chinuri.

Eufrosin doctorul, adeseori se ducea cu doctorii la împărat şi la oamenii din palatele lui, pentru că doctorul acela dădea leacuri la toată curtea împărătească. Ducîndu-se acela la palat, a luat cu dînsul şi pe copilul Pantoleon şi toţi, văzîndu-l, se mirau de frumuseţea şi înţelegerea lui cea bună. Deci, văzîndu-l şi împăratul, l-a întrebat de unde este şi al cui fiu este. Aflînd cele despre dînsul, împăratul a poruncit învăţătorului să înveţe bine, pe copil, tot meşteşugul doctoricesc, vrînd ca întotdeauna să-l aibă pe lîngă dînsul, ca pe un vrednic a sta înaintea împăratului şi a sluji lui.

În vremea aceea, era în Nicomidia un preot bătrîn, cu numele Ermolae. El, cu puţini creştini, se ascundea de frica păgînilor într-o casă oarecare mică şi neştiută, iar Pantoleon, mergînd de la casa sa către învăţătorul său, îi era calea pe lîngă casa aceea mică, în care se ascundea Sfîntul Ermolae. Acesta, văzînd pe ferestruie pe tînăr trecînd pe acolo adeseori, cunoştea de pe faţă şi din obiceiul lui cel bun, că va fi vas ales al lui Dumnezeu. Deci, odată, a ieşit din casă înaintea tînărului, care tocmai trecea pe acolo, şi l-a rugat ca să intre puţin în casa lui. Tînărul, fiind smerit şi ascultător, a intrat în casa bătrînului, iar el, pu-nîndu-l aproape de dînsul, l-a întrebat de neam, de părinţi, de credinţă şi de întreaga lui viaţă.

Tînărul, povestindu-i toate cu de-amănuntul, i-a spus că maica lui a fost creştină şi a murit, iar tatăl lui trăieşte după legile elineşti, închinîndu-se zeilor. Atunci Sfîntul Ermolae l-a întrebat pe dînsul, zicîndu-i: “Dar tu, fiule, de ce parte şi credinţă voieşti să fii? De credinţa tatălui tău sau a maicii tale?” Tînărul a răspuns: “Maica mea, pe cînd trăia, mă învăţa credinţa sa şi eu am iubit credinţa ei. Însă tatăl meu, ca cel mai tare, mă sileşte la legile elineşti şi doreşte să mă rînduiască în palatele împărăteşti, adică în rîndurile ostaşilor împăratului”. Sfîntul l-a întrebat iarăşi: “Ce fel de învăţătură te învaţă pe tine dascălul tău?” Tînărul a răspuns: “Învăţătura lui Asclipie, a lui Hipocrate şi a lui Galen, pentru că aşa voieşte tatăl meu. Iar dascălul meu zice că de voi învăţa acele învăţături, voi putea, cu înlesnire, să tămăduiesc toate bolile oamenilor”.

Sfîntul Ermolae, găsind prilej spre vorba cea de folos, a început a semăna, ca într-un pămînt bun, în inima tînărului, sămînţa cea bună a cuvîntului lui Dumnezeu. Deci i-a zis: “Cre-de-mă pe mine, bunule tînăr, că învăţăturile şi meşteşugurile lui Asclipie, Hipocrate şi Galen sînt mici şi puţin pot să ajute celor ce le întrebuinţează pe ele. Asemenea sînt şi zeii pe care împăratul Maximian, tatăl tău şi ceilalţi elini îi cinstesc. Sînt deşerţi şi de nimic. Deci, Unul este Iisus Hristos, adevărat şi Atotputernic Dumnezeu, în Care, de vei crede, apoi numai cu chemarea Preacinstitului Lui nume, vei putea tămădui toate bolile. Pentru că Acela orbii a luminat, leproşii a curăţit şi morţilor viaţă le-a dăruit. Iar diavolii, care se cinstesc de elini, i-a izgonit din oameni cu cuvîntul.

Dar nu numai singur Hristos, ci şi hainele Lui erau dătătoare de tămăduiri. Pentru că o femeie, fiind bolnavă de curgerea sîngelui de 12 ani, numai cît s-a atins de marginea hainelor Lui, îndată s-a tămăduit. Dar cine poate să spună cu de-amănuntul toate lucrurile Lui cele minunate? Căci precum nu este cu putinţă a număra stelele cerului, nisipul mării şi picăturile de ploaie, tot aşa nu putem număra nici minunile şi măririle Lui. El este şi acum ajutător robilor Săi, că mîngîie pe cei mîhniţi, tămăduieşte pe cei bolnavi, izbăveşte de primejdii şi scoate din toate răutăţile potrivnice, neaşteptînd să fie rugat de cineva; ci, mai înainte de rugăciune şi de pornirea singură a inimii, întîmpină şi dă unele ca acestea. Celor ce-L iubesc pe El, încă şi mai mari faceri de minuni le dăruieşte şi le dă lor desăvîrşit viaţă fără de sfîrşit, întru slava cea veşnică a împărăţiei cerurilor”.

Nişte cuvinte ca acestea ascultîndu-le Pantoleon, le credea adevărate. Deci, ascunzîndu-le în inima sa, cu dulceaţă se adîncea în ele cu mintea şi zicea sfîntului bătrîn: “Eu pe acestea de multe ori le-am auzit de la maica mea şi am văzut-o adeseori rugîndu-se şi chemînd pe acel Dumnezeu, de care tu vorbeşti”. Deci, din acea zi, Pantoleon trecea pe la bătrîn şi se îndulcea de vorbele lui cele insuflate de Dumnezeu şi se povăţuia spre cunoştinţa adevăratului Dumnezeu. Astfel, cînd se întorcea de la dascălul Eufrosin, nu se ducea la casa sa, pînă ce mai întîi nu cerceta pe bătrînul Ermolae, de la care primea cuvinte folositoare de suflet.

Odată, i s-a întîmplat lui că, plecînd de la dascăl şi abătîndu-se puţin din cale, a găsit pe drum un prunc mort, muşcat de o viperă mare. Iar vipera aceea şedea aproape de acel mort. Văzînd aceasta Pantoleon, la început s-a temut şi s-a depărtat puţin, dar mai pe urmă s-a gîndit în sine, zicînd: “Acum mi se cade mie să ştiu dacă sînt adevărate cele grăite de bătrînul Ermolae”.

Şi, căutînd spre cer a zis: “Doamne, Iisuse Hristoase, măcar că nu sînt vrednic a Te chema, însă de voieşti ca să fiu robul Tău, arată-Ţi puterea Ta şi fă ca întru numele Tău, pruncul acesta să învieze, iar vipera să moară”. Atunci îndată, pruncul, deşteptîndu-se ca din somn, s-a sculat, iar vipera a crăpat în două şi a rămas moartă. Pantoleon, văzînd această minune, a crezut desăvîrşit în Hristos, şi-a ridicat ochii săi trupeşti şi sufleteşti spre cer şi a binecuvîntat pe Dumnezeu cu bucurie şi cu lacrimi, mulţumindu-I că l-a scos pe el din întuneric şi l-a adus la lumina cunoştinţei Sale.

Apoi îndată, alergînd la Sfîntul Ermolae preotul, a căzut la cinstitele lui picioare, cerînd Sfîntul Botez şi spunîndu-i cele ce i s-au întîmplat, adică, cum a înviat pe pruncul cel mort, cu puterea numelui lui Iisus Hristos şi cum a murit vipera cea purtătoare de moarte. Sfîntul Ermolae, sculîndu-se, s-a dus cu dînsul să vadă vipera moartă şi, văzînd-o, a mulţumit lui Dumnezeu pentru minunea ce o făcuse şi prin care a adus pe Pantoleon la cunoştinţa Sa. Apoi, întorcîndu-se acasă, a botezat pe tînăr în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh şi, săvîrşind Sfînta Liturghie în cămara cea mai dinlăuntru, l-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, cu Trupul şi Sîngele lui Hristos.

După primirea Sfîntului Botez, Pantoleon, a petrecut lîngă bătrînul Ermolae şapte zile, ascultînd dumnezeieştile cuvinte care i se grăiau prin gura bătrînului şi adăpîndu-se ca dintr-un izvor viu, şi-a făcut sufletul său spre îmbelşugarea roadelor duhovniceşti, cu darul lui Hristos. A opta zi, cînd s-a întors acasă, tatăl său i-a zis lui: “Fiule, unde ai zăbovit atîtea zile, că eu în grijă mare am fost pentru tine”. Sfîntul a răspuns: “Am fost cu dascălul în palatele împărăteşti, de am tămăduit pe un bolnav iubit împăratului şi nu ne-am depărtat de la dînsul şapte zile, pînă nu l-am făcut sănătos”. Aceasta a zis-o sfîntul, nu ca şi cum ar minţi, ci ca o pildă. Căci prin aceasta, îi spunea în taină adevărul. În mintea sa numea dascăl pe Sfîntul Ermolae preotul, palatele împărăteşti numea cămară cea mai dinlăuntru, în care s-au săvîrşit dumnezeieştile Taine; iar bolnav numea sufletul său cel iubit Împăratului ceresc, care s-a tămăduit în şapte zile prin doctorie duhovnicească.

