În primavara acestui an, am lucrat la un proiect pe care l-am prezentat în luna mai, în cadrul festivalului Săptămâna
Internaţională a Muzicii Noi, care s-a numit Postumanism.
În luna iulie, în revista Observator cultural, Vasile Mihalache scria într-o recenzie a volumului Postumanul de Rosi Braidotti, că sunt un artist ce susţin că fac artă postumanistă. Nu am susţinut niciodată aşa ceva, pentru că, în general, am renunţat să pun etichete direcţiilor mele (etichetele se dezlipesc greu) iar eu îmi rezerv privilegiul de a mă răzgândi ori de câte ori ceva nou mi se arată de explorat. Ca să susţin că fac artă postumanistă, ar trebui mai întâi să mă lămuresc ce înseamnă asta. Ori, proiectele mele nu sunt afirmative. Ele au menirea de a pune şi a-mi pune întrebări. Nu zic nici că NU fac artă postumanistă, dar nici că fac.
Cu această ocazie, am început totuşi să mă gândesc la acest subiect care fără îndoială reprezintă în ultima vreme un
atractor înconjurat de mister. E dificil de definit ce este arta postumanistă, pentru că termenul postumanism nu are un singur posibil înţeles, deci avem de a face cu absenţa unei definiţii stabile, unanim acceptate. Dar, poate că tocmai
existenţa mai multor accepţiuni posibile şi căi distincte de urmat să fie chiar o trăsătură a sa.
Apoi, există mai multe variante ale depăşirii umanului sau negării acestuia: non-uman, inuman, anti-uman,
transuman, postuman care fac ca referinţele să se amestece. În aceste situaţii, cheia de descifrare se află în prefixul utilizat.
În cazul POST-umanismului, ne vom întreba aşadar, ce este DUPĂ umanism? Din scrierile teoreticienilor postumanismului de până acum, se desprind 3 accepţiuni sau “imagini” principale (1), enunţabile foarte sumar astfel:
1. depăşirea naturii umane şi înlocuirea omului prin tehnologie (viziunea automatizării, a robotizării)
2. distrugerea omenirii (viziunea apocaliptică)
3. contrazicerea valorilor umanismului (viziunea critică)
Irinel Anghel şi David Szederjessi Postumanism (SIMN 2016)
Astfel stând lucrurile, se poate spune că în artă, strămoşi ai postumanismului au fost futurismul, arta science
fiction şi de fapt, în acord cu viziunea critică, cam toate mişcările de avangardă ale secolului XX care au “atacat”, au
contrazis valorile, criteriile, principiile umanismului ce s-a dovedit exclusivist şi s-a compromis prin distopii de-a lungul istoriei.
În cartea sa “Postumanul”, Rosi Braidotti încearcă una dintre posibilele definiţii: “Postumanismul este momentul istoric ce marchează sfârşitul rivalităţii dintre umanism şi antiumanism şi trasează un alt cadru discursiv, căutând mult mai afirmativ noi alternative”.(2)
Ca artist, as reţine astfel poziţia diferenţei în raport cu valori pe care nu mai ştii cine le reglează: vechimea? bunul simţ comun? legea economică? canoanele academice? Însă, într-o viziune pe care o prefer non-apocaliptică aş face din nou apel la prefixul POST şi la puterea de îndrumare a cuvântului Postumanism. Pentru că ceea ce e după umanism nu poate fi separat de umanism. Spre deosebire de futurism şi toate mişcările de avangardă, postumanismul solicită prezenţa limitelor pentru depăşirea lor. Postumanismul se raportează la umanism. Îl ia cu el ca să îl depăşească. Arta postumanistă este astfel o “pasă” între doi coechipieri. Pentru ca alteritatea să fie vizibilă, limitele traversate sunt prezente şi folosite ca elemente de contrast. Astfel, în loc de futurism, susţin că retrofuturismul (cu variantele sale) poate fi opţiunea postumanistă a artei. Şi în loc de science fiction,
postumanismul propune ficţiunea reală (amestecul ficţiunii în realitate sau a realităţii în ficţiune). Ca o paranteză: în această vară, un joc-experiment numit Pokemon go a prins şi înnebunit locuitorii planetei care alergau dupa monştri vituali, intrând întro realitate ficţională. Este Pokemon Go un simptom al postumanismului?
Combinaţia dintre control şi libertate totală, dintre ce e pregătit şi ce apare nepregătit, dintre arta spectacolului şi
performance art ca artă vie subţiază graniţa, linia de trecere, alimentând confuzia dintre cele două lumi şi aruncând publicul în corzile întrebărilor. În opinia mea, arta postumanistă lucrează cu incertitudinile, cu îndoielile, cu posibilităţile multiple de realizare şi receptare, intentând procese imaginarestandardelor nenegociabile ale “bunurilor tradiţionale”. Irinel Anghel în performance-ul “ZECE” pe strada Leonida din Bucureşti, o experienţă-ofrandă adusă amintirii notei ZECE – simbol al excelenţei în educaţia noastră competitivă În anumite segmente ale artelor performative, în legătură cu apariţia noului materialism (the new materialism) promovat de Rosi Braidotti, Manuel DeLanda, Karen Barad şi Quentin Meillassoux, apar deja cercetări asupra lucrului artistic cu elemente non-umane (obiecte, plante, animale), studiindu-se o comunicare prin coduri care depăşesc semnele cunoscute.
Pentru cei foarte ataşaţi de modele – ale lor sau ale altora, astfel de investigaţii pentru descoperirea unei viziuni
adecvate prezentului, apar destabilizatoare, deranjante. “De ce să îmi mai pun întrebări, de ce să mai caut? E preferabil să nu ştiu ce se întâmplă sau se poate întâmpla în lume, pentru că ceea ce nu ştiu nu mă poate afecta.” Însă şi aceste atitudini fac parte din peisajul postumanist.
“Conceptul cheie în etica nomadică postumană este transcenderea negativităţii” spune Braidotti (Postumanul; p. 249) dar asta, aşa cum văd eu lucrurile, nu prin eliminarea a ceea ce este considerat negativ, ci prin integrarea acestuia (“negativului”) într-o perspectivă mai largă care îi dezvăluie utilitatea si astfel îi poate transforma înţelegerea. În plus, pentru cei ce se întreabă în momentul ăsta – “şi ce legătura are asta cu muzica?” – acesta e un drum ale cărui implicaţii conduc la o complexă paradigmă transdisciplinară (sau postdisciplinară).
Poate că acesta va fi următorul curent în artă, poate că e deja instalat şi noi suntem prinşi într-un joc cu reguli pe care încă nu le înţelegem. Poate că e ceva ce nu vom afla niciodată şi postumanismul ne va atrage mai departe printr-un mister de nedescifrat.
Cred că este o temă care merită o analiză mult mai detaliată şi mai profundă decât o pot oferi eu acum. Trebuie să
recunosc că îmi plac subiectele asupra cărora am îndoieli şi totodată nu sunt un bun dezvoltător, aşa că mă multumesc cu ceea ce îmi reuşeşte cel mai bine: iniţiez discuţii, dau startul unor idei, dezbateri, proiecte şi pun întrebări. Deci, ce este postumanismul?
–
(1) În proiectul Postumanism – deranj artistic temporar – performance
retrofuturist cu 3 iniţieri perturbante, am folosit toate cele 3 accepţiuni
ipostaziate în 3 experienţe distincte oferite pe rând publicului în 3
spaţii diferite ale Palatului Cantacuzino (28 mai 2016)
(2) Rosi Braidotti, Postumanul, Editura Hecate, 2016, p. 54
(Irinel Anghel)
