close
CronicăPromovate

Comoara din spatele comorii

 

Unicul dor al vieții mele e să-mi văd Națiunea mea fericită, pentru care după puteri am și lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba tocmai acum cu întristare văd, că speranțele și jertfa adusă se prefac în nimica.

Avram Iancu

Pentru toți cei care au rădăcini și iubesc pământul românesc, fiecare zi din viața lor este un 1 DECEMBRIE continuu. În această zi în orice colț de lume ne găsim suntem mândri de drapelul nostru din suflet și de tradițiile în care am crescut. Prin anii ’70 dascălii ne învăţau să fim mândri că ne-am născut în cea mai frumoasă şi bogată ţară de pe faţa Pământului. După 1989, sătui de imnurile de slavă închinate conducătorului iubit, am golit de conținut sensul patriotismului, iar copiii noștri greu înțeleg ce înseamnă dragostea de țară. Tânăra generație a importat valorile străine în defavoarea culturii naționale. Societatea în care trăim are nevoie de o revigorare o ideii de patriotism în strânsă corelare cu valorile și atitudinile românești. Ar trebui să dovedim, nu să mimăm, un patriotism curat, sănătos, discret și poate, nou! Ar trebui să privim spre tânăra generație cu mai multă speranță și convingere, păstrând, totodată idealurile vechi.

Nu-mi dau seama cum simt alții, dar de ce oare numai la începutul lunii decembrie ne reamintim de imnul și de steagul României pe care îl arborăm cât mai la vedere cu putință?! Într-o Europă lărgită tot mai mulți dintre români își neagă trecutul și tot ce ține obârșiile neamului nostru, fiindu-le rușine de identitatea națională. Festivismul ieftin și discursurile patriotice pline de emfază dăunează grav sănătății și demnității unui popor. Nu trebuie să așteptăm Ziua Națională pentru a dovedi respect, toleranță, altruism și responsabilitate față de noi înșine.

O adevărată lecție de istorie și patriotism am primit-o zilele trecute de la domnul Dorin Rus, ghidul de la Roșia Montană, un inginer care a lucrat în minele acestor locuri până când exploatările s-au închis. Acum Roșia Montană face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO.

Am învățat în urma acestei vizite la Roșia Montană, localitate pentru care am militat neîntrerupt prin toate mijloacele de care am dispus în ultimii 10 ani, că nimic nu se compară cu atingerea și înțelegerea sensului, acolo, la fața locului.

Ajungem în parcarea din față. O doamnă amabilă ne spune că abia a intrat un grup de turiști și că timpul necesar ghidajului complet este de circa o oră și jumătate. Pornim așadar la pas pe culmile alăturate spre Tăul Țapului gândind că avem timp astfel și pentru o drumeție până la intarea în galerii. Cu inima îndoliată fotografiez câteva case care stau să se prăbușească. Unele mai au lacătele atîrnate de uși, dar buruienile și geamurile sparte îți fac inima să plângă. Intru peste moloz și peste ruinele împrăștiate pentru a putea cuprinde cu privirea și cu sufletul visele și trăirile de odinioară ale localnicilor. Pereții scorojiți de rănile timpului îmi aduc aminte de vechile tapete cu roler și de cum se rostogoleau modelele ștanțate cu auriu peste varul imaculat. Dușumelele rânjesc pline de carii și umbre ale trecutului. Undeva, o stivă de lemne frumos așezată parcă așteaptă să intre pe sobă. Oftez. Urcăm o pantă înierbată. Undeva în partea stângă a versantului un grup de clădiri ceva mai nou preia ștafeta generațiilor anterioare.