A doua zi, mergînd el la dascălul Eufrosin, a fost întrebat: “Unde ai stat atîtea zile?” El i-a răspuns: “Tatăl meu, cumpărînd o moşie, m-a trimis acolo, fiind cumpărată cu mare preţ”. Aceasta i-o spunea, înţelegînd despre Sfîntul Botez, pe care îl primise şi pentru înştiinţarea celorlalte taine ale credinţei creştineşti, care sînt comori nepreţuite, covîrşind toate bogăţiile, căci s-a îmbogăţit prin sîngele lui Hristos”. Eufrosin, auzind aceasta, nu a mai îndrăznit a-l întreba mai mult.

Fericitul Pantelimon era plin de darul lui Dumnezeu, purtînd înlăuntru comoara sfintei credinţe. El se îngrijea foarte mult de tatăl său, cum l-ar putea scoate din întunericul închinării idoleşti şi să-l aducă la lumina cunoştinţei lui Hristos. Pentru aceea, vorbea cu dînsul în toate zilele pilde înţelepte şi îi punea întrebări, zicîndu-i: “Tată, pentru ce zeii stau pînă astăzi tot aşa precum au fost puşi de la început; iar cei făcuţi şezînd pe scaun, stau tot aşa pînă astăzi şi nu se scoală niciodată?” Tatăl i-a răspuns: “Fiule, îmi este greu de socotit această întrebare şi nu pot să răspund la ea”.

Deci, Sfîntul Pantelimon totdeauna punea tatălui său şi alte întrebări, asemenea acesteia, pînă l-a făcut a se îndoi de zeii săi şi a cunoaşte înşelarea şi rătăcirea închinării de idoli. Deci, tatăl său a încetat a mai cinsti pe idoli, cum îi cinstea mai înainte, cînd le aducea jertfe şi li se închina în toate zilele, şi a început a-i sfărîma şi a-i necinsti. Pantelimon, văzînd aceasta, se bucura că cel puţin a reuşit a-l face pe tatăl său să se îndoiască de zei, deşi nu-l întorsese desăvîrşit de la ei. El voia de multe ori să sfărîme idolii tatălui său, dar se oprea. Pe de o parte, ca să nu mînie pe tatăl său, pe care se cuvenea a-l cinsti după porunca lui Dumnezeu, iar pe de alta, voia să aştepte pînă ce singur tatăl său va cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu şi el singur îi va sfărîma cu mîinile sale.

În acea vreme, au adus la Pantelimon pe un orb care cerea tămăduire şi zicea: “Mă rog ţie, miluieşte-mă pe mine, care nu văd lumina cea dulce; căci toţi doctorii din această cetate m-au căutat şi nici un folos nu mi-au adus; ba chiar şi cea din urmă zărire ce o mai aveam, mi-au luat-o împreună cu toată averea mea, căci am cheltuit tot. Deci, am luat mai multă vătămare şi pagubă, decît tămăduire”. Iar sfîntul i-a zis: “Dacă toată averea ai dat-o acelor doctori de la care n-ai avut folos, apoi de vei primi tămăduire de la mine şi de vei vedea, ce-mi vei da mie?” Orbul a răspuns: “Cea mai de pe urmă rămăşiţă care o am, ţi-o voi da cu osîrdie”. Sfîntul a zis: “Vederea luminii ţi-o va da Tatăl luminilor, Dumnezeul cel adevărat, prin mine nevrednicul robul Său. Iar tu, ceea ce-mi făgăduieşti, să nu-mi dai mie, ci s-o împarţi la săraci”.

Evstorghie, tatăl lui Pantelimon, auzind acestea, a zis către dînsul: “Fiule, să nu îndrăzneşti a te atinge de acel lucru pe care nu poţi să-l faci, ca să nu te faci şi tu de rîs! Oare tu poţi mai mult decît doctorii cei mari, care l-au căutat pe el şi n-au putut să-l tămăduiască?” Sfîntul a răspuns: “Nici unul dintre acei doctori nu ştie să pună acestui om acel fel de doctorie, ca mine, căci este multă deosebire între dînşii şi între dascălul meu, care m-a învăţat aceasta”.

Tatăl său, socotind că vorbeşte despre dascălul Eufrosin, i-a zis: “Eu am auzit că şi dascălul tău s-a îngrijit de acest orb, dar nimic n-a sporit”. Pantelimon a răspuns: “Aşteaptă puţin, tată, şi vei vedea puterea doctoriei mele!” Zicînd aceasta, s-a atins cu degetul de ochii orbului, zicînd: “În numele Domnului meu Iisus Hristos, Care a luminat pe cei orbi, caută şi vezi!” Atunci îndată s-au deschis ochii orbului şi a văzut. Din acel ceas, Evstorghie, tatăl lui Pantelimon, a crezut în Hristos, împreună cu omul care s-a tămăduit şi a fost botezat de Sfîntul Ermolae, preotul. Din acel moment s-a umplut de mare bucurie duhovnicească, pentru darul şi puterea lui Hristos.

Atunci Evstorghie a început a sfărîma toţi idolii care erau în casa lui, iar la acel lucru îl ajuta şi fiul său, Sfîntul Pantelimon, care, făcîndu-i bucăţi, i-a aruncat într-o groapă adîncă şi i-a acoperit cu pămînt. După aceea, Evstorghie, mai trăind puţină vreme, s-a mutat la Domnul. Pantelimon, rămînînd moştenitor al averii părinteşti, îndată a dăruit libertate robilor şi roabelor sale, dîndu-le multe daruri. Bogăţia el a început a o împărţi la cei ce aveau trebuinţă: săracilor, scăpătaţilor, văduvelor şi sărmanilor. Înconjura temniţele, cercetînd pe toţi cei ce pătimeau în legături şi pe care îi mîngîia cu doctoriile şi cu dările cele de trebuinţă. El era doctor nu numai de răni, ci şi de sărăciile omeneşti, căci toţi primeau de la dînsul milostenie îndestulată şi, cu îndurările lui, săracii se îmbogăţeau. Lui îi ajuta darul lui Dumnezeu ca doctorie, căci i se dăduse de sus darul tămăduirilor. Şi nu tămăduia toate bolile, atît cu doctoriile cele cumpărate, pe cît cu chemarea numelui lui Iisus Hristos.

Atunci el s-a arătat că nu mai este Pantoleon, ci Pantelimon, adică “întru tot milostiv”, prin numire şi cu lucrul, arătînd la toţi mila, nelăsînd pe nimeni să plece de la dînsul nemîngîiat. Căci celor lipsiţi le dădea daruri fără plată, iar pe bolnavi îi tămăduia. Atunci s-a dus la dînsul toată cetatea cu bolnavii ei, lăsînd pe toţi doctorii, pentru că de la nimeni nu cîştigau atît de grabnice şi desăvîrşite tămăduiri, precum cîştigau de la Pantelimon, care tămăduia cu fapta şi nu lua plată de la nimeni. Deci, se slăvea în tot poporul numele doctorului cel milostiv şi fără de plată, iar ceilalţi doctori erau defăimaţi şi luaţi în rîs. Din această pricină, multă ură şi vrajbă s-a ridicat de doctori împotriva sfîntului şi mai ales în acea vreme cînd a fost tămăduit acel orb pomenit mai sus. Aceasta a început astfel.

Într-una din zile, umblînd prin cetate, orbul cel tămăduit de Sfîntul Pantelimon, l-au văzut pe el doctorii şi îşi ziceau fiecare în sine: “Oare nu este acesta care a fost orb şi cerea de la noi tămăduire şi n-am putut să-i vindecăm ochii? Deci, cum vede acum?” Şi îl întrebau pe el, cum de vede.

Dar omul acela n-a tăinuit pe doctorul său, pe Sfîntul Pantelimon. Acei doctori, aflînd despre el că este ucenic al lui Eufrosin, ziceau: “Mare este ucenicul marelui dascăl”. Dar ei nu ştiau puterea lui Hristos, care lucra prin Pantelimon. Deci, neştiind, au mărturisit adevărul, că marele Pantelimon este ucenicul Marelui Învăţător, Iisus Hristos. Ei, deşi lăudau cu făţărnicie pe sfînt, însă, în inimile lor, din zavistie, se sfătuiau spre rău şi îl pîndeau, căutînd pricină împotriva lui, cum ar putea să-l piardă.

