Într-o degringoladă culturală, precum cea în care ne scăldăm acum, întrebarea de mai sus răsare spontan. Modele educaționale mereu în schimbare și tehnicile revoluționare de instrucție pun în umbră înțelepciunea tradițională, dau greș constant, dar nu reușesc să îndepărteze complet părinții de ideea clasică de transmitere a cunoașterii relevante prin povești.
Confruntat cu probleme similare, din postura de părinte și din cea de profesor de teologie ortodoxă, Vigen Guroian a oferit câteva sugestii remarcabile într-o carte accesibilă, provocatoare și erudită.
“Tending the Heart of Virtue: How Classic Stories Awaken a Child’s Moral Imagination”, apărută la Oxford University Press, în 1998, s-a născut din dorința autorului de a oferi părinților sau, pur și simplu, persoanelor preocupate de o educație sănătoasă o argumentație solidă și convingătoare pentru alegerea anumitor povești pentru copii. “[…] pentru a fi de ajutor părinților și educatorilor care doresc să învețe, cum am învățat și noi, ce cărți și ce povești să citească copiilor în iureșul unei vieți agitate, în care timpul e limitat și e important să faci alegerile bune.”
Mergând pe urmele lui Alasdair MacIntyre, pentru care doar poveștile pot da sens unei vieți, Guroian își propune să demonstreze de ce basmele reprezintă fundamentul indispensabil pentru maturizarea sentimentală și intelectuală a copiilor. “Astfel, chiar dacă poveștile nu substituie experiența de viață, ele au minunata capacitate de a ne forma constituția morală fără dezavantajele școlirii dogmatice rigide sau ale educației clarificatoare de valori. ”. Narațiunile bune conțin, într-o formă ușor de digerat, lecțiile morale vitale pentru dezvoltarea copilului și contribuie decisiv la transformarea lui într-o persoană cu o viziune realistă asupra lumii. În acest sens, teologul de origine armeană oferă exemplul foarte elocvent al lui Chesterton pentru care “Prințesa și goblinii”, de George Macdonald, a reprezentat influența decisivă pentru intreaga sa perspectivă existențială. Dar aici cred că oricine aruncă un ochi mai atent pe biografiile serioase poate sesiza importanța cărtilor citite în copilărie. E suficient să ne aducem aminte, de pildă, că în casa părinților lui Dostoievski se citeau regulat “Viețile Sfinților”. Și romane franțuzești de duzină…
Lăsand la o parte criteriile estetice, pentru Guroian poveștile bune se disting de cele mai puțin reușite prin prezența unor asumpții realiste despre lume. Astfel, ceea ce ne transmit în subtext și de multe ori manifest poveștile clasice este existența unui univers moral obiectiv, o lume în care Binele iși trage originea dintr-o realitate transcendentă și la care noi putem avea acces prin cultivarea virtuților. Virtuțile, însă, nu reprezintă doar un instrument de cunoaștere a lumii, ci și singura cale prin care putem avea o viață fericită. “Virtuțile sunt acele trăsături de caracter care permit oamenilor să-și utilizeze libertatea în moduri responsabile din punct de vedere moral.”.
O a doua presupoziție esențială o reprezintă viziunea unei naturi umane căzute (aici ar fi fost o discuție interesantă despre cât de căzută este aceasta natură umană în povestirile catolice, protestante sau ortodoxe), ipoteza negată practic astăzi în mai toate narațiunile pentru copii. Sub influența romantică, și mai nou a curentelor New Age, poveștile moderne mută conflictul dintre bine și rău, în cazul în care mai există, în afara personajului principal, construit la rândul său din culori imposibil de luminoase, în timp ce în variantele clasice războiul binelui și răului are loc în interior.