Facem cale întoarsă, fără a mai ajunge la Tăul Țapului. Numai bine. La nici cinci minute de la sosirea noastră iese și grupul de turiști. Plătim intrarea cât pentru cinci turiști, conform regulamentului de vizitare (minim 5 persoane). Noi eram doar 2, eu și Dimi. Ne întâmpină domnul Dorin Rus cu care vorbisem anterior la telefon pentru programarea vizitei. Echipat cu o jachetă gri specifică mineritului, cu o cască albă, lămpașul atârnat de umăr ca acum 30 de ani, ghidul nostru, fost miner a fost o omul ghid care ne-a impresionat enorm. Fiind inginer la fosta exploatare, cunoaște foarte bine ce înseamnă mineritul, dar pasiunea și bagajul de cunoștințe, răbdarea și modul în care ne-a răspuns la întrebări și ne-a expus toate informațiile, îl propulsează în topul preferințelor mele de ghidaj turistic.

Roșia Montană este cunoscută de pe vremea lui Herodot, încă din zorii istoriei, fiind parte componentă a Țării Moților. Principala bogăție a localității este zăcământul auro/argentifer, cel mai mare din Europa. Culegerea firicelelor de aur datează cu mult înainte de epoca romană, extragerea aurului din albiile râurilor fiind cunoscută de către agatârși și geto-daci.

Bogăţiile miniere ale Munţilor Apuseni au constituit un motiv major pentru cucerirea şi ocuparea Daciei de Imperiul Roman în perioada 106-275 e.n.. Împăratul Traian după supunerea Daciei se întoarce în toamna anului 106 la Roma cu o mare pradă de război constituită din 165 kg aur, 331 kg argint şi 50.000 de prizonieri de război. A fost primit la Roma cu mare fast, festivităţile şi petrecerile în cinstea victoriei au durat 123 de zile. În perioada stăpânirii romane s-au extras şi “cărat” la Roma 85 vagoane aur pur.

Râul Roșia care străbate localitatea este bogat în minerale de cupru, fier, plumb și zinc, de unde și denumirea specifică. În perioada romană apare prima atestare documentară sub numele de Alburnus Maior. În partea stângă a gurii de intrare în minele antice este redat conținutul original al celui mai vechi document cu denumirea de Alburnus Maior- 6 februarie 131d.Hristos. Acesta este singurul loc din Dacia străveche unde s-au descoperit tăblițe cerate din lemn de tei și de brad. Aceste documente de mare valoare culturală și istorică  reprezintă texte de drept civil roman. Pe ecranul negru se scria cu un stilet metalic, formând un diptic (două tăblițe) sau un triptic (trei tăblițe). Doar la Pompei s-au mai descoperit asemenea tabule. Ele sunt contracte de vânzare-cumpărare, acte de angajare si liste de bucate. Domnul Dorian Rus scoate o copie a unei asemenea tăblițe și ne exemplifică cele spuse: Roșia Montană, sub denumirea de Alburnus Maior, apare pe 9 tăblițe cerate, este cea mai veche localitate minieră din România. Prea mult s-a vorbit despre business, cianură, lingouri de aur ascunse prin frigidere, însă prea puțin despre continuitatea, existența și identitatea națională. După cum spunea și Octavian Goga: ”Când am închide-a țării poartă/ Ne-ar cerși alții la poartă.”

Coborâm cele 157 de trepte pentru a vizita galeriile romane. Călcăm pe istoria neamului la propriu, istorie veche de 2000 de ani. Este singurul loc din lume care deține o asemenea comoară: galerii milenare care sunt incluse în circuitul turistic. Mina Alburnus Maior are peste 10 niveluri, zeci de intrări și peste 100 de kilometri de galerii. Dacă la suprafață Roșia Montană măsoară doar 15 kilometri de străduțe, în subteran labirintul galeriilor se desfășoară asemenea unei pânze de păianjen. Ghidul nostru, un patriot înflăcărat, cu un debit verbal de invidiat este mândru că face parte din generația de mineri din zonă. Este totuși indignat de lipsa de interes din partea autorităților pentru conservarea și promovarea obiectivelor locului. Se pot dona bani pentru Catedrala Notre Dame, se poate promova încontinuu Muzeul Brukenthal, dar nu se poate construi o statuie a lui Avram Iancu?