Apoi, văzîndu-l că intră în temniţă şi tămăduieşte rănile celor legaţi, care pătimeau pentru Hristos, s-au apropiat de Maximian ighemonul şi i-au zis: “Împărate, tînărul căruia i-ai poruncit să înveţe meşteşugul doctoricesc, voind să-l ai în palatele tale, defaimă mila ta către dînsul şi cercetează temniţele, tămăduind pe legaţii cei hulitori ai zeilor noştri, socotind, la fel cu dînşii, împotriva zeilor. Deci, el duce şi pe alţii la acelaşi gînd rău al lui, şi de nu-l vei pierde degrabă, apoi nu puţină mîhnire vei avea, pentru că pe mulţi îi vei vedea întorcîndu-se de la zei, prin înşelătoarea lui învăţă-tură; că meşteşugul doctoricesc pe care îl are şi tămăduirile care le face, nu le socoteşte ca ale lui Asclipie sau ale vreunui alt zeu, ci ale unui oarecare Hristos, şi astfel toţi, care sînt tămăduiţi, cred în El”.

Clevetitorii zicînd aceasta, au rugat pe împăratul, ca să poruncească să cheme pe orbul cel tămăduit de Pantelimon. Împăratul a poruncit, să caute îndată pe orbul cel vindecat. Fiind adus acela înaintea împăratului, a fost întrebat: “Omule, spune cum ţi-a tămăduit Pantelimon ochii?” El a răspuns: “A chemat numele lui Hristos, s-a atins de ochii mei şi am văzut îndată!” Împăratul a zis către dînsul: “Tu cum socoteşti? Hristos te-a tămăduit sau zeii?” El a răspuns: “Împărate, doctorii aceştia, pe care îi vezi că stau înaintea ta, au cheltuit multă sîrguinţă şi multă vreme pentru tămăduirea mea. Ei mi-au luat toată averea şi nu mi-au adus nici un folos. Dimpotrivă, şi puţina vedere cîtă aveam, mi-au luat-o; astfel că m-au orbit cu desăvîrşire. Iar Pantelimon, numai cu chemarea numelui lui Hristos, m-a făcut să văd. O, împărate, socoteşte tu singur şi vezi, care doctor este mai bun şi mai adevărat? Asclipie cu ceilalţi zei? Sau Hristos, Care, fiind chemat de Pantelimon, îndată m-a tămăduit?”

Împăratul, neştiind ce să răspundă la aceasta, a început a-l sili la păgînătate, după obiceiul păgînesc, zicîndu-i: “Omule, nu te lăsa înşelat, nici nu pomeni pe Hristos, pentru că este dovedit că zeii ţi-au dat vederea ochilor!” Dar cel tămăduit, neavînd nici o teamă de puterea împărătească, nici înfricoşîndu-se de îngrozirea ighemonilor, a răspuns lui Maximian, mai cu îndrăzneală decît orbul din Evanghelie, care fusese pus la întrebare înaintea fariseilor: “O, împărate, se vede că eşti nebun, de numeşti pe zeii cei orbi, dătători de vedere ai luminii, căci şi tu, fiind ca ei, nu voieşti să vezi adevărul!” Împăratul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să-l taie îndată cu sabia. Deci, fiind tăiat capul bunului mărturisitor al numelui lui Iisus Hristos, s-a dus să vadă pe Acela, în care a crezut, în neînserata lumină cerească faţă către faţă. Sfîntul Pantelimon, răscumpărînd trupul lui de la ucigaşi, l-a îngropat lîngă tatăl său.

După aceasta, împăratul a poruncit să cheme la dînsul pe Pantelimon. Cînd ostaşii duceau pe Sfîntul Pantelimon la împărat, el cînta cuvintele lui David: Dumnezeule, lauda mea să n-o trece cu vederea, că gura păcătosului şi gura vicleanului s-a deschis asupra mea… Deci, a stat cu trupul înaintea împăratului pămîntesc, iar cu mintea stătea înaintea Împăratului ceresc. Împăratul Maximian, privind spre dînsul fără mînie, a început a-i vorbi cu blîndeţe, zicînd: “O, Pantoleoane, nu sînt bune cele ce am auzit de tine. Spun unii că huleşti şi defaimi foarte mult pe Asclipie şi pe ceilalţi zei, iar pe Hristos Cel răstignit, Care a pierit rău, Îl slăveşti, te nădăjduieşti spre Dînsul şi Îl numeşti Dumnezeu. Ştii că de multe ori am trecut cu vederea cele ce auzeam de tine şi mila ţi-am arătat-o, cînd te-am primit în palatele mele. Eu am poruncit şi dascălului tău, Eufrosin, să te înveţe meşteşugul doctoricesc, ca totdeauna să fii lîngă mine; iar tu, defăimînd toate acestea, te-ai abătut la cele potrivnice. Însă eu nu cred cele grăite despre tine, pentru că oamenii s-au obişnuit a spune multe lucruri nedrepte. De aceea te-am chemat ca singur să spui adevărul şi să arăţi mincinoasă clevetirea zavistnicilor asupra ta. Pentru aceea se cade să aduci înaintea tuturor jertfe zeilor celor mari”.

Sfîntul a răspuns: “O, împărate, se cade a crede faptele mai mult decît cuvintele, pentru că nu atît din cuvinte, pe cît din lucruri se cunoaşte adevărul. Să crezi cuvintele care le auzi de la mine, că mă lepăd de Asclipie şi de ceilalţi zei ai voştri, iar pe Hristos Îl preamăresc; pentru că din faptele Lui am cunoscut, că este singurul şi adevăratul Dumnezeu. Dar ascultă măcar pe scurt faptele lui Hristos. A făcut cerul, a întărit pămîntul, a înviat morţii, a luminat orbii, a curăţit leproşii, pe cei slăbănogi i-a ridicat de pe pat cu cuvîntul. Dar zeii care se cinstesc de voi, ce lucru au făcut de felul acesta? Pot ei oare să facă ceva? Deci, de vei voi să cunoşti puterea lui Iisus Hristos, îndată vei vedea aceasta cu fapta. Porunceşte să aducă aici un bolnav pe moarte, care zace în pat deznădăjduit de doctori. Aici să vină şi slujitorii voştri şi să cheme pe zeii lor, iar eu voi chema pe Dumnezeul meu; şi care Dumnezeu va tămădui pe cel bolnav, acela să fie mărturisit, că este Dumnezeu adevărat, iar ceilalţi să se lepede”.

Împăratului i-a plăcut acest sfat al sfîntului. Deci, a poruncit ca îndată să caute un bolnav oarecare. Fiind adus acolo pe pat un om slăbănog de mulţi ani, care era întocmai ca un lemn nesimţitor, au venit şi slujitorii idoleşti, iscusiţi la meşteşugul doctoricesc, şi au zis sfîntului să cheme el mai întîi pe Hristos al său. Sfîntul le-a zis: “Eu, de voi chema pe Dumnezeu şi de va tămădui pe acest slăbănog, atunci zeii voştri pe cine vor tămădui? Chemaţi voi mai întîi pe zeii voştri şi de vor tămădui pe cel bolnav, apoi nu va mai fi nevoie ca eu să chem pe Dumnezeul meu!”

Deci, popii au început a chema pe zeii lor, unul pe Asclipie, altul pe Die, altul pe Artemida, alţii pe alţi diavoli. Dar nu era nici glas, nici ascultare. Deci, ostenindu-se ei în rugăciunile lor cele urîte de Dumnezeu, nimic n-au sporit. Sfîntul, văzînd osteneala lor în deşert, a rîs. Iar împăratul, văzîndu-l pe el rîzînd, a zis: “Pantelimon, fă sănătos pe omul acesta, dacă poţi, prin chemarea Dumnezeului tău”. Sfîntul a grăit: “Să se depărteze de aici popii voştri!”

Depărtîndu-se popii, sfîntul s-a apropiat de pat şi, ridicîndu-şi ochii spre cer, a început a se ruga, zicînd: “Doamne, auzi rugăciunea mea, cînd strig către Tine şi să nu întorci faţa Ta de la robul Tău. Ori în ce zi mă necăjesc, pleacă către mine urechea Ta şi ori în ce zi Te voi chema, auzi-mă pe mine. Deci, arată tăria Ta cea atotputernică, celor ce nu ştiu de Tine, pentru că toate îţi sînt cu putinţă!” Astfel rugîndu-se sfîntul, a luat de mînă pe cel slăbănog, zicîndu-i: “În numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoală-te şi fii sănătos!” Atunci, sculîndu-se îndată, slăbănogul s-a făcut sănătos cu tot trupul şi umbla bucurîndu-se; apoi, luîndu-şi patul său, s-a dus la casa sa.

Această minune văzînd-o mulţi din cei ce stăteau de faţă, au crezut în Hristos, iar slujitorii idoleşti scrîşneau din dinţi împotriva robului lui Hristos şi ziceau către împărat: “Dacă acesta va mai fi viu, jertfele zeilor vor fi zadarnice şi vom fi de rîs creştinilor! Deci, împărate, pierde-l pe el îndată”. Împăratul a zis către sfînt: “Pantelimoane, jertfeşte zeilor, ca să nu pieri în deşert! Nu ştii oare cîţi au pierit neascultînd porunca noastră şi lepădîndu-se de zeii noştri? Au doar nu ai aflat cît de cumplit a fost muncit bătrînul Antim?” Răspuns-a sfîntul: “Toţi cei ce au murit pentru Hristos, n-au pierit, ci se află în viaţa cea veşnică. Deci, dacă bătrînul Antim, fiind neputincios cu trupul, a putut suferi muncile cele cumplite pentru Domnul nostru, cu atît mai mult eu, care sînt mai tînăr şi mai tare cu trupul decît el, mi se cade ca fără temere să pătimesc toate muncile ce le vei pune asupra mea. Pentru că a nu muri pentru Hristos, socotesc că este o pagubă, iar a muri pentru El dobîndă îmi este”.

Atunci împăratul a poruncit să-l spînzure gol la muncire, cu unghii de fier să-i strujească trupul şi cu lumînări aprinse să-i ardă coastele. El, pătimind acestea, a căutat spre cer şi a zis: “Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi în ceasul acesta şi-mi dă răbdare, ca pînă la sfîrşit să pot suferi muncile păgînilor!” Atunci i s-a arătat lui Domnul în chipul preotului Ermolae şi i-a zis: “Nu te teme! Eu sînt cu tine!” Şi îndată mîinile slujitorilor care îl munceau au slăbit şi ei s-au făcut ca morţi. Uneltele de muncire au căzut din mîinile lor, iar lumînările s-au stins.

Acest lucru văzîndu-l împăratul, a poruncit să coboare pe mucenic de la muncire şi a zis către dînsul: “Care este puterea vrăjii tale, că slujitorii au slăbit şi lumînările lor s-au stins?” Mucenicul a răspuns: “Vraja mea este Hristos, cu a Cărui putere fac toate acestea”. Împăratul a zis: “Ce vei face, dacă voi pune munci mai mari asupra ta?” Mucenicul a răspuns: “În cele mai mari munci, mai mare putere va arăta Hristos al meu, dîndu-mi mai mare răbdare pentru ruşinarea ta. Iar eu, răbdînd mai multe munci pentru Dînsul, voi lua de la El şi mai mari răsplătiri”.

Atunci ighemonul a poruncit să fiarbă plumb într-o căldare mare de fier şi să arunce într-însa pe mucenic. Deci, fierbînd plumbul şi aducînd pe mucenic la căldare, el şi-a ridicat ochii spre cer şi s-a rugat, zicînd: Auzi, Doamne, glasul meu, cînd mă rog către Tine. Scoate sufletul meu din cursa vrăjmaşului! Aşa rugîndu-se el, i s-a arătat iarăşi Domnul în chipul lui Ermolae şi, luîndu-l pe el de mînă, a intrat cu dînsul în căldare. Atunci îndată focul s-a stins, plumbul s-a răcit, iar mucenicul cînta, zicînd: Eu către Dumnezeu am strigat şi Domnul m-a auzit pe mine. Seara, dimineaţa şi la miezul zilei spune-voi şi voi vesti Lui şi El va auzi glasul meu.

Deci, cei ce stăteau de faţă, s-au mirat de ceea ce se făcuse, iar împăratul a zis: “Ce să fie aceasta, că focul s-a stins şi plumbul s-a răcit? Deci, cu ce fel de munci vom mai munci pe vrăjitorul acesta?” Iar cei ce erau de faţă au zis: “Să se arunce în adîncul mării şi îndată va pieri, pentru că nu va putea să farmece marea”. Ighemonul poruncind să se facă aşa, slujitorii au luat pe mucenic şi, ducîndu-l la mare, l-au pus în caic; apoi, legîndu-i de grumaji o piatră mare, l-au dus departe de mal şi l-au aruncat în mare, iar ei s-au întors singuri la mal. Fiind sfîntul aruncat în mare, i s-a arătat Hristos, ca şi mai înainte, în chipul lui Ermolae, iar piatra de la grumajii mucenicului s-a făcut uşoară ca o frunză.

Astfel mucenicul umbla cu dînsa pe deasupra apei ca pe uscat, purtîndu-se cu dreapta lui Hristos, precum altădată Petru. Deci a ieşit la mal, cîntînd şi slăvind pe Dumnezeu şi a stat înaintea împăratului. Iar împăratul, mirîndu-se de o minune ca aceasta, a zis: “Pantoleoane, care este puterea vrăjilor tale, că şi marea ai fermecat-o?” Sfîntul a răspuns: “Marea se supune Stăpînului Său şi face voia Lui!” Împăratul a zis: “Au doară şi peste mare stăpîneşti tu?” Sfîntul a răspuns: “Nu eu, ci Hristos, Ziditorul şi Stăpînul a toată făptura cea văzută şi nevăzută. Acela, precum stăpîneşte cerul şi pămîntul, tot aşa stăpîneşte şi marea; pentru că în mare sînt căile Lui şi cărările Sale în ape multe”.

După aceea, ighemonul a poruncit să pregătească afară de cetate o mare privelişte de fiare, ca să dea pe mucenic spre mîncare fiarelor. Deci, alerga toată cetatea la acea privelişte, vrînd să vadă mîncat de fiare pe tînărul cel frumos şi nevinovat. Împăratul, mergînd la priveliştea aceea şi aducîndu-l pe mucenic, îi arăta fiarele cu degetul, zicîndu-i: “Acestea sînt pregătite pentru tine. Deci, ascultă-mă şi cruţă-ţi tinereţile tale; miluieşte-ţi frumuseţea trupului tău şi jertfeşte zeilor, ca să nu-ţi fie moartea cumplită, fiind mîncat de dinţii fiarelor”. Dar sfîntul voia mai bine să fie mîncat de fiare, decît să audă un sfat şi o poruncă vicleană ca aceea.

Deci a fost aruncat la fiare sălbatice. Dar şi acolo Domnul, arătîndu-Se sfîntului în asemănarea preotului Ermolae, a închis gurile fiarelor şi le-a făcut blînde ca nişte miei. Acelea, alergînd la sfînt, îi lingeau picioarele, iar el cu mîna le netezea pe cap. Deci şi fiecare fiară se sîrguia să lingă mîna sfîntului, una pe alta împingîndu-se, iar poporul care privea la acea minune se mira şi cu glas mare striga: “Mare este Dumnezeul creştinilor! Slobod să fie nevinovatul şi dreptul tînăr”.

Atunci împăratul, umplîndu-se de mînie, a pornit ostaşii cu săbiile scoase împotriva celor ce slăveau pe Mîntuitorul Hristos şi, ucigînd pe mulţi din popor, din cei ce au crezut în Dumnezeu, a poruncit să ucidă şi toate fiarele. Mucenicul, văzînd acest lucru, a strigat zicînd: “Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, că nu numai oamenii, dar şi fiarele mor pentru Tine!” Împăratul a plecat de la privelişte, scîrbindu-se şi mîniindu-se, iar pe mucenic l-a aruncat iar în temniţă.

După aceea, oamenii cei ucişi au fost luaţi de ai lor şi îngropaţi, iar fiarele le-au lăsat spre mîncarea cîinilor şi a păsărilor mîncătoare de trupuri. Dar şi cu acelea s-a făcut o minune, căci fiarele, zăcînd multe zile, n-au fost atinse nici de cîini, nici de păsări, iar corpurile lor nu li se stricaseră. Împăratul, aflînd acest lucru, a poruncit să le arunce într-o groapă adîncă şi să le acopere cu pămînt. Iar pentru mucenic, a poruncit să se pregătească o roată înfricoşătoare, plină de fiare ascuţite. Făcîndu-se aceasta, au legat pe sfîntul şi au început a o întoarce. Dar îndată roata, cu o putere nevăzută, s-a sfărîmat în bucăţi, rănind de moarte pe mulţi din cei ce stăteau împrejur; iar mucenicul s-a coborît întreg şi nevătămat. Deci, îi cuprinsese frica pe toţi pentru nişte minuni ca acelea, prin care Dumnezeu se preamărea prin sfîntul Său.