Intrăm în galerie. Apă este peste tot, apă roșie, ca și sângele sclavilor care au intrat aici și nu au mai ieșit la suprafață. Sclavii munceau mai mult de 10-12 ore sub pământ, fără îmbrăcăminte și lumină. Galeria este înaltă de 1,8 metri și a fost săpată manual cu dalta și ciocanul. Remarcabilă este forma trapezoidală care s-a păstrat impecabil până astăzi. Pereții sunt înclinați, iar baza de aproximativ 1,5 metri permitea extragerea aurului în coșuri de nuiele, corpul fiind aplecat în față. Secțiunea trapezoidală care descarcă presiunea stâncii în mod egal către bază era necunoscută Imperiului Roman, aceasta fiind specifică numai Daciei. În pereții galeriilor se aflau mici locașuri pentru așezarea opaițelor de lut. În anul 2000 s-a descoperit o asemenea lampă intactă, cu fitilul bine păstrat în interior. Spre deosebire de romani, dacii foloseau torțe și baghete din rășinoase. Ghidul nostru scoate spre exemplificare un opaiț, pe care îl așază într-un mic orificiu. Cunoștințele topografice antice, sistemul de iluminat pe bază de ulei de măsline, precum și dovezile existenței galeriilor pre-romane – toate constituie un capital cultural unic în lume!

Roșia Montană a fost principalul furnizor de aur al Imperiului Roman și ulterior al întregului Occident. La capătul galeriei antice ajungem într-o galerie medievală, loc în care continuăm să îl ascultăm pe originalul nostru ghid. Ne explică faptul că ramificațiile laterale – stânga, dreapta – însumează circa 170 de metri împreună cu două etaje amenajate ale galeriei. Rețeaua acestei mine aurifere totalizează 150 de kilometri din antichitate până în epoca modernă, fiind unicul loc din lume unde se poate observa o evoluție a tehnicii moderne. În spatele nostru forma trapezoidala este mult mai bine conservată geometric, față de secțiunea din față, executată cu mijloace tehnologice mai avansate, fapt ce demonstrează profesionalismul și inteligența dacilor din acea vreme. Ni se arată o spărtură adâncă unde a fost găsit un filon foarte mare de aur. Meseria de miner se învață din generație în generație, din tată în fiu. Acolo unde crește cimbrișor și mesteacăn, e semn că acolo este aur curat. În multe porțiuni muntele a fost prelucrat cu foc și apă. Roca era încălzită si apoi răcită cu apă, aurul în acest fel nu se topea (el se topește la 1060 de grade). Diferența de temperatură ducea la crăparea rocilor. Romanii au început să aerisească minele și au realizat sisteme de evacuare a apei. Domnul Dorin Rus menționează faptul că, deși în prezent s-au făcut progrese mari în ecologizarea zonei, mai ales în privința haldelor de steril, încă este nevoie de acțiuni pentru curățare apei care intră în sistemul casnic și este foarte poluată.

Orașul subteran”, creat de mulțimea de galerii, săpate pe mai multe nivele până la 400 de metri adâncime și circa 100 de metri deasupra noastră, din locul în care ne aflăm – deci cam 500 de metri diferență de nivel – seamănă cu un șvaițer. În aceste goluri impresionate ar încăpea și câte o biserică cu turn cu tot. Rămâi impresionant peste măsură și pare greu de crezut ce a putut rămâne în urma miilor de ani de minerit.

La suprafață urmează al doilea capitol din lecția de minerit. În aer liber învățăm despre utilajele folosite de-a lungul timpului în istoria mineritului. Sunt expuse vagonetele de lemn cu care erau scoase zăcămintele din mină pe vremea romanilor, Minereul era transportat la șteampuri, unde era sfărâmat cu ajutorul forței animale și umane. Mai târziu s-a folosit forța apei, acolo unde diferența de nivel permitea. Admirăm și șteampurile de tip californian, cu săgeți din fier, acționat de motoare, folosit în perioada interbelică. Urmează instalațiile de prelucrare a aurului cu ajutorul bilelor de oțel, în mori acționate de motoare electrice.