Împăratul, văzînd acestea, s-a mirat foarte mult şi a zis către mucenic: “Cine te-a învăţat să faci atîtea farmece?” Sfîntul a răspuns: “Nu sînt farmece cele ce fac. Eu am învăţat dreapta credinţă creştinească de la Sfîntul Ermolae, preotul!” Împăratul l-a întrebat: “Unde este învăţătorul tău, Ermolae, că voim să-l vedem?” Mucenicul, înţelegînd cu duhul, că s-a apropiat şi lui Ermolae cununa mucenicească, a zis către împărat: “Dacă porunceşti, îl voi chema la tine”. Deci, sfîntul a fost trimis cu trei ostaşi, ca să se ducă şi să cheme pe Ermolae preotul.

Ducîndu-se mucenicul în casa unde şedea preotul, bătrînul Ermolae, văzîndu-l, i-a zis: “Fiule, pentru ce ai venit?” Mucenicul a răspuns: “Părinte, te cheamă împăratul!” Bătrînul a zis: “Bine ai venit să mă chemi, fiindcă mi s-a apropiat vremea pătimirii şi a morţii mele. Pentru că în noaptea aceasta mi s-a arătat Domnul, zicîndu-mi: “Ermolae, ţi se cade a pătimi mult pentru Mine, precum a pătimit şi robul Meu Pantelimon”. Bătrînul, zicînd aceasta, a mers cu mucenicul bucurîndu-se şi a stat înaintea împăratului. Împăratul, văzînd pe preot, l-a întrebat de nume. El nu şi-a destăinuit nici numele, nici credinţa, ci a răspuns cu glas mare că este creştin. Împăratul l-a întrebat, zicînd: “Mai ai pe cineva cu tine de aceeaşi credinţă?” Bătrînul a răspuns: “Am pe doi slujitori adevăraţi robi ai lui Hristos, pe Ermip şi Ermocrat. Împăratul a poruncit să-i aducă şi pe aceia înaintea sa.

Fiind ei aduşi la el, a zis către acei trei slujitori ai lui Hristos: “Voi aţi întors pe Pantoleon de la zeii noştri?” Sfinţii au răspuns: “Singur Hristos, Dumnezeul nostru, pe care îi ştie vrednici, îi cheamă la Sine, scoţîndu-i din întunericul închinării idoleşti şi îi aduce la lumina cunoştinţei Sale”. Împăratul a zis către dînşii: “Lăsaţi acum cuvintele voastre cele mincinoase şi întoarceţi pe Pantoleon iar la zei, ca să vi se ierte şi vinovăţia cea dintîi şi să vă învredniciţi de cinste de la noi, şi aşa îmi veţi deveni prietenii cei dintîi în palatele mele”. Sfinţii au răspuns: “Cum putem să facem una ca acesta, dacă şi noi voim împreună cu dînsul, să murim pentru Hristos, Dumnezeul nostru? Deci, nici el, nici noi, nu ne vom lepăda de Hristos, nici vom aduce jertfe idolilor celor surzi şi fără suflare”.

Zicînd aceasta, şi-au întors toată mintea spre Dumnezeu şi au început a se ruga, ridicîndu-şi ochii spre cer. Atunci li S-a arătat Mîntuitorul de sus, încît s-a cutremurat locul acela. Împăratul a zis: “Aţi văzut că zeii, mîniindu-se pe voi, cutremură pămîntul?” Sfinţii au răspuns: “Bine ai zis, că de zeii voştri s-a cutremurat pămîntul, pentru că au căzut la pămînt de la locurile lor şi s-au sfărîmat cu puterea Dumnezeului nostru, Care S-a mîniat pe voi”. Grăind el acestea, un vestitor a alergat de la capişte la împăratul, spunîndu-i că toţi zeii lui au căzut la pămînt şi s-au risipit ca praful. Dar nebunul împărat, nu zicea că toate acelea sînt ale puterii lui Dumnezeu, ci le socotea drept vrajă creştinească. Deci a zis: “Cu adevărat, dacă nu vom pierde pe vrăjitorii aceştia, apoi toată cetatea va pieri pentru dînşii”.

Deci a poruncit, să ducă în temniţă pe Pantelimon, iar pe bătrînul Ermolae şi pe ceilalţi prieteni, muncindu-i cu multe răni, i-a osîndit la tăiere de sabie. Astfel aceşti trei sfinţi mucenici: Ermolae preotul, împreună cu slujitorii lui Ermip şi Ermocrat, săvîrşindu-şi pătimitoarea lor nevoinţă, au stat împreună înaintea Preasfintei Treimi, în slava cea cerească.

După uciderea celor trei sfinţi mucenici, împăratul a pus iar înaintea sa pe Sfîntul Pantelimon şi a zis către dînsul: “Eu am întors pe mulţi de la Hristos la zeii noştri, numai tu nu voieşti să mă asculţi. Acum şi învăţătorul tău, Ermolae, cu amîndoi prietenii săi s-au închinat zeilor şi le-au adus jertfă, iar eu i-am cinstit cu slăvite dregătorii în palatele mele. Deci fă şi tu asemenea, ca să te învredniceşti de cinste cu dînşii”. Mucenicul, ştiind cu duhul de sfîrşitul sfinţilor, a zis către împărat: “Porunceşte-le să vină aici să-i văd înaintea ta”. Împăratul a zis: “Acum nu sînt aici, că i-am trimis la altă cetate, ca să ia bogăţie multă”. Mucenicul a grăit: “Chiar nevrînd ai spus adevărul, că i-ai trimis de aici, prin sfîrşitul cel de moarte, ducîndu-se la cetatea cea cerească a lui Hristos, ca să ia bogăţiile pe care ochiul nu le-a văzut”.

Împăratul, văzînd pe mucenic că nu se pleacă cu nici un chip la păgînătatea lor, a poruncit să-l bată cu bătăi cumplite. Deci, l-a osîndit la moarte, adică să i se taie capul cu sabia, iar trupul să se ardă cu foc. Luîndu-l ostaşii, l-au dus afară din cetate, la locul de tăiere. Sfîntul Pantelimon, mergînd la moarte, cînta psalmul lui David: De multe ori în tinereţile mele s-au luptat cu mine, dar nu m-au biruit. Pe spatele meu au lucrat păcătoşii…! Şi cealaltă parte a psalmului acestuia.

Ostaşii, scoţînd pe mucenic din cetate mai departe decît o stadie, au mers la acel loc unde a voit Domnul să se sfîrşească robul Său. Ei l-au legat de un măslin ce era acolo şi călăul, apropiindu-se, l-a lovit pe sfînt cu sabia peste grumaji, însă, fierul s-a îndoit ca ceara, iar trupul sfîntului n-a suferit nimic, pentru că nu-şi sfîrşise rugăciunile sale. Atunci ostaşii, înspăimîntîndu-se, au zis: “Mare este Dumnezeul creştinilor…!” Apoi, căzînd la picioarele sfîntului, au grăit: “Rugămu-ne ţie, robul lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, ca să se ierte păcatele noastre, pentru cele ce ţi-am făcut din porunca împăratului”.

Sfîntul Pantelimon rugîndu-se mult, a venit un glas de sus către dînsul, întărind schimbarea numelui său, căci în loc de Pantoleon, Domnul l-a numit Pantelimon, dîndu-i lui dar arătat, ca să miluiască pe toţi cei ce alergau la dînsul în toate primejdiile şi mîhnirile, chemîndu-l pe el întru cele cereşti. Sfîntul, umplîndu-se de bucurie, poruncea ostaşilor să-l taie. Dar aceia nu voiau, pentru că se temeau şi tremurau. Atunci sfîntul le-a zis: “De nu veţi săvîrşi porunca voastră, nu veţi cîştiga milă de la Dumnezeul meu!” Deci, ostaşii, apropiindu-se, mai întîi i-au sărutat trupul lui, apoi a poruncit unuia din ei, de i-a tăiat capul mucenicului, însă, în loc de sînge, a curs lapte.

Atunci, chiar în acel moment, măslinul s-a umplut de roadele sale, de la rădăcină pînă la vîrf. Iar poporul care a fost de faţă la tăierea lui, văzînd acestea, a crezut în Hristos. Toate minunile care se făcuseră le-au spus împăratului, iar împăratul a poruncit să-l ardă împreună cu trupul mucenicului. Stingîndu-se focul, credincioşii au luat din cenuşă trupul sfîntului, nevătămat de foc şi l-au îngropat cu cinste în satul lui Adamantie Scolasticul, ce era acolo aproape. Lavrentie, Vasoiu şi Provian, casnicii mucenicului, urmîndu-l pe el de departe şi privind la toate pătimirile şi auzind glasul care-i venise sfîntului din cer, au scris viaţa şi mucenicia lui şi au dat-o sfintelor biserici întru pomenirea mucenicului.

Acestea le-au făcut spre folosul celor ce citesc şi ascultă şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel este un renumit schimonah din Valea Chiliilor, din Munţii Făgăraş, care a pustnicit în primele decenii ale secolului al XVII-lea, iar metanie avea la Mănăstirea Cetăţuia „Negru Vodă”. Timp de 30 de ani s-a nevoit într-o peşteră pe care a săpat-o singur într-un perete abrupt al muntelui. O singură dată pe săptămână un ucenic îi aducea sfântului cuvios o pâine şi puţină apă, pe care le cobora până la gura peşterii cu o frânghie. Din timp în timp, egumenul Mănăstirii „Negru Vodă” îi trimitea, pe aceeaşi cale, Sfintele Taine. Pentru multa sa nevoinţă şi rugăciune, Dumnezeu l-a învrednicit să-şi cunoască timpul mutării la Domnul, timp pe care l-a săpat în piatra de deasupra mormântului, „Ioanichie Schimonah, 1638”.

Până în 1990, odoarele sfinte au fost păstrate în biserica rupestră a Mănăstirii Cetăţuia şi de atunci numeroşi credincioşi se duceau să se roage Sfântului Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel. Acest sfânt a devenit pentru credincioşi, mărturiseşte protosinghelul Modest Ghinea, stareţul Mănăstirii Cetăţuia „Negru Vodă”, tămăduitor de boli, făcător de minuni, ocrotitor al familiilor şi mijlocitor al celor care nu pot avea prunci.

 Acest Cuvios plăcut lui Dumnezeu s-a născut din părinti evlaviosi, trăitori în tinutul Muscelului. Din fragedă tinerete, ascultând chemarea lui Hristos, s-a despărtit de toate plăcerile si ispitele lumii desarte si s-a retras în Mănăstirea Cetătuia, Negru-Vodă, de pe valea Dâmbovitei, unde s-a călugărit si a deprins, de la părintii îmbunătătiti ai asezământului, primele reguli ale vietii ascetice. A cunoscut pe multi dintre sihastrii care locuiau în vremea aceea în jurul mănăstirii. Datorită numărului mare de pustnici, una din vaile ce inconjoara manastirea, era numita, Valea Chiliilor asa cum si astazi pastreaza aceasta denumire..

A fost un sfatuitor al Voievodului Mihai Viteazul care dupa batalia de la Calugareni a poposit 3 luni in Cetatuia lui Negru Voda.

Minunatul Ioanichie, după ce a deprins modul de viată al călugărilor iscusiti, luând binecuvântare, s-a retras într-una din pesterile Muntelui Negru-Vodă, unde s-a nevoit aproape 40 de ani.

In timpul nevointei sale in pestera de langa manastirea actuala, era cautat pentru sfat de Voievodul Matei Basarab , de boierii si de curtenii acestuia.

Petrecând multă vreme în rugăciune si aspră nevointă, Dumnezeu i-a descoperit multe din tainele Sale, care l-au întărit să rabde toate ispitele războiului nevăzut. Cunoscându-si dinainte sfârsitul, minunatul părinte Ioanichie,si-a încrustat anul trecerii la cele vesnice – 1638 pe peretele pesterii sale, apoi culcandu-se pe patul de piatra si-a dat sufletul in mainile Domnului.

Un murmur de rugaciune a umplut muntele, în ziua de 26 iulie 1638,cand cuviosul a adormit întru Domnul. Acest murmur se aude si azi de cei ce urca spre biserica Cetatuii. Firea necuvântătoare i-a slujit, căci un păianjen i-a tesut deasupra trupului o pânză, ca un epitaf. Asa, moastele Sfântului, au rămas multi ani.

Din rânduială dumnezeiască, moastele lui s-au aflat în anul 1944 de catre egumenul schitului Pimen Barbieru si de monahul Isidor, care observand grota suspendata pe munte, s-au coborat pe o franghie si astfel au descoperit pe cuviosul. . În timpul comunismului s-a dat dispozitie să fie îngropate moastele Sfântului în cimitirul mănăstirii.

După 1990 Biserica recăpătând libertatea de a-si manifesta misiunea în rândul credinciosilor, staretul reînfiintatei mănăstiri Cetătuia Negru Vodă, împreună cu tot soborul, au redescoperit moastele Sfântului Cuvios Ioanichie Schimonahul si le-a reasezat spre închinarea credinciosilor în biserica mare a mănăstirii. Astăzi ne putem închina la acest odor din Valea Chiliilor, din care ies multime de minuni, unele consemnate de vietuitorii mănăstirii, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate.

În sedinta de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din zilele de 18-19 iunie 2009 s-a aprobat canonizarea Cuviosului Ioanichie cel Nou de la Muscel (Arges), cu ziua de prăznuire la 26 iulie.

Sfântul Cuvios Ioanichie este considerat un sfant ocrotitor al familiilor si un mijlocitor al acelora ce vor a avea copii.

Din multele minuni savarsite de Sfantul Cuviosul Ioanichie amintim de tamaduirea minunata a unui copil bolnav de leucemie, a unor suferinzi de cancer, deschiderea graiului unor copii, redarea linistii si alungarea vrajbei din casele acelora ce ajunsesera la divort, precum si mijlocirea in rugaciune a celor ce mult si-au dorit a avea prunci insa chiar medicii au fost neputinciosi la cererea lor, dar sa nu se uite ca: „ceia ce este cu neputinta la oameni, este cu putinta la DUMNEZEU”.

Sfânta Ana care, prin harul lui Dumnezeu, s-a făcut bunica după trup a Domnului nostru Iisus Hristos, se trăgea din seminţia lui Levi. Ea era ultima fiică a Măriei şi a preotului Mathan, care a preoţit pe timpul împărăţiei Cleopatrei şi a lui Sapor, împăratul perşilor, mai înainte de împărăţia lui Irod Antipa.

Preotul Mathan a avut trei fete: Maria, Sovi şi Ana. Pe cea dintâi a măritat-o în Betleem şi a născut pe Salomeea; pe cea de-a doua a măritat-o tot în Betleem şi a născut pe Elisabeta, soţia preotului Zaharia şi mama Înaintemergătorului; iar pe cea de a treia, adică pe Sfânta Ana, a măritat-o în pământul Galileei şi a născut pe Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos.

De aceea Salomeea, Elisabeta şi Sfânta Maria, sunt fete din trei surori, iar Mântuitorul nostru era văr de-al doilea după trup cu Sfântul Ioan Înaintemergătorul.

Deci această Sfântă Ana, după ce a născut pe mântuirea a toată lumea, după ce a înţărcat-o şi după ce a dăruit-o în biserică la vârsta de trei ani, ca pe un dar fără de prihană lui Dumnezeu Atotţiitorul, a vieţuit cealaltă vreme a vieţii sale în post, rugăciuni şi faceri de bine către cei lipsiţi, şi s-a dus în pace către Domnul, la vârsta de 69 de ani.

Sfântul Ioachim s-a săvârşit la 84 de ani, încât Sfânta Fecioară Maria, pe când se afla încă în templu, la vârsta de 11 ani, a rămas fără părinţi.

În cetatea Tirului era un bărbat de neam mare, cu numele Urban, care avea stăpînirea ighemoniei. El avea o fiică, fecioară tînără, care din anii tinereţii sale a cunoscut pe Dumnezeu, Ziditorul său, punîndu-şi sufletul pentru El şi răbdînd cu bărbăţie multe munci cumplite. Cînd s-a născut aceasta, părinţii i-au pus numele Hristina şi aceasta nu după înţelegerea elinească, ci după purtarea de grijă a lui Dumnezeu; căci singur numele acela însemna mai înainte, oarecare proorocie. Această fecioară, venind în vîrstă, avea să fie creştină şi roabă, mireasă şi muceniţă a lui Hristos. Ea, de la vîrsta de unsprezece ani, şi-a arătat frumuseţea feţei ei celei minunate, căci nu era între fecioare vreuna, care să semene cu ea la frumuseţe. Deci, vrînd tatăl ei ca să o păzească de vederea omenească, i-a rînduit petrecerea ei în palatul cel mai înalt, dîndu-i slugile cele mai bune.