Turul expoziției exterioare se încheie cu o serie de vestigii antice, o colecție de stele funerare și altare votive, provenite din siturile arheologice de pe raza comunei Roșia Montană.

Ne deplasăm spre clădirea ce găzduiește expoziția interioară, Muzeul Mineritului. Destul de învechită la exterior și la interior, clădirea este împărțită în trei săli care expun obiecte de mare valoare. Expoziția foto-documentară denumită Aurarii, cuprinde imagini și fotografii cu oamenii care extrăgeau și prelucrau aurul, inclusiv cu copiii mai mari de șapte ani urcând scările de lemn cu coșurile de nuiele în spate. Micul muzeu a fost inaugurat de către foștii șefi ai exploatării în anul 1981. În prima încăpere observăm o mare Machetă cu zăcământul aurifer de la Roșia Montană, executată fidel la scară în octombrie 1981. Tot aici admirăm câteva hărți vechi și tablouri cu informații despre tăblițele cerate.

În următoarele două camere se prezintă vizitatorilor hărți și fotografii din diverse etape ale evoluției mineritului, precum și activitățile desfășurate în procesul de extragere a aurului. Descoperim pe rând povestea Aurului aluvionar și Alesul aurului cu șaitrocul, Prelucrarea minereului cu râșnița, Prelucrarea minereului cu mojarul și Prelucrarea minereului cu șteampurile de lemn.

A doua colecție pune în evidență activitățile sistematice desfășurate de mineri: În drum spre mină, Intrarea în mină, Baterea găurilor de mină, Pușcarea găurilor de mină, și în final Scoaterea, încărcarea și transportul minereului.

Valoarea istorică a Roșiei Montane rezidă în arborele genealogic al poporului român. Sute de tone au plecat spre Imperiul Roman, Imperiul Austro-Ungar și mai apoi spre Moscova. Suntem țara care are o istorie scrisă în aur. Aurul nostru nu este furat. Când vizitați marile catedrale europene, să vă întrebați de unde provine acel aur.

În munții ăștia umblă vâlvele. Vâlvele sunt spiritele minerilor bătrâni. Mai demult, când intrau în galerii, minerii tineri se întâlneau cu așa-zisele vâlve. Ele le arătau unde e aurul, îi lăsau să ia cât pot, dar nu aveau voie să spună de unde. Dacă spuneau, venea vâlva rea și le lua spiritul. A fost un miner, Mihăilă Grită, lui i-a spus vâlva să facă șapte biserici și șapte școli cu banii de pe aur și a făcut. Se văd și azi bisericile în urma lui.

Era odată un om sărac. Când a mers supărat în baie (Baia la Nepomuk) i-a ieșit Vâlva Băii îmbrăcată în alb şi i-a zis ca să nu mai fie supărat că îl duce într-un loc bun. L-a dus într-un loc necunoscut unde era mult aur și i-a zis să ia aur cât poate să ducă la bancă. I-a mai spus că să-l vândă și apoi să vină să împartă banii. Omul a luat aur cât a putut duce, l-a vândut și a împărțit banii în două. Oricum a făcut, un ban nu-l putea nicicum împărți în două. Atunci el s-o gîndit că mai bine să-l ducă la Vîlva Băii. Vîlva Băii l-a întîmpinat sub formă de bătrîn şi l-a dus în alt loc, într-o galerie necunoscută ce avea la mijloc un vîrtej peste care era o punte. La capătul punții l-a pus să numere banii. Cînd i-a spus omul că leul care era în plus l-a adus cu el, Vîlva i-a zis:

Dacă nu-mi aduceai leul și nu împărțeai pe dreptate, te aruncam în vîrtej, dar așa, că ai fost cinstit, fie și banii ăștia ai tăi.

Roșia Montană înseamnă mai mult decât aurul care nu se mai extrage acum. Cea mai importantă comoară sunt oamenii, strămoșii noștri, ei sunt dovada că suntem un popor mult mai vechi decât romanii, că avem continuitate și existență!

La Mulți Ani, România mea! La Mulți Ani, România noastră!

(Ramona Muller)

1 Comment

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.