El, ducîndu-i zeii săi cei de aur şi de argint, i-a poruncit să se închine lor şi în toate zilele să le aducă jertfe. Mulţi din cei de bun neam şi bogaţi, auzind de frumuseţea acestei fecioare, doreau s-o ia spre însoţire fiilor lor şi rugau pentru aceasta pe tatăl ei. Dar Urban le răspundea: “Nu o voi da nimănui pe fiica mea, ci o voi dărui zeilor mei, pentru că mult au iubit-o milostivii; deci, fecioara va petrece pentru dînşii, slujindu-le totdeauna”.

Fecioara Hristina, crescînd cu anii şi înţelegerea, a început a veni la cunoştinţa adevărului, Dumnezeu luminîndu-i şi înţelepţindu-i mintea cu darul Său. Pentru că, privind prin fereastră la cer şi la luminătorii cei cereşti, cunoştea pe Ziditor. Deci, ea, nesocotind pe idolii cei fără de suflet, nu putea să li se închine. Ci, privind în sus spre răsărit, suspina şi plîngea, grăind în sine: “Pînă cînd inimile omeneşti vor petrece întunecate şi pînă cînd cugetul lor cel neînţelegător nu va privi spre Domnul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul şi l-a împodobit cu această podoabă nevăzută?”

Astfel socotind în sine, a început a se închina adevăratului Dumnezeu, Cel ce petrece în cer şi se ruga Lui cu lacrimi, ca să i se facă cunoscut spre a-L cunoaşte desăvîrşit pe Acela, de a Cărui dragoste i se aprinsese inima. Petrecînd multe zile în rugăciuni şi în postire, s-a învrednicit cercetării lui Dumnezeu; pentru că i s-a arătat îngerul Domnului şi a însemnat-o cu semnul Sfintei Cruci. Îngerul a numit-o mireasă a lui Hristos şi a înţelepţit-o desăvîrşit în cunoştinţa lui Dumnezeu; iar pentru nevoinţa cea pătimitoare, i-a spus că de trei muncitori va fi muncită, pentru Dumnezeu cel în Treime. Deci, a întărit-o spre nevoinţă, dîndu-i pîine curată să mănînce, fiind ea flămîndă de postire.

După acea îngerească arătare, fecioara se veselea cu duhul şi se bucura în Dumnezeu, Mîntuitorul său, mulţumindu-i că a cercetat pe roaba Sa prin trimiterea sfîntului înger. De atunci, ea a început mai cu căldură a-şi întinde către Domnul rugăciunile sale şi a se îndulci de dragostea Lui. Umplîndu-se de rîvnă, a început a sfărîma idolii cei de aur şi de argint, zdrobindu-i în bucăţi pe cîte unul şi aruncîndu-i jos de pe fereastră în uliţă. A doua zi, cei ce treceau, adunau pentru ei aurul şi argintul cel sfărîmat.

Într-una din zile, ighemonul Urban, vrînd să cerceteze pe fiica sa şi să se închine zeilor săi, s-a suit în palatul cel de sus. Dar, nevăzîndu-şi idolii, întrebă pe Hristina: “Unde sînt zeii?” Iar ea tăcea. Chemînd slugile, le-au întrebat de zei; iar ele i-au spus, ceea ce a făcut fiica sa zeilor. Umplîndu-se el de mînie, a început a bate pe fecioară peste obraz, zicîndu-i: “Ticăloaso, ce ai făcut zeilor?” Iar ea nu voia să-i răspundă. După aceea, sfînta, deschizîndu-şi gura, a mărturisit pe Unul adevăratul Dumnezeu, Cel ce petrece în cer, pe Ziditorul a toate, iar pe cei ce se numeau zei, fiind făcuţi din aur şi argint, i-a numit diavoli şi idoli fără simţire, spunîndu-i cum i-a sfărîmat cu mîinile sale.

Atunci Urban, umplîndu-se de mai multă mînie, a tăiat cu sabia pe toate slugile. Iar pe fiică a început s-o muncească cu diferite munci. Mai întîi a bătut-o fără cruţare cu vergi şi vine de bou, apoi a legat-o şi a aruncat-o în temniţă. Înştiinţîndu-se maica ei de acest lucru, a alergat la dînsa, plîngînd şi tînguindu-se, şi o îndemna să se lepede de Hristos şi să se întoarcă la zeii părinteşti. Dar muceniţa lui Hristos, nici nu voia să audă cuvintele maicii sale, ci mai ales se lepăda chiar de dînsa singură, zicînd: “Să nu mă numeşti pe mine fiica ta. Nu ştii oare că am numele lui Hristos, pe Care nimeni din neamul vostru nu s-a învrednicit a-L cunoaşte? Eu acum nu sînt din neamul vostru, ci din al lui Hristos, cu numele şi cu lucrul; pentru că m-am unit cu Hristos, Împăratul cel ceresc. Aceluia-I sînt roabă şi fiică şi El îmi este tată şi maică şi stăpîn”. De aceea, maică-sa plîngea mult şi nesporind nimic, s-a mîhnit.

Trecînd noaptea şi sosind ziua, Urban, fiind pornit de diavol spre răutate şi uitînd dragostea cea firească către fiica sa, a şezut la judecată, vrînd să muncească pe Sfînta Hristina, nu ca pe o fiică a sa, ci ca pe o străină şi mare făcătoare de răutate. Sfînta fiind scoasă din temniţă la judecată, multe femei văzînd-o pe ea, ziceau: “Dumnezeul roabei Tale, Hristina, ajută-i, căci la Tine a alergat!” Deci, Hristina, mieluşeaua lui Hristos, stătea înaintea lui Urban, nu ca înaintea tatălui ei, ci ca înaintea unui muncitor şi a unei fiare mîncătoare de trupuri.

Urban a început a o momi pe dînsa, zicîndu-i cu vicleşug: “Mi-e milă de tine, fiica mea, şi mă rog ţie, apropie-te de zeii noştri cei mari şi să le aduci jertfă cu mine, ca să te miluiască şi să-ţi ierte păcatul tău, pe care l-ai făcut. De nu vei face aceasta, apoi nici eu nu te voi milui şi nu te voi numi fiica mea”. Sfînta a răspuns: “Mare bucurie îmi vei face, de nu mă vei numi fiica ta; pentru că am ca tată pe Ziditorul meu”. Urban, aprinzîndu-se de mare mînie, a poruncit să o spînzure pe fecioară la muncire, să-i strujească cu fiare ascuţite şi să-i zdrobească curatul ei trup cel fecioresc. Atît i-au strujit trupul ei, încît i se vedeau oasele goale.

După ce au dezlegat-o de la muncire şi a văzut carnea sa zdrobită şi căzută de pe dînsa, zăcînd pe pămînt, ea, adunînd-o, a aruncat-o în obrazul tatălui său, zicîndu-i: “Iată, mănîncă carnea fiicei tale!” El, mîniindu-se mai mult, a întins pe sfînta pe o roată de fier şi, aprinzînd foc sub dînsa, a poruncit să toarne pe trupul ei untdelemn fiert. Astfel, învîrtind roata, o trecea prin foc şi fecioara se frigea ca un peşte sau ca nişte carne de mîncare. Deci, nu era cu putinţă firii omeneşti şi mai ales celei femeieşti, să fie într-o muncă ca aceea; dar Dumnezeu îi ţinea viaţa roabei Sale şi o întărea pe dînsa, spre mărirea numelui Său cel Sfînt şi spre ruşinarea păgînilor.

Sfînta Hristina, fiind astfel muncită, slăvea pe Dumnezeu şi se ruga către El; iar sfinţii îngeri stăteau nevăzuţi înaintea ei, uşurîndu-i durerile. Apoi, fără de veste, ieşind o văpaie mare de foc, cu porunca lui Dumnezeu, s-a repezit la acei păgîni, care stăteau împrejur, şi a ars ca la o mie din ei. Urban, neştiind ce să-i mai facă ei, a poruncit să o arunce în temniţă. Sfînta rugîndu-se, i s-a arătat îngerul Domnului şi a tămăduit-o de răni, făcînd-o sănătoasă peste tot trupul şi i-a dat ei hrană pe care i-o adusese. Astfel s-a întărit muceniţa şi lăuda pe Dumnezeu.

După aceasta, tatăl ei a poruncit s-o arunce în mare; iar slujitorii, luînd pe roaba lui Hristos, au pus-o în corabie şi au dus-o departe de mal. Deci, legîndu-i o piatră mare de grumaz, au aruncat-o în apă. Dar sfînta, sprijinindu-se de mîinile Celui fără de trup, umbla pe ape ca pe uscat. Marea aceea i-a fost ei scăldă-toarea Sfîntului Botez, pe care o dorea, şi un nor luminos a umbrit-o pe ea şi s-au auzit cuvinte de sus, grăindu-se deasupra ei, adică numele Preasfintei Treimi, după săvîrşirea Sfîntului Botez.

Ea a văzut pe Domnul arătîndu-i-se şi zicîndu-i cuvinte aducătoare de bucurie. Deci, ieşind la uscat, s-a arătat înaintea feţei tatălui său şi l-a înspăimîntat. Pentru că păgînul se mira şi se înspăimînta, văzînd pe sfînta fecioară, ieşind vie din mare. Văzînd el atîtea minuni, nu cunoştea puterile lui Dumnezeu, ci socotea că aceea este vrajă. Atunci el a poruncit s-o arunce în temniţă, vrînd ca a doua zi s-o taie pe dînsa. Dar în acea noapte, el însuşi a fost tăiat de coasa morţii. Iar sfînta a rămas vie în temniţă, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu.

După pieirea neaşteptată a lui Urban, a venit în locul lui un ighemon, cu numele Dion, căruia i s-a spus despre Hristina, care şedea în temniţă. Scoţînd-o pe dînsa şi punînd-o înaintea judecăţii sale, mai întîi se ispitea să înşele pe muceniţă cu îmbunări şi s-o depărteze de Dumnezeu. Apoi, văzînd-o nestrămutată în sfînta credinţă, a muncit-o mult, bătînd-o, strujind-o cu unghii de fier şi arzînd-o cu foc. El, arzînd o tigaie de fier, a poruncit să întindă pe sfînta goală, silind-o să se închine idolului Apolon. Dar muceniţa petrecea statornică în mărturisirea preasfîntului nume al lui Iisus Hristos, iar pe idolul Apolon l-a sfărîmat cu rugăciunea. Cînd idolul a căzut şi s-a prefăcut în bucăţi, atunci a căzut la pămînt şi ighemonul Dion şi a rămas mort.

Diavolul care locuia în idol, sfărîmîndu-i-se capiştea, a răpit sufletul slujitorului său celui osîrdnic şi l-a făcut să vieţuiască în iad împreună cu el, iar pe sfînta muceniţă iarăşi a primit-o temniţa şi legăturile. Pătimirea fecioarei lui Hristos nu era fără de roade, căci poporul, văzînd nişte minuni ca acelea, slăvea pe Unul Dumnezeu, Iisus Hristos, şi au crezut în El ca la trei mii de suflete. Mulţi veneau la sfînta, care a fost ţinută în temniţă multă vreme, şi se învăţau de la dînsa, pînă ce a venit alt ighemon cu numele Iulian. Acela, scoţînd asemenea pe sfînta la judecată, i-a dat felurite munci. Mai întîi a aprins un cuptor mare, în care, arzînd trei zile focul, a aruncat în el pe muceniţă şi apoi l-a închis. Sfînta fecioară Hristina a petrecut în cuptorul acela cinci zile nearsă de foc, precum de demult tinerii cei din Babilon şi, şezînd ca într-o cămară, cînta, slăvind pe Dumnezeu; căci îngerii Domnului erau cu dînsa, udînd şi răcorind cuptorul.

După acele cinci zile, deschizîndu-se cuptorul, s-a aflat sfînta vie şi întreagă, neatinsă de foc cîtuşi de puţin şi se preamărea Dumnezeul creştinilor, iar păgînătatea se ruşina. Ighemonul acela, orbindu-se de răutatea diavolească, nu cunoştea puterile lui Dumnezeu, ci socotea vrajă o minune mare ca aceea. Deci, silindu-se să biruiască pe cea nebiruită, a chemat vrăjitorii şi fermecătorii, care ştiau să farmece şerpi, vipere şi scorpii şi să le dea drumul împotriva muceniţei, ca s-o omoare cu muşcăturile lor otrăvitoare; dar nici una dintr-însele n-au vătămat-o, deşi se tîrau şi se încolăceau împrejurul trupului ei. Fermecătorul cel mare stătea aproape şi întărîta cu şoptiri şi meşteşugiri pe acele tîrîtoare, ca să muşte pe fecioară. Dar toate acelea, din porunca lui Dumnezeu, s-au întors cu mînie spre acel vrăjitor şi îndată l-au omorît cu muşcăturile lor. Sfînta a zis către tîrîtoare: “Vouă, şerpilor, viperelor şi scorpiilor, vă poruncesc în numele lui Iisus Hristos, să vă duceţi fiecare la locul vostru şi să nu vătămaţi pe nimeni”. Atunci îndată s-au risipit, ducîndu-se fiecare la locul său.

După un ceas, Sfînta Hristina s-a milostivit spre cel omorît şi, rugîndu-se Domnului, l-a înviat şi l-a făcut creştin. Dar nu numai pe acela, ci şi mulţi, căci, văzînd nişte minuni ca acelea preaslăvite, au crezut în Domnul. Ighemonul mîniindu-se, a poruncit să taie feciorescul piept al sfintei. Deci, tăindu-l, curgea din rănile ei lapte în loc de sînge. După aceea, i-a tăiat şi limba, care slăvea pe Hristos Dumnezeu. Dar muceniţa, chiar după tăierea limbii, vorbea bine. Ea, apucînd limba cea tăiată, a aruncat-o în faţa ighemonului şi, lovindu-l în ochi, i-a zis: “Păgîne, iată, mănîncă limba mea!” Ighemonul a orbit din lovitura aceea, iar sfînta binecuvînta pe Dumnezeu foarte mult, iar pe idoli şi slujitorii lor îi ocăra. Ighemonul, nesuferind să audă mai mult acele ocări şi mîniindu-se şi pentru orbirea ochilor săi, a poruncit s-o dea la moarte. Deci sfînta, fiind împunsă de ostaşi cu fiare ascuţite, şi-a dat cinstitul şi sfîntul ei suflet în mîinile Domnului său.

Astfel sfînta fecioară cea fără de prihană şi Marea Muceniţă a lui Hristos Hristina, prin care Domnul a făcut minuni cu puterea Sa cea mare, a pătimit de la trei cumpliţi muncitori; dar aceia n-au putut să biruiască pe această singură fecioară. Un oarecare om din neamul ei, crezînd în Hristos, a luat pătimitorul ei trup şi l-a îngropat cu cinste. Acestea s-au făcut, împărăţind peste romani şi peste elini păgînul Sevir, iar peste noi stăpînind întotdeauna Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Pagini Ortodoxe

Sfântul Mucenic Foca este în atenția credincioșilor pe 23 iulie. Se sărbătorește aducerea moaștelor Sfântului Sfințit Mucenic Foca, episcop de Sinope. Acest sfânt este prăznuit pe 22 septembrie. Dar este pomenit și Sfântul Mucenic Foca, tot pe 23 ale lui Cuptor.

Sfântul Mucenic Foca sau Sfântul Sfințit Mucenic Foca episcop de Sinope, este respectat de credincioși. Mutarea moaștelor sale, din Sinope la Constantinopol, a avut loc pe 23 iulie, în anul 404. Dar în atenția credincioșilor ortodocși se află Sfântul Mucenic Foca. Rolul său în panteonul sfinților este mai puțin cunoscut. Dar tradiția i-a atribuit puterea de a fi apărător de rele şi de durere. Mai mult decât atât, se spune că, dacă e respectat cum se cuvine, apără lumea de foc.

Ca să se păzească de răbunarea focului, oamenii țin cum se cuvine ziua lui. Este un sfânt temut chiar și de cei de credință musulmană. Sfântul mucenic Foca poate da naștere incendiilor și poate pârjoli grânele, dacă nu este respectat.

Cine a fost Sfântul Mucenic Foca

Sfântul pomenit pe 23 iulie nu este nici episcopul de Sinope, nici Foca gradinarul. Este un sfânt care a trăit pe vremea împaratului Traian, căpătându-și renume pentru viața neprihănită și faptele lui bune. La un moment dat, a fost dus în fața eparhului African. Iar acesta din urmă l-a întrebat despre credința lui. Foca a vorbit cu spiritul credinței, cu har dumnezeiesc și cu îndrăzneală. Și a predicat credința în Iisus Hristos. Cuvintele sfântului l-au supărat pe African. Și a început să hulească și să-i facă rău sfântului, drept răzbunare. Însă, în acele clipe, s-a stârnit un cutremur puternic, care l-a trântit la pământ, împreună cu slujitorii săi, lăsându-i pe toți fără suflare.

Pentru că soția lui l-a implorat pe sfânt să-i readucă soțul la viață, sfântul l-a înviat pe African. Cum nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, a fost dus în fața împăratului pentru a fi judecat. Pentru că nu a încetat să-și mărturisească credința în Hristos, a fost spânzurat și supus unora dintre cele mai cumplite chinuri. Nici acele clipe nu a încetat să se roage și să-și mărturisească dragostea față de Dumnezeu. Și așa și-a și dat sufletul.

A.P.